Archive for the ‘monumente istorice’ Category

Mircea Rusnac – Splendori bănăţene dispărute după 1919

26 iulie 2019

Perioada care a trecut după anul 1919 a fost una foarte grea pentru Banat, cu nenumărate încercări şi dificultăţi. Aceasta se poate vedea şi din examinarea, chiar superficială, a situaţiei monumentelor istorice moştenite din alte epoci. Din păcate, în acest sens, perioada apartenenţei unei părţi a Banatului la România se aseamănă în distrugeri cu epoca popoarelor migratoare sau cu cea a stapânirii otomane. La situaţia actuală a staţiunilor Buziaş şi Herculane ne-am referit recent. Acum vom prezenta unele dintre monumentele care altădată făceau faimă regiunii şi care după 1919 au dispărut fără a mai fi refăcute vreodată. Numărul lor este evident mult mai mare şi situaţia continuă să se agraveze. Cele prezentate în continuare sunt probabil cele mai reprezentative şi în orice caz pot fi luate ca titlu de exemplu în privinţa dezastrului abătut asupra întregii regiuni.

Gara Timişoara-Iosefin

Monumentala clădire a fost construită în intervalul 1897-1899, fiind însă bombardată în repetate rânduri în timpul celui de-al doilea război mondial: la 16/17 iunie, 3 iulie (în special) şi 30/31 octombrie 1944. Practic a fost distrusă complet. Reconstruirea gării în anii 1960 nu a respectat deloc planurile originale, iar din anul 1976 arată la fel ca în prezent, adică fără nicio asemănare cu forma iniţială.

Teatrul Comunal Timişoara

Construit în anii 1871-1875 după planurile arhitecţilor vienezi Helmer şi Fellner, a fost distrus de un incendiu în 1920. Teatrul a fost refăcut foarte greu, până în 1936, de arhitectul Duiliu Marcu, însă cu o faţadă mult simplificată faţă de original.

Castelul Zselenszky din Neudorf

Construit în anul 1798, la castelul familiei Lovasz-Zselenszky a locuit în 1809 şi fiica împăratului Leopold II, arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, care a fugit de o căsătorie impusă şi a murit acolo. Castelul a fost complet distrus de soldaţii sovietici după cel de-al doilea război mondial şi nu a mai fost refăcut niciodată.

Palatul Scheuchenstein din Reşiţa

Despre faimosul palat reşiţean, al unei nu mai puţin celebre familii din oraş, demolat în 1978, am întocmit un material special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/

Conacul Duka din Cadăr

Frederic Petru baron Duka de Kádár a fost comandantul Regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier şi conferenţiar de stat al împăratului. A cumpărat în 1806 comunitatea valahă Cadăr pe Pogăniş, la sud de castelul Timiş. Construit în secolul al XIX-lea, conacul familiei Duka de la Cadăr nu mai există astăzi.

Conacul Gudenus din Gad

A fost construit la începutul secolului al XIX-lea în stil baroc. Ultimii proprietari au fost soţii Gudenus. Câţiva ani a servit ca local pentru şcoala din sat, apoi a fost abandonat. Conform tradiţiei orale, conacul ar fi adăpostit şi o închisoare.

Conacul Atanasievici din Valeapai

A fost construit începând din anul 1840 de fraţii Marcel şi Emil Atanasievici, prin munca unor meşteri sârbi şi italieni. După naţionalizare, comuniştii l-au transformat în casă de naşteri, sediu de C.A.P. sau loc de cazare pentru muncitorii sezonieri. Iar după 1989 a fost pur şi simplu abandonat.

Conacul contesei Leopoldina Stojanovits din Poieni

Conacul a aparţinut în secolul al XIX-lea contesei Leopoldina Stojanovits, care venea în fiecare vară la Poieni. Pe contesă, locuitorii satului o şi denumeau „Măreasa”, adică Măria Sa. De altfel, la acel conac se afla înmormântat într-un sicriu de cristal şi fiul contesei, Bogdanovich Ferenc. În anii 1980, conacul a fost dinamitat. Nu se cunosc imagini ale conacului din perioada în care el a existat. Acum nu mai este aproape nicio urmă acolo.

Biserica romano-catolică de la Nevrincea

Construită dintr-un milion de cărămizi în anul 1911, ea nu se asemăna cu nicio altă biserică din zona Lugoj-Făget. A fost o clădire impunătoare, din care au mai rămas numai ruinele după emigrarea germanilor din sat.

Biserica romano-catolică de la Ofseniţa

A fost construită în anul 1878 din donaţiile baronului Karatsonyi Jenő, având hramul Sfântul Wendelin. A fost însă grav avariată în urma cutremurului din 12 iulie 1991. Mormântul aflat sub altar a fost spart, capacul sicriului de cupru a dispărut, iar osemintele au fost împrăştiate. Ele aparţineau unui copil al grofului care a construit biserica.

Gara din Baziaş

Calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost cea mai veche de pe actualul teritoriu al României. Gara din Baziaş făcea legătura între transportul feroviar şi cel fluvial de pe Dunăre. Am prezentat cu altă ocazie trecutul acestei celebre gări: https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/10/07/mircea-rusnac-noi-marturii-referitoare-la-trecutul-istoric-al-baziasului/

Gara din Vârciorova

Era o gară frontalieră, unde linia ferată Timişoara-Carasebeş-Orşova, construită în 1879, făcea joncţiunea cu cele din Vechiul Regat. Clădirea a fost demolată înainte de construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, întrucât terenul pe care se afla urma să fie acoperit de apele Dunării. A fost înlocuită cu o măruntă haltă.

Fabrica de oţet de la Margina

În anul 1912 a fost construită la Margina de către o firmă germană o fabrică pentru distilarea chimică a lemnului de fag. Ulterior a produs acetonă, apoi oţet din vin. După naţionalizarea din 1948 a fost denumită Distileria de Lemn Severin, iar după 1989 a fost abandonată.

Orşova veche

O aşezare milenară cu nenumărate vestigii a dispărut sub apele Dunării. Asupra soartei istorice a anticei Dierna ne-am referit pe larg: https://istoriabanatului.wordpress.com/2013/01/21/mircea-rusnac-orsova-este-parte-integranta-a-banatului/

Insula Ada Kaleh

Insula, comparată în timp cu „un crâmpei din 1001 de nopţi” sau cu „Atlantida dunăreană”, a dispărut împreună cu civilizaţia ei orientală inconfundabilă, sub apele fluviului. I-am prezentat mai demult trecutul într-un articol special: https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/03/02/mircea-rusnac-perla-pierduta-a-banatului-ada-kaleh/

Staţiunea turistică Marila

În 1870-1871, medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi, a ridicat la Marila trei vile pentru tratamentul bolilor de plămâni. Vilele erau luxos mobilate. Existau şi un sanatoriu, un restaurant şi un parc cu fântână arteziană. În 1919, cele şapte vile existente deja atunci au fost distruse, iar interiorul lor devastat.

Staţiunea turistică Sommerfrische

A fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea o superbă staţiune. Ea s-a dezvoltat rapid, fiind promovată prin afişe publicitare. Turiştii veneau cu trenul până la Anina, având asigurat transportul cu trăsurile până în staţiune. Se organizau trasee turistice în natură. Vilele staţiunii au găzduit în timp mii de oameni. După război a decăzut, până la construirea centralei Crivina, când în vile au fost cazaţi muncitorii. Din ele nu a mai rămas nimic.

Staţiunea turistică Şuşara

Societatea St.E.G. a amenajat la sfârşitul secolului al XIX-lea lângă Sasca Montană un complex turistic pe valea pârâului Şuşara, constând în drum de acces, alei cu locuri de popas, un mic lac de acumulare, hoteluri şi restaurante. Zona era comparată în epocă cu staţiunea austriacă Aussee, fiind frecventată de bolnavii de plămâni şi de nervi.

Staţiunea turistică Poneasca

În anul 1836, Johann Bibel din Timişoara a cumpărat domeniul Poneasca de la Trezorerie. El a înfiinţat acolo mai întâi o fabrică de cherestea şi apoi un sat de vacanţă. După 1919 staţiunea a decăzut treptat. În perioada comunistă a fost utilizată ca tabără şcolară, iar după 1989 a fost abandonată.

Mausoleul de la Bobda

A fost construit de baronul Gyula Csávossy în anul 1860. Vitraliile au fost realizate la München, iar clopotele la Viena. Mausoleul era o copie a basilicii din oraşul Esztergom şi a bisericii Sfântul Ştefan din Budapesta. În 1925 familia Csávossy a părăsit Banatul, lăsând mausoleul în grija catolicilor din Bobda. Ulterior au dispărut şi aceştia. Cripta de la subsol a fost spartă, iar oasele aruncate.

Iar şirul exemplelor de acest fel ar putea continua la nesfârşit.

