Mircea Rusnac – Timișoara, Capitala Europeană a Culturii 2023

Timișoara, capitala regiunii Banat, a fost desemnată și capitală culturală a Europei pe anul 2023. Alegerea este foarte bună, întrucât rar poate fi găsit un oraș mai european în această parte a continentului. Întreaga regiune Banat, actualmente aflată în trei state (România, Serbia și Ungaria), are o tradiție culturală și civilizațională extrasă din spațiul definit drept Mitteleuropa. Din Banat a plecat interpretul lui Tarzan, din Banat a plecat primul interpret al lui Dracula, tot din Banat a plecat și autorul Valurilor Dunării, cel mai cunoscut vals pe plan mondial. Timișoara este singurul oraș european cu trei teatre de stat în limbi diferite: română, germană și maghiară.

În Banat a existat încă de acum trei secole o Europă în miniatură. Aici au venit să locuiască și să muncească germani, italieni, francezi, spanioli, irlandezi, dar și români, sârbi, maghiari, bulgari, cehi și slovaci, evrei și turci, ucraineni și croați. Împărați romani și austrieci au venit să se trateze la Băile Herculane, una dintre cele mai vechi stațiuni din lume, având aproape două milenii. Banatul l-a dat pe Traian Vuia, primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, Banatul l-a dat pe Mihajlo Pupin, inventatorul telefoniei la distanță, pe Francesco Illy, creatorul automatului de cafea, pe marele poet Nikolaus Lenau, pe marele compozitor și pianist Béla Bartók, pe laureata Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller. Banatul a fost îndrăgit de împărăteasa Maria Tereza, care a făcut foarte multe pentru dezvoltarea sa, de împăratul Franz Iosif și de soția sa, Sissi, care venea cât putea de des în această regiune. Tot în Banat, marele matematician János Bolyai a pus bazele geometriei care contrazice tezele lui Euclid, considerate până atunci drept valabile încă din antichitate.

Multe evenimente și personalități a cunoscut această regiune mărginită de râurile Mureș, Tisa și de fluviul Dunărea, regiune comparabilă ca suprafață cu Belgia. Ea are munți pitorești, dealuri roditoare și câmpii bogate. Prințul Eugeniu de Savoya a intuit potențialul economic al Banatului, iar contele Claudius Florimund Mercy i-a pus planurile în aplicare. Inginerul Maximilian Fremaut a săpat canalul Bega, care leagă Timișoara de Viena și de canalul Rin-Main-Dunăre.

O regiune prin excelență europeană, o mică UE încă din secolul al XVIII-lea, cunoscută prin buna înțelegere a locuitorilor săi și prin absența conflictelor interetnice. În Banat fiecare a încercat să progreseze fără a-i încurca pe ceilalți. Bine ați venit la Timișoara, dragi europeni, aici în Banat sunteți la voi acasă!

Mircea Rusnac – Personalități istorice din Banatul sârbesc (II)

Continuăm prezentarea unor personalități mai importante din partea sârbească a Banatului, cu convingerea că ele trebuie să fie cunoscute în întreaga regiune.

Ivan Martinović s-a născut la 23 ianuarie 1863 la Chichinda Mare și a fost scriitor și editor la Panciova. A fost fondatorul primei reviste ilustrate pentru copii din Banat, Spomenak (1893-1914), precum și al unei reviste dedicate femeilor. A murit în 1926.

Viitorul cardinal Josip Mihalović s-a născut la 16 ianuarie 1814 la Torda, în actualul Banat sârbesc, într-o familie de sârbi catolicizați. A făcut școala la Becicherecu Mare, Szeged și Timișoara, unde și-a luat doctoratul în teologie. Fiindcă a sprijinit revoluția maghiară din 1848, a făcut închisoare până în 1852. Apoi a fost preot la Beșenova Veche și consilier la Episcopia Timișoarei. A ajuns episcop de Zagreb, apoi arhiepiscop și cardinal. A murit în 1891.

