Mircea Rusnac – Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

Pagină din lucrarea lui Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat, Armin Vaas Verlag, 1991

Continuăm „serialul” nostru despre Lindenfeld prin publicarea amintirilor fostei locuitoare a satului, Maria Wesselak, actualmente domiciliată în Germania. Şi rândurile de mai jos vin să evoce momente ale trecutului acestei localităţi, din care astăzi au rămas doar numele şi amintirea. Ele fac referire la condiţiile foarte grele în care au trăit şi au muncit pemii din Lindenfeld, lipsa legăturilor de transport şi comunicaţie cu alte localităţi, dificultatea instruirii şcolare. Oamenii de acolo duceau o viaţă cu adevărat aspră. În aceste condiţii, este explicabilă într-un fel părăsirea satului, deşi este păcat că s-au pierdut astfel roadele unei activităţi de peste 150 de ani. Numai o modernizare obligatorie a căilor de transport către Lindenfeld ar putea grăbi reintrarea acestuia într-un contact nemijlocit cu restul lumii. Aşadar, îi vom da cuvântul în continuare Mariei Wesselak, căreia îi mulţumim şi pe această cale:

„Satul Lindenfeld a fost întemeiat în 1828 în condiţii dificile. A supravieţuit unor vremuri grele, dar ceea ce a provocat descompunerea sa a fost, după părerea mea, faptul că satului nu i s-a construit niciodată o şosea de acces. De multe ori s-au făcut demersuri în acest sens pe lângă autorităţi, dar în tot timpul cât satul a mai fost locuit nu s-a întâmplat nimic.

Roadele strânse au început şi ele să fie tot mai sărăcăcioase, aşa încât oamenii abia mai puteau trăi de pe urma lor.

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.

Tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna.

Contactul cu celelalte sate era aproape inexistent. Pe de o parte, sătenii nu aveau timpul necesar, pe de alta le lipseau posibilităţile de transport. La anumite festivităţi, erau vizitaţi de rude sau prieteni, de cunoscuţi din Reşiţa, Caransebeş sau din satele româneşti cu care mai erau în legături (schimburi de mărfuri).

Cumpărăturile necesare se făceau tot pe jos sau cu căruţa, durând o zi întreagă. Instalaţii de apă potabilă nu au existat până în anii 70, când fiecare familie, după posibilităţile financiare, a primit un racord la poartă sau în casă, cu un robinet deasupra unui lighean.

Curentul electric era produs de un generator local, care funcţiona însă doar dimineaţa si seara, câte 1-3 ore. Aceste condiţii grele de trai i-au determinat în cele din urmă pe oameni să părăsească satul. Sătui de atâtea nevoi, voiau să trăiască şi ei o viaţă mai bună, ca şi cei din vecinătatea lor. Astfel, unii după alţii au început sa părăsească Lindenfeldul, deîndată ce li se oferea prilejul. Cei mai mulţi dintre ei s-au stabilit la Caransebeş, Gărâna, Reşiţa, iar după 1990 au emigrat în Germania.”

Îi mulţumim şi lui Robert Babiak pentru traducerea efectuată.

Publicitate

Mircea Rusnac – Inundaţii la Reşiţa de-a lungul timpului

Locul unde au fost amplasate de la început uzinele reşiţene şi noua aşezare Reşiţa Montană, născută în 1771, era unul foarte expus capriciilor climatice. Pentru acţionarea roţilor hidraulice ale ciocanelor şi ale suflantelor era nevoie de o cădere de apă considerabilă, acesta fiind şi unul dintre principalele motive pentru care Curtea din Viena a preferat Reşiţa Bocşei, unde cursul Bârzavei era mult mai lent. În zona viitoarei Reşiţe Montane, valea Bârzavei avea un traseu foarte capricios, în funcţie de evoluţiile meteorologice şi de scurgerile de apă de pe dealurile înconjurătoare şi din Munţii Semenicului. Întreaga vale era brăzdată de braţe ale Bârzavei, bălţi, noroaie şi mlaştini, extrem de nesănătoase şi chiar potrivnice ducerii unui trai normal. De aceea, în perioada anilor 1769-1771, cât a durat construirea uzinei, numeroşi lucrători s-au îmbolnăvit din cauza aerului nesănătos al mlaştinilor şi a insectelor care mişunau pe acolo.

