Posts Tagged ‘Scheuchenstein’

Mircea Rusnac – O familie-simbol a vechii Reşiţe: Scheuchenstein

20 ianuarie 2012

Palatul Scheuchenstein la începutul secolului al XX-lea. Fotografie de la Anton Schulz

Perioada de glorie a Reşiţei (1771-1948) se confundă în bună măsură cu existenţa în localitate a unei familii cu totul deosebite, care poseda una dintre cele mai importante clădiri ale timpului. Este vorba de familia şi de palatul Scheuchenstein. Destinul acestei familii este foarte asemănător cu cel al oraşului, cunoscând momente de mare succes în acelaşi timp şi fiind apoi ruinate în aceleaşi condiţii. Se poate considera pe bună dreptate că familia Scheuchenstein şi palatul pe care izbutise să îl construiască au reprezentat un adevărat simbol al Reşiţei acelor vremuri.

În dificila muncă de documentare privind trecutul acestei familii emblematice am avut şansa de a beneficia, pe lângă puţinele surse publicate care o menţionează, de informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de Richard Scheuchenstein, fiul ultimului proprietar al palatului, căruia îi mulţumim în mod deosebit şi pe această cale. Pe baza lor ne vom putea face o idee mult mai clară asupra trecutului Reşiţei din perioada când numele său era cunoscut într-o mare parte a Europei.

Ruinele cetăţii Scheuchenstein

Numele Scheuchenstein, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări (maghiarizare, românizare), este amintit încă în secolul al XII-lea în Falkensteinerkodex, purtând şi particula „von”, atribuită nobililor. În perioada modernă însă familia a renunţat la această particulă. Ruina cetăţii lor de provenienţă se află în Austria, lângă Wiener Neustadt, în comuna Miesenbach. Această comună fusese colonizată cu meseriaşi provenind din localitatea bavareză Miesbach. Cetatea şi micul sat din apropierea ei poartă chiar numele Scheuchenstein. Însă mărturiile despre existenţa acestei familii s-au încheiat în jurul anului 1520. După două secole şi jumătate, descendenţii cu acelaşi nume se vor regăsi pe teritoriul Banatului.

Planul cetăţii Scheuchenstein

Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771. În acea zi a fost întocmit şi un document istoric, procesul-verbal de punere în funcţiune, care specifica următoarele: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-nasterea-unui-centru-industrial/) El era redactat de funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein şi de controlorul Lammer. Iată deci că din prima zi de existenţă a uzinei şi a noii localităţi Reşiţa Montană, numele Scheuchenstein era deja prezent, şi încă într-o poziţie importantă în ierarhia societăţii.

Trebuie să precizăm însă că acest nume încă nu era consemnat în forma sa corectă, chiar documentele germane prezentându-l în diverse variante. Legat de anul 1771, el apărea drept Schenckenstein la Victor Brătfălean (25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 20 – lucrare scrisă în 1929) sau Scheuchenstuel la Gheorghe Cimponeriu (Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., an I, nr. 2, decembrie 1930, p. 68). Josef Windhager amintea numele Seichenstein printre cele mai vechi familii ale Reşiţei, existente înainte de anul 1848, când au fost incendiate registrele bisericii catolice. (Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 69). Şi în vorbirea curentă a germanilor reşiţeni se va generaliza varianta Seichenstein.

Carnetul "de provenienţă curată" al lui Franz Scheuchenstein (1943)

Conform unui carnet „de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein întocmit în perioada nazistă (1943), arborele său genealogic începea în Banat cu Franciscus Seigenstein, născut la 27 martie 1832 la Bocşa şi decedat la 2 iulie 1885 la Reşiţa (alţi strămoşi proveneau din Dognecea). Fiul său, Franz Josephus Scheuchenstein (în sfârşit apărea varianta corectă!), s-a născut la 25 iunie 1852 la Reşiţa, unde a şi murit, la 19 aprilie 1898. Ei erau oameni oarecum obişnuiţi, muncitor în uzină, respectiv măcelar. Cel care a readus familia la gloria de odinioară a fost însă comerciantul Rudolf Scheuchenstein, născut la 4 iulie 1878 la Reşiţa şi decedat în aceeaşi localitate la 29 decembrie 1937. Din căsătoria acestuia cu Anna Henisz au rezultat doi băieţi majori (Anton, născut în 1909, şi Franz, în anul următor), pe lângă numeroşi copii morţi la vârste fragede.

