Arhivă pentru Ianuarie 2011

Mircea Rusnac – Semenicul mai puţin cunoscut

27 Ianuarie 2011

Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.

Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.

La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel,  proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.

Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.

Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Reşiţa anilor 1918-1934 în amintirile unui fiu de-al său

18 Ianuarie 2011

Palatul Scheuchenstein

Am citit cu interes amintirile reşiţeanului de origine Adalbert Przibram, menite a reînvia pentru cunoştinţele noastre vremuri demult uitate.* Plecat de la o vârstă fragedă din oraşul natal şi purtat de valurile vieţii pe aproape toate meridianele Pământului, Adalbert Przibram a fost totuşi în măsură să ne lase o descriere foarte utilă a vechii Reşiţe şi a oamenilor săi, care trebuie să fie cunoscută şi de noi, cei de acum. De aceea, vom stărui asupra primelor pagini ale amintirilor sale şi ale familiei sale, referitoare tocmai la viaţa Reşiţei din anii 1918-1934, ani tot mai îndepărtaţi de realităţile zilelor noastre.

Născut aşadar la Reşiţa la 19 mai 1922, Adalbert Przibram a locuit la Timişoara din anul 1934. A absolvit Liceul „Constantin Diaconovici Loga” în 1940, devenind inginer chimist la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi în 1945. În acelaşi an a fondat Biblioteca Britanică din Timişoara, care a funcţionat sub egida Legaţiei britanice din Bucureşti. A condus această bibliotecă până în 1949, când ea a fost închisă de regimul comunist. În 1950 a fost şi el arestat, petrecând ani buni în închisorile şi lagărele comuniste. Din 1969 a trăit în Germania, având ocazia în perioada următoare să viziteze numeroase ţări de pe toate continentele, impresiile culese fiind relatate pe sute de pagini ale cărţii. Însă mereu a rămas cu sufletul la Banat şi la Reşiţa natală. (p. 5)

Tatăl său fusese şeful secţiei de întreţinere a căilor ferate din localitate, însă a murit când Adalbert avea abia doi ani. Rămas singur cu mama sa, a primit de la aceasta o educaţie aleasă. Descriind atmosfera în care se găsea, el avea cuvinte de laudă pentru Banatul acelor timpuri: „De altfel şi Banatul, provincia în care m-am născut, în tot cursul istoriei sale, a excelat prin toleranţa pe care o avea faţă de toţi locuitorii lui. Regiunea a şi fost stăpânită de diverse popoare şi toate au lăsat urme. Aici au fost daci, aici au fost romani, aici au fost turci, austrieci, unguri, sârbi, pentru ca din 1919 Banatul să aparţină României. Pe vremea copilăriei mele trăiau acolo români, germani, unguri, sârbi, evrei, turci, slovaci, bulgari, cehi şi croaţi. Desigur, nu-i pot lăsa pe dinafară pe bieţii ţigani, astăzi sinzi şi roma, care erau singurii izolaţi cumva de oraş, în sensul că la Reşiţa trăiau într-un ghetou din afara oraşului (cartierul Länd de astăzi, n.n.). Dar nici ei nu prezentau o dificultate în ceea ce priveşte încadrarea lor în societate. Lucrând ca muncitori, au fost acceptaţi ca parteneri egali în uzină.” (p. 13)

Până la vârsta de 4 ani, Przibram a locuit împreună cu mama sa în Palatul căilor ferate de pe Str. Independenţei de astăzi. Apoi s-au mutat într-un apartament din vechiul centru al oraşului, într-o casă lipită de biserica ortodoxă aflată pe locul actualei catedrale. Acolo avea să îşi facă şi o serie de prieteni români. (p. 13)

