Arhivă pentru Ianuarie 2010

Mircea Rusnac – Lecţia lui Iosif Cireşan Loga

30 Ianuarie 2010

Dintr-o emoţionantă evocare a Mariei Mândroane (http://www.banaterra.eu/romana/mandroane-maria-plecat-dintre-noi-iosif-ciresan-loga) am aflat, cu mai mult de două luni întârziere, că Iosif Cireşan Loga a murit. Împlinise 95 de ani. A avut o viaţă lungă şi tumultuoasă, suprapusă peste aproape un secol de istorie a Banatului. Un secol în care a cunoscut nişte momente care pentru noi, generaţiile de după el, se mai găsesc doar în cronicile istorice.

L-am cunoscut în toamna lui 1996. Mi-a fost prezentat ca „partizan”, ceea ce pentru mine era o revelaţie. Era primul luptător anticomunist pe care îl vedeam în carne şi oase. Tocmai scrisesem un articol despre partizanii bănăţeni, fapt care l-a bucurat, întrucât dorea să fie cunoscută lupta lor. Cu timpul, mi-a relatat în amănunţime uluitoarea sa poveste.

Se născuse în 1914 la Duleu. Conform obiceiului de atunci, la 18 ani (deci în 1932) părinţii l-au însurat şi în scurt timp a avut şi copii. Ca orientare politică, a fost atras de Mişcarea legionară. Înrolat în război, a parcurs cumplitele etape ale Frontului de est, ajungând până la Cotul Donului (a şi scris apoi amintiri despre acestea). A scăpat totuşi din acel iad şi după 23 august 1944 a luptat şi în vest, unde a căzut prizonier la germani. Finalul războiului l-a găsit în Germania, de unde s-a întors în vara lui 1945. Deşi România era sub ocupaţia sovieticilor, nu a ezitat să revină acasă, la soţie şi copii. Apoi s-a confruntat cu imixtiunile comuniştilor în viaţa satului său, ca şi în întreaga ţară. Ca urmare, a participat la mişcarea de rezistenţă.

După cum mărturisea în amintirile sale, Iosif Cireşan Loga a iniţiat grupul de partizani din Munţii Arinişului după falsificarea de către comunişti a alegerilor din 1946. Grupul Chera-Dârloni a existat până în 1949. Mi-a povestit că ei nu au dorit să ucidă pe nimeni, deoarece erau creştini. În schimb, îi băteau pe activiştii şi colectorii de cote din satele regiunii sau incendiau avutul acestora. M-a onorat dăruindu-mi lucrarea sa Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului 1947-1949, pe care a scris cu mâna tremurândă următoarea dedicaţie: „Cu multă cinste dau această carte d-lui Prof. Mircea Rusnac. 11.XI.2003. Iosif Cireşan Loga.” Avea aproape 90 de ani. Aşa îmi spunea: „Domnul Profesor”, deşi eram cu 57 de ani mai tânăr! Dar avea educaţia aceea a bunului simţ, a respectului şi a celor şapte ani de acasă care s-a transmis la români până în momentul venirii comuniştilor la putere. Oameni ca el sunt tot mai puţini acum.

Interesul meu pentru mişcarea de partizani îl bucura mult. Mă întreba de fiecare dată: „Mai scrieţi?”, cu accentul pe ultima silabă. Mi-a povestit şi restul: cum a fost arestat, anchetat şi dus la Canal. A stat acolo până în 1954. Revenit acasă, a găsit situaţia la fel de proastă cum o lăsase. A reluat lupta. Grupul din Duleu s-a reconstituit şi, păţiţi fiind acum, acţionau cu mai multă prevedere. Adică dădeau loviturile împotriva zbirilor numai noaptea, când le incendiau casele, acareturile sau recoltele. Aceste lucruri le relatase în două caiete pe care nu le-a publicat. Însă a avut încredere să mi le împrumute şi am putut folosi informaţiile în două articole: într-unul am inclus mişcarea de partizani de după 1954 (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-al-doilea-nivel-al-miscarii-de-rezistenta-anticomunista-din-banat), iar în celălalt am utilizat mărturiile culese de el despre răscoala din Arad şi Bihor din 1949 de la unii participanţi de frunte la aceasta, cu care a fost coleg de suferinţă în lagărul Peninsula (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-rascoala-anticomunista-a-taranilor-aradeni-din-anul-1949).

Caietele de amintiri le scrisese în timpul comunismului, dar pentru a nu fi descoperite, le-a îngropat într-o ulcică sub podelele casei sale din Duleu. Era supărat că acum, când era liber să le facă cunoscute istoricilor, unii „uitau” să i le mai restituie. Manifestându-mi indignarea faţă de asemenea apucături, mi s-a răspuns cu cinism că „moşul” nu o va mai duce mult şi caietele respective nu vor mai trebui returnate nimănui. Ei bine, Iosif Cireşan Loga a trăit mai mult decât cel care îşi făcuse asemenea penibile socoteli. Un lucru din care ar trebui să învăţăm multe cu toţii.

Acesta a fost bătrânul partizan cărăşean. A fost şi un talentat scriitor în grai bănăţean şi un colecţionar de piese etnografice, dorind să nu se piardă tradiţia satului. În ultimii 20 de ani a locuit la Bocşa, la un nepot, dar a luat mereu parte la manifestări culturale şi a publicat cărţi. A fost unul din ultimii condeieri ţărani ai Banatului, rămaşi din strălucita tradiţie de dinaintea războiului. Prin dispariţia lui Iosif Cireşan Loga, Banatul a pierdut un pilon de bază, un martor de primă mărime al trecutului său zbuciumat.

Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească pe domnul Cireşan!

Mircea Rusnac – Perioada de glorie a muzicii reşiţene

29 Ianuarie 2010

 În anii maximei dezvoltări industriale a oraşului, Reşiţa a cunoscut progrese în toate domeniile. Chiar şi viaţa culturală a localităţii în acel timp era înfloritoare. Pe măsură ce, către sfârşitul secolului al XIX-lea, regimul de muncă devenea mai relaxat şi numărul de ore lucrate pe zi scădea, apărea problema petrecerii într-un mod util şi plăcut a timpului liber. În acest nou context, nu puţini reşiţeni, chiar de condiţie socială modestă, şi-au descoperit vocaţia culturală în general şi muzicală în special, localitatea putându-se integra astfel marii mişcări de redeşteptare spirituală care cuprindea în acea perioadă întregul Banat. Secolul cuprins între 1848 şi 1948 a fost unul de glorie în istoria Banatului, inclusiv în ceea ce priveşte efervescenţa culturală.

În Reşiţa Montană, prima „Asociaţie de cântări” („Resiczaer Gesangverein”) a fost întemeiată de către locuitorii germani după modelul Oraviţei, în 1869. Aceasta era o reuniune corală, care încă de la început se va impune ca o formaţie vocală de prestigiu. Ea se alătura acum vechii orchestre montanistice, care era formată din muncitori şi funcţionari ai uzinelor. Muzica instrumentală avea deja vechi tradiţii la Reşiţa, unde se bucura de atenţia autorităţilor şi a conducerii uzinelor, participând la toate manifestările cu caracter festiv din localitate. Printre primii dirijori ai noii Asociaţii au fost Adalbert Hehn şi Josef Tietz, care au creat renumele şi prestigiul corului.

În acest climat cultural, a urmat înfiinţarea în 1871 a primei biblioteci din Reşiţa, care a înlesnit accesul muncitorilor la lectură şi la marile creaţii literare. În primăvara anului 1872, din iniţiativa învăţătorului Ion Simu, sprijinit de alţi fruntaşi ai românilor, precum Iuliu Vuia sau Petru Broşteanu, a luat fiinţă şi „Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montană”. Ca membri fondatori erau 61 de bărbaţi, constituind al doilea cor vocal românesc de pe valea Bârzavei, după cel din Bocşa. Primul dirijor a fost Johann Dworzsak. Până în 1878, corul se va remarca prin concertele date în favoarea copiilor săraci şi a sinistraţilor de pe urma inundaţiilor care s-au produs în Transilvania şi Ungaria. Concertele şi programele, în care treptat au fost introduse şi declamări, scenete, apoi chiar piese de teatru, se axau pe cântece populare, marşuri şi cântece muncitoreşti.

Din mai 1878, dirijor al corului românesc va fi Stefan Kolofik, dar faţă de momentul de început se înregistra deja un regres, exprimat şi prin numărul coriştilor: 24 în 1880. În 1879 avusese loc prima manifestare comună a corurilor german şi român din Reşiţa Montană, cu ocazia unui nou concert filantropic. În continuare, corul românesc va deveni unul mixt, prin cooptarea a 15 femei. Ca urmare, s-a consemnat o refacere a activităţii sale, în 1882 susţinând patru concerte, dintre care unul împreună cu „Resiczaer Gesangverein”. În 1885, dirijor a devenit Ion Simu, care s-a ocupat cu multă pasiune de instruirea formaţiunii artistice. În acelaşi an, conducerea va fi preluată de dirijorul Osvald Bösz, dar nu pentru mult timp, interimatul fiind asigurat de acelaşi Simu până în 1888. În acest an a venit învăţătorul Adalbert Hehn, apoi învăţătorul Vasile Marişescu. Până în 1894 a fost o nouă perioadă de stagnare a activităţii corului românesc, chiar dacă au fost cooptaţi ca dirijori Adalbert Hehn şi Josef Tietz.

O perioadă de renaştere s-a produs odată cu sosirea la Reşiţa a învăţătorului Iosif Velceanu, care îl avusese ca îndrumător la Caransebeş pe Antoniu Sequens. Acesta se va dovedi şi un talentat dirijor. El a înfiinţat un cor mixt format din 45 de copii, cor care a existat timp de patru ani, susţinând concerte împreună cu coriştii adulţi sau în mod independent şi bucurându-se de aprecierea publicului. Velceanu a desfăşurat o activitate intensă, compunând piese muzicale, preluând motive folclorice sau armonizând piese din repertoriul naţional şi universal, totodată punând în scenă şi piese de teatru în calitate de regizor amator. El era prieten cu Ion Vidu, care a venit în vizită la Reşiţa cu corul de la Lugoj, cel mai important cor românesc din Banat. Impresia lăsată la Reşiţa a fost extraordinară, mult timp localnicii aflându-se sub influenţa prestaţiei artiştilor lugojeni. Reprezentaţiile artistice erau susţinute în localul Casinei române din Reşiţa Montană.

În acelaşi timp, „Resiczaer Gesangverein”, în paralel cu reuniunea germană de la Oraviţa, începea să pună în scenă cu mult succes piese de operetă vieneză. Un actor şi solist vocal foarte apreciat era Árpád von Biró, iar în calitate de capelmaistru a avut mult succes la Reşiţa Anton Pavelka.

În 1897, era înfiinţat un al doilea cor german, intitulat „Resiczaer Sängerbund” („Asociaţia cântăreţilor din Reşiţa”), o reuniune de cânturi şi asociaţie de amatori de teatru. Începuturile sale se leagă tot de numele cunoscutului dirijor Josef Tietz, care va aşeza în scurt timp noul cor printre cele mai bune formaţii de acest gen din Banat. El a promovat lucrări pentru coruri bărbăteşti, de femei şi mixte, însoţindu-le uneori cu spectacole teatrale, lieduri sau arii din opere şi operete. Pe steagul acestui cor erau înscrise cuvintele: „Arbeit ehrt, Gesang adelt” („Munca onorează, cântecul înnobilează”), ca o expresie vie a dragostei muncitorilor pentru frumos şi pentru muzică.

