Mircea Rusnac – S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (1979). Aspecte bănăţene

O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia.

În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România (Bucureşti, 1990, p. 526), Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R., subl. aut.), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.”

Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Bucureşti, 1992, p. 295), adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”

Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile.

Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.

În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea.

În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi.

La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.

La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu.

Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş.

La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie.

Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.

Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”

În documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean (http://www.gibsonpr.de). El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa.

Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.

În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson.

Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal.

Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.

În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere.

Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop.

Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu.

Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.”

Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.”

Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.

În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.”

După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.”

Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.

Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej.

În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.

Mircea Rusnac – Şcoala Pittner din Reşiţa

În vremurile bune ale Reşiţei a fost o şcoală renumită. Se afla pe Strada Furnalelor nr. 13 şi multă lume îşi dădea copiii pe mâna acestui cunoscut dascăl, care a învăţat numeroase generaţii de reşiţeni.

Fotografia aceasta, din arhiva familiei mele, este din anul şcolar 1929-1930, iar elevii pe care îi vedeţi erau în clasa I germană. În mijloc este învăţătorul lor, Pittner-bacsi. Cu un an înainte, în 1928, îi decedase soţia, Ilka (născută în 1884), însă bunul dascăl a continuat să îşi facă meseria în folosul concetăţenilor săi. Este absolut necesar să nu uităm asemenea oameni din trecutul Reşiţei, care au făcut cinste oraşului într-o vreme când numele său era pretutindeni pronunţat cu respect.

De asemenea, trebuie tras un semnal de alarmă pentru modul în care arată astăzi vechea clădire a Şcolii Pittner (Şcoala civilă, considerată acum monument istoric), locul unde au primit educaţia şcolară înaintaşii noştri.

În primul rând, chiar în faţa lui Pittner-bacsi, se afla bunicul meu, Franz Brezina. Avea 7 ani. A trăit până la 85 de ani, în 2007. A fost reşiţean din prima până în ultima zi. Şi a învăţat primele noţiuni (clasele I-IV) acolo, la şcoala care a deschis drumul atâtor reşiţeni.

Mircea Rusnac – Documente referitoare la mişcarea studenţească anticomunistă de la Timişoara din 1956

Odată cu lucrarea sa Pielea lui Stalin, inginerul Anatol Musceleanu ne-a permis accesul şi la câteva documente de mare interes cu referire la mişcarea studenţilor din capitala Banatului din octombrie-noiembrie 1956, la care a luat parte. După ce a fost reţinut, împreună cu alţi circa 1.000 de studenţi, în fosta cazarmă a armatei sovietice din Becicherecu Mic, Anatol Musceleanu a fost exclus din Uniunea Tineretului Muncitor, iar la 20 ianuarie 1957 a fost exmatriculat de la Facultatea de mecanică a Institutului politehnic, unde era în plină sesiune a anului III. Stigmatul de participant la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei anticomuniste maghiare l-a urmărit apoi întreaga viaţă, el neputând multă vreme să se reînscrie la o instituţie de învăţământ superior pentru a-şi finaliza studiile.

Un prim document ne dovedeşte faptul că situaţia de la facultăţile din Timişoara a devenit repede cunoscută presei şi opiniei publice din străinătate. Deja în ianuarie 1957, Radio Europa Liberă se referea la numeroasele arestări şi exmatriculări care chiar atunci aveau loc. Iată relatarea acestui post:

„Studenţi arestaţi în timpul revoluţiei din Ungaria

Sursa noastră a fost student la Facultatea de mecanică din Timişoara în timpul revoluţiei din Ungaria. După mişcările studenţeşti din acelaşi an, la Timişoara o serie de studenţi au fost arestaţi sau exmatriculaţi. Sursa ne dă numele câtorva dintre ei.

Au fost arestaţi următorii: profesorul Ilie Haiduc, profesor de organizarea şi amenajarea întreprinderii de la Facultatea de mecanică, apoi următorii studenţi de la aceeaşi facultate:

Valentin Rusu din anul V, Frederic Barth din anul V, Alexandru Dărăban din anul III, Paul Marius Angelo din anul V (eliberat ulterior), Teodor Stanca din anul V, Lucian Collariu din anul V, Aurel Baghiu şi Frank Ferdinand.