Marele istoric bănățean Felix Milleker s-a născut la Vârșeț la 14 ianuarie 1858. Printre lucrările sale se numără istoria orașelor Vârșeț și Panciova, istoria descoperirilor arheologice din Banat și istoria Graniței Militare. A murit în 1942.

Patiseria Popović din Panciova a fost deschisă în 1935 de fostul campion balcanic la lupte, Miladin Popović. El servea gratis copiii săraci și îi îndruma către sport. Tradiția sa a fost continuată din generație în generație.

Mareșalul Radomir Putnik, șeful de stat major al armatei sârbe în primul război mondial, s-a născut la 24 ianuarie 1847 la Kragujevac, însă părinții săi Dimitrije și Marija proveneau din Biserica Albă. Tatăl său era cunoscut ca și cel mai bun profesor de școală primară. Strămoșii lor au venit în Banat din Kosovo. Radomir Putnik a murit în 1917.

Jovan Radak s-a născut la 28 ianuarie 1842 la Chichinda Mare. În 1877 a deschis prima librărie din localitate, apoi și o tipografie. A publicat colecții folclorice, manuale, calendare etc. A lansat și o Bibliotecă pentru Tineret. A murit în 1893, însă librăria și tipografia au funcționat până în 1945.

Baronul Gedeon Rohonczy s-a născut la 15 ianuarie 1852. A avut o mare proprietate și un castel în Banat la Novi Bečej și alta pe Insula Perlei de pe Tisa. Acolo producea un vin foarte apreciat. Era de asemenea proprietarul unei mari herghelii de cai. Mare amator de vinuri, de cai și de femei, a trăit 77 de ani.

Mircea Rusnac – Personalități istorice din Banatul sârbesc (I)

Banatul sârbesc a dat o serie de importante personalități în diferite domenii de activitate, despre care în Banatul românesc nu se știe aproape nimic. Este însă necesar să le integrăm în istoria regiunii noastre, ele făcând parte din moștenirea europeană comună. Din acest motiv facem acum o scurtă prezentare a unora dintre ele.

Solista de operă Melanija Bugarinović s-a născut la 29 iunie 1903 la Biserica Albă. A fost prima sârboaică cu angajament permanent la Opera de stat din Viena. A cântat în toate marile centre ale lumii.

Solista de operă Sultana Cijuk s-a născut la Vârșeț la 8 ianuarie 1871. A urmat Conservatorul din Viena și a fost angajată la Operele din Hamburg și Mainz. A susținut concerte la Londra, Berlin, Praga, Petrograd, Graz, Belgrad, Novi Sad etc. În orașul natal a dat concerte caritabile în folosul copiilor săraci, amintindu-și faptul că și ea a fost ajutată în tinerețe. A murit în 1935.

Ioan Flora, poet român din Banatul sârbesc, s-a născut la 29 decembrie 1950 la Satu Nou (Banatsko Novo Selo). A fost membru al Asociației Scriitorilor din Voivodina și al Uniunii Scriitorilor din România. A murit la București în 2005.

La 10 decembrie 1944 s-a născut la Deliblata arhitectul Svetozar Ivković. A absolvit cu succes Academia de Arte Frumoase din Viena, unde a făcut studii de arhitectură bizantină, clasică și renascentistă. A construit la Panciova o monumentală catedrală, veritabilă capodoperă a arhitecturii bisericești sârbești. Iconostasul acesteia a fost realizat de Uroš Predić, iar pictura monumentală de pe perete de Stevan Aleksić.