Reclame

Mircea Rusnac – La Buziaş

1 mai 2019

La 17 noiembrie 2018 am revăzut staţiunea Buziaş. Parcul dendrologic, în suprafaţă de 20 ha, aşezat pe malul pârâului Salcia sau Forotic, era pustiu în momentul acela. Părea chiar părăsit, deşi vestita colonadă, recent restaurată, arată bine. În lungime de 533 m, ea a fost construită în anul 1875 din dispoziţia împăratului Franz Iosif pentru soţia sa Sissi şi leagă o serie de obiective precum Izvorul Joseph (acum secat), Hotelul Phönix (acum în paragină), Bazarul şi Cazinoul (în aceeaşi situaţie). Practic toate clădirile vechi ale staţiunii sunt distruse şi abandonate: Vila Imperială (către capătul colonadei), Băile 1 şi 2, Sala de gimnastică, diverse alte vile, Muzeul staţiunii, Casa de odihnă nr. 9 de pe strada Avram Iancu, situată în spatele parcului etc.

Imaginea actuală a staţiunii, cu clădiri distruse, izvoare secate şi fântâni arteziene nefuncţionale, este dezolantă. Nici măcar vreo veveriţă nu s-a putut vedea în acea zi. Doar busturile lui Eminescu, Caragiale şi Bălcescu, care n-au fost niciodată la Buziaş, se mai găsesc prin parc. Trebuie totuşi menţionat că aleile şi băncile acestuia sunt întreţinute. În parc există chiar şi un ceas cu cadran solar. Vila Stil Diwal, cu ieşirea spre colonadă, este parţial întreţinută, deşi la 17 noiembrie 2018 acolo nu se vedea niciun om. O inscripţie atrage atenţia asupra unui platan din apropierea colonadei: Platanus X Acerifolia Wild (platan hibrid), specie exotică aparţinând familiei Platanacee, care se află acolo din anul 1812. Există şi alţi arbori impresionanţi în parc, însă ei nu se bucură, din păcate, de menţiuni asemănătoare.

Am mai putut găsi în staţiune două izvoare funcţionale. Unul dintre acestea, Izvorul „Fenix” (sic!), se află în spatele parcului, între Hotelurile Parc şi Timiş, ridicate în perioada comunistă (ultimul era închis). Iar Izvorul „Moş Bâzieş”, de la marginea parcului, mai păstrează pe o tăbliţă roasă de timp şi aproape ilizibilă, legenda acestui mitic întemeietor al localităţii, de la care ea şi-a luat probabil şi numele, motiv pentru care o şi redăm în cele ce urmează:

E mult de atunci. Pe locurile acestea trăia liniştit Moş Bâzieş. El a fost stăpân şi peste locul cu buturuga, bătrână şi ea, din care sărea apa spumegând. Toţi locuitorii din apropiere şi depărtări veneau să-şi astâmpere setea cu apa răcoritoare.

Frunţi brăzdate de gânduri, griji, dureri şi zbuciumări sufleteşti, toate-toate îşi găsesc leacul în înţelepciunea şi în izvorul lui Moş Bâzieş.

În taină se şoptea că Moş Bâzieş a răsărit din spuma izvorului şi tot aşa nimeni nu ştie să spună când s-a sfârşit…” 

Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

22 martie 2019

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.


3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – La Herculane

17 ianuarie 2019

Oraşul-staţiune Băile Herculane, integrat în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, la o altitudine de 160 m, pe aceeaşi paralelă cu Nisa şi Veneţia, are un climat agreabil, cu influenţe mediteraneene. A fost vizitat de-a lungul timpului de mari personalităţi istorice: împăratul Iosif II, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosif şi împărăteasa Elisabeta (Sissi). Dintre aceştia, Sissi a parcurs multe trasee din jurul staţiunii, care pot fi vizitate acum de oricine. Le menţionăm:

Traseul nr. 1: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Roşu (2 h) – Vărful Elisabeta (2,5 h) – Poiana cu Peri (3 h) – Cracul lui Arendaşu (4 h) – Izvorul Coronini (4,5 h) – Platoul Coronini (5 h) – Cartierul Zăvoi (5,5 h), total 7,2 km.

Traseul nr. 2: Izvorul Diana III – Izvorul Munk – Izvorul Coronini – Cartierul Zăvoi, total 1,9 km, 2,5 ore.

Traseul nr. 3: Izvorul Diana III – Foişorul Verde (un sfert de oră) – Platoul Coronini (1 h) – Cartierul Zăvoi (1-1,5 h). total 1,2 km.

Traseul nr. 4: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Galben (1 h şi trei sferturi) – Izvorul Munk (2 h) – Foişorul Verde (2,5 h) – Izvorul Diana III (2 h şi trei sferturi), total 3,4 km.

De asemenea, un traseu străbătut de împărăteasa Sissi a mai fost: Platoul Coronini – Foişorul Schneller – Izvorul Munk – Foişorul Galben – Piscul Ciorici – Foişorul Elisabeta şi retur, total 4,5 h. Foişorul Elisabeta a fost construit într-o singură noapte de 80 de lucrători ai Ocolului silvic, special ca împărăteasa să poată lua dejunul în acel minunat loc de belvedere.

Pe aceste trasee, dincolo de frumuseţea lor turistică, sunt şi obiective de interes istoric, dintre care menţionăm Grota Haiducilor şi Izvorul Munk.

Grota Haiducilor sau Peştera Hoţilor se află la 186 m altitudine. A fost locuită din paleoliticul mijlociu. Săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite bifacial din silex şi cuarţit datând din paleoliticul mijlociu (Musterian, cca. 120.000 – 35.000 î.Hr.) şi superior (Aurignacian, cca. 35.000 – 10.000 î.Hr.), unelte din epipaleolitic (cca. 10.000 – 8.000/6.000 î.Hr.), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic şi nu mai puţin de 23 de sedimente aparţinând eneoliticului târziu, respectiv cultura Coţofeni (cca. 2.800 – 2.500 î.Hr.). Locuirea peşterii a continuat în toate epocile ulterioare (epoca bronzului, epoca fierului, epoca dacică, epoca romană, epoca feudală) cu intensităţi diferite, inclusiv în evul mediu şi în epoca modernă, când peştera a fost asociată cu temuţii lotri bănăţeni. Acolo s-au găsit şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Cu pereţii acoperiţi de inscripţii, peştera a constituit un obiectiv turistic încă de la începutul secolului al XIX-lea (cea mai veche iscălitură este din 1820). Există iscăliturile lui Nicolae Golescu („ministru dinlăuntru” al guvernului revoluţionar din 1848) şi P. Ghica, datate 1836. Surse orale amintesc că aici s-ar fi semnat şi împărăteasa Elisabeta (Sissi), însă semnătura ei a fost acoperită în timp cu vopsea şi cu alte semnături. Se distinge, încadrată într-o cunună cu lauri, semnătura generalului Traian Doda din 1851. Se observă şi steagul tricolor românesc, cu culorile dispuse pe orizontală, sub care este înscris anul 1915.

În 1778, preotul Samoilă Popovici şi Ignatie Sanda din Mehadia au găsit „frumoase catarame galbene din alamă, diferite ca mărime şi înfăţişare. Erau piese de harnaşament şi şei, cântărind la un loc 13 livre”, după cum relata cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei. Acestea sunt primele cercetări arheologice efectuate într-o peşteră din această parte a Europei.

Prima descriere a Grotei Haiducilor apare în cartea lui Francesco Griselini din 1780. Cele dintâi cercetări ştiinţifice, geologice, au fost făcute de M. Munk în 1871. În 1872 a fost organizată la Herculane cea de-a XVI-a întrunire a medicilor şi naturaliştilor din Imperiul austro-ungar, având ca obiectiv cercetarea peşterii Grota Haiducilor. Evenimentul, care a avut loc la Hotelul Goth (Vila Feneşan), a fost marcat printr-o placă vizibilă şi astăzi, montată pe stânca muntelui la intrarea pe poteca ce duce la peşteră. Datorită importantelor descoperiri menţionate, peştera a fost declarată rezervaţie arheologică. De asemenea, datorită descoperirilor arheologice şi inscripţiilor de pe pereţi, peştera este un monument de mare valoare istorică pentru Banatul montan. Ea prezintă un interes ştiinţific deosebit pentru fauna sa şi pentru artefactele arheologice descoperite în nivelurile vechi de locuire. A mai fost cercetată de B. Milleker (1894), K.W. Verhoeff (1897), R. Jeannel şi E. Racoviţă (1929) etc.

La 13 octombrie 2018 am putut vizita această peşteră, deşi are un grilaj metalic la intrare. Acesta însă era deschis.