Au fost exmatriculaţi 20 sau 30 studenţi de la aceeaşi facultate, din care sursa reţine următoarele nume: Justin Andreescu din anul V, Anatol Musceleanu din anul III, Ioan Anţilă din anul V, Tiberiu Desiewsky din anul V, Vasile Leş din anul V, Mircea Morariu, Ovidiu Safta, Carol Pop şi mulţi alţii.”

Au urmat mulţi ani de încercări neizbutite de a se reînmatricula la una dintre facultăţile din ţară. La Bucureşti, prorectora Suzana Gâdea, care, culmea, avea renumele că reînscrisese diverşi studenţi exmatriculaţi pentru absenţe nemotivate sau practicarea de jocuri de noroc, a devenit brusc foarte intransigentă când a aflat motivul excluderii lui Anatol Musceleanu. Ba chiar i-a îngreunat dosarul, scriind: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Văzând această rezoluţie, nici celelalte facultăţi nu îndrăzneau să-l primească. Demersurile au continuat prin diverse forme. Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns:

„Republica Populară Română
Institutul politehnic Timişoara
Serviciul Cadre
B-dul 30 Decembrie No. 2
No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961
Către:
Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător
Şcoala de 7 ani No. 7 Bacău
Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara.
Rector, Ing. M. Rădoi
Şef serviciul de cadre, Simlovici Alex.”

Abia după revoluţia din decembrie 1989 li s-a făcut dreptate din punct de vedere moral studenţilor exmatriculaţi. În 1991, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara anula hotărârile din 1956 şi 1957, prin următorul comunicat:

„Un act de justiţie aşteptat 35 de ani (restitutio)

În 1956, studenţii timişoreni au dat glas dorinţei lor de libertate a poporului român, cerând independenţă de gândire şi de simţire naţională. Gestul lor, ce încununa o luptă disperată împotriva răului care se infiltra în societatea românească, atât prin forţă, cât şi prin persuasiune, a fost aspru pedepsit prin bătăi, schingiuiri, condamnări şi exmatriculări.

Astăzi, la 35 de ani de la sublimul gest al sacrificiului de sine pentru libertate naţională şi dreptate socială, Senatul Universităţii tehnice din Timişoara declară nulă şi neavenită exmatricularea următorilor studenţi, care şi-au alăturat numele atâtor alţi intelectuali, victime ale comunismului:

FACULTATEA DE MECANICĂ
1. Baghiu T. Aurel – anul V
2. Barth F. Frederic – anul V
3. Boldea N. Nicolae – anul V
4. Cormoş Gh. Cornel – anul V
5. Ilca P. Ioan – anul V
6. Lazăr A. Desideriu – anul V
7. Mihalca R. Ioan – anul V
8. Moraru I. Mircea – anul V
9. Muţiu V. Caius – anul V
10. Naghi L. Ladislau – anul V
11. Paul R. Marius – anul V
12. Petca I. Ioan – anul V
13. Pop D. Dumitru – anul V
14. Radu A. Valentin – anul V
15. Rusu T. Valentin – anul V
16. Stanca I. Teodor – anul V
17. Taşcă R. Romulus – anul V
18. Terbea A. Axente – anul V
19. Broch R. Oswald – anul IV
20. Cristeanu G. Frederic – anul IV
21. Drobny I. Henric – anul IV
22. Siegmeth I. Frideric – anul III
23. Balaci D. Nicolae – anul V
24. Dărăban Alexandru – anul III
25. Michels Gudrun – anul III
26. Musceleanu Anatolie – anul III
27. Chirculescu Maria – anul II
28. Fizeşan I. Marian – anul II

FACULTATEA DE ELECTROTEHNICĂ
1. Cernescu Monica – anul I
2. Ganea Virgil – anul II
3. Ziegler Lothar – anul III

FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
1. Popescu Gheorghe – anul IV
2. Păuna Aurel – anul IV
3. Surlaşiu I. Ioan – anul IV
4. Grünfeld Isac – anul III
Senatul Universităţii tehnice
din Timişoara.”