La 18 decembrie 1894 a murit la Becicherecu Mare, la vârsta de 68 de ani, marele filantrop, avocat și mare proprietar Kuzman Munčić. El s-a născut la Chichinda Mare și întreaga viață, alături de soția sa Emilija, s-au angajat în munca umanitară, având grijă de săraci și de abandonați. A lăsat prin testament o mare proprietate și mulți bani, cu care soția sa a creat un fond pentru fetele sărace. Ea a fost primul președinte al Cooperativei de Caritate sârbe din Becicherecu Mare, fondată în 1884. A ajutat răniții din războiul sârbo-bulgar din 1885, fiind decorată de regele Milan Obrenović. A murit în 1903 la Chichinda Mare, la 75 de ani.

Scriitorul Jovan Sterija Popović s-a născut la Vârșeț la 13 ianuarie 1806. El a cunoscut și limba română și a combătut latinismul Școlii ardelene, arătând că în vocabularul ei se află și multe cuvinte de origine slavă.

La 12 ianuarie 1937 a murit, în vârstă de 86 de ani, marele industriaș și bancher Đorđe Vajfert (Georg Weifert), la origine șvab din Panciova. A fost proprietar de mine și uzine și guvernator al Băncii Serbiei, apoi a Iugoslaviei. De asemenea, un mare filantrop.

Mircea Rusnac – Perioada primului război mondial la Reșița în amintirile unui ziarist

Reșițeanul Roland Rausch a găsit într-un dulap vechi un caiet scris de străbunicul său. Acolo, ziaristul Gheorghe Dintean relata perioada copilăriei și tinereții sale, petrecute în Reșița începutului secolului al XX-lea. Se pot găsi aspecte interesante legate de acei ani, văzute cu ochii tânărului de atunci. Am reținut în special descrierea situației de la Reșița din timpul primului război mondial, când s-a constatat o înrăutățire profundă față de relativa bunăstare de până atunci.

După cum scria Gheorghe Dintean, Reșița a susținut cu toată puterea armata austro-ungară care lupta pe diferitele fronturi, chiar dacă imperiul fusese cel care a declanșat războiul, iar progresele în lupte întârziau. Uzinele reșițene au trecut la producția de război: la fabrica de mașini se produceau tunuri și proiectile, iar la forjă se produceau bombe în cantități mari. Speriați de posibilitatea de a fi trimiși pe front, muncitorii lucrau cu disperare, câte 16 și chiar 24 de ore pe zi, ceea ce îi extenua. În locul celor plecați erau angajate tot mai multe femei. Alimentația populației era foarte săracă. Au dispărut din magazine zahărul, untura, făina, carnea, cartofii etc., toate fiind direcționate preferențial către trupele de pe front. Izbucniseră molime, cea mai gravă fiind gripa spaniolă, care făcea multe victime.

Această degradare profundă a vieții locuitorilor nu putea fi de natură să aducă optimism. Înfrângerea în război a venit într-un mod firesc. Exemplul soldaților ruși, care după revoluția bolșevică refuzau să mai lupte, era molipsitor. Gheorghe Dintean considera că iarna 1917/1918 a fost cumplită. Anul următor aveau loc tot mai multe renunțări la luptă, ceea ce a dus la înfrângerea din final.

Din acest motiv, amintirile menționate aici sunt pline de învățăminte. Războaiele au consecințe foarte grave asupra oamenilor obișnuiți. Impactul primului război mondial asupra Reșiței, chiar așa cum l-a resimțit un tânăr contemporan, este mai mult decât grăitor.

Mircea Rusnac – Banatul în opiniile unor personalități istorice

Situat la întretăierea lumilor și civilizațiilor, Banatul a suscitat mereu interesul unor personalități care și-au purtat pașii prin această regiune. Opiniile lor merită a fi cunoscute, întrucât mai mereu ele au fost pozitive și admirative, indiferent de proveniența și de nivelul cultural al emitenților. Primul care și-a exprimat uimirea a fost chiar prințul Eugeniu de Savoya, care a cucerit Banatul de la turci la începutul secolului al XVIII-lea. Entuziasmat, el îi scria împăratului Carol IV: „O să vă povestesc despre o țară de care nu știți, de care nu ați auzit niciodată. Am văzut acel pământ, am călărit pe terenul său negru, unsuros, greu, mi-am dus luptele acolo și mi-am dorit să pot călări prin el, ca stăpân al său. În țara aceea zace pâinea pentru multe mii de oameni și în țara respectivă este și muncă pentru mulți șomeri. Pământul acela vă așteaptă, maiestate. Aveți mulți oameni în împărăție care sunt flămânzi și lipsiți de pământ. Dă-le pământul acela. Construiește-le un nou imperiu, nu cu sabia, cum se construiesc imperiile, ci cu topoare și pluguri.”