Mai mult decât atât, chiar în ajunul inaugurării cu fast a furnalelor, la 3 iulie 1771, apele păreau să fi creat noi probleme, aşa cum rezulta chiar din procesul-verbal încheiat în acea zi, care menţiona faptul că: „Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori, şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” De altfel, furnalele au şi fost amplasate, ca măsură de precauţie, pe un platou aflat mult deasupra nivelului văii Bârzavei, loc care a rămas acelaşi până acum.

Tot din cauza revărsărilor Bârzavei, prima stradă a Reşiţei Montane, devenită în timp strada principală a oraşului vechi, astăzi Str. Paul Iorgovici, a fost trasată imediat în vecinătatea furnalelor, stânjenind dezvoltarea spaţială ulterioară a uzinei. În acel moment, Bârzava trecea chiar prin spatele caselor. Chiar dacă în 1783 cursul râului a fost în sfârşit regularizat, datorită amenajării sale pentru plutărit, fiind strămutat la poalele dealurilor din partea opusă uzinei, când aceasta a început, după 1840, să îşi extindă teritoriul prin construirea laminoarelor şi apoi a fabricii de maşini, a fost nevoită să le ridice în alte locuri, astfel încât până astăzi ele au rămas separate tocmai de către strada principală a oraşului.

Şi în anii următori, chiar dacă Bârzava are în perimetrul Reşiţei cursul regularizat şi canalizat, au mai avut loc numeroase inundaţii datorate precipitaţiilor abundente şi marilor cantităţi de ape scurse de pe înălţimile din jur. Conform lui Anton Schulz, cele mai devastatoare au avut loc în anul 1912, încât Poşta ungară a recurs la emiterea unei serii de timbre, apărute în anul următor, pentru ajutorarea sinistraţilor din Caraş-Severin. Sunt, de asemenea, încă proaspete în amintirea noastră marile revărsări din 1997 şi 2005, când întreaga Reşiţă părea acoperită de apele furioase. Însă fenomene aproape identice s-au succedat destul de des din 1771 şi până astăzi. Un exemplu elocvent îl reprezintă inundaţiile surprinse în câteva fotografii provenind din colecţia familiei Balint şi descoperite pe http://bwshots.blogspot.com. Imaginea vechilor străzi ale oraşului este asemănătoare cu ceea ce am văzut şi noi înşine, astfel încât putem concluziona că indiferent de epoca istorică în care s-au produs, aceste inundaţii au fost la fel de violente şi la fel de dăunătoare. Asemenea fenomene naturale au însă şi ele rolul lor în istorie şi de aceea merită cunoscute, în măsura în care mărturiile trecutului ne permit acest lucru.

Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld

Satul părăsit Lindenfeld şi familiile care l-au locuit au cunoscut de-a lungul timpului şi momente extrem de dureroase. Asemenea momente nu au ocolit nici familia fruntaşului local Franz Grenzner, la care am mai avut ocazia să facem referire. Acum, cu sprijinul amintirilor de familie şi al fotografiilor puse cu bunăvoinţă la dispoziţie de Robert Babiak, putem urmări loviturile primite de la soartă de către bunicii săi şi copiii acestora.

Julianna şi Franz Grenzner au avut trei copii: Harald (Harry), născut în 1935; Gertrude, născută în 1937; şi Hilde, născută în 1942. După cum se poate vedea, erau trei copii reuşiţi, frumoşi, care se bucurau de întreaga afecţiune din partea părinţilor lor. Franz Grenzner era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi „bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi.

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea.

Hilde, copilul cel mai mic, era o fetiţă vioaie şi dezgheţată, fiind răsfăţata întregii familii. Fotografiile ei arată un copil vesel, înconjurat cu multă dragoste de fraţii săi mai mari. Ei practic au copilărit în curtea şcolii din Lindenfeld, unde tatăl lor era dascăl şi director, şi la un pas de biserică, unde Franz Grenzner ţinea locul preotului şi dădea şi concerte de orgă. Însă după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale.

