Arhivă pentru ianuarie 18th, 2011

Mircea Rusnac – Reşiţa anilor 1918-1934 în amintirile unui fiu de-al său

18 ianuarie 2011

Palatul Scheuchenstein

Am citit cu interes amintirile reşiţeanului de origine Adalbert Przibram, menite a reînvia pentru cunoştinţele noastre vremuri demult uitate.* Plecat de la o vârstă fragedă din oraşul natal şi purtat de valurile vieţii pe aproape toate meridianele Pământului, Adalbert Przibram a fost totuşi în măsură să ne lase o descriere foarte utilă a vechii Reşiţe şi a oamenilor săi, care trebuie să fie cunoscută şi de noi, cei de acum. De aceea, vom stărui asupra primelor pagini ale amintirilor sale şi ale familiei sale, referitoare tocmai la viaţa Reşiţei din anii 1918-1934, ani tot mai îndepărtaţi de realităţile zilelor noastre.

Născut aşadar la Reşiţa la 19 mai 1922, Adalbert Przibram a locuit la Timişoara din anul 1934. A absolvit Liceul „Constantin Diaconovici Loga” în 1940, devenind inginer chimist la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi în 1945. În acelaşi an a fondat Biblioteca Britanică din Timişoara, care a funcţionat sub egida Legaţiei britanice din Bucureşti. A condus această bibliotecă până în 1949, când ea a fost închisă de regimul comunist. În 1950 a fost şi el arestat, petrecând ani buni în închisorile şi lagărele comuniste. Din 1969 a trăit în Germania, având ocazia în perioada următoare să viziteze numeroase ţări de pe toate continentele, impresiile culese fiind relatate pe sute de pagini ale cărţii. Însă mereu a rămas cu sufletul la Banat şi la Reşiţa natală. (p. 5)

Tatăl său fusese şeful secţiei de întreţinere a căilor ferate din localitate, însă a murit când Adalbert avea abia doi ani. Rămas singur cu mama sa, a primit de la aceasta o educaţie aleasă. Descriind atmosfera în care se găsea, el avea cuvinte de laudă pentru Banatul acelor timpuri: „De altfel şi Banatul, provincia în care m-am născut, în tot cursul istoriei sale, a excelat prin toleranţa pe care o avea faţă de toţi locuitorii lui. Regiunea a şi fost stăpânită de diverse popoare şi toate au lăsat urme. Aici au fost daci, aici au fost romani, aici au fost turci, austrieci, unguri, sârbi, pentru ca din 1919 Banatul să aparţină României. Pe vremea copilăriei mele trăiau acolo români, germani, unguri, sârbi, evrei, turci, slovaci, bulgari, cehi şi croaţi. Desigur, nu-i pot lăsa pe dinafară pe bieţii ţigani, astăzi sinzi şi roma, care erau singurii izolaţi cumva de oraş, în sensul că la Reşiţa trăiau într-un ghetou din afara oraşului (cartierul Länd de astăzi, n.n.). Dar nici ei nu prezentau o dificultate în ceea ce priveşte încadrarea lor în societate. Lucrând ca muncitori, au fost acceptaţi ca parteneri egali în uzină.” (p. 13)

Până la vârsta de 4 ani, Przibram a locuit împreună cu mama sa în Palatul căilor ferate de pe Str. Independenţei de astăzi. Apoi s-au mutat într-un apartament din vechiul centru al oraşului, într-o casă lipită de biserica ortodoxă aflată pe locul actualei catedrale. Acolo avea să îşi facă şi o serie de prieteni români. (p. 13)

Primul său învăţător a fost Vasile Lugojan. În 1932 a început gimnaziul, unde director era chiar naşul său, Gheorghe Molin. A urmat acolo timp de doi ani, apoi s-a mutat la Timişoara. Între timp şi-a lărgit aria de prieteni şi cunoştinţe, cu unii dintre aceştia regăsindu-se mai târziu în Germania sau în diverse alte locuri. Începea să observe mai atent realitatea din jurul său: „Îmi aduc aminte de oraş, de plăcutele seri de vară, şezând în grădină şi simţind adierea vântului, de zilele de 1 Noiembrie, Ziua Morţilor, când în faţa noastră, pe dealul de vis-à-vis, ardeau mii şi mii de lumânări. Reşiţa avea şi un patinoar, unde mergeam în fiecare seară de iarnă să patinez. În februarie, îmi făcea plăcere să văd, în vremea carnavalului (de Făşang, n.n.), oamenii mascaţi, care se plimbau pe stradă, şi eram fericit când câte unul îmi dădea mâna.” (p. 14-15) Din spatele casei lor, de lângă Bârzava, pleca vara la ora 16 un trenuleţ pentru muncitorii care ieşeau din fabrică cu o oră mai devreme. Acest trenuleţ avea ca destinaţie cele două ştranduri ale localităţii din zona Länd: Ştrandul U.D.R. (lângă centrala Grebla) şi Ştrandul Muncitoresc (actualmente cunoscut ca Ştrandul vechi). Cel al U.D.R.-ului avea un bazin, iar cel muncitoresc era pe Bârzava, care se lărgea în acel loc şi avea o insulă în mijloc. El mergea pe rând la ambele ştranduri, iar seara la ora 20 trenuleţul revenea în oraş. (p. 15)