Pornind de la aceste trăsături naturale favorabile și beneficiind de munca intensă a locuitorilor, dintre care mulți au sosit din toate colțurile Europei, Banatul a cunoscut în curând o dezvoltare economică remarcabilă. Au apărut pe suprafața sa adevărate capodopere tehnice și arhitectonice, precum calea ferată Oravița-Anina, despre care Sim. Sam. Moldovan scria cu drept cuvânt în 1938, în lucrarea Oravița de altădată și teatrul cel mai vechi din România: „E de-ajuns să aruncăm o privire asupra acestei opere gigantice a părinților noștri, pentru a ne convinge cât suntem de mici față de ei și cât de puțin am făcut până acum ca să ne asigurăm stima și recunoștința posterității.” Cât despre Timișoara, ea a ajuns la începutul secolului al XX-lea al doilea oraș al Ungariei, după Budapesta, ca însemnătate economică. Academicianul maghiar Lendvai Jenő scria în perioada respectivă: „Gospodina germană gătește cu făină timișoreană; englezul poartă încălțăminte din Timișoara; clopotul de proveniența timișoreană bate în România; pălăria timișoreană ajunge în Franța și Belgia; trăsurile din Timișoara se mână în Serbia; copilul din Bulgaria mănâncă bomboane produse la Timișoara; egipteanul își aprinde țigara cu chibritul timișorean.”

Într-o atmosferă dominată de o asemenea rodnică activitate, viața socială și culturală a regiunii a fost la rândul ei profund și pozitiv marcată, după cum remarca și Lucian Blaga, referindu-se la graiul românilor bănățeni: „Dialectul acesta cu consoane înmuiate în miere e de altfel singurul dialect în care o doamnă din înalta intelectualitate își poate permite să vorbească fără de-a-și pierde frumusețea. Asta se întâmplă destul de des și de fermecător la Timișoara și Lugoj.” Crescut în mediul tolerant și multietnic al Banatului, Bartók Béla a fost, de asemenea, influențat în mentalitatea sa de acesta. El putea să spună: „Încerc, pe cât de mult pot, să exprim prin muzica mea ideea fraternității între oameni, a fraternității în ciuda oricăror războaie sau conflicte.” (Magazin istoric, nr. 12/2022, p. 78.)

Situația nu este surprinzătoare. Acolo unde există o bază economică sănătoasă, o dezvoltare în direcții multiple, toate aspectele societății sunt influențate în mod favorabil. La începutul secolului al XX-lea, Banatul avea o economie puternică, o societate sănătoasă și o viață culturală înfloritoare.

Mircea Rusnac – Școala bănățeană de pictură

Există ipoteza apariției unor manifestări artistice în Banat încă din secolul al XIV-lea, deși urmele începuturilor artei bănățene s-au pierdut. Însă în mănăstirile ridicate în regiune în secolele XIV-XVI era prezentă arta autohtonă de factură bizantină. Aceste mănăstiri au fost adevărate centre culturale, de unde nu puteau lipsi școlile de zugrăvie bisericească. Cele mai vechi monumente cu vestigiile unei decorații pictate rămase până astăzi datează din secolul al XVII-lea, la mănăstirile Săraca, Zlatița și Partoș. Din secolul al XVIII-lea sunt cunoscuți zugravii de biserici Nedelco Popovici, Diaconul Gheorghe, Diaconul Vasile, Ștefan Tenețchi-Ponerchiu etc. Ei proveneau din școlile țărănești și îmbinau arta de influență bizantină cu elementele locale, cu influențe ale Renașterii, având o interpretare mai liberă, apropiată de realismul artei apusene. De asemenea, începeau să fie prezente și aspecte laice în pictura bănățeană.