Pe cripta familiei aflată la Cimitirul nr. 3 din Reşiţa sunt menţionaţi copiii Feri (1900-1905) şi Rudi (1907-1908), pe care Richard Scheuchenstein îi crede posibili fraţi ai tatălui său Anton, morţi din cauza unor boli incurabile pe atunci. În acea perioadă mortalitatea infantilă era încă deosebit de mare, ea lovind din plin chiar şi familii bine situate ca aceasta. Este şi cazul surorii gemene a lui Anton Scheuchenstein, Janka (1909-1910), răpusă de difterie, boală care l-a afectat grav şi pe el, însă a supravieţuit. În sfârşit, în criptă se mai află şi un al patrulea copil, Rudi, care a trăit între 1912-1917.

Palatul Scheuchenstein în 1931. Fotografie de la Anton Schulz

În lucrarea sa Hoinărind prin Reşiţa pierdută (p. 6), Dan D. Farcaş menţiona casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet/). După cum ne-a confirmat Richard Scheuchenstein, Rudolf a construit palatul familial în preajma anului 1900, în apropierea viitoarei Cantine C.S.R.,  însă adăugirile şi finisările au durat până în 1912. Josef Windhager (op. cit., p. 45) scria că el a fost ridicat în 1909. La parter se aflau diferite magazine de jur împrejur, iar pe colţ era o farmacie. În curtea interioară şi în subsol se aflau fabrica de gheaţă, de sifon, de băuturi răcoritoare, de lichioruri şi spirtoase. De acolo se aprovizionau atât Reşiţa, cât şi împrejurimile, afacerea fiind una foarte profitabilă. Sticlele de sifon aveau cap şi mâner de aluminiu, iar pe corpul sticlei era inscripţionat numele Scheuchenstein.

Anton Scheuchenstein la vânătoare

Adalbert Przibram amintea faptul că în anii 1920-1930 fiii doamnei Scheuchenstein erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. (Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, 2003, p. 22; https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/18/mircea-rusnac-resita-anilor-1918-1934-in-amintirile-unui-fiu-de-al-sau/). După cum spune fiul său, Anton Scheuchenstein a moştenit pasiunea pentru vânătoare de la tatăl lui, Rudolf.

Anton Scheuchenstein a urmat cursuri universitare de inginerie şi arhitectură la München, absolvindu-le în 1933. A practicat din 1925 sporturi precum atletismul, handbalul şi înotul. A fost şi premiat la concursuri de înot desfăşurate la München şi Buziaş, iar în 1932 a îmbunătăţit de două ori recordul naţional al României la acest sport, la stilul 100 m liber. (Franz König, Cronica înotului sportiv reşiţean 1924-2004, vol. II, Reşiţa, 2004, p. 361). El se ocupa de firma părintească, fiind de asemenea, pe lângă vânător şi sportiv, pictor şi pianist de concert. Era un pacifist convins (nu făcuse nici armata) şi nu se interesa de politică în niciun fel.

Anton Scheuchenstein

Profesoara sa de pian, Frieda Engleitner, îi era în acelaşi timp şi verişoară din partea bunicii. Ea a trăit întotdeauna în Reşiţa, lângă Şcoala de beton. Era probabil soră cu tânărul Rudi Engleitner (1910-1925), aflat şi el în cripta familiei Scheuchenstein. Acesta fusese actor şi corist, fiind accidentat mortal în timpul unei călătorii către Anina, când camionul coriştilor reşiţeni s-a răsturnat într-o prăpastie la Celnic. (https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/01/29/mircea-rusnac-perioada-de-glorie-a-muzicii-resitene/) Faptul de a-l regăsi în această criptă după ce am scris despre tragicul eveniment a constituit o veritabilă surpriză.