Familia lor fusese crunt lovită. Franz Grenzner a revenit acasă într-o stare foarte rea. La 1,80 m înălţime mai avea 45 kg, îi crescuseră părul şi barba, iar hainele îi erau pline de paraziţi din lagăr. Când a vrut să îşi îmbrăţişeze copiii, aceştia nu l-au recunoscut, s-au speriat şi au fugit. Acolo în curtea casei i s-a făcut şi „deparazitarea”. I-au fost arse hainele de puşcăriaş, a fost tuns şi ras, a făcut baie în cada folosită la tăierea porcilor. Astfel, casa lor a fost ferită de contaminare. A urmat un alt an foarte greu, în care el nu a avut servici, fiind nevoit să muncească la pădure sau în alte locuri pentru a-şi întreţine familia. Mai târziu şi-a putut relua activitatea în învăţământ, iar după câţiva ani familia Grenzner a plecat din Lindenfeld.

Acolo a rămas numai mormântul micuţei Hilde. Treptat, întregul sat s-a depopulat, iar cimitirul a rămas şi el în părăsire. În 2004, când a fost vizitat de germanul Gerd Ballas, acolo mai puteau fi văzute numai câteva cruci, majoritatea răsturnate, iar iarba ameninţa să acopere totul în curând. Ca printr-o minune însă, crucea lui Hilde continua să reziste timpului, fiind fotografiată de Gerd Ballas, care nu cunoştea întâmplările relatate nouă de Robert Babiak. Abia când am văzut fotografia din 2004 am putut face legătura.

Când am vizitat la rândul nostru Lindenfeldul, la 8 august 2010, necunoscând încă trecutul familiei Grenzner, nu am căutat şi urmele cimitirului. Este foarte posibil ca între timp ele să fi fost complet acoperite de vegetaţie şi nivelate de numeroasele turme de oi din zonă. Urmele satului şi ale locuitorilor săi dispar încet, dar sigur. Între ruine mai rătăcesc numai spiritele celor morţi prematur. Micul înger Hilde Grenzner a rămas de-a pururi acolo, împreună cu ceilalţi dispăruţi. Ei veghează şi acum pentru ca amintirea fostei aşezări a pemilor să nu se piardă.

Mircea Rusnac – Noi mărturii referitoare la trecutul istoric al Baziaşului

Am primit noi informaţii şi fotografii ale obiectivelor istorice din Baziaş, pe care le-am şi vizitat de curând la faţa locului. Ele vin să întregească imaginea unei localităţi cu un înalt avânt economic şi comercial într-o anumită perioadă şi ajunsă ulterior într-un mare grad de decădere. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Baziaşul avea o gară recunoscută în centrul Europei, la capătul primei căi ferate existente pe actualul teritoriu al României. El mai era dotat de asemenea cu un port modern pentru acea vreme, cu vamă, cu un hotel impresionant, în care au locuit mari personalităţi ale epocii, precum împăraţi şi împărătese, regi şi prim-miniştri, scriitori şi artişti de geniu. Avea toate atributele unui important centru european, iar perspectivele sale la un moment dat păreau promiţătoare. Însă decăderea care a început din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se va dovedi iremediabilă şi Baziaşul a ajuns acum în situaţia în care l-am găsit la sfârşitul verii anului 2010.

Această fotografie, comunicată de Dana Bălănescu, ilustrează cum se prezenta clădirea gării din Baziaş, clădire acum dispărută aproape complet. După cum se poate vedea, era un edificiu solid, cu câteva etaje şi cu numeroase încăperi, care serveau şi drept locuinţă personalului feroviar şi familiilor aferente. Numeroasele coşuri de fum dovedesc din plin aceasta. Clădirea gării, ridicată în preajma anului 1850, era un adevărat monument arhitectonic. După 1948 circulaţia trenurilor încetând prin tăierea căii ferate de către graniţa româno-iugoslavă şi izbucnirea conflictului dintre Stalin şi Tito, gara a rămas nefolosită şi s-a degradat, la unison cu întreaga localitate. Totuşi, există mărturii potrivit cărora clădirea mai exista prin 1960, însă în anii următori ea a dispărut. Pare greu de crezut că anumiţi cetăţeni ar fi sustras materialul de construcţie, deoarece zona de frontieră era extrem de bine păzită şi practic nimeni nu putea circula pe acolo, iar ca să fie demolată o întreagă asemenea clădire era nevoie de un efort susţinut. De aceea, este mult mai plauzibil faptul că însuşi statul comunist român a efectuat această demolare. În 1989 în locul vechii gări se mai afla o groapă, iar ulterior pe terenul respectiv a fost construită o cabană privată.

