La fel ca şi în cazul altor staţiuni montane bănăţene, precum Semenic sau Poiana Mărului, şi turismul din superba zonă a Muntelui Mic a început într-o formă organizată tot în anii 1930, ani de mare avânt economic. În acea vreme, distanţa de 13 km dintre Caransebeş şi Borlova era deja străbătută cu autovehicule precum maşini şi autobuze. De la Borlova, accesul pe munte se făcea pe o potecă bine marcată în lungime de 12 km, care putea fi străbătută în trei ore şi jumătate atât pe jos, cât şi călare pe cai voinici de munte. În 1935-1936 era deja în lucru un drum pentru automobile până la staţiunea de pe munte.
Staţiunea propriu-zisă a fost întemeiată în acei ani la altitudinea de cca. 1.500 m, la liziera superioară a pădurii de brazi. Locul a fost ales într-un mod fericit, fiind scăldat toată ziua în razele soarelui şi ferit de vânturi, temperatura fiind una potrivită.
„Asociaţia Muntele-Mic a funcţionarilor municipiului Timişoara”, prescurtată „Amic”, a fost înfiinţată la 29 august 1934 de către funcţionarii de la Tramvaie, Uzina Electrică Comunală Timişoara şi Alimentarea cu apă, pentru înzestrarea şi popularizarea regiunii. Asociaţia trebuia să organizeze şi să întreţină mijloacele necesare pentru recreaţie şi turism, fiind privită cu multă înţelegere de conducerea municipală. Preşedinte al „Amic” a fost desemnat însuşi primarul Timişoarei, profesorul A. Coman. Planurile viitoarei staţiuni au fost întocmite de dr. ing. Cornel Miklósi, directorul Uzinei Electrice şi al Tramvaielor Comunale. Pe lângă ei, în comitetul de direcţie se mai aflau: ing. Vasile Zbegan, directorul Alimentării cu apă a municipiului; Pavel Disela, şeful serviciului financiar al municipiului; ing. Vasile Ciurceu, şeful serviciului de exploatare al Uzinei Electrice.
În 1936, în staţiune se aflau următoarele „case de adăpost”:
1. Castelul Batalionului 11 Vânători de Munte, construit în 1930 din iniţiativa comandantului de atunci, colonelul Ion Dumitrache, şi având 100 de locuri;
2. Cabana Rotary, construită în toamna anului 1933 de către familia Prochaska şi de Clubul Rotary din Timişoara, cu 35 de locuri;
3. Casa „Cuibul nostru” a Comunităţii de Avere din Caransebeş, având 10 locuri şi dispunând de curent electric;
4. Cabana „Brădişor”, cu 20 de locuri;
5. Casa de recreaţie „Bella-Vista”, cu 50 de locuri.
Ultimele trei cabane au fost construite, toate, în anul 1935. Ultimele două erau proprietăţi ale Asociaţiei „Amic” din Timişoara. În plus, în 1936 era încă în construcţie Casa de recreaţie a judeţului Severin, care avea să aibă 26 de locuri. Ele asigurau servicii pentru turişti, atât vara, cât şi iarna. Tot în anul 1935, Uzina Electrică Comunală Timişoara a construit pe Muntele Mic şi o uzină hidroelectrică pentru sporirea confortului vizitatorilor.
În plus, casa de recreaţie „Bella-Vista” oferea un confort la nivel occidental, cum greu se putea găsi la o asemenea altitudine. Acest hotel alpin era pe atunci egal cu hotelurile de sport din străinătate. El se remarca prin linii şi culori moderne, electricitate, încălzire centrală, telefon, radio, băi cu putini, apă caldă şi rece, WC-uri, hol şi sufragerie, ambele fiind spaţioase şi parchetate, cu mobilă elegantă, serviciu şi bucătărie ireproşabilă, totul fiind pus la punct. O linie particulară de telefon o punea în legătură cu lumea, putându-se afla în acest mod cele mai recente ştiri meteorologice şi rapoarte despre zăpadă, atât de necesare în special schiorilor.