Un alt student exmatriculat pe atunci a fost Ioan Holender, coleg de an cu Anatol Musceleanu, ajuns apoi director al faimoasei Opere de Stat din Viena. Acesta îi adresa în 2001 fostului său coleg de facultate o scrisoare având următorul conţinut:

„Wiener Staatsoper
Der Direktor
Wien, 5 Nov. 2001
Dragă Anatol Musceleanu,
Îţi mulţumesc pentru cele trimise, pe care le-am citit amintindu-mi de multe trăite de mine la Timişoara în anii aceia. Şi de fosta noastră colegă Michels Gudrun – frumoasa Gudrun – îmi amintesc – transmite-i te rog salutările mele.
Eu sunt din când în când la Timişoara, poate ne mai vedem odată în viaţă.
Dorindu-ţi toate cele bune, te salută fostul tău coleg, care şi el a fost exmatriculat în 1957, tot în anul III fiind la Mecanică.
Cu drag,
Ioan Holender.”

În România exmatriculat, în Austria director al Operei din oraşul lui Mozart, Haydn şi Strauss! Soarta lui Ioan Holender, a lui Anatol Musceleanu şi a atâtor altor intelectuali umiliţi şi persecutaţi pentru că nu s-au supus regimului comunist este edificatoare în privinţa situaţiei jalnice în care a ajuns această ţară. După 1945 au fost promovate nenumărate nulităţi şi nonvalori, cu singura condiţie de a fi devotate orbeşte partidului de guvernământ. Cei realmente valoroşi, însă neconvenabili regimului comunist întrucât gândeau prea mult, au fost fie persecutaţi până la exterminare, fie siliţi să plece în alte ţări, unde s-au putut realiza în mod strălucit. În acest timp, România, condusă de cei cu „dosar curat”, a ajuns în coada Europei.

Documentele primite de la Anatol Musceleanu, căruia îi mulţumim şi pe această cale, vin să întregească tabloul mişcărilor studenţeşti de la Timişoara din toamna anului 1956, stimulate de revoluţia anticomunistă din Ungaria. A fost una dintre cele mai puternice reacţii ale românilor faţă de regimul comunist şi de ocupaţia sovietică. Timişoara şi Banatul s-au aflat şi atunci în primul rând al manifestărilor în favoarea democraţiei şi a orientării fireşti a politicii externe a României. Însă abia după 33 de ani, revoluţia din decembrie 1989 începută la Timişoara va consfinţi realizarea idealurilor pentru care s-au sacrificat tinerii intelectuali ai generaţiei din 1956, faţă de care suntem datori să ne arătăm întregul nostru respect.

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Amintirile unui student timişorean exmatriculat în 1957

Am primit de curând o carte de amintiri scrisă de Anatol Musceleanu şi apărută tocmai la Bacău, însă având numeroase conotaţii cu istoria contemporană a Banatului, în special cu primii ani ai dictaturii comuniste.* Autorul, originar din Basarabia, a locuit în Banat în perioada 1944-1957, întâi în localitatea Ianova din judeţul Timiş-Torontal, apoi ca student la Facultatea de mecanică a Politehnicii timişorene, cu începere din anul 1954. După exmatricularea sa din ianuarie 1957, ca urmare a faptului că a participat la „manifestările huliganice” din timpul revoluţiei maghiare, s-a stabilit la Bacău. Cartea sa Pielea lui Stalin surprinde, în secvenţe scurte, povestite cu mult tâlc şi chiar cu umor, aspecte ale vieţii autorului, în fapt a vieţii noastre a tuturor, în anii întunecaţi ai comunismului. Fiecare dintre cele 49 de scurte capitole ar necesita un comentariu special sau, şi mai bine, o lecturare completă. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, iar faptele relatate sunt absolut memorabile.

Întrucât lucrarea a apărut departe de regiunea noastră, suntem siguri că prea puţini bănăţeni au ajuns să o cunoască şi să o parcurgă. De aceea, vom prezenta cele patru capitole referitoare la evenimentele petrecute la Timişoara în 1956-1957, convinşi fiind că noi toţi avem multe de aflat din paginile lui Anatol Musceleanu.