În 1895 fusese înfiinţată Societatea literar-muzicală a ţăranilor din Reşiţa Română, marcând debutul cultural şi pentru această parte a localităţii. Ea a fost stimulată de succesele coriştilor români din Reşiţa Montană. Primul dirijor a fost învăţătorul Adalbert Hehn. Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut la Reşiţa şi „Cercul maghiar de cântări” („Magyar dalkör”), care din 1905 va trece sub auspiciile societăţii culturale „Magyar olvasokör” („Cercul maghiar de lectură”). În formaţia corală activau muncitori, funcţionari şi mici meseriaşi, printre membri fondatori numărându-se: fierarul Fekete Geza, învăţătorii Horvath Peter şi Dénes Karoly, impiegatul Adorjan Lajos, pantofarul Bradics Andras şi lăcătuşii Ban Sandor, Albert Karoly şi Szlifka Geza. Printre dirijorii care au condus corul de-a lungul timpului au fost Peter Rohr, Adalbert Hehn, Alexander Kralik şi Kardos Bela, iar printre regizori au fost Szlifka Geza şi Josef Fraunhoffer.

În 1905 s-a desfăşurat o activitate comună a tuturor corurilor reşiţene: cele două româneşti, cele germane: „Resiczaer Gesangverein”, „Resiczaer Sängerbund” şi „Resiczaer Lyra” şi cel maghiar „Magyar dalkör”. Corul condus de Iosif Velceanu avea 76 de membri la începutul secolului al XX-lea, el având ca motto următoarele versuri:

„Fluiere la lucru-n pace,
Zi şi noapte-am tot muncit,
Fierul roş, oţelul rece,
Rupţi de trudă l-am tocit.
Haid’ să dăm şi horii zor!
Toţi în cor!”

Corul românesc a luat parte la marele festival de la Bucureşti din 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Deşi a ajuns chiar în dimineaţa începerii emulării corale de la Arenele Romane, corul reşiţean a avut onoarea de a deschide întrecerea. El a intonat cu acest prilej piesele „Urare României” de I. Costescu şi „Răsunetul Ardealului” de Ion Vidu. Din cor făceau parte 120 de persoane, cei angajaţi la uzine găsindu-şi înainte înlocuitori la locul de muncă pentru perioada în care erau plecaţi! Ca represalii pentru participarea la marele festival panromânesc, dirijorul Iosif Velceanu a fost mutat disciplinar de guvernul maghiar la o şcoală din Timişoara, fiind nevoit să întrerupă activitatea la corul reşiţean. Totuşi, medalia de aur obţinută la Bucureşti a reprezentat mult timp un motiv de mare mândrie pentru cântăreţii români din Reşiţa Montană. În continuare, corul va fi preluat de dirijorul Otto Sykora, conducătorul orchestrei montanistice, urmat de E. Bambach. Până în 1919 însă se va consemna o nouă perioadă de declin.

În 1902, corul plugarilor din Reşiţa Română a participat la un spectacol muzical împreună cu cântăreaţa Irina Vlădaia din Bucureşti, aflată în turneu la Reşiţa. Dirijor era acum Ştefan Albu, iar motto-ul corului era:

„Grija noastră să ne fie
Munca rodnică şi vie,
Înţelegere-ntre fraţi
Ani mulţi şi netulburaţi.”

Corul conlucra atât cu reuniunea românească din Reşiţa Montană, cât şi cu celelalte formaţiuni muzicale reşiţene, influenţa lor dovedindu-se propice culturalizării populaţiei şi întreţinerii unei frumoase vieţi spirituale în localitate. Reuniunea şi-a clădit un local propriu, cu sală de concerte şi pentru reprezentaţii teatrale, ulterior cinematografice, săli-anexă pentru repetiţii şi o bibliotecă. În acest cor activau şi germani şi maghiari din Reşiţa Română, printre dirijori mai aflându-se Avram Neda şi din 1907 învăţătorul Ion Mărilă.

Tot la începutul secolului al XX-lea, corul „Resiczaer Sängerbund” era dirijat de Peter Rohr şi a făcut o serie de turnee la Timişoara, Oraviţa, Lugoj, Anina, Biserica Albă, ajungând chiar şi la Viena. În 1905 s-a înfiinţat „Secţia de cânturi a sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa” („Gesangsektion des Reschitzer Eisen- und Metallarbeitergewerkschaft”). Ca şi la Steierdorf-Anina, pe lângă ea a fost creat şi un grup de „diletanţi”. Printre cântecele aflate în repertoriul său se numărau „Hora muncitorilor” şi „Sună trâmbiţa de-alarmă”, promovând şi teatrul în proză şi opereta. Totuşi, până în 1919 activitatea corului muncitoresc reşiţean a fost destul de slabă. În 1918 a luat fiinţă încă un cor german, „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”), printre iniţiatorii săi aflându-se dirijorul Josef Tietz şi artistul Karl Kummergruber. Obiectivele grupului erau cultivarea muzicii şi promovarea creaţiei locale. Corul era format din foşti membri ai celorlalte formaţiuni germane reşiţene, care în timpul primului război mondial îşi suspendaseră activitatea. Tietz a compus piese corale de mică întindere şi cu o linie melodică uşor accesibilă. Numărul membrilor în 1918 era de 28 de bărbaţi, recurgându-se foarte rar la cântăreţe din distribuţia spectacolelor de operetă.

După încheierea primului război mondial, cele patru coruri germane din Reşiţa: „Asociaţia de cânt” („Gesankverein”), „Uniunea cântăreţilor” („Sängerbund”), „Secţia de cântări a muncitorilor metalurgişti” („Metallarbeiter-Gesangsektion”) şi „Cvartetul de oţel” („Eisernes Quartett”) şi-au reluat activitatea, la fel ca şi cele două româneşti şi cel maghiar. Toate continuau tradiţiile muzicale antebelice. Corurile germane continuau şi cultivarea operetei în forma sa vieneză. Un foarte apreciat interpret de operetă şi regizor a fost strungarul Adolf Bender. Alţi talentaţi interpreţi ai acelor ani au mai fost funcţionarii Eduard Kehr, Mihály Béla, Josef Gruber, funcţionara Csenek Rozsi şi casnicele Marischka Springl şi Fanny Minarek. Dirijor al fanfarei uzinei era şi în continuare Otto Sykora, urmat de Jaroslav Lang. Printre dirijorii de operetă s-au remarcat Peter Rohr, Slowig Geza şi dascălul de gimnaziu Adalbert Hehn jr., cel care a pus bazele Cvartetului de coarde din Reşiţa. Totodată, pe lângă fanfara uzinei au mai apărut numeroase grupe de muzicieni amatori sau profesionişti, atât germani, cât şi români. Dintre aceştia, cei mai îndrăgiţi au fost violoniştii Gusti Busch, Leopold Tomajka şi Willi Hackenberger, violoncelistul Hans Drexler, fraţii Oppelz, clarinetistul Gusti Krenitschan şi violoniştii Alexander Serbul şi Peter Hudetz.

Între reuniunile de cântări din zona montanistică a Banatului avea loc în această perioadă un schimb intens de vizite şi participări la manifestări comune. Cele mai numeroase vizite reciproce se desfăşurau între coriştii germani din Reşiţa şi cei din Steierdorf, ca şi între formaţiile de diletanţi din aceste localităţi. În timpul unei asemenea deplasări către Anina, unde urmau să interpreteze opereta Der Obersteiger de Karl Zeller, camionul care îi transporta pe coriştii reşiţeni s-a prăbuşit într-o prăpastie la Celnic, în 1925. În acest tragic accident şi-au pierdut viaţa cântăreţii Engleitner şi Bittermann, înregistrându-se şi numeroşi răniţi.

Accidentul de la Celnic din 1925

După 1920 a fost practic reînfiinţat şi corul muncitoresc „Metallarbeiter-Gesangsektion”, care a desfăşurat în continuare o activitate mult mai rodnică decât în perioada antebelică. Acum şi această grupare începea să monteze spectacole de operetă mai dificile, precum şi piese în proză. Cu acelaşi Obersteiger s-a stabilit un adevărat record, opereta fiind reprezentată de 22 de ori. În 1929, conducerea Secţiunii de cântări era asigurată de preşedintele Hermann Rausch şi de regizorul Adolf Bender.

În 1926 a fost adoptat statutul de organizare şi funcţionare al „Eisernes Quartett”. Multe dintre concertele susţinute de acesta aveau un scop filantropic, bucurându-se de aprecierea presei, a specialiştilor şi a publicului. În acelaşi an, în sala de spectacole „Oltenia”, acest cor a participat la un concert comun cu Orchestra montanistică a uzinelor („Werkskapelle”), dirijată de Otto Sykora.

În 1919 a mai luat fiinţă încă o secţiune muzicală germană: „Leseverein Gesangsektion” („Secţia de cântări de pe lângă Reuniunea generală de lectură din Reşiţa”), condusă iniţial tot de dirijorul Peter Rohr. Corul era alcătuit din 25 de tineri, fiind închegat în mod spontan. Scopul său principal era cultivarea liedului german, care era preponderent în repertoriul formaţiei. Iniţial s-a practicat însă şi spectacolul de operetă, care avea o mare audienţă, în scopul atragerii simpatiilor publicului. În 1932, acest cor făcea parte din „Asociaţia cântăreţilor germani din Banat”, care organiza numeroase manifestări. Corurile germane din Reşiţa şi cele din Anina alcătuiau gruparea montanistică a acesteia.

În 1937, „Resiczaer Gesangverein” era dirijată de Alexander Kralik. Alte coruri sau grupuri vocale germane au mai desfăşurat o existenţă efemeră în perioada interbelică, fiind organizate de către diferite bresle sau cercuri de amatori de muzică. Printre acestea pot fi amintite „Lyra”, avându-l ca dirijor pe Josef Lenhardt, şi „Touristen Gesangverein Echo”, condus de Alexander Kralik, acestea având viaţa cea mai lungă. Până după cel de-al doilea război mondial, opereta germană era bine reprezentată la Reşiţa, cei mai importanţi promotori ai săi fiind textierul, regizorul şi interpretul Franz Kehr, soliştii vocali Rudolf Karlicsek, Anton Licker, Arpad Bender şi dirijorul Hunyadi Laszlo. Ulterior a fost organizat un cerc de operetă în cadrul U.C.M.R., avându-l ca dirijor pe profesorul Franz Stürmer. Tradiţia corală germană a Reşiţei însă se apropia de sfârşit.

Perioada interbelică a cunoscut o evoluţie inegală şi pentru corul maghiar din Reşiţa. Mai ales în perioada de început au fost momente de stagnare şi de declin al activităţii acestuia. Ulterior, corul şi echipa de teatru a cercului maghiar de lectură au început să se afirme prin concerte, spectacole de teatru şi mai ales prin prezentarea cu mult succes a unor operete ale marilor compozitori maghiari şi a unor spectacole de comedie muzicală ale căror texte şi muzică au fost scrise de dirijorii corului sau de alţi artişti localnici. La spectacolele de divertisment şi-au adus contribuţia Albert Karoly, Fekete-Stocsék Rozsi, Stocsék Jozsef, Csenek Béla, Pap Rozsi, Varó Árpád sau Novácsek Karoly, fiind prezentate pe scenele de la Casa Muncitorească sau de la sala „Oltenia”. Afişele de popularizare a acestor spectacole erau tipărite în trei limbi (română, maghiară şi germană), publicul prezent fiind şi el format din mai multe naţionalităţi.