Cabanele din staţiune erau grupate într-un cadru pitoresc, pe versantul sud-vestic al muntelui, care oferă o vedere deschisă de 40 km pe valea Timişului şi pe câmpia bănăţeană. Municipalitatea Timişoarei a construit deasupra caselor de adăpost o cruce înaltă de 25 m, iluminată electric, care era vizibilă atât de la şes, cât şi din trenurile de pe linia CFR Bucureşti-Timişoara.
Din staţiune se puteau parcurge numeroase trasee turistice. Până la vârful Muntele Mic, care în epocă se considera că are 1.806 m înălţime, se putea face o oră. De asemenea, se putea ajunge în patru ore până la maiestuosul vârf Ţarcu (2.190 m) sau până la Caleanu (2.196 m), apoi la Nedeia, Mătania, Baicu etc. La trei ore de mers se afla casa de adăpost „Cuntu” a Clubului Turistic Bănăţean, iar în patru ore se putea ajunge în staţiunea subalpină Poiana Mărului. Posibilităţile de plimbări şi excursii prin natură erau de altfel nenumărate, oferind cele mai variate peisaje şi privelişti superbe. Muntele Mic servea şi ca bază de plecare în ture mari, precum Retezat, Godeanu, Murariu, Munţii Cernei etc.
La rândul lor, schiorii puteau găsi acolo platouri imense de aproape 1.000 ha, cu pante infinite şi o zăpadă constantă timp de patru luni pe an. Alţi turişti mergeau pe Muntele Mic numai pentru recreere la razele solare alpine şi în aerul ozonat al pădurilor.
În mijlocul acestor splendori, casa de recreaţie „Bella-Vista” a fost construită de arhitectul caransebeşean Enric Finz în intervalul iulie-decembrie 1935. Pentru aceasta, Asociaţia „Amic” a fost ajutată de Comunitatea de Avere şi de Societatea „Mundus”, ambele din Caransebeş. Ultima deţinea o linie ferată industrială, pe care au fost efectuate transporturile necesare până în apropierea staţiunii. Casa a fost construită din bârne de brad prelucrate, aşezate pe o fundaţie de piatră, cu un acoperiş de şindrilă. Ea cuprindea o pivniţă, parter, etaj, mansardă şi pod. Şi cabana „Brădişor” era construită din aceleaşi materiale, având însă numai parter, etaj şi pod. Tot atunci, Asociaţia a mai ridicat şi un grajd cu o cameră de adăpost pentru ţărani, un cuptor de pâine şi un coteţ pentru porci. Administrarea caselor „Amic” a fost încredinţată lui Teodor Bogdan.
Uzina hidroelectrică ridicată tot acolo avea o putere de 15 kw şi utiliza apa pârâului Sebeşel. Crucea a fost ridicată deasupra staţiunii, pe Cleanţul Găinii. A fost facută din lemn de brad, având înălţimea de 25 m şi lăţimea de 2 m. Ea a fost realizată tot de Enric Finz. În nopţile senine, era vizibilă până la Timişoara. A fost sfinţită printr-o ceremonie fastuoasă în zilele de 11-12 iulie 1936. În 1939 pe Muntele Mic a fost edificat şi un schit.
În acest stadiu se afla staţiunea Muntele Mic în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Era un început promiţător, cu mari şanse de dezvoltare în viitor. Dar deceniile care au urmat şi-au pus amprenta şi asupra ei, evoluţia sa ulterioară fiind altfel decât şi-o imaginaseră cei care au întemeiat-o.
Bibliografie: Muntele-Mic (1.806 m). Cea mai înaltă staţiune bănăţeană de recreaţie şi sporturi de iarnă, editat de Asociaţia „Muntele-Mic”, Timişoara, 1936; Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 51; http://www.agerpres.ro/economie/2014/12/16/destinatie-romania-monumentul-turismului-din-caras-severin-unic-in-lume-11-21-04
Istoria Banatului 