Izvorul Munk a fost denumit în onoarea doctorului care în 1871 a publicat la Viena o carte despre tratamentul balnear de la Băile Herculane. Apa izvorului a fost colectată într-un bazin şi a fost folosită pentru acţionarea hidraulică a ascensorului de la Pavilionul 6 în 1906. De asemenea, a alimentat instalaţia de ventilare de la Băile Imperiale Austriece şi de la clădirea Cazinoului, precum şi fântâna arteziană din Parcul Central.

În imediata apropiere a Grotei Haiducilor se găsesc Băile Imperiale Romane, decorate cu un basorelief care îl reprezintă pe Hercule. Ele au fost reconstruite în 1838 pe locul vechilor băi romane, care foloseau apele izvorului Hercules. S-au păstrat patru încăperi cu două bazine mari şi două căzi individuale. Odată cu construirea Hotelului Roman (1976), Baia Romană a fost înglobată la parterul hotelului.

Clădirea având pe frontispiciu cuvintele „AD AQUAS HERCVLI SACRAS”, ridicată în secolul al XVIII-lea, adăpostea izvoarele Hygeea şi Hercule II, pentru cură internă. Ambele izvoare au secat însă între timp.

Vestigiile apeductului roman din vecinătate au fost menţionate de dr. Al. Popoviciu în lucrarea Băile lui Hercule sau Scaldele de la Meedia, Pesta, 1872, prima lucrare în limba română despre staţiunea Băile Herculane: „Dintre clădirile antice romane mai esistă şi acum doue fragminte din apeductele romane, care se pot vede din diosu isvorului cu apă minerală de beutu numit Carlsbun.” Apeductul era destinat transportului apei termale de la unul din izvoarele din zona Băii Romane (izvoarele din grupa Hercules) la Baia Apollo (Baia de şindrilă). Izvorul Apollo II se află în dreptul restaurantului „Grota Haiducilor”, care însă era închis la 13 octombrie 2018.

În anul 1768, viitorul împărat Iosif II, fiul Mariei Tereza, aflat în vizită la Herculane, a cerut ca acolo să fie construită o capelă romano-catolică rotundă. Aceasta a fost însă distrusă de turci în timpul războiului din 1788. Actuala biserică romano-catolică, închizând în partea de nord Piaţa Hercules (centrul vechi), are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A fost ridicată între anii 1836-1838, în timpul domniei împăratului Ferdinand I. Împărăteasa Sissi, împreună cu suita ei, a luat acolo parte la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Sfintele Paşti, precum şi în celelalte duminici din timpul sejurului de şase săptămâni pe care l-a petrecut la Băile Herculane în 1887. În întreaga perioadă a sejurului împărătesei, serviciul de paroh romano-catolic a fost îndeplinit de Emil de Folly, canonicul din Timişoara.

Intrând în centrul vechi, prima clădire de pe latura vestică este Pavilionul 5 (Edificiul militar sau Spitalul pentru trupă şi subofiţeri), construit în 1821 cu destinaţia de unitate de cazare pentru militarii din Regimentul de grăniceri. Iniţial avea o capacitate de cazare de 140 de militari şi cinci camere pentru ofiţeri. Are o linie de arhitectură sobră şi riguroasă, fără decoraţiuni exterioare, la fel ca şi celelalte clădiri din Piaţa Hercules. Între acest edificiu şi Baia Apollo de vizavi a existat până la ultimul război mondial un tunel de acces pe sub stradă pentru facilitarea transportării bolnavilor la tratament.

Pavilionul 6 (Ospătăria cea Mare sau Hotelul Dacia), clădirea cea mai impunătoare a centrului vechi, este într-o asemenea stare de degradare, încât a fost acoperită complet cu o folie care are reprezentarea detaliilor pe care ar fi trebuit să le aibă măreaţa clădire. Ea a fost construită în anii 1812-1824, aducându-i-se importante modificări în 1906. Atunci a fost dotată şi cu ascensorul hidraulic acţionat de apa Izvorului Munk. Avansata stare de degradare actuală este evidentă şi datorită faptului că trotuarul din faţa clădirii este închis, deoarece există pericolul desprinderii unor bucăţi de zidărie.

Statuia lui Hercules, aflată în centrul pieţei, realizată din fier de tun de meşterii germani Glantz şi Romelmayer, a fost dăruită staţiunii de arhiducele austriac Carol în semn de omagiu pentru ofiţerii şi soldaţii armatei imperiale care s-au tratat în acest loc. Montată în 1847, ea a devenit simbolul staţiunii. Dar bazinul în mijlocul căruia se află nu mai are apă!

Tot în paragină se află şi Pavilionul „1811” (fosta Direcţiune a Băilor), construit în timp ce staţiunea se găsea sub administrarea Regimentului 13 grăniceresc. Toate clădirile din centrul istoric au fost de altfel realizate prin munca grănicerilor români din satele din jurul staţiunii.

Pavilionul 7 (Hotelul Ferdinand) a fost construit în anul 1810 şi refăcut după un incendiu din 1821, când i-a mai fost adăugat încă un nivel. Are o factură barocă. A fost renovat, fiind prima investiţie importantă din centrul istoric al staţiunii Băile Herculane după anii 1990.

În aceeaşi situaţie se află şi Baia Diana („pentru dureri de oase”), care se găseşte pe locul unei băi romane. Izvorul a fost redescoperit în secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită din cărămidă în anul 1810 şi refăcută în 1858. Pe un colţ al acoperişului se află o statuie a lui Hercules. Reabilitată, baia este prevăzută cu nouă cabine individuale şi un bazin comun şi are legătură directă prin culoar acoperit cu Hotelul Ferdinand. În stânga clădirii băii, fosta anexă poligonală păstrează în hol, încastrată în perete, o piatră cu transcrierea unei inscripţii votive antice.

Pe latura răsăriteană a Pieţei Hercules se află, în paragină, Pavilionul 3 (Hotelul Apollo), construit în 1824. În urma vizitelor la Herculane ale viitorului împărat Iosif II din anii 1768 şi 1773, s-a ridicat în acel loc un han cameral etajat, cu camere separate, şemineu şi bucătării, cu un şopron pentru căruţe şi grajd pentru 16-20 de cai. În 1788 turcii au distrus toate clădirile din Băi. În 1794 împăratul Francisc I a dat ordinul refacerii clădirilor băilor distruse, proces care a durat nouă ani. În 1817 clădirea hanului i-a găzduit pe împăratul Francisc I şi pe soţia sa, împărăteasa Carolina. În cinstea lor, hotelul a primit numele „Francisc”, iar baia de alături numele „Carolina”. Pe coridor, lângă intrarea în Baia Carolina, s-a montat o placă în amintirea înalţilor oaspeţi. O altă placă, montată în faţa Hotelului Francisc, aminteşte vizita împăratului Franz Iosif din 1852, care a inspectat lucrările efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care, mulţumit de cele văzute, a apreciat că staţiunea Băile Herculane este cea mai frumoasă de pe continent. Acum, trotuarul închis din faţa clădirii arată halul de degradare în care ea a ajuns.

Aproximativ aceeaşi este şi situaţia Pavilionului 4 de alături, care a fost renovat numai în mică măsură, în partea centrală. A fost construit în 1852, an inscripţionat pe frontispiciu. Faţada a fost decorată cu coloane în stil empire. Edificiul era destinat în principal cazării ofiţerilor şi funcţionarilor guvernamentali. Construcţia iniţială a fost prevăzută cu două etaje, cu 108 camere şi cu patru bucătării. Ea face parte, împreună cu Pavilionul 3, din Hotelul Apollo.

Un alt obiectiv de mare interes al Pieţei Hercules ar fi trebuit să fie Baia Apollo, una dintre cele mai vechi băi din staţiune. Acolo a existat una dintre primele băi construite în perioada romană. Pe o hartă austriacă din 1774 erau marcate termele romane, precum şi un templu dedicat lui Hercules, în care s-au descoperit în perioada 1724-1737 antichităţi romane. Romanii foloseau atât apa termală a izvorului propriu al băii, cât şi apa termală adusă prin apeductul amintit mai sus de la unul din izvoarele de lângă Baia Romană.

În 1724 s-a construit lângă clădirea cazărmii Baia comună. Ea a fost arsă de turci în timpul războiului din 1737-1739, fiind reclădită în 1758-1760, cu schimbarea denumirii în Baia cea Mare. În 1792, după ce a fost refăcută şi acoperită cu şindrilă, şi-a schimbat din nou denumirea în Baia de şindrilă. În forma actuală a fost construită în perioada 1846-1852, fiind refăcută în 1866 şi modernizată în 1970. Baia Apollo comunică în interior cu Pavilionul 4 şi prin amintitul tunel subteran, pe sub stradă, cu Pavilionul 5. Era prevăzută cu trei bazine de răcire, cu 32 de cabine şi trei bazine din marmură albă şi roşie pentru bărbaţi, femei şi militari. Bazinele erau acoperite cu bolţi, având aerisirea în cheia de boltă. Arhitectura faţadelor aparţine curentului eclectic, de şcoală academică.