Fratele lui Anton,  Franz (Feri) Scheuchenstein, cu studii superioare la Viena, s-a căsătorit cu Gertrude Edith Dammberger, originară din acel oraş. Au avut doi copii: Elfriede (Elfi), care a făcut şi ea înot de performanţă, şi Rudolf (Rolfi), care a lucrat ca şofer la C.S.R. Elfriede, căsătorită Lung, trăieşte acum în Traunreut (Bavaria). Spre deosebire de fratele său, Franz a fost atras înainte de război de ideologia nazistă, deţinând, după cum am menţionat, şi un carnet „de provenienţă curată”, care purta semnătura lui Hitler. În perioada celui de-al doilea război mondial, el a fost pentru scurt timp şeful judeţean al Grupului Etnic German, funcţie în care a fost precedat de funcţionarul Fritz Svoboda şi urmat de ţesătorul Fritz Cloos. (Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 112.) La întoarcerea armelor, în 1944, el a reuşit să fugă în Austria şi apoi să locuiască în zona americană de ocupaţie din această ţară. Acolo s-a recăsătorit şi a lucrat ca şef al departamentului de vânzări-cumpărări al unei firme importante. A murit la Linz.

Familia sa însă a mai rămas mult timp în România, fiind persecutată de comunişti atât din cauza orientării naziste a lui Franz, cât şi pentru statutul social pe care îl deţinuse. Anton a fost arestat de mai multe ori pentru a spune unde era fratele său. În 1948, firma şi locuinţa familiei Scheuchenstein au fost naţionalizate, iar Anton a fost ridicat cu ceea ce avea pe el, noaptea la ora 2, cu pistolul la cap. A fost întemniţat până în 1952. În această perioadă, cel mai greu i-a fost la puşcăria de la Târgu Jiu, însă a trecut şi prin altele. După naţionalizare au fost furate toate bunurile familiei, iar utilajele firmei Scheuchenstein au fost împrăştiate pretutindeni. Apoi casa a fost folosită ca aprozar şi alte magazine, producţia nemaifiind posibilă. În anii 1950 ea era „împodobită” cu un imens panou conţinând caricatura lui Tito cu barda plină de sânge.

Planul palatului, desenat din memorie de Anton Scheuchenstein

Eliberat din puşcărie, Anton Scheuchenstein a găsit pentru început refugiu la Măureni, unde a cunoscut-o pe Helene Kohlbach, cu care se va căsători. În 1953 le-a fost impus domiciliu obligatoriu la Hunedoara, unde s-a născut, în anul următor, fiul Richard. În 1974 ei au reuşit să plece în Germania, fiind urmaţi ulterior de verişorii din Reşiţa, Rolfi şi Elfi, şi de mama lor, Gertrude Scheuchenstein. Richard Scheuchenstein a revenit în România în 2006 ca administrator al unei firme germane. El a reuşit să obţină din partea primarului Reşiţei, Mihai Stepanescu, acordarea, la 21 iulie 2009, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului (post mortem) pentru Anton Scheuchenstein. Cu ocazia ceremoniei oficiale, a avut marea surpriză de a recunoaşte o parte din mobilierul familial la Casa Municipală din Reşiţa. A făcut un demers în justiţie pentru recuperarea acestuia, acţiunea fiind în curs.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa

Palatul Scheuchenstein a fost dinamitat şi demolat în anul 1977. Acum în zona Reşiţei în care el a existat se mai află un platan bătrân care odinioară era în curtea clădirii, constituind mândria lui Rudolf Scheuchenstein. Acesta se află tot în cripta familiei, însă probabil în cavoul din mijloc, a cărui inscripţie a fost deteriorată. De altfel, cripta a fost şi spartă de căutătorii de valori, Richard Scheuchenstein descoperind un craniu în copacul din spatele acesteia. O ramură a familiei a mai locuit în Câlnic, din aceasta provenind un cunoscut motociclist reşiţean din anii 1960-1970, campion naţional împreună cu Werner Hirschvogel.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa. Cu cele două excepţii menţionate, fotografiile provin de la Richard Scheuchenstein

Aceasta este cronica pe scurt a unei mari familii reşiţene de altădată, însă care a fost şi ea victima timpurilor în care a trăit. Familia Scheuchenstein a rămas pentru totdeauna în istoria oraşului şi trecutul său, deşi ţinut cu străşnicie secret chiar şi propriilor descendenţi, se cuvine a fi scos la lumină. Soarta ei a fost prea legată şi prea asemănătoare cu soarta însăşi a Reşiţei pentru a nu face toate eforturile să le descriem aşa cum au fost.