Primul său învăţător a fost Vasile Lugojan. În 1932 a început gimnaziul, unde director era chiar naşul său, Gheorghe Molin. A urmat acolo timp de doi ani, apoi s-a mutat la Timişoara. Între timp şi-a lărgit aria de prieteni şi cunoştinţe, cu unii dintre aceştia regăsindu-se mai târziu în Germania sau în diverse alte locuri. Începea să observe mai atent realitatea din jurul său: „Îmi aduc aminte de oraş, de plăcutele seri de vară, şezând în grădină şi simţind adierea vântului, de zilele de 1 Noiembrie, Ziua Morţilor, când în faţa noastră, pe dealul de vis-à-vis, ardeau mii şi mii de lumânări. Reşiţa avea şi un patinoar, unde mergeam în fiecare seară de iarnă să patinez. În februarie, îmi făcea plăcere să văd, în vremea carnavalului (de Făşang, n.n.), oamenii mascaţi, care se plimbau pe stradă, şi eram fericit când câte unul îmi dădea mâna.” (p. 14-15) Din spatele casei lor, de lângă Bârzava, pleca vara la ora 16 un trenuleţ pentru muncitorii care ieşeau din fabrică cu o oră mai devreme. Acest trenuleţ avea ca destinaţie cele două ştranduri ale localităţii din zona Länd: Ştrandul U.D.R. (lângă centrala Grebla) şi Ştrandul Muncitoresc (actualmente cunoscut ca Ştrandul vechi). Cel al U.D.R.-ului avea un bazin, iar cel muncitoresc era pe Bârzava, care se lărgea în acel loc şi avea o insulă în mijloc. El mergea pe rând la ambele ştranduri, iar seara la ora 20 trenuleţul revenea în oraş. (p. 15)

„Practic, tot oraşul trăia de pe urma muncii în uzină, zeci de mii de muncitori din oraş şi din zonă lucrau acolo, unii venind în fiecare zi cu trenul la Reşiţa, continua Adalbert Przibram. Din fragedă copilărie îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai, când muncitorii defilau cu steaguri, cu biciclete împodobite cu hârtie roşie, impresionându-ne pe noi copiii.” (p. 15) Tot atunci începea să meargă în excursii prin frumoasele împrejurimi ale oraşului: la Prolas, unde găseau liliacul înflorit şi mirosind de departe; la peştera Comarnic, cu minunatele ei stalactite şi stalagmite, păstrate foarte bine până în anii 1945-1946, când vizitatorii s-au înmulţit şi au început să apară şi pagubele; la barajul Văliug (Breazova), la Doman, Secul sau Izvoarele Reci. Primăvara, în jurul oraşului se vedeau luminile a mii de licurici. (p. 15)

Mulţi locuitori din acea vreme se ocupau cu vânătoarea şi pescuitul, inclusiv cu prinderea broaştelor (pui de baltă). Erau vânaţi iepuri şi căprioare, se prindeau peşti şi raci din apele de munte. „Totul era în imediata apropiere a Reşiţei. De altfel, tot Banatul excela prin această bogăţie naturală. În Banat găseai de la munte până la râu o serie de produse agricole, toate produsele de minerit, vânat şi pescuit. Banatul e o provincie foarte bogată, care poate trăi din produsele proprii.” (p. 16) În plus, exista o remarcabilă multiculturalitate, prezentă inclusiv la Reşiţa, unde oamenii cunoşteau de la vârste fragede limbile germană, română şi maghiară (cum a fost şi cazul lui Przibram). (p. 16) Erau editate şi diverse publicaţii, între care o revistă de teatru care apărea lunar şi care avea o rubrică intitulată Ce povestesc copiii. În acea rubrică avea să apară şi o povestire a lui Przibram. (p. 17)

În anul 1918, comandantul armatei sârbeşti care a ocupat Reşiţa a fost generalul Carlo Silvi, care era încartiruit în Palatul căilor ferate. Cu această ocazie, el s-a împrietenit cu familia lui Przibram. Mai târziu, în oraş au intrat trupe şi avioane franceze. Legat de acestea, autorul comitea o eroare neintenţionată, scriind că în cimitirul catolic din Reşiţa ar fi mormântul a doi piloţi francezi căzuţi cu avionul în apropierea localităţii, acest mormânt fiind împodobit cu o cruce formată din elicea avionului. (p. 18) În realitate, este vorba de mormântul unor piloţi germani din primul război mondial, de care ne-am mai ocupat în câteva ocazii.

Când în Reşiţa a pătruns armata română, ea era condusă de tânărul ofiţer Burileanu, care a fost încartiruit de asemenea la Palatul căilor ferate şi în consecinţă oaspete al familiei Przibram. (p. 20) Autorul îşi mai amintea de vacanţele de Crăciun şi de Paşti petrecute la Oraviţa, la familia Mészáros, a inginerului şef de secţie la C.F.R. din localitate şi fost coleg cu tatăl său. (p. 21) Din Reşiţa mai ţinea minte prăvălia „Deutsch”, cu delicatese şi coloniale, de unde cumpăra banane şi ananas. De asemenea, Palatul Scheuchenstein, unde locuia doamna cu acelaşi nume. Fiii ei erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. În apropiere se afla şi prăvălia „Göböliös”, cu jucării pentru copii. De acolo Przibram şi-a cumpărat prima bicicletă, de culoare verde, cu care se plimba prin toată Reşiţa. (p. 22)