Centrul vechi este legat de restul staţiunii prin Podul de piatră peste Cerna, construit în 1865, an menţionat pe una din cele două bolţi de susţinere. Pe pod se afla un coridor (acum pe jumătate deschis), în lungime de 36 m şi cu lăţimea de 2,5 m, care făcea legătura între Hotelul Franz Iosif şi Baia Hebe. La capătul dinspre Baia Hebe se află o statuie de marmură a reginei Lydiei, Omfala, la care Hercule a slujit trei ani. Acum podul este cât de cât întreţinut, fără a mai găzdui însă vreo galerie sau expoziţie de artă prin culoarul acoperit.

Hotelul Decebal (fost Franz Iosif, fost Ferdinand) este construit în stil baroc ardelenesc, cu multe elemente decorative şi cu o intrare cu scări maiestuoase, încadrate de coloane. Pe faţadă are statuile zeilor Esculap şi Hygeea şi două basoreliefuri inscripţionate cu anii 1860, când a început construirea clădirii, şi 1862, când s-a inaugurat, precum şi iniţialele împăratului Franz Iosif („F.J.”). Hotelul a găzduit la 28 aprilie 1887 pe regele Carol I al României împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva), eveniment ce a fost marcat printr-o placă de marmură amplasată pe faţadă. Multă vreme clădirea a fost ruinată. La 13 octombrie 2018 am putut constata că se începuse lucrul la consolidarea ei, însă în acel moment nu era nicio activitate acolo. Starea de paragină era evidenţiată şi de îngrădirea trotuarului din faţă.

Vila Elisabeta de peste drum a fost ridicată în 1875 de către guvernatorul Băilor, Carol Tatartzi, în stil rococo II. În această vilă a locuit împărăteasa Elisabeta (Sissi) în primavara anului 1887. Însoţită de Sarpita Majlath, ea se plimba ore întregi prin staţiune şi împrejurimi. În atmosfera specifică staţiunii, în sânul unei naturi sălbatice, Sissi a savurat comunicarea cu natura, a tradus din poezia maghiară şi l-a recitit pe Heine. În 7 aprilie îi scria de aici mamei sale, iar la 28 aprilie a primit vizita reginei Carmen Sylva a României, o altă suverană dăruită artelor. Toate aceste fapte au fost consemnate în jurnalul fiicei sale şi într-o scrisoare a împărătesei către aceasta. La 13 mai, Sissi a plecat spre Sinaia şi apoi s-a întors la Viena.

Povestea romantică a prezenţei împărătesei la Băile Herculane este întărită de semnalarea existenţei certificatului de botez a fiicei unui cioban din zonă, Veta, botezată astfel datorită faptului că naşă i-a fost însăşi Sissi, precum şi de existenţa inelului cu piatră de rubin pe care împărăteasa l-a dăruit aceluiaşi cioban şi care s-a păstrat în familia urmaşilor acestuia. La 13 octombrie 2018, clădirea Vilei Elisabeta părea însă abandonată.

Cazinoul, construit în stil baroc austriac, monobloc, de către arhitectul vienez Carl Doderer, datează din 1850-1862. Pe frontispiciul său se poate citi salutul administraţiei Băilor, preluat de la romani, „SALUTI ET LAETITIAE” (Sănătate şi bucurii), care arată menirea acestui loc, de a lecui prin puterea veseliei. Din anii 1864-1865 funcţionau în cadrul complexului un Salon de cură, Sala de argint cu jocurile: bacara, chemin de fer, ruletă etc., aflate în corpul central, precum şi cafeneaua, ospătăria, bazarul şi diferite magazine, aflate pe terasă. Întreaga clădire avea o instalaţie ingenioasă de ventilaţie, acţionată hidraulic. În varianta originală, pe acoperişul corpului central erau cinci statui, care reprezentau: cea din mijloc – Imperiul austriac, la stânga sus – un român, la stânga jos – un german, în dreapta sus – un sârb, în dreapta jos – un ungur. În 1953 un incendiu a distrus Salonul de cură, în locul lui amenajându-se o sală de spectacole. În 1924 în Sala de argint a fost deschis Muzeul de istorie „General Nicolae Cena”, primul muzeu din staţiunile balneare ale României (închis în 2012).

În faţa Cazinoului se află Parcul Central al staţiunii, edificat în 1862, centrul ansamblului arhitectural format din clădiri şi monumente istorice de arhitectură balneară cu datare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cadrul parcului se găsesc pavilionul de muzică din dreptul Cazinoului, fântâna arteziană (acum inactivă), precum şi câteva rarităţi vegetale: arborele-mamut (Sequoia gigantea), un molid plantat în anul 1864 şi un arbore de tisă.

Parcul este flancat în partea sudică de Hotelul Traian, fost Carol, acum complet acoperit cu pânză pentru a nu se vedea că este degradat în ultimul hal. A fost construit în perioada 1869-1871. În curtea interioară avea o fântână arteziană ale cărei jeturi de apă erau irizate de razele de lumină care pătrundeau prin ferestrele luminătorului de pe acoperiş. Clădirea a suferit avarii la cutremurele din 1991-1992, prin prăbuşirea grinzilor şi a planşeelor.

Pe malul opus al Cernei se afla Izvorul Diana III, acum secat, însă punct de pornire al traseelor turistice pe care le-am menţionat la început.

Monumentala clădire a Băilor Imperiale Austriece (Băile Neptun) a fost ridicată în anii 1883-1886, la fel ca şi Podul de fontă peste Cerna aflat în faţa lor, destinat traficului pietonal. Acest pod are lungimea de 32 m şi lăţimea de 2,90 m, fiind o scurtătură binevenită între Băi şi zona Cazinoului şi a Parcului Central. Podul de fontă este o structură elegantă pe arc cu zăbrele, cu două articulaţii şi montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă. Parapetul podului este din fier forjat cu elemente decorative, aşa cum o cerea moda impusă de dezvoltarea industriei siderurgice. Atât Băile Imperiale Austriece, cât şi Podul de fontă, se aflau în paragină şi închise publicului la 13 octombrie 2018.

În aceeaşi situaţie se afla şi clădirea Băilor Venera (1838) de pe malul stâng al Cernei, puţin mai jos. În faţa lor sunt Izvorul Neptun III (de ochi) şi Izvorul Neptun II (de stomac). La ultimul a dispărut capul de leu sculptat în piatră, din gura căruia ţâşnea apa fierbinte. Acum se mai află acolo o simplă ţeavă. În faţa Izvorului Neptun II mai sunt sursele Neptun I şi Neptun IV, marcate printr-o statuie feminină.

Ultimul, dar nu cel din urmă, monument pe care îl prezentăm este Gara Băile Herculane, care a fost inaugurată la 20 mai 1878. Clădirea centrală a fost construită în stil baroc, fiind flancată de-a lungul peronului de coloane în stil roman. Acestea sunt îmbrăcate în liane care urcă pe un grătar, care la rândul său susţine un plafon de vegetaţie ce oferă o plăcută senzaţie de armonie cu peisajul pitoresc din jur. Corpul central are o cupolă maiestuoasă sprijinită de două coloane, care dau senzaţia de intrare într-o catedrală. În interior, cupola este împodobită cu reprezentări ale unor personaje mitologice, dintre care se detaşează legendarul erou Hercule.

Aşa am găsit staţiunea Băile Herculane în data de 13 octombrie 2018.

Mircea Rusnac – La 15 august 2018, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi

4 noiembrie 2018

După decenii de linişte, satul Lindenfeld a înviat pentru o zi la 15 august 2018. Atunci a avut loc prima întâlnire a foştilor locuitori şi a descendenţilor acestora în satul de provenienţă.

De dimineaţă au început manifestările, cu participarea pemilor originari din Gărâna, Brebu Nou şi Sadova Veche. Conform estimării unor participanţi, au fost prezente în jur de 200 de persoane. În perioada de existenţă a satului Lindenfeld, când acesta avea 51 de case, numărul total al locuitorilor era cam tot atâta. Numai că acum, totuşi, majoritatea participanţilor la întâlnire provenea din celelalte localităţi pemeşti.

În ciuda aspectului dezolant al satului, cu această ocazie a fost o întânire veselă, cu muzică, dans, masă în aer liber cu tradiţionalii mici şi grătare. Punctul culminant a fost între orele 15 şi 16, când în interiorul bisericii, devenită neîncăpătoare cu acest prilej, s-a ţinut prima slujbă religioasă după multe decenii. Pentru acest moment important Primăria din Buchin a reparat biserica, montându-i o uşă, ferestre noi, gard nou şi punând o placă în amintirea satului existent între 1828 şi 1998 (în ultima perioadă cu un singur locuitor).