Capitolul intitulat Şedinţa prezintă amintirile sale de la marea întrunire studenţească de la Timişoara din 30 octombrie 1956. Atmosfera revoluţionară era propagată în rândul studenţilor printr-un mare aparat de radio aflat la cantină, care fusese conectat pe postul din Budapesta. Acesta relata în direct luptele care se purtau în capitala Ungariei, studenţii care ştiau limba maghiară traducând şi pentru ceilalţi. (p. 95-96) Astfel conectaţi la evenimentele în curs, studenţii s-au întrunit la 30 octombrie în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde grupa lui Musceleanu din anul III tocmai ar fi trebuit să susţină un seminar la termotehnică. „În sală începură să vină tot mai mulţi studenţi şi foarte curând sala fu plină.” (p. 96) Principalii organizatori erau studenţii din anul V Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu şi Fritz Barth. Totodată, au sosit şi reprezentanţi ai autorităţilor, printre care ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, rectorul Rogojan şi activistul Petre Lupu, secretar al Comitetului central. Ei stăteau la catedră, iar studenţii din anul V în prima bancă. (p. 96)

Luând cuvântul, Aurel Baghiu „a arătat că nici posturile noastre de radio şi nici presa nu au oglindit corect evenimentele din Ungaria şi că mult mai bine am fost informaţi de la posturile prietenilor noştri sârbi şi în special de la postul Radio Novi Sad, care avea o emisiune în limba română.” (p. 96) Cuvintele sale au fost întâmpinate de numeroşii studenţi prezenţi cu aplauze şi aprobări.

Dintre luările de cuvânt care au urmat, Anatol Musceleanu îşi mai amintea că studentul Dărăban a întrebat „ce rost mai are staţionarea trupelor sovietice în România?” (p. 97) Treptat, participanţii prindeau curaj şi „tot mai mulţi colegi luară cuvântul”, fiind susţinuţi de ceilalţi prin aplauze. (p. 97) Ei cereau: desfiinţarea Societăţii „Sovromcuarţit”, care exploata minereul de uraniu din România, reducerea orelor de marxism şi de limbă rusă şi introducerea altor limbi de circulaţie internaţională, desfiinţarea cotelor obligatorii şi a normelor de producţie, autonomie universitară. Numărul participanţilor creştea permanent, prin sosirea în sală a studenţilor de la alte facultăţi. Pe rând, cei de la medicină, agronomie sau chimie îşi declarau solidaritatea cu studenţii de la mecanică. (p. 97) Un participant a cerut să se ţină un minut de reculegere pentru eroii căzuţi în Ungaria. Maliţios, un activist din prezidiu a întrebat: „Pentru care eroi?” La care sala a strigat la unison: „Pentru toţi!” (p. 97) Cum toată lumea se ridicase în picioare, „activiştii vrând, nevrând, au ţinut şi ei reculegerea.” (p. 97)

Sala devenea neîncăpătoare pentru toţi cei care doreau să participe, astfel încât studenţii au hotărât să se mute în localul cantinei, care era mai cuprinzător. Activiştii refuzând acest lucru, au plecat. În schimb, studenţii au continuat şedinţa la cantină. Acolo „atmosfera se încinse” şi „revendicările se radicalizară”. (p. 98) S-a hotărât trimiterea unui memoriu către ziarul Drapelul roşu, pentru a fi publicat. Memoriul conţinea toate doleanţele expuse de către studenţi. Unii doreau trimiterea lui imediat, iar alţii a doua zi. Musceleanu era de părerea primilor, „pentru a lua autorităţile prin surprindere şi a nu permite Securităţii să ia măsuri de forţă.” (p. 98)

Între timp însă, asistentul Rosinger anunţase deja Securitatea, facultatea fiind înconjurată cu trupe şi agenţi. Musceleanu, împreună cu o colegă, încercau să ridice problema Basarabiei, fiind raportaţi ulterior de fosta secretară a Uniunii Tineretului Muncitor, care i-a învinuit de „organizarea manifestaţiei”. (p. 98) În final, studenţii au hotărât să predea memoriul a doua zi, urmând să se întâlnească din nou în sala cantinei, iar în caz de represalii, să declanşeze greva generală. (p. 99)