În 1922, corul românesc din Reşiţa Montană îşi aniversa semicentenarul, prilej cu care a avut loc un concert la care au participat peste 20 de coruri bănăţene. În perioada interbelică, cel mai important membru al corului a fost maistrul Vasile Petrovici de la Fabrica de poduri, care s-a remarcat ca un bun cântăreţ şi dirijor. Şi corul din Reşiţa Română a avut o activitate bogată, mai ales după 1930, susţinând concerte şi spectacole de teatru amator. Afişele sale erau de asemenea tipărite în toate cele trei limbi ale Reşiţei, corul promovând ideea înţelegerii şi colaborării interetnice. Conducători în această perioadă au fost profesorul Coriolan Cocora şi apoi Trandafir Lugojenel. Formaţia corală efectua deplasări în centrele muncitoreşti de pe valea Bârzavei, precum şi în satele din jur, unde susţinea concerte şi spectacole de teatru amator. Nivelul era însă în general mai scăzut decât cel al colegilor din Reşiţa Montană. Totuşi, merită remarcate strădaniile lui Coriolan Cocora de a monta piese de teatru şi de a dirija formaţia. Orchestra acesteia era condusă de N. Cişmaş. Un alt dirijor remarcabil a fost muncitorul în uzină Ion Iliasă, care va activa şi la Moniom şi Câlnic. Spectacolele se ţineau la Palatul Cultural nou construit, dar şi la Timişoara, unde atât corul, cât şi dirijorul Iliasă, au fost premiaţi.

După cel de-al doilea război mondial, toate aceste formaţiuni muzicale ale Reşiţei, indiferent de etnia membrilor lor, au dispărut. Ultimele încercări pentru refacerea corului românesc din Reşiţa Montană au fost depuse de dirijorul Horaţiu Bandu, însă fără succes. În locul lor a apărut un mare cor sindical, care activa pe scena Casei Muncitoreşti sub conducerea profesorului Ion Românu. Acum nu se mai punea accent pe apartenenţa naţională a membrilor, ci era promovat spiritul comunist. Corul devenea un element oficial în viaţa oraşului, având misiuni mobilizatoare şi ideologice. Reprezentaţiile aveau loc şi la Palatul Cultural din Reşiţa Română, iar mai târziu pe scena nou construitei Case de cultură. Frumoasele tradiţii locale erau date uitării, iar noul cor, în ciuda unor succese pe plan naţional în primii ani postbelici, a decăzut apoi, în special după plecarea dirijorului Românu. Vechile emulări şi toate frumoasele activităţi din anii anteriori lui 1944 au rămas fără continuitate în Reşiţa, ca şi în întregul Banat.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Mircea Rusnac – Hunedoara, sora Reşiţei

24 Ianuarie 2010

Am primit la începutul acestui an din partea lui Romulus Vasile Ioan (http://romulusioan.blogspot.com) două lucrări istorice de mare interes. Acum o vom prezenta pe prima dintre ele, care, dincolo de orice aşteptări, prezintă o importanţă deosebită pentru reşiţeni. Se numeşte A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, fiind scrisă de un inginer foarte pasionat de istorie.* Pentru hunedoreni fără discuţie că aceasta este o lucrare de referinţă. Însă, aşa cum am precizat, surprinzător poate părea faptul că şi reşiţenii au de aflat multe lucruri din paginile sale. Aceasta poate şi pentru faptul că autorul este unul din foarte rarii buni cunoscători ai situaţiei trecute şi prezente din ambele centre de tradiţie ale siderurgiei româneşti. De aceea, citind cu atenţie lucrarea sa, descoperim o extraordinară mostră de istorie comparativă, cu adevărat fără precedent până acum. Pentru că, deşi Hunedoara şi Reşiţa sunt separate de o distanţă geografică extrem de mică şi au cunoscut de-a lungul timpului condiţii istorice foarte asemănătoare, nimeni nu a avut până acum competenţa să facă un paralelism istoric între ele.

După cum scrie autorul în Motivaţie: „Cu siguranţă istoricul, deţinătorul adevărului despre trecut, va critica vehement impardonabila violare a unui domeniu al ştiinţei de un practicant al ştiinţei aplicate. Nu mă voi supăra, ce este scris trebuie forfecat, iar alinarea mea va fi dezbaterea. Şi totuşi, am să-mi cer scuze, nu apreciez munca solitarului decât în atletism, alergătorul de cursă lungă sau maratonistul, care luptă de unul singur cu timpul, cu spaţiul şi cu el însuşi. Consider team-ul ca fiind grupul multidisciplinar mai reconfortant pentru vremurile actuale. Grupul multidisciplinar poate prezenta o garanţie a consistenţei unei lucrări.” (p. 4) Temerea lui Romulus Vasile Ioan nu are temei, întrucât istoricii (aşa de puţini câţi sunt astăzi în zona noastră) nu au decât de câştigat din implicarea şi a altor pasionaţi în studierea trecutului, iar munca de echipă este întotdeauna generatoare de foloase reciproce.

Pasionat de istorie, inginerul hunedoreano-reşiţean a efectuat, după cum mărturiseşte, numeroase excursii de documentare în locuri de mare semnificaţie istorică: Villa rustica din Popeasca (Cinciş), cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Valea Fierului din Densuş, Valea Caselor, zona Ghelarului, Pădurea oraşului din Teliuc, fostele fierării de pe văile Cernei, Govăjdiei, Runcului şi Zlaştiului, furnalul de la Topliţa, cel de la Govăjdia, Castelul Corvinilor sau Muzeul Fierului. (p. 4)

După o amplă prezentare a tradiţiilor metalurgice antice şi medievale ale zonei, posesoare a unora dintre cele mai bogate zăcăminte din Europa, autorul constată că printre factorii favorizanţi ai dezvoltării industriale ulterioare s-a numărat şi vecinătatea geografică a Banatului: Banatul este fruncea, se intitulează un subcapitol al cărţii, cu precizarea în text că „peste deal, în Banat (subl. aut.) se produc transformări importante, Banatul devine domeniul Coroanei, adică devine fruncea (subl. aut.).” Aceasta determina o influenţă benefică şi asupra regiunilor învecinate: „Toate transformările şi modificările socio-demografico-economice au fost importate consecutiv pe domeniul Hunedoara şi în sudul Transilvaniei.” (p. 76) Pentru că, oricum, Ardealul este mintea, cum figurează în titlul subcapitolului următor (sublinierile autorului).

Legăturile încep să se contureze: „Transilvania este patria natală a geologului, mineralogului şi metalurgului austriac Ignaz von Born (1728-1789), consilier cezaro-crăiesc (subl. aut.), care ajunge la mari onoruri la Praga şi la Viena şi care efectuează în 1770 călătorii de documentare în Ardeal, Banat şi Ungaria superioară.” (p. 76) Din constatările făcute de specialişti rezulta concluzia următoare: „În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atelierele de extragere şi prelucrare a fierului de pe domeniul Hunedoara sufereau de handicapul «subtehnologizării» şi rămânerii în urmă a relaţiilor din plan socio-economic, în comparaţie cu celelalte trei mari zone producătoare de fier din Imperiul habsburgic: Banat, Stiria şi Ungaria inferioară. Această subtehnologizare îşi punea amprenta asupra nivelului de producţie şi asupra calităţii fierului produs. Fierăritul din această perioadă are un caracter ţărănesc şi deci o productivitate scăzută.” (p. 77) Iată deci că Banatul, datorită condiţiilor speciale în care era administrat, luase un relativ avans, deşi în perioadele anterioare metalurgia hunedoreană fusese în mod evident mai dezvoltată.

În 1779 îşi făcea apariţia Franz Joseph Müller von Reichenstein, „cel care a fost reformatorul relaţiilor sociale şi economice ale domeniului Hunedoara.” (p. 77) Era nimeni altul decât întemeietorul furnalelor reşiţene din 1771! De altfel, funcţionase chiar până în 1779 ca superior minier şi director al Direcţiei Miniere Bănăţene de la Oraviţa. În 1779-1780, el a participat „activ la revitalizarea producţiei miniere şi metalurgice pe domeniul Hunedoara.” (p. 77) După renumele pe care îl avea, se putea deduce interesul arătat Hunedoarei de către conducerea imperiului. El a întocmit un raport cuprinzând 71 de puncte şi 890 de file. (p. 78) Conform acestuia, domeniul Hunedoara dispunea în acel moment de 13 ateliere de extragere şi prelucrare a fierului, fiind acţionate de energia hidraulică a râurilor Cerna, Govăjdie şi Runc. Ele se aflau la Baia de Coase, Nădrab, Limpert, Plosca, Topliţa, Baia Craiului, Teliucu Mic, Sibişel, Baia Cerna etc. „Raportul poate fi considerat un studiu de fezabilitate a atelierelor de fierărit de pe domeniul Hunedoara.” (p. 78) Müller propunea pentru redresarea pieţei fierului în regiune „o adevărată reformă.” (Ibidem) Totodată, el era „reformatorul producţiei de fier forjat la Hunedoara, la 21 iunie 1800 participând la lucrările de pornire a investiţiei celei de-a şaptea forje situată în zona Plosca” şi tot lui „trebuie să-i atribuim studiul de fezabilitate şi amplasare a viitorului furnal de la Govăjdia.” (p. 79)

Dacă furnalele de la Reşiţa au fost pornite în 1771, nici cele hunedorene nu au întârziat prea mult. Cel de la Topliţa apărea în 1781, iar cel de la Govăjdia în 1813. (p. 86) Motivaţiile erau foarte asemănătoare cu cele care au determinat şi alegerea Reşiţei: „Însemnatele rezerve de minereu de fier existente la Ghelar şi Teliuc, bogăţia pădurilor furnizoare de mangal, dar mai ales puternica tradiţie a prelucrării fierului de către pădureni.” (p. 87) În 1858, furnalele reşiţene produceau 5.600 tone de fontă, iar cel de la Govăjdia 3.456, fiind cele mai productive din Ardeal şi Banat. (p. 96) A urmat apariţia centrelor industriale Călan şi Hunedoara.

Romulus Vasile Ioan caracterizează astfel începuturile industriei hunedorene: „Uzina de Fier de la Hunedoara este rezultatul dezvoltării tehnice şi tehnologice din Imperiul austriac de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării producţiei şi a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de către acest stat. Apariţia uzinei din Hunedoara era impusă de tehnologiile precare, învechite, din atelierele care produceau fier în această zonă, devenite cu timpul nerentabile, pe de altă parte şi de conjunctura creată prin dezvoltarea căii ferate, apariţia unor noi tehnologii de producţie şi îndeosebi extinderea pieţei prin creşterea consumului de metal în uzinele mecanice şi de construcţii de maşini din Transilvania.” (p. 99)

Ca şi în cazul Reşiţei cu un veac mai devreme, autorităţile aveau de ales între mai multe alternative: modernizarea furnalului de la Govăjdia sau găsirea unui alt amplasament, la Simeria, Deva sau Hunedoara. În final, cea din urmă va avea câştig de cauză. Pe lângă avantajele de ordin geografic (apropierea de Ghelar şi Teliuc, existenţa pădurilor), „punctul forte” a fost dorinţa comunităţii, exprimată de către primarul George Dănilă, care a adresat un memoriu autorităţilor în 1881 în acest sens, „obligându-se să cedeze statului cu titlu gratuit atât terenul necesar construcţiilor industriale, cât şi drepturile de exploatare a carierei de calcar, angajându-se să acorde întreg sprijinul constructorilor, în special în problemele de aprovizionare.” (p. 99) Ideea a fost foarte bună, întrucât a urmat punerea în valoare a zonei prin construirea căii ferate normale Hunedoara-Simeria.