Deşi din majoritatea caselor au rămas puţine urme sau chiar nimic, locuitorii au acceptat cu demnitate situaţia, pe care o cunoşteau oricum din relatările apărute în ultimii ani sau din vizite individuale acolo. Ei şi-au dat silinţa ca această zi să fie una de veselie şi de sărbătoare, în amintirea anilor petrecuţi demult în sat şi în memoria strămoşilor care odihnesc acolo. În faţa bisericii de atâtea decenii părăsită şi tristă, acum a fost o atmosferă de voie bună, de înţelegere şi de viaţă.

Cu această ocazie a fost intonat şi Imnul Lindenfeldului, al cărui text îl prezentăm mai jos:

Das Lindenbaumlied

Dort droben am Lindenbaum
dort steht ein Bankelein
dort sitzt schon lang a Deandl
betrübt und weint.

Du brauchst nicht weinen
und auch nicht traurig sein
drei Jahr sind bald vorbei
und Du gehöst nein.

Als ich in Urlaub kam
nach mein schön Deandl frog
da hat’s da Liebe Gott
im Himmel g’habt.

Doch die Erinnerung
die bleibt mir stets Gewiss
dar ich den Lindenbaum
ja nie vergiss.

Fotografii de Gerd Ballas.

Mircea Rusnac – Orgile din Banat, o istorie de trei secole

5 septembrie 2018

Banatul deţine, încă, o adevărată comoară răspândită în bisericile şi sinagogile sale. Este vorba de orgile construite în ultimii 300 de ani şi care ne încântă şi astăzi auzul prin divinele lor sonorităţi. O broşură recent apărută, în fapt un ghid al unei expoziţii itinerante, ne-a dat binevenite informaţii despre acest aspect al istoriei noastre.*

Introducerea excelentă a doctorului Franz Metz spune tot ce este nevoie, cu o maximă concizie, pe o singură pagină. Aflăm de aici că peisajul organistic bănăţean este unul dintre cele mai estice din Europa, suprapunându-se cu trecutul comunităţii germane din regiune. Primele orgi au apărut în perioada colonizării şvăbeşti a Banatului istoric, iar ultimul atelier a dispărut în timpul emigrării înapoi în Germania.

În tot acest răstimp au existat în Banat familii întregi de constructori de orgi, precum Wälter, Josephy, Hromadka, Dangl sau Wegenstein. Caracteristicile orgilor bănăţene erau asemănătoare cu cele din Austria de Jos, Ungaria, Cehia, Slovacia sau Croaţia. Într-o serie de ţări se găsesc şi acum orgi produse în Banat: în România, Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Slovacia şi Ucraina. În Banat ele au slujit comunităţilor germane, maghiare, croate, bulgare, slovace, cehe şi româneşti, aflându-se în biserici romano-catolice, evanghelice, reformate şi în sinagogi. Unele au ajuns până la Budapesta şi Bucureşti, fiind elogiate din partea unor importante personalităţi muzicale (Johann Michael Haydn, Joseph Haydn, Mozart, Franz Liszt) şi au fost premiate pe plan internaţional.

Atelierul Wälter din Timişoara a construit începând încă din secolul al XVIII-lea orgile aflate la Fibiş, Butin, Maria Ciclova, Gottlob, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Lovrin, Bulgăruş, Orţişoara, Lenauheim, Cărpiniş, Giarmata, Dudeştii Vechi, Variaş, Sânandrei, Biserica Albă, Radojevo.

Johann, Leopold şi Georg Josephy din Timişoara au construit orgile din Iecea Mare, Lugoj, Biled.

Anton Dangl din Aradu Nou a construit în secolul al XIX-lea orgile din Secusigiu, Aluniş, Tisa Nouă, Dolaţ, Şagu, Fântânele, Jamu Mare, Rusca Montană, Neudorf, Lipova, Comloşu Mare, Pecica, Tomnatic, Gătaia, sinagoga din Arad, Vladimirescu, Caraşova, Aradu Nou, Ciacova, Stamora Germană, sinagoga din Caransebeş, Frumuşeni, Banatska Topola, Čoka, Nova Crnja, Plandište.

Alte biserici bănăţene au adus orgi de la Viena: Periam, Mužlja, Anina, Boka, Hajdučica, Torda, Eibenthal, Padina, domul din Timişoara.

Joseph Hromadka a dotat bisericile din Clocotici, Gottlob, Zăbrani, Ofseniţa, Liebling, Cenad, Milenium din Timişoara, Mihajlovo.

Familia timişoreană Wegenstein a fost ultima „dinastie” constructoare de orgi în Banat şi nu numai. Cu ea a luat sfârşit această tradiţie de trei secole. În 1971-1972 terenul şi casa Wegenstein au fost confiscate de autorităţi. Decretul din 1972 semnat de Nicolae Ceauşescu confisca imobilul situat pe Bd. Mihai Viteazul nr. 30. Doar vechea cheie a casei este păstrată şi acum de Marianne Meissner, născută Wegenstein în 1928.

Până atunci, au construit orgile de la Vizejdia, Nerău, Brestovăţ, Timişoara (Notre Dame), Şag, sinagoga din Lugoj, Deta, Vinga, Niţchidorf, Bacova, Peciu Nou, Sânpetru Mic, Percosova, Teremia Mare, biserica reformată din Arad, Reşiţa, orga Milenium din Timişoara pentru marea expoziţie de la Budapesta din 1896, orga bisericii romano-catolice Timişoara-Fabric, orga de la Maria Radna, Timişoara-Elisabetin, Arad, Vršac, Belo Blato, Jermenovci, Kikinda, Novi Bečej, Ostojićevo, Pančevo, Srpski Itebej, Starčevo, Zrenjanin, Deszk.

Alţi constructori de orgi au fost Josef Angster, Paul Gály (la Şandra), István Kovács (Roviniţa Mare), Franz şi Albert Renner (Timişoara), Otto Rieger (Arad-Centru), Franz Kecskés (Becicherecu Mic), Ferenc Szeidl (Sântana), Caspar Fischer (Odaci în Banatul sârbesc, posibil şi Caransebeş), Ország Sándor (biserica evanghelică Lugoj).

În urma unor serii de nenorociri, precum războiul, comunismul şi emigrarea, au dispărut deja orgile de la Brestovăţ, Moraviţa, Nevrincea, sinagoga din Timişoara-Cetate, Sasca Montană, Iecea Mică, orga Seminarului catolic, Gelu, Grabaţ sau Şandra. Restul constituie încă o moştenire istorică de care ar fi păcat să ne batem joc. Un semnal de alarmă în acest sens îl reprezintă şi broşura utilizată aici.

* Orga din Banat şi constructorii ei. Contextul european prezentat în imagini, Ed. Musik Südost, München, 2017, 24 p.

Mircea Rusnac – O schiţă a vechiului centru al Reşiţei

8 noiembrie 2017

Helmut Kulhanek, colaborator statornic al blogului nostru, ne-a trimis noi informaţii de mare valoare. Este vorba de o reconstituire din memorie a zonei vechi a Reşiţei, centru al oraşului cândva, afectată masiv de demolări în perioada comunistă. Această reconstituire este menită, în intenţia autorului, să completeze volumul său recent apărut de Cartofilie reşiţeană…, fiind cu atât mai remarcabilă, cu cât Helmut Kulhanek nu a mai fost în Reşiţa de mai bine de trei decenii. Pentru generaţiile actuale aceste informaţii sunt foarte valoroase, întrucât noi nu am mai prins aproape nimic din cele descrise aici şi ne este foarte greu să refacem în minte vechiul aspect al oraşului. Însă pe străzile prezentate aici au umblat părinţii şi bunicii noştri. În lucrarea mai sus amintită, cele menţionate au şi fost adecvat ilustrate.

Mulţumindu-i lui Helmut Kulhanek pentru efortul său deosebit prin care ne redă trecutul unei Reşiţe mult diferite de cea de astăzi, inserăm în continuare documentele trimise, valoarea lor urmând a fi apreciată la modul just de reşiţenii mai vechi şi mai noi, aflaţi mai aproape sau mai departe de locurile natale.

Mircea Rusnac – Ce putem afla din ilustratele vechi ale Reşiţei

15 martie 2017

A apărut acum câţiva ani o valoroasă lucrare dedicată de Helmut Kulhanek ilustratelor istorice reşiţene, apărute în intervalul 1898-1938.* Din ea aflăm, fireşte, numeroase elemente puţin cunoscute de noi, cei de astăzi.

kulhanek_cover

Editorii mai importanţi ai primelor ilustrate reşiţene erau: Irene Boskowitz (Boskovitz), Lambert Braumüller, Fraţii Deutsch, Josef Funk, Sándor Klemensz, Anton (Antal) Neff, Karl (Károly) Neff, Otto Schwarz şi Adolf Weiss. (p. 13) Nu toţi aveau însă tipografii proprii, distribuind ilustrate comandate în alte localităţi, inclusiv Budapesta sau Viena. (Ibidem) După atâta timp, localizarea librăriilor acestora devine destul de dificilă, însă cu atât mai interesantă.