La scurt timp după ce a ajuns în camera sa, Anatol Musceleanu a fost arestat, fiind dus înapoi la cantină. Acolo erau aduşi pe rând studenţii participanţi la întrunire, iar după o oră „sala cantinei era din nou plină.” (p. 99) Un ofiţer a urcat pe o masă, adresându-li-se în felul următor: „Ce e bă? Vă credeţi şmecheri? Vreţi să faceţi revoluţie? Ai? Lasă că vă arătăm noi revoluţie!” Apoi citi de pe o hârtie numele celor care luaseră cuvântul, care erau cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Holender, colegul de an al lui Musceleanu, acesta reuşind să fugă printr-o spărtură din gard. (p. 99)

După plecarea ofiţerului şi a celor nominalizaţi de el, ceilalţi studenţi au fost îmbarcaţi în camioane militare, cu care au fost duşi la cazarma dezafectată de lângă Becicherecu Mic. Acolo erau nişte dormitoare mari, însă sutele de studenţi aduşi depăşeau capacitatea acestora, dormind îmbrăcaţi pe saltelele umplute cu paie. Au primit porţii de mâncare specifice armatei. „Încăperea avea două uşi păzite de câte un militar înarmat cu pistol mitralieră.” (p. 100) Toate barăcile erau pline de studenţi, care comunicau între ei folosind alfabetul muţilor. (p. 100) Din aceste luări de contact au dedus că se aflau în total acolo aproape 1.000 de studenţi. (p. 101)

În dupămasa următoare au continuat să fie aduşi şi alţi colegi arestaţi. De la aceştia au aflat despre „marea demonstraţie din piaţa catedralei”, înăbuşită de armată, despre arestarea studentelor din cămin, a studenţilor de la medicină sau a unora prinşi pur şi simplu pe stradă. Totodată, se ştia că revoluţionarii unguri încă nu cedaseră. (p. 101) Timp de o săptămână au fost deţinuţi acolo, omorându-şi vremea cu un joc numit „mâţa”. (p. 101) „Acest joc s-a dovedit util, deoarece ne abătea atenţia de la situaţia grea în care ne găseam.” (p. 101)

La un moment dat, în mijlocul lor a venit un colonel pentru a-i „lămuri” asupra evenimentelor. El folosea cu acest prilej „o limbă de lemn de esenţă tare”, (p. 102) fiind în cele din urmă dezaprobat şi plecând. „După aceasta nu ne-a mai deranjat nimeni până la eliberare”, scria Anatol Musceleanu. (p. 102) Într-o seară au fost reîmbarcaţi în camioane şi duşi la Timişoara. La intrarea în oraş, un grup de oameni i-au întâmpinat cu strigătele: „Trăiască studenţii patrioţi! Bravo lor!” (p. 102) Apoi au fost lăsaţi lângă cantină, „exact de unde ne luaseră.” (p. 102) Între timp, revoluţia din Ungaria fusese înfrântă, iar puterile occidentale nu au întreprins nimic pentru a ajuta poporul maghiar. Din aceasta se putea desprinde limpede că „înţelegerile de la Ialta erau încă în vigoare”, iar deziluzia tuturor a fost pe măsură. (Ibidem)

Iniţial lucrurile păreau să revină la normal, chiar cu unele îmbunătăţiri: mâncarea la cantină era mai bună, iar „toată lumea se purta cu noi atent.” (p. 102) Dar după înfrângerea revoluţiei ungare, au început să scoată capul „fel de fel de nulităţi”, între care cea mai îndârjită era fosta secretară U.T.M. (p. 103) Ea a făcut sesizări la partid prin intermediul tatălui său, activist la C.F.R. Cea mai mare ură o nutrea împotriva colegei care fusese aleasă de studenţi ca secretară U.T.M. în locul ei.