Mircea Rusnac – Reşiţa anilor 1918-1934 în amintirile unui fiu de-al său

18 ianuarie 2011

Palatul Scheuchenstein

Am citit cu interes amintirile reşiţeanului de origine Adalbert Przibram, menite a reînvia pentru cunoştinţele noastre vremuri demult uitate.* Plecat de la o vârstă fragedă din oraşul natal şi purtat de valurile vieţii pe aproape toate meridianele Pământului, Adalbert Przibram a fost totuşi în măsură să ne lase o descriere foarte utilă a vechii Reşiţe şi a oamenilor săi, care trebuie să fie cunoscută şi de noi, cei de acum. De aceea, vom stărui asupra primelor pagini ale amintirilor sale şi ale familiei sale, referitoare tocmai la viaţa Reşiţei din anii 1918-1934, ani tot mai îndepărtaţi de realităţile zilelor noastre.

Născut aşadar la Reşiţa la 19 mai 1922, Adalbert Przibram a locuit la Timişoara din anul 1934. A absolvit Liceul „Constantin Diaconovici Loga” în 1940, devenind inginer chimist la Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi în 1945. În acelaşi an a fondat Biblioteca Britanică din Timişoara, care a funcţionat sub egida Legaţiei britanice din Bucureşti. A condus această bibliotecă până în 1949, când ea a fost închisă de regimul comunist. În 1950 a fost şi el arestat, petrecând ani buni în închisorile şi lagărele comuniste. Din 1969 a trăit în Germania, având ocazia în perioada următoare să viziteze numeroase ţări de pe toate continentele, impresiile culese fiind relatate pe sute de pagini ale cărţii. Însă mereu a rămas cu sufletul la Banat şi la Reşiţa natală. (p. 5)

Tatăl său fusese şeful secţiei de întreţinere a căilor ferate din localitate, însă a murit când Adalbert avea abia doi ani. Rămas singur cu mama sa, a primit de la aceasta o educaţie aleasă. Descriind atmosfera în care se găsea, el avea cuvinte de laudă pentru Banatul acelor timpuri: „De altfel şi Banatul, provincia în care m-am născut, în tot cursul istoriei sale, a excelat prin toleranţa pe care o avea faţă de toţi locuitorii lui. Regiunea a şi fost stăpânită de diverse popoare şi toate au lăsat urme. Aici au fost daci, aici au fost romani, aici au fost turci, austrieci, unguri, sârbi, pentru ca din 1919 Banatul să aparţină României. Pe vremea copilăriei mele trăiau acolo români, germani, unguri, sârbi, evrei, turci, slovaci, bulgari, cehi şi croaţi. Desigur, nu-i pot lăsa pe dinafară pe bieţii ţigani, astăzi sinzi şi roma, care erau singurii izolaţi cumva de oraş, în sensul că la Reşiţa trăiau într-un ghetou din afara oraşului (cartierul Länd de astăzi, n.n.). Dar nici ei nu prezentau o dificultate în ceea ce priveşte încadrarea lor în societate. Lucrând ca muncitori, au fost acceptaţi ca parteneri egali în uzină.” (p. 13)

Până la vârsta de 4 ani, Przibram a locuit împreună cu mama sa în Palatul căilor ferate de pe Str. Independenţei de astăzi. Apoi s-au mutat într-un apartament din vechiul centru al oraşului, într-o casă lipită de biserica ortodoxă aflată pe locul actualei catedrale. Acolo avea să îşi facă şi o serie de prieteni români. (p. 13)

Primul său învăţător a fost Vasile Lugojan. În 1932 a început gimnaziul, unde director era chiar naşul său, Gheorghe Molin. A urmat acolo timp de doi ani, apoi s-a mutat la Timişoara. Între timp şi-a lărgit aria de prieteni şi cunoştinţe, cu unii dintre aceştia regăsindu-se mai târziu în Germania sau în diverse alte locuri. Începea să observe mai atent realitatea din jurul său: „Îmi aduc aminte de oraş, de plăcutele seri de vară, şezând în grădină şi simţind adierea vântului, de zilele de 1 Noiembrie, Ziua Morţilor, când în faţa noastră, pe dealul de vis-à-vis, ardeau mii şi mii de lumânări. Reşiţa avea şi un patinoar, unde mergeam în fiecare seară de iarnă să patinez. În februarie, îmi făcea plăcere să văd, în vremea carnavalului (de Făşang, n.n.), oamenii mascaţi, care se plimbau pe stradă, şi eram fericit când câte unul îmi dădea mâna.” (p. 14-15) Din spatele casei lor, de lângă Bârzava, pleca vara la ora 16 un trenuleţ pentru muncitorii care ieşeau din fabrică cu o oră mai devreme. Acest trenuleţ avea ca destinaţie cele două ştranduri ale localităţii din zona Länd: Ştrandul U.D.R. (lângă centrala Grebla) şi Ştrandul Muncitoresc (actualmente cunoscut ca Ştrandul vechi). Cel al U.D.R.-ului avea un bazin, iar cel muncitoresc era pe Bârzava, care se lărgea în acel loc şi avea o insulă în mijloc. El mergea pe rând la ambele ştranduri, iar seara la ora 20 trenuleţul revenea în oraş. (p. 15)