Construirea propriu-zisă a uzinei a început în august 1882 şi a durat, ca şi la Reşiţa, aproape doi ani, până la 25 mai 1884, când a fost făcută inaugurarea. Iniţial erau două furnale, dar acolo numărul lor va creşte în scurt timp, alăturându-li-se altele trei (în 1884, 1885 şi 1903). Primele trei funcţionau cu mangal, iar celelalte două pe bază de cocs. Minereul de fier parcurgea cei 16 km de la Ghelar cu ajutorul unui funicular, apoi pe o cale ferată îngustă. Mai funcţionau funicularele Govăjdia-Râul Bătrâna (18 km) pentru mangal, Govăjdia-Bunila (14 km) pentru mangal şi calcar, iar calcarul extras din carierele locale era transportat cu atelaje. (p. 100)

Comparaţia pe care autorul o face între producţiile diferitelor centre siderurgice din Transilvania şi Banat poate fi foarte instructivă. Dacă în 1814 furnalele reşiţene produceau 1.198,8 t fontă (adică 3,28 t/zi calendaristică), furnalul de la Topliţa producea în 1836 2.460 t, însemnând 6,4 t/zi. În 1899 Hunedoara singură dădea 83.000 t fontă, în vreme ce, în 1885, Reşiţa, împreună cu Bocşa şi Dognecea, abia atingeau 46.500 t, iar Anina realiza 31.700 t în 1890. (p. 103) Atunci cele mai mari furnale erau nr. 2 de la Călan, nr. 4 de la Hunedoara şi nr. 4 de la Reşiţa. În 1911 raportul Hunedoara-Reşiţa la fontă era de 70.070,6 t – 69.500 t, iar peste doi ani situaţia se inversa: Hunedoara producea 88.719,6 t, iar Reşiţa ajungea la 114.150 t. (p. 103)

Ca şi la Reşiţa, şi proprietăţile uzinei hunedorene erau destul de extinse, cuprinzând: minele de fier de la Ghelar, furnalul şi turnătoria de la Govăjdia, uzina hidroelectrică din Căţănaş şi cea din Hunedoara, ateliere mecanice, atelier hidro, iluminatul uzinei, atelier pentru transporturi, atelierul pentru unelte agricole din Zlaşti, calea ferată îngustă Ghelar-Hunedoara şi domenii forestiere. (p. 105)

Sfârşitul primului război mondial a fost o perioadă dificilă şi pentru Hunedoara. La 5 noiembrie 1918 s-a ajuns chiar la oprirea furnalelor din cauza lipsei combustibilului şi a dezorganizării administrative apărute. (p. 108) În 1919, uzinele au fost preluate în proprietatea statului român, dar integrarea în noul context economic se făcea greu şi producţia continua să fie scăzută. În noiembrie 1919, o comisie condusă de generalul Ştefan Burileanu a vizitat uzinele din noile teritorii ale României. Între propunerile acesteia figura şi „transformarea Hunedoarei într-un centru siderurgic la fel de important ca şi Reşiţa, această propunere fiind motivată de aşezarea mult mai sigură din punct de vedere strategic a ţinutului Hunedoarei, aflat mai în centrul ţării.” (p. 108) O monografie din 1928 enumera astfel proprietăţile Hunedoarei: uzina de fier cu cinci furnale, uzina de la Govăjdia, fabrica de utilaje agricole Zlaşti, minele de la Ghelar şi domeniul forestier de la Poeni. (p. 108-109) Uzina hunedoreană va rămâne în proprietatea statului în perioada interbelică, la fel ca şi cea din Cugir, însă vor fi dese tentativele de a le trece în mediul privat. Iniţial s-a încercat integrarea acestora în U.D.R., apoi s-a trecut la obstrucţionarea comenzilor metalurgice, dirijate către uzinele private. Ca răspuns, Uzina de Fier Hunedoara a exportat masiv fontă în Ungaria, acest lucru fiind şi el stopat de Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere în 1923. Până în 1938 s-a continuat exclusiv cu producţia de fontă, iar în 1938-1941 au fost construite şi o oţelărie Martin şi un laminor de semifabricate de 800 mm. (p. 109)

În 1929 se încercase fuzionarea Hunedoarei cu Societatea Metalurgică Copşa Mică-Cugir, iar în 1930 a fost pe punctul de a fi preluată de Uzinele Škoda. În 1933, Max Auschnitt a încercat să o integreze în Concernul Titan-Nădrag-Călan. Totuşi, U.F.H. (din 1931 R.I.M.M.A.) Hunedoara va rămâne proprietate de stat, administrată mai întâi în regie directă (1919-1931), apoi sub formă de regie publică (1931-1940) şi ca societate pe acţiuni (1940-1948). (p. 109-110)

Dacă până în 1934 U.F.H. a reprezentat „o povară pentru bugetul statului”, (p. 136) după acest an ea a început să înregistreze beneficii. Statul nu investise mult timp sumele necesare, fiind preferat sectorul aurifer. (p. 137) Abia după încheierea crizei economice din 1933 s-a observat o revigorare a investiţiilor la Hunedoara, care au culminat cu oţelăria şi cu laminorul amintite. În 1940-1945, societatea pe acţiuni creată mai cuprindea doar uzina hunedoreană şi minele de la Ghelar. (p. 137)

Oţelăria Siemens-Martin nou înfiinţată funcţiona cu tehnologia de elaborare din minereu (75% fontă, 25% fier vechi), în timp ce la U.D.R. şi T.N.C. era tehnologia din fier vechi (25% fontă, 75% fier vechi), cu un preţ de producţie mai redus (2,06 lei/kg faţă de 2,77 lei/kg), existând şi cauze tehnologice care conduceau la creşterea costului. (p. 141) În 1932 deja, U.D.R. ajunsese la o încărcătură pentru cuptoare de 17% fontă şi 83% fier vechi, iar T.N.C. Ferdinand la 23% fontă şi 77% fier vechi. În general, U.F.H. livra pe piaţă mai mult semifabricate, precum fontă brută, lingouri, laminate sub formă de ţaglă, minereu de fier etc. Acestea erau vândute, reprezentând 80-90% din veniturile uzinei, în timp ce la Reşiţa şi la Ferdinand se produceau laminate finite sau maşini. În consecinţă, se poate aprecia că „U.F.H. era nevoită să lucreze în condiţii de fabricaţie dezavantajoase comparativ cu ceilalţi competitori din siderurgie.” (p. 142)

În schimb, uzina din Călan a fost cooptată în 1924 în Uzinele metalurgice unite Titan, Nădrag, Călan, împreună cu minele Teliuc şi uzina Ferdinand. (p. 142)

În regiunea Hunedoarei exista cea mai mare rezervă de minereuri din ţară. La fier, acestea, concentrate mai ales în Masivul Poiana Ruscă, reprezentau 84% din totalul naţional, în vreme ce rezervele bănăţene ale U.D.R.-ului erau doar de 8,5%. 70% din patrimoniul naţional de minereu de fier se aflau pe teritoriul U.F.H. De asemenea, în apropiere era bazinul carbonifer al Văii Jiului, cu 97% din rezerva de cărbune brun a ţării şi cu 50% din rezerva totală. Zăcămintele de gaz metan din judeţele Târnava Mare şi Târnava Mică nu se aflau decât la 100-120 km distanţă. (p. 144) În zonă erau şi importante cantităţi de fier vechi, provenite din activitatea industrială. La Reşiţa se produceau şi materiale refractare, iar din 1941 şi la Hunedoara era pornită o fabrică de dolomită. La mangan, rezervele din Banat însemnau 14% din totalul naţional, faţă de 32% în Carpaţii Orientali. (p. 145)

În 1941, cele 5 furnale ale U.F.H. produceau 175.000 t fontă (58% din totalul ţării), iar cele 2 de la U.D.R. doar 105.000 (33%). La oţel raportul era de 58-24 în favoarea U.D.R. (8 cuptoare faţă de 4), iar la cuptoare electrice „scorul” era de 32% U.D.R. – 28% U.F.H. La laminate, tot U.D.R.-ul conducea cu 38%-18%. (p. 146) Capacităţile de laminare din Banat (Reşiţa, Ferdinand, Nădrag) totalizau 48%, iar cele din Ardeal (Hunedoara, Cluj) 26%. (p. 147) În timp ce U.F.H. utiliza minereul de fier din Poiana Ruscă, având o concentrare de 37%, U.D.R. importa 50% din minereul folosit, de o calitate mai bună, aceasta având evidente urmări în producţia de fontă. (p. 150)

După 1944 a urmat şi la U.F.H. o nouă „perioadă grea, datorită tuturor implicaţiilor din viaţa socio-economică ce influenţau climatul de uzină de la Hunedoara; peste toate acestea apare tot mai des implicarea politicului în viaţa uzinei. Trebuie consemnat că nu este vorba de politicul autohton, românesc, ci de influenţa politică importată prin mijloacele vremii (subl. aut.) din Uniunea Sovietică.” (p. 151) S-a încercat totuşi construirea unei fabrici pentru producerea cocsului, în acel moment singurul loc din ţară unde acesta se producea fiind Reşiţa. (p. 157) În special după naţionalizarea din 1948 s-a trecut la un proces de sporire accelerată a capacităţilor industriale.

În ultimii ani ai perioadei comuniste, criza în care se afla economia românească a început să îşi facă simţite efectele, fapt descris astfel de către Romulus Vasile Ioan: „Evoluţia siderurgiei ultimului deceniu al secolului al XX-lea a fost marcată de perioada de declin a economiei naţionale care începuse în anul 1985, când s-a înregistrat pentru prima dată după 1980 o reducere a Produsului Intern Brut – P.I.B. În anii următori, cu excepţia anului 1986, când P.I.B.-ul a crescut cu 2,3%, tendinţa de diminuare a indicatorilor anuali s-a adâncit. Principala ramură care genera descreşterea P.I.B.-ului era industria, care în acea perioadă reprezenta 50% din P.I.B., până în 1989. În aceste condiţii, descreşterea medie anuală a P.I.B.-ului în perioada 1985-1989 este de 0,7% (0,9% în industrie).” (p. 184) Evident, fenomenul s-a accentuat după 1989, în condiţiile schimbării sistemului economic.

Combinatul Siderurgic Hunedoara a fost reorganizat în baza H.G. nr. 29/14.01.1991, când a luat fiinţă S.C. „Siderurgica” S.A. (p. 183) Au început să fie oprite unele capacităţi industriale, (p. 159) însă s-a evitat disponibilizarea masivă de personal. (p. 192) Un bun conducător al acelei perioade a fost Silviu Samoilescu, pensionat însă în 1996. „Odată cu Silviu Samoilescu se încheie era romantică a siderurgiei hunedorene.” (p. 193) În general, problemele şi convulsiile survenite în aceşti ani pot fi din nou puse în relaţie de paralelism cu ceea ce se întâmpla în aceeaşi perioadă la Reşiţa. În cele din urmă, Siderurgica a devenit proprietatea indienilor din grupul L.N.M.-I.S.P.A.T., la pachet cu Petrotub Roman, cu care nu avusese nimic în comun până atunci. (p. 221) Lucrarea se încheie cu o scurtă trecere în revistă a mişcării muncitoreşti desfăşurate la Hunedoara de-a lungul timpului.

Lucrarea lui Romulus Vasile Ioan este probabil cea mai completă monografie a istoriei industriei regiunii Hunedoara, având ca merit principal faptul că o pune mereu în legătură cu contextul în care s-a desfăşurat. Autorul a scos în evidenţă multe aspecte asemănătoare fenomenelor petrecute la Reşiţa în perioade de timp apropiate. În acest sens, prezentarea Reşiţei ca un etalon şi ca un permanent termen de comparaţie până în momentul naţionalizării demonstrează faptul că autorul cunoaşte locul ocupat pe atunci de aceasta în cadrul industriei româneşti. Însă prezentarea cu modestie, în termeni pozitivişti, a realităţilor Hunedoarei ne arată că nici ea nu a fost mai prejos. În concluzie, ambele centre industriale de tradiţie au cunoscut faze asemănătoare de dezvoltare şi de reorientare, care le fac să arate ca nişte oraşe-surori, împreună la bine şi la greu de-a lungul timpului.

* Romulus Vasile Ioan, A doua epistolă către hunedoreni. Eisenmarkt, Vajdahunyad, Hunedoara, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2007, 247 p.

Mircea Rusnac – Un sat bănăţean recent dispărut: Lindenfeld

22 Ianuarie 2010

Fotografie de Gerd Ballas

Sosirea pemilor germani în Banat în anii 1827-1828 a condus la înfiinţarea unor sate de munte aşezate în zone deosebit de pitoreşti. Dacă de-a lungul timpului şi până astăzi localităţile Gărâna şi Brebu Nou au fost destul de cunoscute în regiune şi nu numai, în schimb despre Lindenfeld au auzit prea puţini bănăţeni, ca să nu mai vorbim de locuitorii din alte zone. Aceasta pentru că Lindenfeld a fost o localitate foarte izolată şi în apropierea sa nu exista niciun obiectiv turistic care să atragă un număr mai important de vizitatori.