După trecerea Banatului sub stăpânirea austriacă din 1716, au apărut aici și elementele artei baroce, aduse de pictorii din imperiu. Primul portretist cunoscut este Anselm Wagner, alți artiști ai perioadei fiind Dimitrie Turcu, Sava Petrovici, Constantin Danil, precum și, mai târziu, Számosy Sándor, I. Stunder, Anton Fiala, Adolf Humborg, Iosif Wälder. Constantin Danil, sârb născut în 1798 la Lugoj sau, după altă variantă, la Ecica, a studiat la Academiile de Arte Frumoase din Viena și München. Primul pictor român cu studii academice a fost Mihail Velceleanu, către mijlocul secolului al XIX-lea. El a realizat o primă lucrare cu tema Natură statică cu fructe din pictura bănățeană. Alt pictor academic a fost Nicolae Popescu, care a dorit să întemeieze o școală de arte frumoase în Banat, proiect stopat însă de decesul său prematur. Alți pictori importanți au fost la începutul secolului al XX-lea Varga Béla, Iuliu Podlipny, Franz Ferch etc.

Majoritatea acestor informații le-am cules dintr-o broșură editată în perioada comunistă de Muzeul Regional al Banatului, intitulată Pictori bănățeni (nu are menționat anul apariției). Ca și alte lucrări, ea omite complet un mare număr de importanți artiști bănățeni. Nici măcar Stefan Jäger, născut în 1877 la Cenei și absolvent al unei școli de arte din Budapesta, autor al tripticului Colonizarea șvabilor, nu este menționat. Alt important pictor șvab, Franz Bittenbinder, născut la Timișoara în 1927, lipsește și el. Însă cei mai semnificativi artiști bănățeni sunt cei din Banatul sârbesc, ei numărându-se în același timp și printre pictorii sârbi proeminenți. În continuarea lui Constantin Danil au apărut: Jovan Popović, născut în 1810 la Opava și absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Viena; Đura Jakšić, născut în 1832 la Srpska Crnja, pictor și scriitor; Uroš Predić, autorul tabloului Copii sub dud, născut la Orlovat în 1857, și Paja Jovanović, autorul pânzei Migrația sârbilor, născut la Vârșeț în 1859, ambii licențiați la Viena; Stevan Aleksić, născut în 1876 la Arad, a absolvit Academia de Arte Frumoase de la München, ca și Vasa Pomorišac, născut la Modoș în 1893.

Această pleiadă nu îi face mai puțin importanți pe alți pictori bănățeni, precum portretistul Brocky Károly, născut în 1807 la Timișoara; Ioan Zaicu, născut la Fizeș în 1868 și absolvent, ca și Nicolae Popescu, originar din Zorlențu Mare, al Academiei de Arte Frumoase din Viena; Ferenczy József, născut în 1866 la Târgu Mureș, stabilit la Timișoara, unde a pictat, printre altele, Sat din Banat și Atelier de fierărie la Reșița.

Aceasta este o trecere în revistă, chiar incompletă, a pictorilor de diferite naționalități și orientări din întregul Banat istoric. Nu putem trece cu vederea pe unii sau pe alții, cum fac lucrările anterioare, ei fiind parte integrantă a trecutului nostru comun. De aceea, prezentarea lor exhaustivă se impunea de mult timp.