„Practic, tot oraşul trăia de pe urma muncii în uzină, zeci de mii de muncitori din oraş şi din zonă lucrau acolo, unii venind în fiecare zi cu trenul la Reşiţa, continua Adalbert Przibram. Din fragedă copilărie îmi aduc aminte de zilele de 1 Mai, când muncitorii defilau cu steaguri, cu biciclete împodobite cu hârtie roşie, impresionându-ne pe noi copiii.” (p. 15) Tot atunci începea să meargă în excursii prin frumoasele împrejurimi ale oraşului: la Prolas, unde găseau liliacul înflorit şi mirosind de departe; la peştera Comarnic, cu minunatele ei stalactite şi stalagmite, păstrate foarte bine până în anii 1945-1946, când vizitatorii s-au înmulţit şi au început să apară şi pagubele; la barajul Văliug (Breazova), la Doman, Secul sau Izvoarele Reci. Primăvara, în jurul oraşului se vedeau luminile a mii de licurici. (p. 15)

Mulţi locuitori din acea vreme se ocupau cu vânătoarea şi pescuitul, inclusiv cu prinderea broaştelor (pui de baltă). Erau vânaţi iepuri şi căprioare, se prindeau peşti şi raci din apele de munte. „Totul era în imediata apropiere a Reşiţei. De altfel, tot Banatul excela prin această bogăţie naturală. În Banat găseai de la munte până la râu o serie de produse agricole, toate produsele de minerit, vânat şi pescuit. Banatul e o provincie foarte bogată, care poate trăi din produsele proprii.” (p. 16) În plus, exista o remarcabilă multiculturalitate, prezentă inclusiv la Reşiţa, unde oamenii cunoşteau de la vârste fragede limbile germană, română şi maghiară (cum a fost şi cazul lui Przibram). (p. 16) Erau editate şi diverse publicaţii, între care o revistă de teatru care apărea lunar şi care avea o rubrică intitulată Ce povestesc copiii. În acea rubrică avea să apară şi o povestire a lui Przibram. (p. 17)

În anul 1918, comandantul armatei sârbeşti care a ocupat Reşiţa a fost generalul Carlo Silvi, care era încartiruit în Palatul căilor ferate. Cu această ocazie, el s-a împrietenit cu familia lui Przibram. Mai târziu, în oraş au intrat trupe şi avioane franceze. Legat de acestea, autorul comitea o eroare neintenţionată, scriind că în cimitirul catolic din Reşiţa ar fi mormântul a doi piloţi francezi căzuţi cu avionul în apropierea localităţii, acest mormânt fiind împodobit cu o cruce formată din elicea avionului. (p. 18) În realitate, este vorba de mormântul unor piloţi germani din primul război mondial, de care ne-am mai ocupat în câteva ocazii.

Când în Reşiţa a pătruns armata română, ea era condusă de tânărul ofiţer Burileanu, care a fost încartiruit de asemenea la Palatul căilor ferate şi în consecinţă oaspete al familiei Przibram. (p. 20) Autorul îşi mai amintea de vacanţele de Crăciun şi de Paşti petrecute la Oraviţa, la familia Mészáros, a inginerului şef de secţie la C.F.R. din localitate şi fost coleg cu tatăl său. (p. 21) Din Reşiţa mai ţinea minte prăvălia „Deutsch”, cu delicatese şi coloniale, de unde cumpăra banane şi ananas. De asemenea, Palatul Scheuchenstein, unde locuia doamna cu acelaşi nume. Fiii ei erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. În apropiere se afla şi prăvălia „Göböliös”, cu jucării pentru copii. De acolo Przibram şi-a cumpărat prima bicicletă, de culoare verde, cu care se plimba prin toată Reşiţa. (p. 22)

În vara lui 1934, la vârsta de 12 ani, Przibram şi mama sa părăseau definitiv Reşiţa natală, pentru a-şi putea continua studiile la Timişoara. Totuşi, după cum s-a văzut, amintirea oraşului a rămas mereu vie în memoria sa. Mulţumită acestor amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, este posibil ca şi noi să avem o imagine mai clară a Reşiţei acelor ani. Ani de dezvoltare industrială şi urbanistică, în care numele Reşiţei şi al uzinei sale erau foarte bine cunoscute pretutindeni. Oamenii acelor timpuri pot fi mai uşor întrezăriţi prin cunoaşterea acestei lucrări.