Lindenfeld este situat pe versantul opus al Masivului Semenic, la poalele vârfului Nemanul Mare (1.122 m), iar căile de acces către localitate sunt foarte dificile. Ori se merge din Caransebeş prin comuna Buchin şi satul Poiana, de unde există doar un drum inaccesibil maşinilor, ori pe poteca numită „Drumul lupului”, din Gărâna prin pădurile care acoperă masivul muntos. Această potecă trece şi prin dreptul altei foste aşezări a pemilor, Wolfswiese, care însă a fost abandonată la scurt timp după înfiinţare din cauza condiţiilor grele de trai.

Scurta istorie a satului Lindenfeld nu a cunoscut momente foarte spectaculoase. Era un sat izolat de munte, ai cărui locuitori, toţi de origine germană, practicau ocupaţiile tradiţionale. În toată existenţa acestei aşezări, nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu români din satul vecin Poiana. Fiind atât de izolaţi, locuitorii Lindenfeldului au fost scutiţi de recrutare în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. În anul 1924, numărul lor era de 230. În cel de-al doilea război mondial au fost însă destui mobilizaţi pe front, iar în 1945 o mare parte dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Aceste nefaste evenimente, ca şi perioada comunistă care a urmat, au lovit greu mica aşezare. Totuşi, în primele decenii postbelice puteau fi văzuţi pemi în piaţa din Caransebeş, cu delicioasele lor „Kirschen” (cireşe), de o calitate neegalată în regiunea înconjurătoare. Prin strădania locuitorilor, Lindenfeld a beneficiat de un generator de energie electrică şi de o instalaţie pentru apă curentă. Totuşi, de prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, satul a început să se depopuleze, tinerii mergând la liceele din Caransebeş şi stabilindu-se ulterior acolo, iar alţii mutându-se la Gărâna şi Brebu Nou. Apoi a început emigrarea în Germania, facilitată de Ceauşescu în schimbul obţinerii unor bune plăţi în valută. În momentul revoluţiei din 1989, satul Lindenfeld era deja practic părăsit, nemaiavând cine să plece de acolo ulterior.

În anii ’90 presa a semnalat existenţa unui singur locuitor la Lindenfeld, bătrânul Paul Schwirzenbeck, care nu a dorit să-şi părăsească satul. El îi întâmpina pe vizitatorii curioşi, descriindu-le amănunţit casele şi pe cei care le locuiseră înainte. A murit în octombrie 1998 la Caransebeş, în vârstă de 83 de ani, după ce a fost accidentat de o maşină. De atunci, la Lindenfeld mai locuiesc doar pe timpul verii câţiva ciobani din Poiana. Casele s-au ruinat în timp. Pomii fructiferi au un rod bogat în fiecare an, însă nu îi culege nimeni. În interiorul caselor se află neatinse piese de mobilier, veselă, îmbrăcăminte etc., localitatea fiind prea departe pentru ca să le poată transporta cineva. Biserica a fost restaurată prin cheltuiala şi munca voluntară a şvabului bănăţean Helmuth Kierer. În ultimii ani, Lindenfeld atrage destui curioşi în perioada verii, situându-se şi pe traseul amatorilor de enduro şi atrâgând atenţia şi turiştilor din Germania şi Austria. Deocamdată însă nu apar semne că situaţia sa se va schimba, deşi oficial satul Lindenfeld continuă să existe şi are chiar şi cod poştal: 1.666 până la 1 mai 2003, 327.056 acum!

Mircea Rusnac – Bănăţeanul Peter Pan

19 Ianuarie 2010

Personajul făcut celebru de scriitorul scoţian James Matthew Barrie a determinat acum câţiva ani, pe filieră italiană, descoperirea unui erou bănăţean având nume identic şi o poveste de viaţă nu mai puţin captivantă. El s-a născut la Rusca Montană (Rußberg), la 21 august 1897. Era exact anul în care apărea şi cartea lui Barrie! Mama sa, Maria Pan, necăsătorită, îl născuse la 18 ani şi se străduia să îl crească singură. De la 14 ani, Peter avea să lucreze la cariera de marmură din apropiere. Viaţa lor decurgea oricum în condiţii grele, când a izbucnit, în 1914, primul război mondial.

Peter Pan a fost recrutat în armata austro-ungară, făcând parte din Regimentul 30 de Infanterie Honved, compania a 7-a, cu care a luat parte la luptele de pe frontul italian. Era însoţit pretutindeni de o capră, pe care o crescuse de mică şi care nu voia să se despartă de el. Mai avea cu el şi alte amintiri din zona natală, între care şi o bucată de marmură din cariera în care muncise. Se putea vedea de aici că tânărul german din Banat era foarte legat de locul său natal.

Nenorocirea însă nu a întârziat să se producă. Într-o luptă purtată la Col Caprile, la altitudinea de 1.331 m, Peter Pan a fost ucis. Era ziua de 19 septembrie 1918, la doar câteva săptămâni după ce împlinise 21 de ani. Corpul său a fost îngropat pe vârful Grappa din apropierea Veneţiei, la 1.776 m înălţime, împreună cu alţi peste 22.900 de militari italieni şi de numeroase alte naţionalităţi care proveneau din armata austro-ungară. Mai târziu, în 1935, arhitectul Giovanni Greppi şi sculptorul Giannino Castiglioni au ridicat în acel loc un sugestiv monument dedicat tuturor acestor eroi ai primului război mondial, indiferent de tabăra căreia îi aparţinuseră. Prin structura monumentului, eroii aparţinând unei anumite naţionalităţi erau grupaţi în direcţia în care se afla ţara de provenienţă. Astfel, italienii erau îngropaţi către sud, iar cei din diferitele naţionalităţi din fosta Austro-Ungarie către direcţiile în care se află popoarele lor. Din păcate, marea majoritate a soldaţilor austro-ungari căzuţi acolo au rămas anonimi. Doar 295 sunt cunoscuţi după nume, din aproape 11.000. Numele lor au fost trecute în ordine alfabetică pe monument, fiind înscrise cu litere din bronz pe soclul de piatră al acestuia. Piatra tombală a lui Peter Pan poartă numărul 107.

Descoperind nu demult coincidenţa de nume între tânărul soldat austro-ungar şi eroul scriitorului scoţian, italienii au fost foarte interesaţi şi preocupaţi să afle adevărul istoric. Ei au făcut demersuri la Crucea Neagră din Austria, de unde au aflat datele exacte ale lui Peter Pan din Rusca Montană (consemnată ca Ruszka-bánya, Krassó-Szörény, Ungaria). Din aproape în aproape, ei au constatat cu uimire că Krassó-Szörény înseamnă în maghiară judeţul Caraş-Severin şi că acum mica localitate montană aparţine României! Astfel, din 2005, delegaţii de italieni vin în pelerinaj la Rusca Montană, comuna natală a adevăratului erou Peter Pan. La aproape un secol după moartea sa, tânărul a facilitat o relaţie care devine tot mai strânsă. Acum la Rusca Montană există Piaţa Monte Grappa şi Strada Peter Pan, care duce la casa părintească a acestuia. S-a deschis cu sprijin italian şi „Museo del Monte Grappa”, prin donarea de către artişti italieni a unor creaţii proprii, „în semn de pace şi frăţietate.” Datorită eroului Peter Pan, Rusca Montană a reintrat în circuitul turistic şi istoric.

Mircea Rusnac – Întemeierea Aninei şi tradiţia istorică

16 Ianuarie 2010

Dezvoltarea centrelor industriale bănăţene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a determinat autorităţile habsburgice să efectueze masive colonizări de populaţie germană în regiune, întemeind chiar localităţi noi. Instalaţiile industriale de la Reşiţa, Bocşa, Oraviţa, Ciclova sau Sasca erau mari consumatoare de lemn şi de mangal (cărbune de lemn), astfel încât se impunea folosirea unei forţe de muncă în creştere pentru defrişarea pădurilor din jur şi prelucrarea combustibilului necesar. Una dintre noile localităţi apărute cu acest prilej, şi care va avea în curând un destin aparte, a fost Anina, numită în momentul înfiinţării Steirer-Dorf.

În prima jumătate a anului 1773, Direcţia Minieră Bănăţeană de la Oraviţa l-a însărcinat pe funcţionarul minier Peter Kastel, care provenea din Stiria, să aducă din regiunea sa de baştină colonişti specializaţi în munca la pădure. El s-a achitat rapid de misiunea sa, astfel încât în iunie se afla la Viena cu un grup de 94 de colonişti, dintre care 70 de adulţi şi 24 de copii. Cu ei a venit pe Dunăre până în Banat, continuându-şi apoi drumul prin păduri. La 24 iunie 1773 au ajuns pe locul viitoarei aşezări. Acolo, în aer liber, s-a oficiat prima slujbă religioasă, în amintirea căreia a fost ridicată ulterior o cruce comemorativă devenită monument istoric.

Cele 34 de familii nou instalate şi-au denumit localitatea Steirer-Dorf (devenită în timp Steierdorf), în amintirea ţinutului lor de origine. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii care se vor aşeza acolo vor numi localitatea Anina, datorită numeroşilor anini sau arini care creşteau în pădurile din împrejurimi. După 1773 au continuat să sosească locuitori germani, încât într-un an numărul lor a crescut la 300. Lor le erau asigurate o serie de avantaje din partea autorităţilor. Pentru fiecare stânjen cub de lemne tăiate erau recompensaţi cu sume cuprinse între 24 şi 30 de creiţari. Lunar, fiecare familie primea gratuit câte o mierţă de grâu din depozitul de la Oraviţa, restul alimentelor care erau aduse tot de acolo fiind plătite, inclusiv transportul. Datorită destoiniciei locuitorilor, aşezarea a cunoscut o înflorire rapidă. În 1779, în locul numit Iudina de pe râul Miniş a fost construit un gater pentru fabricarea şindrilei. Şi chiar dacă în 1788 s-a produs o invazie otomană, care a determinat refugierea tuturor locuitorilor la Dognecea pentru o perioadă de şase săptămâni, ei au revenit cu toţii la casele lor şi viaţa aşezării a continuat. Au fost consemnate primele căsătorii, primele naşteri şi primele decese din istoria noii localităţi. Totodată, autorităţile au stimulat locuitorii să caute zăcăminte minerale, oferind recompense de 50 de florini găsitorilor. Curând, aceasta va schimba în mod radical viaţa Aninei.

Cel mai important eveniment al scurtei istorii a actualului oraş s-a produs în anul 1790, la doar 17 ani după întemeiere. Atunci, tăietorul de lemne Nikolaus Mathias Hammer, care fusese şi primul tânăr care s-a căsătorit la Steierdorf, a descoperit pe Valea lui Andrei eşantioane de huilă. Încurajat de premiul promis, el le-a dus la Oficiul minier din Oraviţa, primind imediat cei 50 de florini. Descoperirea era de o importanţă covârşitoare, mai ales datorită faptului că huila din zonă era de o excelentă calitate. În acest mod, prin deschiderea în curând a primelor exploatări miniere, caracterul aşezării de tăietori de lemne de până atunci s-a modificat decisiv. Cu timpul, minele din Anina vor ajunge să fie cele mai adânci din Europa şi exploatarea lor va continua neîntrerupt până la accidentul din 2006, care le-a închis definitiv. Însă în legătură cu descoperirea huilei de acolo există o interesantă povestire a localnicilor, care merită a fi redată în continuare, deoarece ea conţine în mod sigur o mare doză de adevăr.