Turnul de apă făcea parte din clădirile-anexă ale gării Baziaş, fiind folosit la aprovizionarea vechilor locomotive cu aburi. El s-a mai păstrat parţial până acum, ca o mărturie a vechii activităţi desfăşurate acolo. Evident, şi stadiul său de degradare este foarte avansat, astfel încât mai poate fi destul de greu identificabil. Fotografiile turnului de apă, ca şi cele care urmează, au fost realizate de colonelul (r) de Poliţie Gheorghe Popoviciu, căruia îi mulţumim.

Nici porţiunea celor 4 km de cale ferată care legau Baziaşul de actuala graniţă cu Serbia nu s-a mai păstrat, terasamentul mai putând fi cu greu observat. După cum se poate vedea, linia cuprindea şi câteva poduri feroviare, precum cel din imagine. Acum, în mare parte, vechiul terasament se află în albia Dunării, ca urmare a ridicării nivelului acesteia prin construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier. Aşadar, o eventuală refacere a căii ferate pe structura vechiului terasament este acum imposibilă, trebuind a fi găsit un nou traseu.

Fiind o cale ferată cu ecartament normal, construirea acesteia a început în 1846, la 21 de ani după inaugurarea primei căi ferate pentru locomotive cu aburi, cea dintre Stockton şi Darlington în Anglia, şi la 11 ani după punerea în funcţiune a primei căi ferate germane, între Nürnberg şi Fürth în 1835. Diriginte de şantier a fost inginerul Bach.

Cabana şi restaurantul „Apus de soare”, aflate aproximativ pe locul în care se afla gara, deţin acum două fragmente din scările vechiului hotel al localităţii. Acestea, confecţionate din marmură roşie, au fost călcate de multe personalităţi ilustre. Este bine că ele mai există şi că pot reprezenta şi în continuare o mărturie a măreţiei de altădată a Baziaşului. Între Timişoara şi Baziaş a fost instalată în 1859 prima legătură de telegraf bazată pe codul Morse din această parte a Europei. Iar potrivit unei informaţii primite de la Anton Schulz, în perioada 1840-1880 tot acolo se aflase şi unul dintre sediile Agenţiei D.D.S.G. (Ersten k. k. priv. Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft), unde se întâlneau agenţi comerciali şi oaspeţi veniţi cu navele acestei agenţii pe Dunăre de la Viena şi de la Budapesta. Mărturii în plus ale importanţei locului.

Urmele acestei lumi de altădată mai pot fi întrezărite în perimetrul vechiului cimitir, acum părăsit, situat în apropierea localităţii. Acolo au fost îngropaţi oameni de diferite naţionalităţi şi religii, care altădată aparţineau personalului oficial şi familiilor acestuia. Ajuns într-un mare grad de distrugere, acest cimitir mai prezintă unele urme ale măreţiei de altădată, pe care Gheorghe Popoviciu le-a surprins cu multă meticulozitate. Ele merită să fie prezentate, întrucât este posibil ca în scurt timp şi aceste ultime mărturii să se piardă. De aceea, trebuie să fie păstrate măcar prin intermediul acestor imagini.

În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie să consemnăm eforturile depuse de-a lungul anilor de proprietarii cabanei „Apus de soare”, familia Bălăuţă, de a scoate Baziaşul din anonimat. Ei au întâmpinat numeroase dificultăţi şi piedici în ridicarea acesteia, dar nu au dat înapoi şi au putut face ca turiştii, călătorii şi pescarii de acum să însemne Baziaşul printre obiectivele care merită vizitate. Astăzi localitatea există mai mult prin intermediul acestui punct turistic, din ce în ce mai cunoscut în regiunea înconjurătoare. Este demn de menţionat faptul că la sediul cabanei există câteva fotografii de mare valoare din perioada de glorie a Baziaşului, care merită a fi consultate de către cei interesaţi.