Mircea Rusnac – Bănățanca

Pe vremuri, paorii bănățeni care mergeau cu treburi la oraș sau paorii de la munce care mergeau la șes cunoșteau localitățile după culoarea predominantă a costumației oamenilor de acolo. În special după costumația femeilor. Fiecare nație avea o culoare favorită, care era mai prezentă pe hainele bănățencelor. Dacă vedeai mai mult alb, știai că e româncă, dacă vedeai roz era șvăboaică, roșu – unguroaică, albastru – sârboaică, galben – bulgăroaică, verde – slovacă, negru – crașovancă, cu buline – cehoaică. Câtă bogăție cromatică, ce diversitate de culori prin satele noastre! Nația și culoarea.

Dacă știai culorile, nu puteai greși nația păurițelor. Știai care-i nemțoanie, unguroanie sau sârboanie. În funcție de asta, erau folosite cuvintele cunoscute din limba localității și erau stabilite raporturile comerciale, de schimb. Ce frumusețe era la târguri, când toate aceste culori se amestecau în căutarea lucrurilor dorite. Unde mai vedeai așa ceva?

O lume în miniatură, extraordinară prin diversitatea ei. În același timp, un minunat exemplu de conviețuire și de bună înțelegere în folosul tuturor.

Mircea Rusnac – Cultură și civilizație în Banatul imperial

În 1882, Ciprian Porumbescu a vizitat Banatul. Cu această ocazie, el i-a scris surorii sale: „În Banatul acela ordinea și curățenia domnește într-însul. Casele sunt mari și bine curățite, șurele și grajdurile sunt în cea mai bună rânduială. Ulițele sunt largi, bine îngrijite, sădite cu arbori pe amândouă părțile. Podoaba cea mai de frunte a satului o reprezintă școala și biserica, locașurile vrednice de înalta lor menire. Și cum e satul, așa sunt și oamenii.” El mai adăuga: „Timișoara e foarte drăguță, având case cu două-trei etaje și face într-adevăr impresia unui oraș modern. Aradul mai puțin. Regiunea pe care am traversat-o, deci de la Lugoj până la Arad, este binecuvântată cu toate darurile bogate, țăranii sunt foarte avuți. Satele – nota bene, cele românești -, sunt ca aici cele săsești, case de zid, biserici splendide, școli și drumuri.” (1)

În condițiile bunăstării materiale, țăranul bănățean era de timpuriu orientat și către educația școlară și în consecință către o cultură care îi surprindea pe observatorii veniți din afară. În 1896, un conducător al Astrei ardelene, Onoriu Tulea, aflat la Lugoj, declara: „Trebuie să mărturisesc o greșeală, căci greșeala mărturisită se iartă. Eu, și cu mine mai toți ardelenii, am crezut că la noi e focularul. Am crezut că venind aici (în Banat), noi venim ca să aducem cultură. Dar am greșit. Aici (în Banat) am găsit mai mult decât avem noi (în Ardeal). În loc să dăm, noi, aici, avem să luăm, căci ne-ați întrecut.” (2) Iar în 1904 un alt ardelean, dr. Liviu Lemenyi, afirma de asemenea că: „Prin părțile Banatului s-a născut prima mișcare pentru cultivarea poporului român (…), prin părțile acestea s-a înființat primul institut pedagogic, din care au purces apostolii învățători, (…) puțini țărani afli în acest ținut (în Banat) – fie dintre cei mai bătrâni -, cari nu știu carte.” (3)

Revenind la Ciprian Porumbescu, acesta îi mai scria surorii sale: „Numai în câteva zile m-au copleșit atâtea impresii, încât mi-ar trebui coale întregi ca să-ți scriu tot ce am văzut și auzit în Banatul cela. Corurile premiate sunt atât de minunate, încât societatea noastră de cântare din Brașov îi, față de ele, nimica întreagă. Și astea sunt societățile țărănești, instruite și dirijate. Te uitai cu emoție la marțialele chipuri, care cu notele în mână urcau și se așezau în semicerc, pe când dirigentul care stătea în mijlocul lor dădea cu mâna măsura pe care noi o știm că poate să o poarte doar plugul și toporul. (…) Lucru ca acesta nu mi-a fost dat să văd și poate nici nu-mi va fi dat să-l mai văd așa curând.”(4)