În 1957, Alexander Tietz înregistra la Anina următoarea relatare a fostului miner Josef Skala, atunci în vârstă de 90 de ani: „Ştiţi cine a descoperit huila la Anina? Un porc. Huila se afla foarte aproape de suprafaţă, fiind acoperită de un strat subţire de iarbă. Porcul n-a făcut decât să scurme cu râtul, dând la o parte brazda de iarbă de pe cărbuni. Din întâmplare, băieţii trimişi să păzească porcii din Steierdorf şi-au aprins un foc de tabără tocmai în locul în care porcul scosese huila la lumina zilei. Deodată ei au observat că piatra deasupra căreia îşi aprinseseră focul ardea! Unul dintre ei a luat în sat o bucată din «piatra neagră» care luase foc şi a arătat-o tatălui său. Acesta, un tăietor de lemne numit Nikolaus Hammer, şi-a pus hainele de sărbătoare, a înfăşurat piatra într-o batistă şi s-a dus la Oraviţa, la Direcţia regală a minelor. Când au văzut piatra, domnii de acolo au devenit pe dată foarte prietenoşi, l-au bătut pe umăr pe omul nostru şi au poruncit să i se plătească la casierie o răsplată de cincizeci de florini. Aşa s-au descoperit cărbunii la Anina. Locul unde s-au petrecut acestea a fost Coveiul lui Andrei din valea Aninei. Acolo s-a şi săpat primul puţ, numit puţul Purcaru, Purcar însemnând în româneşte porcar.” De unde se vede că de multe ori şi întâmplarea poate juca un rol hotărâtor în trecutul unei localităţi sau al unei regiuni.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Din istoria cărbunelui. Anina 200, Reşiţa, 1991; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; http://www.banaterra.eu/romana/mosoroceanu-cristian-liviu-steierdorf; http://laender.freepage.de/cgi-bin/feets/freepage_ext/41030x030A/rewrite/banat/storys.htm.

Traducerea în limba germană a acestui articol, realizată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Moştenirea reşiţeanului Arnold Kremer

14 Ianuarie 2010

Reşiţa a avut de-a lungul timpului numeroşi colecţionari şi oameni pasionaţi de tot ceea ce era nou şi interesant în lumea din jurul lor. Unul dintre aceştia a fost bătrânul Arnold Kremer, care întreaga viaţă a adunat imagini, fotografii, vederi şi cărţi poştale care ilustrau oraşul natal. S-a sinucis după ce inundaţiile catastrofale din 1997 i-au distrus casa situată pe Strada Văliugului şi i-au zădărnicit întreaga agoniseală. Din fericire, colecţia de imagini a fost salvată şi ea poate fi de mare folos celor preocupaţi de trecutul Reşiţei. Datorită pasiunii lui Arnold Kremer suntem astăzi în măsură să vedem cum arăta oraşul nostru în vremuri demult apuse şi din care de cele mai multe ori nu mai există niciun martor în viaţă. De aceea, putem afirma fără reţinere că moştenirea rămasă de la el este într-adevăr nepreţuită.

Am împărţit cele peste 100 de imagini pe câteva categorii, în funcţie de obiectivele prezentate şi de perioada istorică în care au fost imortalizate. Astfel putem surprinde evoluţia în timp a unor clădiri sau a unor străzi din oraş sau putem admira, din păcate doar post factum, unele monumente demult dispărute, dar care altădată constituiau faima Reşiţei. Activitatea industrială, atât de puternică odată, este fireşte foarte bine reprezentată. În fine, nu lipsesc nici locurile de agrement sau unele ceremonii funerare ale personalităţilor din alte vremuri. Vom prezenta în continuare pe scurt aceste categorii în care am împărţit fondul Arnold Kremer.

Vederi generale ale Reşiţei. Un deosebit interes prezintă două cărţi poştale identice în conţinut (autor L. Braumüller), cu singura diferenţă că una este alb-negru şi alta color, prima având ştampilă din 1903, care înfăţişează o largă imagine a oraşului luată de pe Dealul Crucii. În prim plan se văd coşurile fumegânde ale uzinelor. O altă imagine la fel de valoroasă este luată de pe Dealul Golu în 1911, având în apropiere Fabrica veche de maşini. O vedere generală realizată de Otto Schwarz în 1927 pune accent pe instalaţiile industriale, iar alta bilingvă („Vedere generală – Totalansicht”) pe clădirile oraşului vechi. Pe cartea poştală a lui A. Weiss se pot vedea inclusiv Vila veche uzinală, ca şi Şcoala siderurgică şi Fabrica veche de maşini. O altă carte poştală interbelică prezintă partea oraşului cuprinzând Liceul de piatră şi Fabrica de locomotive. În sfârşit, un număr de două vederi generale din timpul Republicii Populare Române (una având ştampilă din 1965) ilustrează zona Reşiţei Române, acum complet modificată, respectiv zona din preajma Halei Diesel, din care, de asemenea, prea puţin a mai răzbătut până astăzi.

Clădiri existente şi acum. Două imagini de la începutul secolului al XX-lea ne prezintă clădirea Vilei Koch (fotograf: Karl Szabonáry) şi interiorul bisericii romano-catolice, ambele relativ nemodificate până în prezent. La fel, Şcoala de beton, imaginea purtând o ştampilă poştală din 1911, sau Vila direcţională, fotografie editată de Otto Schwarz în 1928. Se păstrează în general neschimbate biserica evanghelică şi parcul din zona Stavila. Sunt remarcabile imaginile Palatului Cultural din 1932 şi Liceului de piatră, ultima editată de fraţii Deutsch.

Strada principală. Deosebită este imaginea din 1905, având în prim plan clădirea Şcolii siderurgice. Pe stradă apare un grup de 12 bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare ale epocii şi însoţiţi şi de un câine. Autor, din nou, L. Braumüller. O altă imagine din aceeaşi perioadă, realizată de Karl Neff, prezintă zona viitorului Magazin universal, pe atunci ocupată de Spitzpark. Strada, încă neasfaltată, era deosebit de mocirloasă. Vederea aceleiaşi străzi din 1911 surprinde inclusiv stâlpii de curent şi de telefon instalaţi. Şi Strada Canalului este reprezentată pe una dintre imagini, împreună cu vechiul canal şi cu calea ferată cu dublu ecartament. O vedere interbelică surprinde zona Stavila cu podul sudat peste Bârzava, iar alta, a fraţilor Deutsch, Bulevardul Principesa Elisabeta din zona vechii Primării. Tot fraţii Deutsch au mai editat şi alte două imagini ale actualei Străzi Paul Iorgovici, pe atunci pavată cu piatră cubică şi având copaci în faţa caselor, iar în fundal coşurile uzinei. O carte poştală ilustrând acelaşi loc în vremea Republicii Populare arată că între timp copacii au dispărut. A apărut în schimb clădirea Universalului vechi, prezentă pe alte două cărţi poştale, una bilingvă (româno-rusă) denumindu-l „Magazin de stat”. Au apărut de asemenea Blocul „6 Martie” şi Cinema „23 August”, ultimul în clădirea actualei Universităţi.

Clădiri dispărute. Trei dintre cele 11 imagini din această categorie prezintă Palatul Scheuchenstein, altădată mândria Reşiţei. Pe una dintre acestea, realizată de fraţii Deutsch, mai apărea şi Grădina „I.G. Duca” din Stavila, atunci mult mai bine întreţinută decât astăzi. O carte poştală editată de Otto Schwarz în 1928 prezenta vechiul canal („Galeria ereditară”) şi „Podul de Stavilă”, construit din lemn înaintea celui din 1930. O stradă complet dispărută între timp, Gheorghe Coşbuc, apare tot pe o imagine a fraţilor Deutsch, cu ştampile din 1938. În prim plan era clădirea „Casei de păstrare reşiţană”, fondată în 1877. Aceeaşi stradă, traversată de un pod feroviar care lega cele două părţi ale uzinei, apare şi într-o altă imagine, iar Strada Mihai Viteazul, astăzi în mare parte demolată, era prezentată de fraţii Deutsch, fiind de asemenea străjuită de copaci pe ambele părţi. Pe aceeaşi stradă se afla, în primii ani postbelici, localul Teatrului de Stat, clădire care, nici ea, nu mai există acum. Similară este şi situaţia impunătoarei fântâni arteziene existente cândva în Piaţa Republicii. Nici clădirea masivă cu un etaj de lângă biserica evanghelică nu mai poate fi admirată decât în fotografii, ca şi staţia de autobuz din zona „Poarta 1”, având în preajmă o pompă de apă, trotuar larg şi strada pavată cu piatră cubică.

Furnalele sunt ilustrate într-un număr de patru imagini. Una, cu ştampilă din 1906, le arată din apropiere, surprinzând şi biserica romano-catolică. Cea a lui L. Braumüller din 1908 le prezintă în cadrul industrial general. Cartea poştală color a fraţilor Deutsch din perioada interbelică le arată din nou din apropiere (incluzând biserica), iar alta alb-negru a aceloraşi reuşea o prezentare exclusivă.

Vederi industriale. Acestea, cum era de aşteptat, reprezintă mai bine de o treime din totalul colecţiei. Una, antebelică, surprindea un sector uzinal aflat pe malul Bârzavei, împreună cu un pod şi un tren de epocă. Două cărţi poştale din 1928 ale lui Otto Schwarz prezentau în amănunt mecanismele situate la baza furnalelor. Altele trei, cu acelaşi autor şi aceeaşi datare, reliefează cuptoarele Martin. O alta nedatată, dar tot din perioada interbelică, arată Hala de turnare a Oţelăriei Siemens-Martin a U.D.R.-ului. Două imagini din 1908 ilustrează Fabrica veche de maşini, cea a lui L. Braumüller din exterior, iar cea a lui Anton Neff din interior. O altă fotografie conţine un troliu de foraj din interiorul aceleiaşi fabrici, iar alta – sectorul cu maşini pentru mufe din cadrul Fabricii noi de maşini. Patru cărţi poştale editate de Otto Schwarz în 1928 ilustrează Turnătoria de oţel (două) şi turnarea oţelului pentru laminoare (tot două). „Forjăria” apare într-o carte poştală a fraţilor Deutsch din 1927, iar ciocanul mare şi ciocanul mic de roţi la Otto Schwarz (1928). În toate sunt prezenţi şi muncitorii, făuritorii produselor industriale. În 1927 Otto Schwarz fotografia interiorul Fabricii de locomotive, iar altă imagine ne prezintă locomotiva „Principesa Elena”, având ecartament îngust. Ajustajul era înfăţişat încă din 1913, iar ulterior fraţii Deutsch prezentau imaginea unui jgheab de transport pentru calcar. În alte imagini mai apar: Fabrica de amoniac, foalele turbo de 2.300 de cai putere (editor Anton Neff) şi generatoarele de gaz (Otto Schwarz, 1928).

Ceremonii funerare. O carte poştală din 1915 prezintă înmormântarea a doi aviatori germani prăbuşiţi la înălţimea Cozia din preajma Reşiţei (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice). Strada principală era efectiv invadată de mulţime. Cartea poştală a lui Otto Schwarz din 1930 prindea de aproape imaginea elicei aşezate la căpătâiul lor în loc de cruce, aceasta fiind prezentă şi pe o altă vedere, nedatată, care înfăţişa un cadru mai larg al oraşului. O altă imagine prezenta mormântul proaspăt acoperit cu numeroase coroane al tânărului preot romano-catolic Paul Fulda (1892-1922), situat lângă vechea capelă a Cimitirului nr. 3. Peste câţiva ani murea Ilka Pittner (1884-1928), prilej cu care a fost fotografiată înmormântarea acesteia de pe Strada Furnalelor. În centrul imaginii poate fi văzut soţul ei, proprietarul vechii Şcoli Pittner. În sfârşit, alte două fotografii înfăţişează o înmormântare în zona catedralei, putând fi observate piatra cubică de pe stradă şi firma Magazinului de textile U.D.R.