În vara lui 1934, la vârsta de 12 ani, Przibram şi mama sa părăseau definitiv Reşiţa natală, pentru a-şi putea continua studiile la Timişoara. Totuşi, după cum s-a văzut, amintirea oraşului a rămas mereu vie în memoria sa. Mulţumită acestor amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, este posibil ca şi noi să avem o imagine mai clară a Reşiţei acelor ani. Ani de dezvoltare industrială şi urbanistică, în care numele Reşiţei şi al uzinei sale erau foarte bine cunoscute pretutindeni. Oamenii acelor timpuri pot fi mai uşor întrezăriţi prin cunoaşterea acestei lucrări.

* Adalbert Przibram, Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, Ed. Hestia, 2003, 436 p.

Această carte poate fi citită în întregime aici.

Traducerea acestui articol în limba germană, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Excursie istorico-turistică la Cetatea Caraşova

12 Ianuarie 2011

La 9 octombrie 2010, profitând de una din zilele frumoase ale acestei toamne însorite, am vizitat împreună cu coloneii Gheorghe Popoviciu şi Florin Lungu vestigiile Cetăţii Caraşova, situate între comuna cu acelaşi nume şi satul Iabalcea. Cetatea a fost construită la înălţime, deasupra Cheilor Caraşului, care îşi etalează frumuseţea şi sălbăticia la poalele sale. Privind în jos dinspre cetate către chei, zidul de stâncă este înalt şi deosebit de abrupt. De acolo, orizontul pe care îl poate cuprinde privirea este extrem de larg. Undeva în preajmă poate fi zărită foarte distinct localitatea Caraşova, iar mai departe înălţimile care se succed până în Banatul sârbesc.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu

Dealul pe care se află cetatea, la o altitudine de 415 m, se numeşte Zaglovac. Iniţial acolo fusese un punct de observaţie folosit de romani, poziţia sa strategică fiind una foarte bună, la marginea Cheilor Caraşului şi cu posibilitatea de a supraveghea drumul care trecea prin zonă şi trecătorile montane. Ea a fost atestată din anul 1200 sub denumirea de Cetatea Regală (Castra Regalis), apoi în 1323 drept Castrum de Crassou. Distrusă şi reconstruită mai târziu de către turci, ea avea să facă parte din sistemul de fortificaţii al Banatului. Până astăzi, numele sub care este cunoscută de către craşoveni este de „Turski grad” (Cetatea Turcului), amintind perioada stăpânirii otomane.

Această cetate se întindea pe o suprafaţă de 2.500 mp şi avusese iniţial o formă ovoidală, fiind alcătuită din blocuri mari de piatră. Pe latura nord-estică are două şanţuri de apărare săpate în stâncă naturală, aceea fiind de altfel şi singura cale de acces. Zidul de incintă, din care se mai păstrează unele fragmente pe latura de nord, are grosimi cuprinse între 1,7 şi 3,2 m. Este totodată interesant de menţionat că în incinta cetăţii se observă foarte bine şi acum urmele unui rezervor circular de apă, despre care o legendă locală spunea că ar fi fost un puţ săpat în stâncă până la o peşteră situată dinjos de ea, existând în acest mod o sursă permanentă de apă pentru cei aflaţi în interior.

Astăzi pare greu de crezut o asemenea ipoteză, întrucât un puţ de acest fel ar fi trebuit să fie săpat până la o mare adâncime printr-un strat compact de calcar. De aceea, pare mai plauzibil ca el să fi fost un puţ natural. Însă legenda nu poate fi cu totul exclusă, deoarece chiar dedesuptul cetăţii, pe malul Caraşului, se află într-adevăr o peşteră inundabilă denumită tocmai „Peştera de sub Cetate.” Descoperirea acesteia este în favoarea credibilităţii tradiţiei populare.

În acest fel, vizita la Cetatea Caraşova a fost una foarte binevenită. Situată destul de aproape de Reşiţa, la marginea şoselei către Anina şi relativ uşor de găsit, ea poate servi ca un bun model de cunoaştere a activităţii militare din Banatul medieval. Prin frumuseţea peisajelor ce o înconjoară, ea poate fi şi un important punct turistic. De aceea, este necesar ca această cetate să fie cunoscută de bănăţeni, ca un vestigiu de primă mărime al efortului de apărare al înaintaşilor noştri.

Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

4 Ianuarie 2011

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de „pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.