În acest mod pot fi rezumate trecutul şi prezentul Baziaşului. Localitatea aflată la poarta de intrare a Dunării româneşti trăieşte de pe urma unui trecut deosebit, care a făcut ca ea să reprezinte ceva pe harta acestei părţi a Europei. Vicisitudinile istorice nu au ocolit-o însă şi au lovit-o în mod destul de brutal. În viitor are însă şanse, datorită excelentei amplasări turistice, să cunoască alte momente prielnice. Pensiunile care se înfiripă în apropiere, precum şi vechile case din vecinătatea mânăstirii sârbeşti demonstrează că pot face legătura în timp cu un viitor mult mai favorabil decât vremurile trecute.

Mircea Rusnac – Episcopul greco-catolic martir Ioan Bălan

Ioan Bălan a fost ultimul episcop greco-catolic de Lugoj înainte ca această Biserică să fie interzisă de către comunişti. El s-a născut la Teiuş la 11 februarie 1880. A studiat la Blaj, Budapesta şi Viena, fiind hirotonit la 24 iunie 1903. Ulterior a fost protopop greco-catolic de Bucureşti, profesor la Seminarul Arhidiecezan romano-catolic de acolo şi colaborator la diferite reviste teologice din Blaj şi Bucureşti. În capitala României a desfăşurat o activitate susţinută mai ales în perioada primului război mondial.

A fost un mare om de cultură, poliglot (cunoştea limbile germană, maghiară, italiană, franceză, chiar şi greaca şi ebraica) şi pregătea o nouă traducere a Bibliei. După primul război mondial a şi fost decorat de generalul Berthelot cu Legiunea de onoare pentru promovarea limbii franceze. După 12 ani de activitate la Bucureşti, Ioan Bălan a fost canonic la Blaj, fiind profesor din 1920, apoi şi rector, la Academia teologică din localitate. În 1929 a fost delegat la Roma, iar în 1936 la Paris. Tot din 1936 a devenit episcop greco-catolic al Lugojului, de care aparţinea întregul Banat.

În această calitate a avut de întâmpinat, după alţi 12 ani de rodnică activitate, opresiunea comunistă. El s-a comportat însă cu un deosebit curaj, demascând în catedrala lugojeană practicile comuniştilor, iar credincioşii adunându-se în număr mare să îl asculte. În consecinţă, noul regim a interzis ţinerea ceremoniilor religioase în timpul zilei, astfel încât slujbele nu se mai puteau face decât seara. În octombrie 1948, guvernul a cerut protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala greco-catolică, însă acesta a refuzat. Atunci agenţii Securităţii au mers la preotul aflat acolo, Ioan Ploscaru, cu această cerere. Dar nici acesta nu a consimţit să le cedeze biserica.

La 29 octombrie, episcopul Bălan a fost arestat în timp ce se ruga în capelă. El se aştepta la acest lucru şi avea valiza pregătită. Credincioşii adunaţi au dorit să îl apere, însă el i-a trimis acasă. (Alexandru Raţiu, Episcopi şi preoţi martiri, în vol. Închisoarea din Sighet acuză 1950-1955, Baia Mare, 1991, p. 63.) În anii următori a fost deţinut la Dragoslavele, la Căldăruşani, apoi la Sighet (mai 1950 – ianuarie 1955), având în continuare domiciliu forţat la Curtea de Argeş şi la Ciorogârla.

Imediat după arestarea sa, catedrala greco-catolică din Lugoj a fost preluată de o comisie din care făceau parte prefectul judeţului, secretarul Poliţiei, profesori, funcţionari de la Prefectură şi doi preoţi ortodocşi. Numit iniţial ca membru în această comisie, protopopul ortodox Daicoviciu, fratele academicianului de la Cluj, a preferat să demisioneze din toate funcţiile sale decât să ocupe cu forţa această biserică. Locul său în comisie a fost luat de preotul Jigorea. Aflat în catedrală în acel moment, preotul greco-catolic Ioan Ploscaru, succesorul clandestin al episcopului Bălan, l-a întrebat pe acesta: „Părinte Jigorea, aţi venit să ne luaţi biserica?” Jigorea i-a răspuns: „Ce să facem? Suntem siliţi!” (Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 69.) În curând, şi Ploscaru lua drumul temniţelor comuniste.