Ca urmare, după aproximativ o lună, a fost convocată o şedinţă U.T.M. Fapt fără precedent, toţi participanţii erau obligaţi să aibă carnetele la ei şi nu avea voie să lipsească nimeni. Şedinţa avea loc în amfiteatrul „Valeriu Alaci”, unde începuse manifestarea din 30 octombrie 1956. Colega lor venise însoţită de activistul Nichita şi de încă o colegă, cei trei instalându-se la catedră. Nichita i-a dat cuvântul fostei secretare, care a citit un virulent referat, în care abundau termenii: antistatal, antipartinic, cosmopolit, antisovietic, huligan şi chiar duşman al poporului, „acuzaţie preluată direct din arsenalul lui Goebbels.” (p. 104)

Principala acuzată era tocmai secretara U.T.M. aflată în funcţie, care a fost exclusă din organizaţie. Acelaşi lucru l-a păţit şi Anatol Musceleanu, acesta fiind un prim pas necesar înaintea exmatriculării. (p. 104-105) Totuşi, cursurile şi seminariile continuau să se desfăşoare în mod normal. Musceleanu a fost chemat ca martor al apărării în procesul intentat capilor manifestaţiei, de către avocatul studentului Dărăban. Procesul avea loc la Tribunalul militar, aflat într-o vilă de lângă Palatul dicasterial. El a depus favorabil pentru Dărăban şi Paul Marius, la întrebările avocaţilor acestora, arătând că cei doi nu incitaseră sala prin luările lor de cuvânt. (p. 105) Dărăban a fost condamnat la un an, iar Paul Marius a fost achitat, însă prin mărturia depusă, Musceleanu şi-a agravat propria situaţie. Împreună cu colega exclusă din U.T.M., a fost chemat la prim-secretarul regiunii Timişoara, care pur şi simplu dorea să vadă cum arătau „instigatorii evenimentelor.” (p. 106)

La cantina studenţească, anul nou 1957 a fost organizat mult mai bine ca până atunci, ca şi faţă de anii care vor urma. Sesiunea de examene a început şi ea normal. Doar în ultimele zile ale acesteia „au început să apară liste cu exmatriculaţi.” (p. 106) Înaintea ultimului examen, o asemenea listă îl includea şi pe Anatol Musceleanu. El a fost exmatriculat în şedinţa Consiliului ştiinţific al Institutului politehnic din 20 ianuarie 1957, împreună cu colega sa şi cu alţi studenţi. (p. 106) A doua zi, decanul Bărglăzan l-a încurajat, promiţându-i că va vorbi cu rectorul de la Iaşi să poată continua studiile acolo. Tot atunci, asistentul Ioviţă de la catedra de rezistenţa materialelor i-a spus că era „o victimă nevinovată a luptei împotriva comunismului şi că zilele acestei dictaturi sunt numărate.” (p. 107) În 24 de ore a trebuit să evacueze căminul. Apoi a fost refuzat în toate centrele universitare în care a încercat să se reînscrie (Bucureşti, Iaşi, Braşov – pe atunci Oraşul Stalin), din cauza participării sale la „acţiunile huliganice antipartinice din Timişoara.” (p. 110) La Bucureşti, cea care l-a refuzat cu hotărâre a fost prorectora Suzana Gâdea. În continuare, a lucrat în diferite locuri pentru perioade scurte de timp, alternând cu perioade în care era şomer. A rămas la Bacău, unde trăieşte şi acum.

Cartea Pielea lui Stalin a lui Anatol Musceleanu este o mărturie foarte importantă asupra destinului unui om de valoare în timpul perioadei comuniste, când infidelitatea politică era sancţionată extrem de dur. El însă a găsit puterea şi energia de a-şi descrie pe larg experienţele, păstrând o atitudine cumpătată şi chiar umoristică faţă de cele mai absurde situaţii trăite. Ar fi fost mult mai bine dacă şi alţi martori ai acelor timpuri ar fi descris la fel de amănunţit situaţiile prin care au trecut.

Într-un mesaj trimis pe e-mail, Anatol Musceleanu a precizat că dintre foştii săi colegi de facultate au lucrat ulterior la Reşiţa: Alexandru Popa, Iosif Hegedus, Ioan Schmutzer, Ioan Doicaru şi Constantin Barbu (în prezent decedat).

Cartea lui Anatol Musceleanu poate fi citită integral pe http://anatolmusceleanu.wordpress.com .

*Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Editura Ioana, Bacău, 2007, 151 p.

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.