Irene Boskowitz avea o prăvălie unde vindea, printre altele, jucării şi ilustrate, vizavi de palatul Scheuchenstein, în a doua clădire mai jos de vechea primărie. Clădirea a fost demolată în anii 1970. (Ibidem) Papetăria lui Adolf Weiss se afla în clădirea devenită mai târziu, pentru câţiva ani, Căminul Muncitorilor, iar în anii 1960 sediul U.T.C., vizavi de Casa Pionierilor din aceeaşi perioadă. Era cu două clădiri mai jos de actualul sediu al Direcţiei Muncii. (p. 146) A fost demolată tot în anii 1970. (p. 13) Papetăria familiei Neff era într-o clădire de lângă Şcoala nr. 2 de mai târziu, fiind demolată încă în anii 1940, pentru a face loc blocului „6 Martie”. Neff avea şi o tipografie, peste drum, lângă Poşta veche, într-o clădire neetajată care mai există. Magazinul „Fraţii Deutsch” ocupa parterul clădirii Ortmayer, cu intrarea pe colţ, vizavi de Biserica romano-catolică. La începutul anilor 1950 acolo a fost amenajat un club al pionierilor pentru diferite activităţi în timpul liber. Clădirea a fost demolată când s-au construit Bluming-ul şi pasajul subteran. (Ibidem) Otto Schwarz era probabil urmaşul lui Josef Schwarz, care avea un magazin oblic vizavi de palatul Scheuchenstein, la aproximativ 100 m mai jos de primărie. (p. 147) Clădirea a fost şi ea demolată în anii 1950 pentru a se construi un nou laborator al uzinei. (p. 13-14) Între Biserica romano-catolică şi vechea poartă nr. 1 era un pavilion-chioşc, unde se găseau ziare, reviste şi ilustrate, pe lângă produse de tutungerie. (p. 14)

Cea mai veche dată de circulaţie a unei ilustrate reşiţene este 23 martie 1898, data fiind scrisă manual pe o litografie emisă de Adolf Weiss. (p. 14) Unele vechi imagini prezentau Teatrul „Apollo”, ulterior redenumit „Astra”, „Crăciun”, „Franzi” şi Cinematograful „Victoria”, demolat în anii 1970. (p. 15) Se afla peste drum de Biserica evanghelică.

O fotoilustrată prezintă vizita regelui Ferdinand, însoţit de un grup de persoane oficiale, la vechea Oţelărie. Lângă rege se afla dr. ing Adalbert Veith, cea mai ilustră personalitate din conducerea uzinelor reşiţene (august 1924). A fost o vizită regală la Reşiţa mai puţin cunoscută astăzi, faţă de cea din 8-12 iunie 1926, când regele a fost însoţit de regina Maria şi de principesa Elena. Vizita din 1924 a fost mai scurtă, fiind doar o etapă dintr-o călătorie prin Banat, pe traseul Arad-Timişoara-Caransebeş-Reşiţa. Regele a vizitat atunci şi Fabrica de locomotive nou construită. (p. 16)

Lui Adalbert Veith i-a fost consacrată o medalie omagială din bronz pentru 25 de ani de fructuoasă activitate, având pe avers portretul acestuia, semnătura şi intervalul 1900-1925, iar pe revers un oţelar pe fundalul furnalelor şi inscripţia: „Personalul Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa marelui său conducător în semn de omagiu şi de recunoştiinţă.” (Ibidem)

Două ilustrate cu tematică etnografică, mai rar întâlnită, prezintă: una emisă prin 1912 de Adolf Weiss, portul naţional din Reşiţa Română şi din împrejurimi, bogat ornamentat şi împodobit cu salbe din aur; alta emisă de Lambert Braumüller în 1910, un grup de tineri ţigani reşiţeni. (Ibidem)

Ilustratele emise după primul război mondial erau incomparabil mai puţin decorate şi inferioare din punct de vedere estetic celor anterioare, din perioada clasică. În epoca antebelică, cel mai activ editor reşiţean în privinţa modului de decorare a pieselor a fost detaşat Lambert Braumüller, însă iniţiatorul emisiunilor de cărţi poştale ilustrate a fost la Reşiţa Adolf Weiss. (Ibidem)

Un capitol interesant al vechilor piese reşiţene este cel constituit de ilustratele multiple. Conform lui Helmut Kulhanek: „Ilustratele multiple sunt piese speciale formate dintr-un lanţ continuu de imagini alăturate ale aceluiaşi motiv, clişeele fiind perfect îmbinate lateral, ceea ce permite realizarea unei vederi panoramice a peisajului fotografiat.” (Ibidem) O asemenea ilustrată a Reşiţei conţine nu mai puţin de şapte elemente verticale şi „este singurul exemplar de acest tip din întreaga lume întâlnit în peste două decenii de colecţionare.” (p. 17) Ea reprezintă o frumoasă privelişte luată de pe Dealul Crucii, fiind editată de Antal (Anton) Neff. „Puţine localităţi dispun de un loc atât de potrivit pentru imagini panoramice, cum este Dealul Crucii din Reşiţa, cu consecinţa că din niciun alt oraş bănăţean nu se cunosc atâtea ilustrate multiple ca în cazul Reşiţei.” (Ibidem) În total, autorul depistase 36 de asemenea piese, mai existând probabil şi altele. (p. 71) În plus: „O analiză comparativă dovedeşte fără dubiu că au existat colaborări şi schimburi de clişee între editorii reşiţeni”, cazul de exemplu al lui Josef Funk, Anton Neff şi Adolf Weiss. (p. 17)

Până la sfârşitul primului război mondial, la Reşiţa au activat editorii: Adolf Weiss, Lambert Braumüller, Karl şi Anton Neff, Irene Boskowitz, Josef Funk şi Karl Szabonáry. (p. 20) După primul război mondial, majoritatea acestora au dispărut, rămânând numai Adolf Weiss şi Anton Neff, cărora urmau să li se adauge Fraţii Deutsch şi Otto Schwarz. (p. 21)

Până la sfârşitul primului război mondial, majoritatea ilustratelor reşiţene aveau texte în limbile maghiară şi germană, uzuale pe atunci în localitate; unele, puţine, aveau numai text maghiar şi niciuna nu avea text românesc. (p. 22) O serie de ilustrate, comandate de editorul Adolf Weiss la o tipografie din Budapesta, avea o tematică foarte complexă, prezentând aspecte de pe tot teritoriul Societăţii St.E.G., inclusiv Bocşa, Ochiul Beiului, Valea Minişului, Comarnic etc. (p. 25)

Lambert Braumüller s-a născut la Vârşeţ la 25 februarie 1872, căsătorindu-se în 1896 cu Maria Mark din Bocşa-Neuwerk şi stabilindu-se ca şi comerciant la Reşiţa. (p. 28) El s-a remarcat adesea prin ilustrate ieşite din comun, unele dintre ele color, prezentând atât aspecte urbane şi industriale, cât şi peisaje, precum cele de pe Valea Domanului. (p. 29)

Karl Neff s-a născut în 1829 în Boemia şi a decedat la Reşiţa în 1909. Fiul său Anton s-a născut în 1865 la Reşiţa, unde a şi murit în 1940. Ei au fost personalităţi marcante ale oraşului, datorită activităţii comerciale şi a tipografiei proprii, în care executau comenzile cele mai variate. Karl Neff a editat prima sa serie de ilustrate reşiţene în septembrie 1899, la foarte puţin timp după editarea litografiilor de către Adolf Weiss. (p. 32) O piesă poartă chiar autograful lui Anton Neff. (Ibidem) El a preluat după 1905 editura de la tatăl său. (p. 34)

Un rol important în acele vremuri l-a avut preotul Ferdinand Szende, care din 1908 s-a angajat activ pentru construirea Bisericii evanghelice, inaugurată în 1910. La această biserică el avea să slujească până în 1959. (p. 39) Unele dintre imagini provin chiar din arhiva sa. În fine, editorul Karl Szabonáry era din Bocşa Germană, executând comenzi şi pentru comercianţi din alte localităţi, precum Reşiţa şi Văliug. (p. 41)

Cum arătam, după război numai doi dintre aceşti editori au reuşit să-şi continue activitatea în noile condiţii: Adolf Weiss, cu o singură serie, până prin 1926, şi Anton (Antal) Neff, cu un palmares impresionant, până prin 1930. Au apărut însă „Fraţii Deutsch” şi Otto Schwarz. (p. 46)