La vila de vară a patriarhului de la Dragoslavele (judeţul Muscel), cei şase episcopi greco-catolici erau consideraţi „reţinuţi” şi nu „deţinuţi”, conform unui ordin special al guvernului, pentru ca să „se reculeagă” şi „să mediteze” asupra opoziţiei lor faţă de unificarea forţată a Bisericii greco-catolice cu cea ortodoxă. (Alexandru Raţiu, Persecutarea Bisericii române unite, Oradea, 1994, p. 82.) Ei însă nu au cedat. Când guvernul a decretat, în decembrie 1948, suprimarea Bisericii greco-catolice, episcopii au răspuns de la Dragoslavele cu un memoriu de protest, în care arătau netemeinicia „unificării” şi ilegalitatea decretului. Drept răspuns, au fost transferaţi în februarie 1949 la mânăstirea Căldăruşani (judeţul Ilfov), unde aveau condiţii mult mai proaste de hrană şi de încălzire.

Pentru că niciunul dintre ei nu şi-a trădat Biserica, la 24 mai 1950 au fost îmbarcaţi cu toţii în două dube închise, care aveau geamuri false, şi sub escorta a 14 securişti înarmaţi cu pistoale şi automate, au fost transferaţi, după un drum de 24 de ore, la închisoarea din Sighet. Acolo se mai aflau numeroşi foşti oameni politici, dar şi preoţi greco-catolici, inclusiv cei şase locţiitori ai episcopilor, desemnaţi în mod clandestin ca succesori după arestarea acestora. Întreaga conducere a Bisericii greco-catolice din România se afla în acea închisoare. Episcopii erau deţinuţi în aceeaşi celulă. Episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, decedase deja în timpul anchetelor, înainte de transferarea lor la Sighet. Acolo vor muri episcopii Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu, precum şi locţiitorul Tit Liviu Chinezu şi alţi numeroşi preoţi. Ceilalţi au supravieţuit cu dificultate regimului de exterminare la care au fost supuşi.

La 5 ianuarie 1955, cei trei episcopi care mai trăiau (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu şi Ioan Bălan) au fost duşi la Bucureşti, fiind internaţi la spitalul Gerota pentru refacere. Acolo ei au întocmit, în februarie, un nou memoriu către guvern, fiind primiţi în audienţă de Petru Groza. Şi acestuia episcopii i-au cerut libertate pentru Biserica lor. Cererea nu le-a fost satisfăcută, fiind reţinuţi şi în continuare, având interdicţia de a reveni în vechile lor episcopii.

În aprilie 1956, pe când se aflau la Curtea de Argeş, episcopii Bălan, Hossu şi Rusu au redactat cel mai cuprinzător şi mai documentat memoriu către guvern, prin care solicitau din nou repunerea în drepturi a Bisericii greco-catolice. Din acest motiv au fost izolaţi unul de celălalt, fiind duşi fiecare în alt loc. Ioan Bălan a fost mutat la mânăstirea Ciorogârla (iulie 1956), unde s-a şi îmbolnăvit. A murit în spital la Bucureşti la 4 august 1959, la 79 de ani, fără a-şi trăda Biserica, însă şi fără a o vedea relegalizată de către regim. Este înmormântat în cimitirul Belu catolic.

Adjunctul său Ioan Ploscaru îl caracteriza astfel pe episcopul Bălan: „Episcopul Ioan Bălan a fost cel mai puţin «vlădicit» dintre toţi episcopii noştri. Fără morgă, aroganţă, trufie, fără ceremonii în viaţa particulară, în afară de orarul programului zilnic, pe care îl respecta cu stricteţe.” (Ioan Ploscaru, op. cit., p. 390.) A fost un adevărat martir al credinţei, la fel ca şi toţi ceilalţi episcopi, care au murit fără să-şi mai recapete libertatea pentru ei şi pentru Biserica lor. A fost unul dintre foarte rarele cazuri din istoria Bisericii universale (dacă nu chiar singurul) când nu s-a înregistrat nicio trădare la vârf. Chiar şi dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Christos, unul (Iuda) a trădat. Cei 12 conducători ai Bisericii greco-catolice româneşti (şase episcopi titulari şi şase clandestini) au rezistat în bloc presiunilor şi ademenirilor din partea regimului comunist, fără a trăda. În cele din urmă, majoritatea au murit în detenţie. Exemplul lor este unul remarcabil şi merită cunoscut de toţi contemporanii noştri, ca o pildă de credinţă şi de verticalitate.