Dar ce îi uimea într-o asemenea măsură pe vizitatorii Banatului? În această regiune învățământul se generalizase încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce bazele îi fuseseră puse prin inițiativa luminată a împărătesei Maria Tereza. În anul 1802, în Banat existau 328 de școli românești, care au format o pătură țărănească instruită și dornică de cunoaștere. (5) Însă în perioada austro-ungară, presa românească din Banat critica faptul că localnicii erau foarte atașați de graiul lor, în detrimentul limbii literare. La sate, dacă încerca cineva să vorbească în româna literară, era imediat stigmatizat de locuitori, fiind acuzat că vorbește „domnește” sau „ca la oraș”. (6) Ziarul timișorean Dreptatea scria în 1894 că la Ciacova elevii spuneau „șinși ” în loc de „cinci”, „șapce” în loc de „șapte” etc. (7) Reprezentațiile teatrale din satele bănățene erau transpuse în grai, spre deliciul și amuzamentul publicului. La finele secolului al XIX-lea, poeții Victor Vlad Delamarina și George Gârda au pus bazele literaturii tipărite în grai bănățean. Aceasta a luat o mare amploare în veacul următor. Lingvistul Romulus Todoran considera că rădăcinile literaturii în grai bănățean trebuiesc căutate încă la începutul secolului al XIX-lea, odată cu cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg. (8)

În 1897, Dreptatea din Timișoara scria : „Comuna Vrani, mică în asemănare cu altele, este una dintre cele mai inteligente și naționale; foile naționale nu-i lipsesc niciodată; tineretul din Vrani ține abonate și cetește: Dreptatea, Foaia de duminică, Foaia poporului, Tribuna, Tribuna poporului, Vulturul, Vatra, Familia, Foaia literară, Gazeta Transilvaniei ș.a.ș.a. foi române.” (9)

În 1899 o situație asemănătoare era consemnată de Tribuna poporului în localitatea Târnova de lângă Reșița: „Mulți prunci ies din școală cu carte, cari devenind juni și cu dorul de a se lumina tot mai mult, încep a-și abona foi românești naționale, astfel încât astăzi (…) sunt reprezentate în comuna noastră Târnova, cu puțină excepțiune, mai toate gazetele din patrie, precum: Tribuna poporului, Foaia poporului, Revista Orăștiei, Foaia diecesană, Vulturul, Unirea etc.” (10)

Emilian Novacovici scria în Monografia comunei Răcășdia, apărută la Oravița în 1923: „Până la anul 1882, în comuna noastră n-au întrat alte foi cetite de popor, decât numai Luminătorul din Timișoara. Și aceasta numai la o singură adresă. De la anul 1882 și până la 1907, treptat, s-a lățit și introdus dragostea de cetire în popor. La anul 1907, cu bucurie s-a putut constata că mai nu lipsea casă în care, dacă nu întra câte o foaie, apoi desigur trebuia să între câte o broșură, istorioară ori calendar.” În 1908, în comuna respectivă, situația difuzării presei era: Poporul român – 200 de exemplare; Tribuna, Foaia ilustrată și Cucu, fiecare în câte 15 exemplare; Progresul în 4 exemplare; Drapelul, Gazeta de duminică și Libertatea, fiecare în câte 3 exemplare; Gazeta Transilvaniei, Lupta și Economia, fiecare în câte 2 exemplare. Într-un exemplar au intrat Foaia diecesană, Țara noastră, Transilvania, Lumina, Ungaria, Severinul și Poporul (11)

Tot în 1923, Sever Bocu spunea în Parlament că înainte de 1919 la Satu Nou de lângă Panciova fuseseră 100 de abonați la ziarul Tribuna din Arad. (12) Se poate observa din aceste enumerări cât de numeroase și de diversificate erau publicațiile românești din Austro-Ungaria.