Amenajări hidrotehnice şi de agrement. Editura Anton Neff ilustra, într-o carte poştală color, „barajul de apă” de la Breazova şi încântătoarea zonă din jur. O imagine alb-negru prezintă rezervorul de apă de pe Strada Rândul III, iar altele două – distracţia reşiţenilor la „Strandbad”, cum îl denumeşte cea editată de fraţii Deutsch.

Toate aceste imagini, dintre care unele pot fi admirate pe http://www.banaterra.eu, http://banatuldemunte.blogspot.com, http://gltresita.wordpress.com şi http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/au-descoperit-resita-veche/cn/news-20091217-07004682, sunt mărturii nepreţuite ale istoriei Reşiţei şi a reşiţenilor. La fel ca şi colecţia lui Arsene Boar şi ale altora existente în locuinţele vechilor concetăţeni, cele peste 100 de fotografii adunate timp de o viaţă de Arnold Kremer reprezintă un semnal foarte energic al faptului că nu trebuie să ne uităm trecutul.

Mircea Rusnac – Prim pas cu dreptul al Bibliotecii Banaterra

12 Ianuarie 2010

La sfârşitul lui 2009 a apărut la Timişoara primul volum al noii Biblioteci Banaterra, editat de Asociaţia Proiectul Rastko România (http://www.banaterra.eu). Este intitulat Descoperiţi Banatul. Timişoara*, fiind gândit ca un omagiu adus eroilor timişoreni din timpul revoluţiei desfăşurate cu două decenii în urmă. Conţine un număr de 13 lucrări, susţinute cu ocazia ediţiilor sesiunii de comunicări Banaterra din anii 2007, 2008 şi 2009, şi un Cuvânt înainte scris de Duşan Baiski, preşedintele Asociaţiei.

Din Cuvântul înainte reţinem următorul pasaj introductiv, care spune totul: „Când politicienii nu doresc să ne cunoaştem istoria, nu o cunoaştem. Guvernanţii comunişti au şi reuşit acest experiment. Cel puţin când e vorba despre noi, bănăţenii. Sutele de monografii ale satelor bănăţene, scrise şi tipărite între cele două războaie mondiale, au zăcut până de curând dosite în biblioteci particulare ori încuiate pe undeva prin dulapurile celor publice. Conştiinţa bănăţeanului trebuia cumva, dacă nu anihilată, atunci măcar adusă cât mai aproape de punctul zero. Singura istorie care trebuia cunoscută era cea oficială, supusă intereselor politice ale celor aflaţi la putere. O istorie în care abia dacă erau amintiţi un Pavel Chinezu ori Eftimie Murgu, de exemplu. În rest, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. etc. Desigur, nu minimalizăm faptele lui Mihai Viteazul ori Ştefan cel Mare, dar a încuia în debaraua politicii comuniste româneşti personalităţile bănăţene de prim-rang a fost fără doar şi poate o crasă bătaie de joc la adresa celor peste un milion de bănăţeni. De două ori mai vitregite au fost, evident, minorităţile naţionale. Peste ale căror istorii s-a trecut în goana calului.” (p. 5)

Autorii comunicărilor, chiar dacă niciunul nu este istoric, au încercat să răspundă acestor vechi neajunsuri. Deşi majoritatea lor se referă la aspecte ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al capitalei Banatului, există şi subiecte din trecutul altor localităţi, precum Cenad, Lugoj sau Panciova, şi o trecere în revistă a lui Sorin Forţiu a evoluţiei denumirii Banatului în ultimele trei secole. În continuare, vom face câteva referiri mai detaliate asupra unora dintre aceste lucrări.

Prima comunicare, foarte binevenită în contextul istoric în care a apărut volumul, este intitulată Monumente dedicate eroilor Revoluţiei din decembrie 1989, la Timişoara, autoare fiind Dorotea Momir (p. 7-23). Sunt trecute în revistă cu acest prilej, prin descrieri şi imagini, numeroasele forme prin care timişorenii îşi cinstesc eroii. Majoritatea lor au fost opera Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara”, înfiinţată la 26 aprilie 1990. În cadrul său funcţionează, din 1998, şi Centrul Naţional de Documentare, Cercetare şi Informare Publică privind Revoluţia din Decembrie 1989.

Monumentele amplasate în zona punctelor fierbinţi din timpul revoluţiei sunt prezentate pe categorii şi în ordinea cronologică a ridicării lor. Cele mai importante sunt: Ansamblul memorial din Cimitirul Eroilor (1990), Deschidere (1991), Eroica (1992), Clopotul libertăţii (1992), Învingătorul (1993), Evoluţie (1993) etc.

Urmează troiţele, situate în faţa catedralei şi lângă biserica ortodoxă din Mehala. În cinci locuri din oraş au fost înălţate cruci funerare. Numeroase sunt şi plăcile comemorative, amplasate pe clădirile-reper ale acelor zile: biserica reformată, Poliţia judeţeană, penitenciarul „Popa Şapcă”, Electrobanat, Palatul administrativ, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Spitalul judeţean, Parcul „Regina Maria” etc. Multe dintre ele pomenesc nume ale martirilor căzuţi în locurile în care au fost instalate. Vom enumera în semn de omagiu numele tuturor martirilor înscrise pe diversele monumente: Ioan Vasile Avram, Radian Belici, Alexandru Grama, Elena Nicoară, Gabriela Tako, Remus Tăşală, Gheorghe Cruceru, Margareta Caceu, Mariana Caceu, Silvia Sava, Angela Elena, Tiberiu Florian, Nicolae Ovidiu Munteanu, Eugen Nagy, copiii: Claudiu (15 ani), Alexandru (17), Cristina (2), Constantin (17), Eugen (17), Luminiţa (14), Gabriela (10), Laura (2), Silviu (18), Maftei (17), Constantin Zabulică, Petru Ioan Bonţe, Rozalia Irma Popescu, Maria Andrei, Leontina Banciu, Slobodanca Ewinger, Octavian Ţintaru, Vasile Crăsneanu, Mariana Farcău, Lepa Bărbat, Edith Reiter, Dumitru Marius Ciopec, Vasile Pădurariu, Dumitru Constantin Doru Gârjoabă, Sorin Leia, Ioan Stanciu, Ladislau Csizmarik. În afara acestora, ansamblul din Cimitirul Eroilor cuprinde numele tuturor victimelor Timişoarei, iar monumentul Deschidere îi pomeneşte pe cei 43 ucişi şi incineraţi la crematoriul din Bucureşti. În total, o impresionantă succesiune de mărturii omagiale pentru cei jertfiţi pe altarul libertăţii.

Un alt articol din care aflăm lucruri interesante este cel al lui Vali Corduneanu: Manifestaţia promonarhistă spontană şi împotriva Armatei Roşii de la 10 mai 1945 din Timişoara (p. 36-51). La acest prim 10 mai care a urmat lui 23 august 1944 a avut loc o demonstraţie spontană a elevilor de la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” şi a elevelor de la „Carmen Sylva” din Timişoara. Au fost scandate lozinci împotriva Armatei Roşii ocupante a României în acel moment, fiind în schimb aclamate puterile occidentale (Anglia şi S.U.A.). Momentul era foarte semnificativ. Cu o zi înainte, Germania semnase capitularea necondiţionată, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit, iar Uniunea Sovietică era „marele câştigător”. (p. 36-37) Aflată la apogeul puterii sale, dominaţia sovietică se vedea contestată de un grup de liceeni din capitala Banatului. Mai mult, aceştia au fost susţinuţi şi încurajaţi de unele autorităţi, încă nesubordonate partidului comunist, precum generalul Alexandru Saidac, comandantul garnizoanei Timişoara, sau Aurel Buteanu, directorul Teatrului Comunal, care nu mult mai târziu vor trebui „să plătească pentru aceste gesturi prin ani de închisoare.” (p. 36)

Autorul a avut la îndemână trei categorii de surse referitoare la acest eveniment: mărturiile foştilor elevi de atunci Decebal Anastasescu şi Emil Sebeşan, rapoartele primite de către conducerea regională şi judeţeană a P.C.R. şi presa vremii.

Manifestaţia începuse spontan în zona catedralei, scandându-se „Trăiască armata regală!” şi „Regele şi patria!” Participanţii purtau portretul regelui Mihai, îndreptându-se către sediul garnizoanei militare din Piaţa Libertăţii. Trecătorii aruncau flori demonstranţilor, al căror număr crescuse la câteva mii. În Piaţa Libertăţii au cântat Imnul regal, în timp ce militarii prezenţi salutau în poziţie de drepţi. Luând cuvântul din balconul clădirii, generalul Saidac a adus laude tinerilor prezenţi şi a ignorat armata sovietică. Întorcându-se apoi în Piaţa Victoriei, demonstranţii au ajuns până la monumentul Lupoaicei. Ei au observat că la balconul teatrului erau afişate numai portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, lipsind tocmai cel al regelui Mihai. Au hotărât să pătrundă în clădire şi să ceară directorului Buteanu remedierea situaţiei. Acesta a acceptat şi a rostit şi o cuvântare despre aliaţii tradiţionali, însoţită de demonstranţi cu scandarea: „Anglia, America!” (p. 39)

Reacţia părţii adverse nu s-a lăsat, fireşte, aşteptată. Mai întâi, s-a cerut unei vătmăniţe să treacă cu tramvaiul prin Piaţa Victoriei. Refuzând, aceasta „va suferi consecinţele” (p. 39), ca şi portarul teatrului. Se găsiseră deja nişte ţapi ispăşitori. Mulţimea s-a împrăştiat totuşi în urma intervenţiei unui ofiţer sovietic. Au urmat acuzaţiile de organizare a manifestaţiei la adresa generalului Saidac, a directorului Buteanu şi mai ales a lui Sever Bocu, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Ţărănesc. Numeroşi elevi au fost arestaţi, la fel ca şi unii profesori şi actori. Au fost reţinuţi perioade îndelungate elevii Sebeşan şi Anastasescu, iar directorul şi subdirectorul Liceului „C.D. Loga”, Vasile Mioc şi Iuliu Ilca, au fost închişi timp de trei luni în lagărul de la Caracal. (p. 40)

Interogatoriile se desfăşurau în actuala clădire a Muzeului de Artă din Piaţa Unirii, fiind conduse de ofiţerul de Siguranţă Aurel Moiş. Cei doi elevi vor fi eliberaţi după ce au refuzat să declare „de cine au fost instigaţi”, ei spunând adevărul că manifestaţia a fost spontană. Peste nu mulţi ani însă, ei vor face cunoştinţă cu asprimea regimului comunist, Sebeşan fiind chiar întemniţat la Piteşti în perioada „reeducării”. (p. 41)

Rapoartele întocmite de informatorii comuniştilor referitor la desfăşurarea demonstraţiei îl implicau şi pe profesorul universitar Marin Bănărescu, care „a salutat în stil fascist.” (p. 41) Foarte distorsionat prezenta faptele şi presa procomunistă locală. După ce iniţial ele fuseseră ignorate, descriindu-se numai programul oficial din acea zi, în 12 mai 1945 organul P.C.R. Luptătorul bănăţean titra: O sfidare a patriei, a M.S. Regelui şi a aliaţilor. Sever Bocu, naţional-ţărăniştii dr. Ioan Subţire şi Aurel Leucuţia, Buteanu şi generalul Saidac erau catalogaţi fie „fascişti”, fie „huligani”. (p. 47) A doua zi, ziarul îl adăuga şi pe episcopul „hitlerist” Augustin Pacha. Articolul Vigilenţa! din acelaşi număr al ziarului îl denunţa pe locotenentul Constantin Tivig, care strigase „Jos armata sovietică!” (p. 49) În 14 mai, ziarul anunţa triumfător că liderul naţional-ţărănist Sever Bocu (care trebuia declarat principalul vinovat) „a fost trimis în faţa Tribunalului Poporului.” (p. 49) Adică zeloşii comunişti timişoreni îl şi declaraseră pe principalul lor adversar din regiune drept „criminal de război” şi îl expediaseră la Bucureşti pentru a fi judecat. În 17 mai, Luptătorul bănăţean decreta că „iniţiatorul şi organizatorul acţiunilor mârşave de la 10 mai a fost generalul Saidac” şi anunţa că „criminalul Sever Bocu a făcut pe bolnavul înainte de a fi transportat la Tribunalul Poporului.” (p. 50)