„Practic, tot oraşul trăia de pe urma muncii în uzină, zeci de mii de muncitori din oraş şi din zonă lucrau acolo, unii venind în fiecare zi cu trenul la Reşiţa, continua Adalbert Przibram. Din fragedă copilărie îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai, când muncitorii defilau cu steaguri, cu biciclete împodobite cu hârtie roşie, impresionându-ne pe noi copiii.” (p. 15) Tot atunci începea să meargă în excursii prin frumoasele împrejurimi ale oraşului: la Prolas, unde găseau liliacul înflorit şi mirosind de departe; la peştera Comarnic, cu minunatele ei stalactite şi stalagmite, păstrate foarte bine până în anii 1945-1946, când vizitatorii s-au înmulţit şi au început să apară şi pagubele; la barajul Văliug (Breazova), la Doman, Secul sau Izvoarele Reci. Primăvara, în jurul oraşului se vedeau luminile a mii de licurici. (p. 15)

Mulţi locuitori din acea vreme se ocupau cu vânătoarea şi pescuitul, inclusiv cu prinderea broaştelor (pui de baltă). Erau vânaţi iepuri şi căprioare, se prindeau peşti şi raci din apele de munte. „Totul era în imediata apropiere a Reşiţei. De altfel, tot Banatul excela prin această bogăţie naturală. În Banat găseai de la munte până la râu o serie de produse agricole, toate produsele de minerit, vânat şi pescuit. Banatul e o provincie foarte bogată, care poate trăi din produsele proprii.” (p. 16) În plus, exista o remarcabilă multiculturalitate, prezentă inclusiv la Reşiţa, unde oamenii cunoşteau de la vârste fragede limbile germană, română şi maghiară (cum a fost şi cazul lui Przibram). (p. 16) Erau editate şi diverse publicaţii, între care o revistă de teatru care apărea lunar şi care avea o rubrică intitulată Ce povestesc copiii. În acea rubrică avea să apară şi o povestire a lui Przibram. (p. 17)

În anul 1918, comandantul armatei sârbeşti care a ocupat Reşiţa a fost generalul Carlo Silvi, care era încartiruit în Palatul căilor ferate. Cu această ocazie, el s-a împrietenit cu familia lui Przibram. Mai târziu, în oraş au intrat trupe şi avioane franceze. Legat de acestea, autorul comitea o eroare neintenţionată, scriind că în cimitirul catolic din Reşiţa ar fi mormântul a doi piloţi francezi căzuţi cu avionul în apropierea localităţii, acest mormânt fiind împodobit cu o cruce formată din elicea avionului. (p. 18) În realitate, este vorba de mormântul unor piloţi germani din primul război mondial, de care ne-am mai ocupat în câteva ocazii.

Când în Reşiţa a pătruns armata română, ea era condusă de tânărul ofiţer Burileanu, care a fost încartiruit de asemenea la Palatul căilor ferate şi în consecinţă oaspete al familiei Przibram. (p. 20) Autorul îşi mai amintea de vacanţele de Crăciun şi de Paşti petrecute la Oraviţa, la familia Mészáros, a inginerului şef de secţie la C.F.R. din localitate şi fost coleg cu tatăl său. (p. 21) Din Reşiţa mai ţinea minte prăvălia „Deutsch”, cu delicatese şi coloniale, de unde cumpăra banane şi ananas. De asemenea, Palatul Scheuchenstein, unde locuia doamna cu acelaşi nume. Fiii ei erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. În apropiere se afla şi prăvălia „Göböliös”, cu jucării pentru copii. De acolo Przibram şi-a cumpărat prima bicicletă, de culoare verde, cu care se plimba prin toată Reşiţa. (p. 22)

În vara lui 1934, la vârsta de 12 ani, Przibram şi mama sa părăseau definitiv Reşiţa natală, pentru a-şi putea continua studiile la Timişoara. Totuşi, după cum s-a văzut, amintirea oraşului a rămas mereu vie în memoria sa. Mulţumită acestor amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, este posibil ca şi noi să avem o imagine mai clară a Reşiţei acelor ani. Ani de dezvoltare industrială şi urbanistică, în care numele Reşiţei şi al uzinei sale erau foarte bine cunoscute pretutindeni. Oamenii acelor timpuri pot fi mai uşor întrezăriţi prin cunoaşterea acestei lucrări.

* Adalbert Przibram, Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, Ed. Hestia, 2003, 436 p.

Această carte poate fi citită în întregime aici.

Traducerea acestui articol în limba germană, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.