Prima serie emisă după război a fost în 1922-1923, prin Anton Neff, cărţile poştale ilustrate având acum texte româneşti şi purtând denumirea „Reciţa”. (p. 47) Altă serie a lui Neff a circulat în 1924-1926, tot cu titlul „Reciţa”, unele piese având text în limbile română şi germană. (p. 48) Tot în 1924-1926 a mai circulat o serie a lui Neff cu titlul „Reşiţa Montană” şi text român şi german. (Ibidem) În total, Neff a editat şase serii interbelice, pe lângă cele şapte antebelice. (p. 47)

Fraţii Deutsch şi-au început activitatea în anii 1920, deţinând cea mai mare librărie şi papetărie din oraş. În aceeaşi clădire aveau şi tipografie proprie. Primele lor ilustrate au circulat deja în 1922. Fiind evrei, au fost nevoiţi însă să îşi înceteze activitatea în preajma celui de-al doilea război mondial, sub regimul legionar. Până în acel moment, ei au editat cel puţin zece serii de ilustrate. (p. 51) Textele acestora erau, de asemenea, bilingve, româneşti şi germane. (Ibidem)

Otto Schwarz şi-a început activitatea în domeniu în 1927, cu ilustrate intitulate „Reciţa” şi cu texte bilingve. (p. 60) O serie din 1928 avea însă titlul „Reşiţa”. (p. 61) Ultima serie editată de el datează din anul 1930. (p. 63)

O serie anonimă de fotoilustrate prezenta construcţia, sfinţirea şi inaugurarea podului Stavila din 1931. Sfinţirea acestuia a avut loc la 29 decembrie 1931. (p. 64)

O ultimă serie prezenta Casa Muncitorească nou construită. Fotoilustratele acestei serii au fost distribuite contra unei donaţii băneşti, cu ocazia festivităţii de inaugurare a edficiului, la 23 februarie 1936. (p. 66)

În concluzie, se poate presupune că în total au apărut peste 1.000 de exemplare diferite de ilustrate reşiţene până la cel de-al doilea război mondial. (p. 69)

Ce mai putem afla din acestea? De pildă, o ilustrată din 1901 prezenta vila Schneider, aflată pe dealul opus haldinei de zgură. (p. 244) În apropierea furnalelor exista Strada Bessemer. (p. 267) Actualul muzeu al U.C.M.R. era vila şefului inspectoratului uzinei. (p. 297) O imagine din 1904 arată vila administratorului şef al uzinei. Pe locul ei a fost construită mai târziu vila cu actuala bibliotecă tehnică uzinală. (p. 299)

În 1912, lângă Biserica evanghelică se afla hotelul Kunz. (p. 308) Casa Jendl, acum demolată, avea să găzduiască mai târziu Şcoala de muzică, mai jos de catedrală. (p. 311) În 1928, liceul de piatră era încă în construcţie. (p. 398) Pe Strada Văliugului era un restaurant numit „Kakucsi”. (p. 406)

Ştrandul turistic a fost inaugurat la 2 iunie 1929, pe locul greblei principale care oprea lemnele transportate pe Bârzava prin plutire din pădurile Semenicului. (p. 430) Casa comunităţii germane se afla în perioada interbelică pe actuala Stradă Cloşca. (p. 439) O imagine prezintă înmormântarea preotului catolic Paul Fulda, care a trăit între 15 septembrie 1892 şi 6 august 1922. (p. 441)

Pe Strada Câlnicului nr. 57 era atelierul electromecanic al lui Ludovig Petraş. (p. 442) În 1930, Asociaţia sportivă de gimnastică a U.D.R.-ului avea un drapel verde şi o emblemă cu patru litere „F” simetrice, orizontal şi vertical, deviza Asociaţiei în limba germană fiind „Frisch, fromm, fröhlich , frei”, însemnând „Vioi, credincios, vesel, liber.” (p. 443)

Mai sus de Cinematograful „Apollo” era Banca franco-română, clădire care în anii 1960 a devenit magazin de piese auto. (p. 445) Ştrandul U.D.R. a fost amenajat încă în perioada St.E.G. (în 1918), din iniţiativa funcţionarului superior Koloman Richling. (p. 447) Pe locul vechii Străzi a Gării dintre Biserica romano-catolică şi gara uzinală s-a construit mai târziu Palatul C.F.U., clădirea înaltă a administraţiei uzinale. (p. 457)

Acestea sunt numai unele aspecte ale Reşiţei vechi desprinse din ilustratele aflate în cartea lui Helmut Kulhanek. Este clar că oricine poate găsi în paginile ei multe lucruri care să îl intereseze. Ea reprezintă o fericită reînviere a Reşiţei strămoşilor noştri, care în acea perioadă era la apogeul dezvoltării sale industriale şi care în aceste ilustrate, în consecinţă, îşi etala cele mai importante aspecte economice, urbanistice şi chiar turistice. Prin urmare, este o carte care a salvat multe lucruri ce puteau intra în uitare, fapt care, din fericire, nu mai are cum să se întâmple.

* Helmut Kulhanek, Cartofilie reşiţeană. Ilustrate istorice din patru decenii 1898-1938. Reschitz. Historische Ansichtskarten aus vier Jahrzehnten 1898-1938, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2013, 464 p.

Mircea Rusnac – Începuturile turismului pe Muntele Mic

20 ianuarie 2017

Muntele Mic

La fel ca şi în cazul altor staţiuni montane bănăţene, precum Semenic sau Poiana Mărului, şi turismul din superba zonă a Muntelui Mic a început într-o formă organizată tot în anii 1930, ani de mare avânt economic. În acea vreme, distanţa de 13 km dintre Caransebeş şi Borlova era deja străbătută cu autovehicule precum maşini şi autobuze. De la Borlova, accesul pe munte se făcea pe o potecă bine marcată în lungime de 12 km, care putea fi străbătută în trei ore şi jumătate atât pe jos, cât şi călare pe cai voinici de munte. În 1935-1936 era deja în lucru un drum pentru automobile până la staţiunea de pe munte.

Staţiunea propriu-zisă a fost întemeiată în acei ani la altitudinea de cca. 1.500 m, la liziera superioară a pădurii de brazi. Locul a fost ales într-un mod fericit, fiind scăldat toată ziua în razele soarelui şi ferit de vânturi, temperatura fiind una potrivită.

„Asociaţia Muntele-Mic a funcţionarilor municipiului Timişoara”, prescurtată „Amic”, a fost înfiinţată la 29 august 1934 de către funcţionarii de la Tramvaie, Uzina Electrică Comunală Timişoara şi Alimentarea cu apă, pentru înzestrarea şi popularizarea regiunii. Asociaţia trebuia să organizeze şi să întreţină mijloacele necesare pentru recreaţie şi turism, fiind privită cu multă înţelegere de conducerea municipală. Preşedinte al „Amic” a fost desemnat însuşi primarul Timişoarei, profesorul A. Coman. Planurile viitoarei staţiuni au fost întocmite de dr. ing. Cornel Miklósi, directorul Uzinei Electrice şi al Tramvaielor Comunale. Pe lângă ei, în comitetul de direcţie se mai aflau: ing. Vasile Zbegan, directorul Alimentării cu apă a municipiului; Pavel Disela, şeful serviciului financiar al municipiului; ing. Vasile Ciurceu, şeful serviciului de exploatare al Uzinei Electrice.

În 1936, în staţiune se aflau următoarele „case de adăpost”:

1. Castelul Batalionului 11 Vânători de Munte, construit în 1930 din iniţiativa comandantului de atunci, colonelul Ion Dumitrache, şi având 100 de locuri;

2. Cabana Rotary, construită în toamna anului 1933 de către familia Prochaska şi de Clubul Rotary din Timişoara, cu 35 de locuri;

3. Casa „Cuibul nostru” a Comunităţii de Avere din Caransebeş, având 10 locuri şi dispunând de curent electric;

4. Cabana „Brădişor”, cu 20 de locuri;

5. Casa de recreaţie „Bella-Vista”, cu 50 de locuri.

Ultimele trei cabane au fost construite, toate, în anul 1935. Ultimele două erau proprietăţi ale Asociaţiei „Amic” din Timişoara. În plus, în 1936 era încă în construcţie Casa de recreaţie a judeţului Severin, care avea să aibă 26 de locuri. Ele asigurau servicii pentru turişti, atât vara, cât şi iarna. Tot în anul 1935, Uzina Electrică Comunală Timişoara a construit pe Muntele Mic şi o uzină hidroelectrică pentru sporirea confortului vizitatorilor.

În plus, casa de recreaţie „Bella-Vista” oferea un confort la nivel occidental, cum greu se putea găsi la o asemenea altitudine. Acest hotel alpin era pe atunci egal cu hotelurile de sport din străinătate. El se remarca prin linii şi culori moderne, electricitate, încălzire centrală, telefon, radio, băi cu putini, apă caldă şi rece, WC-uri, hol şi sufragerie, ambele fiind spaţioase şi parchetate, cu mobilă elegantă, serviciu şi bucătărie ireproşabilă, totul fiind pus la punct. O linie particulară de telefon o punea în legătură cu lumea, putându-se afla în acest mod cele mai recente ştiri meteorologice şi rapoarte despre zăpadă, atât de necesare în special schiorilor.