În 1903, Poporul român din Budapesta scria: „Sunt și la noi sate, mai ales în Bănat, unde (…) poporenii, din câștigul ce-l au, abonează foi, cumpără cărți folositoare și, deșteptați la minte din acestea, și-au înființat cor, care cântă melodios (…), dă concerte și nu arareori arangiază și reprezentațiuni teatrale, care sunt de o însemnătate nespus de mare, pentru cultură și înaintare.” (13) Iar Foaia Orăviții constata retrospectiv în 1914: „Ni-a plăcut totdeauna să ne mândrim cu poporul nostru din aceste părți, căci a făcut progrese mari, pe toate terenele și e conștiu de datorințele sale. Cartea a străbătut până în coliba cea din urmă, tânări și bătrâni se întrec a ceti foi și cărți lor potrivite, aproape în fiecare comună e cor, în unele fanfară, se aranjiază concerte și producțiuni teatrale, ceea ce nu s-a pomenit la alte popoare.” (14)

Iar concluzia o trăgea ziarul Drapelul în 1913: „Am văzut la voi (în Banat) țărani mai culți și mai isteți decât mulți cărturari din alte părți. Dacă i-ai dezbrăca de haina țărănească, nime n-ar crede că sunt țărani.” (15)

Note:

1 Ziua de vest, 31 octombrie 2022.

2 Petru Oalde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Timișoara, 1983, p. 60.

3 Ibidem.

4 Ziua de vest, 31 octombrie 2022.

5 Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului, Timișoara, 1990, p. 184.

6 Petru Oalde, op. cit., p. 42.

7 Ibidem, p. 43.

8 Ibidem , p. 44.

9 Ibidem , p. 272.

10 Ibidem, p. 273.

11 Ibidem.

12 Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Timișoara, 2011, p. 45.

13 Petru Oalde, op. cit., p. 59.

14 Ibidem, p. 60.

15 Ibidem, p. 61.

Mircea Rusnac – Relațiile politice dintre naționalitățile bănățene

Partidul Național Român din Banat și Ungaria s-a constituit la începutul anului 1869, la puțin timp după instaurarea dualismului austro-ungar, și a luat parte la viața politică din Ungaria, trimițând deputați în Parlamentul acesteia.

El a fost condus de adevărate dinastii de oameni politici: Babeș, Mocioni, Brediceanu. Ei au avut relații excelente cu oamenii politici ai celorlalte naționalități bănățene. Să exemplificăm:

Cu sârbii: În 1874, cu susținerea fruntașului politic al sârbilor din Voivodina, Svetozar Miletić, românul Procopie Ivacicovici (Ivașcu), născut la Deliblata și ajuns episcop ortodox la Arad și mitropolit la Sibiu, a fost ales patriarh al sârbilor la Carloviț, unde a rămas până în 1880, când a demisionat din motive de sănătate, decedând anul următor. (I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 200-201.)

Cu ungurii: În 1888, președintele Partidului Maghiar al Independenței, Mocsáry Lajos, a fost ales ca deputat al Partidului Național Român în cercul Caransebeș. Până în 1892 el a apărat în mod excepțional drepturile românilor în Parlamentul maghiar, dovedindu-se mai român decât mulți români. (Petru Oalde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Timișoara, 1983, p. 31-32.)

Cu germanii: Partidul Național Român din Banat a colaborat foarte bine cu conducătorii Partidului Șvăbesc. Unul dintre aceștia, scriitorul Ludwig Vinzenz Fischer, născut la Reșița, a tradus pentru prima dată Luceafărul lui Eminescu în limba germană. El a tradus și poezii de Alecsandri, balada Meșterul Manole și alte lucrări din literatura română, motiv pentru care a fost decorat de regele Carol I. (Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Banatului, Timișoara, 1990, p. 194.)

Însă la istorie nu se învață nimic despre acești oameni. Foarte puțină lume a auzit de ei.