După două zile se constata că totuşi Sever Bocu nu va fi judecat, aşa cum speraseră comuniştii locali. El era menţinut la Bucureşti doar cu domiciliu forţat. (p. 51) Totuşi, chestorul de Poliţie Ion Halalai, care „rezolvase” aşa de bine cazul, a fost avansat, devenind inspector regional pentru judeţele Arad, Timiş-Torontal, Hunedoara, Caraş, Severin şi jumătate din Bihor.” (p. 50)

Alte informaţii despre episcopul romano-catolic de Timişoara, Augustin Pacha, reies din comunicarea următoare, a lui Claudiu Călin, intitulată Asociaţia Sfântului Bonifaciu pentru Dieceza de Timişoara. O asociaţie religios-culturală timişoreană pentru întregul Banat – „Bonifatiusverein für die Temesvarer Dioezese” – (p. 52-68). Întemeietorul acestei Asociaţii, Josef Nischbach, a fost silit în 1949 de către autorităţile comuniste să se retragă din activitate. (p. 56) În 1951 a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea pentru „înaltă trădare” (p. 56-57), rămânând în detenţie până în 1959. La 1 iunie 1959, „fără prea multe explicaţii”, el a fost predat Poliţiei federale vest-germane, împreună cu fostul deputat dr. Franz Kräuter, rudă cu episcopul Pacha, şi cu surorile dr. phil. Hildegardis Wulff OSB şi Patrizia Zimmermann OSB. (p. 57) Nischbach a murit în Germania în 1970, fiind reînhumat în 2001 în cripta domului romano-catolic din Timişoara.

În acest fel, soarta sa fusese strâns legată de cea a episcopului Pacha, de a cărui anchetare ne-am mai ocupat (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-procesul-intentat-conducatorilor-bisericii-romano-catolice-din-banat-1951-si-locul-sau-in-campania-antireligioasa-a-regimului-comunist). În 1945, episcopul îl numise pe Nischbach la conducerea Asociaţiei de Ajutorare pentru Repatriaţi (Das Heimkehrerverein), care se ocupa de germanii reîntorşi din deportarea în Uniunea Sovietică (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-deportarea-germanilor-in-uniunea-sovietica-1945-cu-referire-speciala-la-banat).

Comunicări la fel de interesante sunt şi cele ale autorilor Árpád Jancsó, Gheorghe Moldovan, Milan Ilin, Mariana Cernicova, Sergiu Soica, Sorin Forţiu, Gheorghe Doran, Mario-Raimondo Rupp, Svetlana Nicolin şi Duşan Baiski, toate întregind un prim volum promiţător al Bibliotecii Banaterra. Este o contribuţie foarte utilă şi în acelaşi timp necesară pentru cunoaşterea trecutului regiunii noastre.

* Asociaţia Proiectul Rastko România, Descoperiţi Banatul. Timişoara, Editura Waldpress, Timişoara, 2009, 192 p.

Mircea Rusnac – Un adevărat bănăţean

8 Ianuarie 2010

În ultima perioadă am avut, după cum arătam, privilegiul să cunoaştem o serie de bănăţeni foarte interesaţi de trecutul regiunii noastre. Acum vom face o referire cu totul specială. Cel pe care îl vom prezenta de data aceasta este un bănăţean absolut deosebit. Se numeşte Octavian Muntean. Am fost colegi de liceu, dar ne-am regăsit datorită Internetului după exact 20 de ani. Tavi nu a pierdut degeaba acest timp. L-a pus mereu în slujba cunoaşterii şi aflării trecutului Banatului. Cu atât mai remarcabil, cu cât nici el nu este istoric de profesie, iar viaţa l-a dus pe alte meleaguri. Însă este greu de găsit un bănăţean mai autentic decât el.

Cel mai elocvent se poate demonstra aceasta prin paragrafele de mai jos. Sunt pasaje din schimbul de e-mailuri dintre noi, având bineînţeles teme istorice. Vă invităm pe toţi să citiţi cu atenţie mărturiile lui Tavi Muntean şi să comparaţi apoi în ce măsură ne mai cunoaştem trecutul în acest moment. Noi am aflat unele lucruri deosebite şi chiar senzaţionale. Vă dorim lectură plăcută şi are cuvântul reşiţeanul Octavian Muntean:

*

Viitorul rege Mihai, care atunci era elev, a avut doi colegi de clasă din Caraş şi a făcut un an de şcoală la noi în judeţ (clasa a fost cazată la Vila Klaus). Casa Regală avea acţiuni la U.D.R. şi în timpul acela Reşiţa (şi Auschnitt) erau în graţiile conducerii ţării, iar U.D.R.-ul era cel mai mare S.A. din ţară. Atunci s-a construit şi noua judecătorie, clădirea din faţa Romtelecom-ului.

*

Am avut privilegiul să-l cunosc bine pe I. Gh. Jurchescu şi să petrec destulă vreme în compania lui. Omul a fost avocat şi judecător în Timişoara, iar în perioada când eram student am făcut cu el o vizită la Reşiţa. Atunci mi-a povestit că noua judecătorie (cea din faţa Romtelecom) era în construcţie în anii ’30.

Am văzut pozele lui din perioada când era elev. A fost fiu de preot, iar celălalt cărăşean din clasa voievodului Mihai a fost fiu de ţăran.

Tot in perioada aceea s-a construit şi biserica ortodoxă din Văliug, la sfinţirea ei luând parte regele Carol II si voievodul Mihai. Proiectul ei a fost făcut de una din marile case de arhitectură din Bucureşti. Ca să afle toţi ce aproape era Bucureştiul pe vremea aceea de zona noastră.

În anul când clasa regală a studiat în Caraş, U.D.R. a dat de la început fiecărui elev un caiet cu hărţi şi toate posesiunile Societăţii. Era scris de mână de proiectanţi, l-am văzut pe al lui Jurchescu. Impresionant.

Despre Auşnit (de fapt asa se scrie corect, numele e românizat) pot să-ţi spun că a construit casa lui din Bucureşti (pe care a cumpărat-o Gigi Becali acum câţiva ani şi în care adoră să se pozeze în jilţ) cu bani de la Reşiţa. Arhitectul Roguschi a zis recent că valoarea casei restaurate, cu tot inventarul ei, e de 100 de milioane de euro, dar că nu are cine din România să-ţi mai facă aşa ceva. Tot în perioada aceea s-a construit în Bucureşti Direcţiunea generală a U.D.R., care erau trei blocuri pe Str. Washington (la nr. 8). Nepotul lui Auşnit a declarat la T.V. când a venit să-şi revendice averea din ţară că Max Auşnit a scăpat de puşcărie în acea perioadă tulbure fiindcă a fost avertizat de prieteni că urmează să fie arestat (de pe pârtiile de schi din Semenic a tulit-o direct la Londra, cu banu’ pe el şi fără să păţească nimic). Iar dupa război M. Auşnit a fost judecat si condamnat în România în contumacie, în „Procesul Marii Finanţe”. Omul şi-a văzut bine mersi de viaţa lui în Occident, iar fiu-său a avut şi el o sclipire de geniu când a inventat pungile din plastic care se închid cu „zipper”.

*

Am văzut la o familie de pe Str. Independenţei albumul cu caricaturile lui Ionescu-Gion, comandat lui de către U.D.R. (cred că i-au plătit o avere pentru 3.000 de caricaturi!). Am mai văzut, la Muzeul Brukenthal, şi un tablou frumos al şcolii româneşti de pictură din perioada interbelică: „Deasupra de Reşiţa”.

*

M-a fascinat sfârşitul tragic al marelui erou şi apărător al Timişoarei, Istvan Loszonczy. Am încercat să aflu şi din surse maghiare câte ceva despre viaţa lui, până la asediul în urma căruia Timişoara a căzut în mâinile turcilor. Din păcate, limba maghiară îmi e cvasi-necunoscută şi treptat am limitat căutarea doar la surse româneşti. Însă am descoperit la Iaşi un domn Loszonczy, descendent al ilustrei familii. A fost foarte amabil în a-mi furniza informaţii, dar tot ce mi-a spus în plus faţă de ce ştiam eu e că Istvan Loszonczy a avut o fiică, Ana Loszonczy. Dupa moartea eroică a tatălui ei, a trebuit să fie declarată băiat de către preotul de parohie pentru a putea moşteni averea familiei. Din păcate, Ana fiind unicul descendent (şi de sex femeiesc) al eroului, ramura familiei ei s-a stins…

În prezent, în oraşul Timişoara nu se găseşte vreo stradă sau piaţă care să poarte numele celui care şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pe câmpul de onoare pentru apărarea oraşului, darmite vreun bust ori statuie!

*

Poate nu se ştie că Reşiţa a contribuit şi cu marinari la efortul de război al Imperiului austro-ungar în prima conflagraţie mondială. Am aflat în copilărie că un strămoş al familiei Toth a făcut parte din echipajul lui „Szent Istvan”, nava-amiral şi mândria flotei imperiale. A fost, citez, „pompist la pompe”. Şi înainte de „Szent Istvan”, pe timp de pace, a navigat cu o expediţie austriacă de explorări geografice până pe la poli. Despre o personalitate din respectiva familie puteţi afla mai mult din următorul link: http://www.cultura-industriala.ro/dictionar.html .

Eu am auzit că ţarul Rusiei i-a plătit inginerului respectiv greutatea lui în aur pentru podul făcut la Sankt Petersburg.

*

Despre francezii veniţi în Reşiţa eu ştiu că au ajuns în perioada interbelică. Au venit atraşi de câştig şi condiţiile bune de muncă din U.D.R. Pe vremea aceea, „climatul” din colosul industrial reşiţean era unul de excepţie, iar drepturile si libertăţile salariaţilor aproape că nu îşi aveau egal în Europa acelor vremi. Eu am cunoscut bine pe fiica şi nepoata unuia dintre aceşti francezi; după 1989 ele au emigrat din Reşiţa în Germania (oraşul Saarlouis, lângă Saarbrücken). Iar fiica altuia (având mama germană) a părăsit Reşiţa la retragerea armatei germane (în cel de-al doilea război mondial), dar a rămas cu amintiri de neşters despre perioada monarhică.

Mai ştiu că la Sasca Montană a locuit cineva de familie nobilă înrudit cu familia Bonaparte (sau chiar făcând parte din aceasta). Un cunoscut demn de toată încrederea mi-a spus că mobilele din casa respectivului („evaporate” dupa 1989 pe filieră timişoreană) şi diverse articole textile aveau celebra monogramă „N”.

Oricum, era francez chiar şi regele Ungariei (Carol Robert de Anjou), care a avut o reşedinţă la Timişoara pe actualul amplasament al Castelului Huniade. Cred că de acolo a şi pornit în celebra expediţie din Ţara Românească.

*

În imobilul identificat cândva cu locuinţa boss-ului de la Uzinele şi Domeniile Reşiţa a poposit de nenumărate ori şi regele Carol II, la partide de cărţi pe care era lăsat de gazdă să le câştige. Banii câştigaţi astfel erau folosiţi pentru acte de caritate. Am facut şi noi, reşiţenii, acte de caritate prin Bucureşti: cu bani câştigaţi pe seama U.D.R. a achiziţionat Auşnit casa şi azi a ajuns să se bucure de ea Becali (a plătit pentru ea mai puţin de 1/10 din valoarea de piaţă).