Cabanele din staţiune erau grupate într-un cadru pitoresc, pe versantul sud-vestic al muntelui, care oferă o vedere deschisă de 40 km pe valea Timişului şi pe câmpia bănăţeană. Municipalitatea Timişoarei a construit deasupra caselor de adăpost o cruce înaltă de 25 m, iluminată electric, care era vizibilă atât de la şes, cât şi din trenurile de pe linia CFR Bucureşti-Timişoara.

Din staţiune se puteau parcurge numeroase trasee turistice. Până la vârful Muntele Mic, care în epocă se considera că are 1.806 m înălţime, se putea face o oră. De asemenea, se putea ajunge în patru ore până la maiestuosul vârf Ţarcu (2.190 m) sau până la Caleanu (2.196 m), apoi la Nedeia, Mătania, Baicu etc. La trei ore de mers se afla casa de adăpost „Cuntu” a Clubului Turistic Bănăţean, iar în patru ore se putea ajunge în staţiunea subalpină Poiana Mărului. Posibilităţile de plimbări şi excursii prin natură erau de altfel nenumărate, oferind cele mai variate peisaje şi privelişti superbe. Muntele Mic servea şi ca bază de plecare în ture mari, precum Retezat, Godeanu, Murariu, Munţii Cernei etc.

La rândul lor, schiorii puteau găsi acolo platouri imense de aproape 1.000 ha, cu pante infinite şi o zăpadă constantă timp de patru luni pe an. Alţi turişti mergeau pe Muntele Mic numai pentru recreere la razele solare alpine şi în aerul ozonat al pădurilor.

În mijlocul acestor splendori, casa de recreaţie „Bella-Vista” a fost construită de arhitectul caransebeşean Enric Finz în intervalul iulie-decembrie 1935. Pentru aceasta, Asociaţia „Amic” a fost ajutată de Comunitatea de Avere şi de Societatea „Mundus”, ambele din Caransebeş. Ultima deţinea o linie ferată industrială, pe care au fost efectuate transporturile necesare până în apropierea staţiunii. Casa a fost construită din bârne de brad prelucrate, aşezate pe o fundaţie de piatră, cu un acoperiş de şindrilă. Ea cuprindea o pivniţă, parter, etaj, mansardă şi pod. Şi cabana „Brădişor” era construită din aceleaşi materiale, având însă numai parter, etaj şi pod. Tot atunci, Asociaţia a mai ridicat şi un grajd cu o cameră de adăpost pentru ţărani, un cuptor de pâine şi un coteţ pentru porci. Administrarea caselor „Amic” a fost încredinţată lui Teodor Bogdan.

Uzina hidroelectrică ridicată tot acolo avea o putere de 15 kw şi utiliza apa pârâului Sebeşel. Crucea a fost ridicată deasupra staţiunii, pe Cleanţul Găinii. A fost facută din lemn de brad, având înălţimea de 25 m şi lăţimea de 2 m. Ea a fost realizată tot de Enric Finz. În nopţile senine, era vizibilă până la Timişoara. A fost sfinţită printr-o ceremonie fastuoasă în zilele de 11-12 iulie 1936. În 1939 pe Muntele Mic a fost edificat şi un schit.

În acest stadiu se afla staţiunea Muntele Mic în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Era un început promiţător, cu mari şanse de dezvoltare în viitor. Dar deceniile care au urmat şi-au pus amprenta şi asupra ei, evoluţia sa ulterioară fiind altfel decât şi-o imaginaseră cei care au întemeiat-o.

Bibliografie: Muntele-Mic (1.806 m). Cea mai înaltă staţiune bănăţeană de recreaţie şi sporturi de iarnă, editat de Asociaţia „Muntele-Mic”, Timişoara, 1936; Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 51; http://www.agerpres.ro/economie/2014/12/16/destinatie-romania-monumentul-turismului-din-caras-severin-unic-in-lume-11-21-04

Mircea Rusnac – O poezie despre vechile mori ale Reşiţei

10 decembrie 2016

În completarea şi întru confirmarea datelor prezentate recent de Helmut Kulhanek în cartea sa despre vechile mori reşiţene, am intrat în posesia unei poezii pe aceeaşi temă. Ea a fost scrisă probabil prin anii 1970, de către un locuitor al oraşului care îşi mai amintea de existenţa a patru dintre ele. Desigur, de-a lungul timpului, pe teritoriul actual al Reşiţei au existat mult mai multe mori, Helmut Kulhanek inventariind în cartea sa cel puţin 32, însă cu posibilitatea de a fi fost chiar mai numeroase. Dar ele au fost treptat desfiinţate, iar cele patru prezentate în poezia de mai jos au fost printre ultimele care mai funcţionaseră, în preajma celui de-al doilea război mondial şi imediat după încheierea acestuia.

Autorul poeziei este inginerul Hubert Brezina (1930-1993), ea păstrându-se într-un caiet care conţine 95 de poezii ale acestuia, în limbile română şi germană. La finalul caietului se menţionează: „Toţi acei care consultă acest caiet au o datorie morală şi nu materială faţă de autor.” Prin bunăvoinţa surorii lui Hubert Brezina, Helene, căreia îi mulţumim şi pe această cale, am primit poezia de faţă, încercând să îndeplinim dorinţa autorului. În acest sens, o facem acum cunoscută publicului.

Poezia nu excelează ca valoare literară, însă prezintă unele informaţii istorice de interes pentru publicul de azi, din partea unui om contemporan cu alte evenimente decât cele cunoscute de generaţia actuală. Deja în momentul scrierii poeziei, Hubert Brezina a sesizat faptul că tinerii nu mai cunoşteau trecutul Reşiţei, pe care nici nu aveau de unde să-l afle. Pentru a nu se pierde toate amintirile, el le-a consemnat în acest mod, cu dorinţa de a fi citite de cât mai multă lume. Morile descrise, prezente bineînţeles şi în cartea lui Helmut Kulhanek, erau situate în apropierea centralei Grebla, la poalele Dealului Crucii (aceasta fiind vechea moară Stadlmann), la poalele Dealului Golului (fireşte, moara lui Ioan Laţcu, zis Ţagu) şi către vărsarea pârâului Doman în Bârzava (moara electrică a doctorului Dubovan). Surprinde într-un fel absenţa din poezie a morii lui Juracsek din Stavila, însă aceasta îşi încheiase mai demult activitatea, în jurul anului 1900.

În orice caz, credem că această primă încercare de prezentare, după ştiinţa noastră, a morilor reşiţene, trebuie cunoscută şi din motivul arătat o publicăm mai jos, la multe decenii după scrierea ei şi, din păcate, la aproape un sfert de veac de la dispariţia autorului.

 

Morile din Reşiţa

de Hubert Brezina

 

 

La Reşiţa fuseră odată patru mori.

Trei din ele cu apă, una cu motor.

Înconjurate cu iarbă, cu pomi şi cu flori.

 

Era după marele război.

Seceta şi foamea bântuise crunt.

Ţăranii din împrejurimi veneau

Cu lapte, cu care încărcate

Cu porumb, trase de boi.

Mulţi dintre ei, precum morile, azi nu mai sunt.

 

Prima dintre ele, aşezată pe al Bârzavei mal,

Unde e casa de pompe de la centrala Grebla mai în aval.

Pe dealurile din împrejurimi păscuseră vaci.

Ştrandul U.D.R. şi cel turistic pline de copii,

Dar unii dintre ei parcă erau draci.

 

A doua mai jos de Oţelărie, pe canal,

Unde în 1848 ţăranii făcuseră revoluţie şi scandal.

Biserica romano-catolică fu incendiată

Şi documentelor strânse de-a lungul anilor

Li s-a făcut astfel groapă cu sapa.

A treia, cea cu motor,

Proprietate a unui doctor cu numele de Dubovan.

În tinereţe ridicase saci şi încasa bani.

Doctorul a murit, dar demolarea morii

Nicio valoare n-a stârnit.

Acolo acum e loc pentru parcat,

Fiii săi nu mai sunt aici, au evadat.

Pe atunci oamenii umblau cu opinci,

Care nu s-au sculat la şase, ci la patru şi nu la cinci.

 

A patra mergea şi ea cu apă,

Aşezată către valea Domanului,

La poalele Golului.

 

Copiii de acum nu mai ştiu de ele,

Şi sunt feriţi de toate cele rele.

Au haine frumoase, căciuli şi pantofi,

Cum în trecut erau îmbrăcaţi numai copiii de grofi.

Merg la şcoală şi toţi învaţă bine,

Ca însorită să le fie ziua de mâine.