* Adalbert Przibram, Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, Ed. Hestia, 2003, 436 p.

Această carte poate fi citită în întregime aici.

Traducerea acestui articol în limba germană, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Moştenirea reşiţeanului Arnold Kremer

14 ianuarie 2010

Reşiţa a avut de-a lungul timpului numeroşi colecţionari şi oameni pasionaţi de tot ceea ce era nou şi interesant în lumea din jurul lor. Unul dintre aceştia a fost bătrânul Arnold Kremer, care întreaga viaţă a adunat imagini, fotografii, vederi şi cărţi poştale care ilustrau oraşul natal. S-a sinucis după ce inundaţiile catastrofale din 1997 i-au distrus casa situată pe Strada Văliugului şi i-au zădărnicit întreaga agoniseală. Din fericire, colecţia de imagini a fost salvată şi ea poate fi de mare folos celor preocupaţi de trecutul Reşiţei. Datorită pasiunii lui Arnold Kremer suntem astăzi în măsură să vedem cum arăta oraşul nostru în vremuri demult apuse şi din care de cele mai multe ori nu mai există niciun martor în viaţă. De aceea, putem afirma fără reţinere că moştenirea rămasă de la el este într-adevăr nepreţuită.

Am împărţit cele peste 100 de imagini pe câteva categorii, în funcţie de obiectivele prezentate şi de perioada istorică în care au fost imortalizate. Astfel putem surprinde evoluţia în timp a unor clădiri sau a unor străzi din oraş sau putem admira, din păcate doar post factum, unele monumente demult dispărute, dar care altădată constituiau faima Reşiţei. Activitatea industrială, atât de puternică odată, este fireşte foarte bine reprezentată. În fine, nu lipsesc nici locurile de agrement sau unele ceremonii funerare ale personalităţilor din alte vremuri. Vom prezenta în continuare pe scurt aceste categorii în care am împărţit fondul Arnold Kremer.

Vederi generale ale Reşiţei. Un deosebit interes prezintă două cărţi poştale identice în conţinut (autor L. Braumüller), cu singura diferenţă că una este alb-negru şi alta color, prima având ştampilă din 1903, care înfăţişează o largă imagine a oraşului luată de pe Dealul Crucii. În prim plan se văd coşurile fumegânde ale uzinelor. O altă imagine la fel de valoroasă este luată de pe Dealul Golu în 1911, având în apropiere Fabrica veche de maşini. O vedere generală realizată de Otto Schwarz în 1927 pune accent pe instalaţiile industriale, iar alta bilingvă („Vedere generală – Totalansicht”) pe clădirile oraşului vechi. Pe cartea poştală a lui A. Weiss se pot vedea inclusiv Vila veche uzinală, ca şi Şcoala siderurgică şi Fabrica veche de maşini. O altă carte poştală interbelică prezintă partea oraşului cuprinzând Liceul de piatră şi Fabrica de locomotive. În sfârşit, un număr de două vederi generale din timpul Republicii Populare Române (una având ştampilă din 1965) ilustrează zona Reşiţei Române, acum complet modificată, respectiv zona din preajma Halei Diesel, din care, de asemenea, prea puţin a mai răzbătut până astăzi.

Clădiri existente şi acum. Două imagini de la începutul secolului al XX-lea ne prezintă clădirea Vilei Koch (fotograf: Karl Szabonáry) şi interiorul bisericii romano-catolice, ambele relativ nemodificate până în prezent. La fel, Şcoala de beton, imaginea purtând o ştampilă poştală din 1911, sau Vila direcţională, fotografie editată de Otto Schwarz în 1928. Se păstrează în general neschimbate biserica evanghelică şi parcul din zona Stavila. Sunt remarcabile imaginile Palatului Cultural din 1932 şi Liceului de piatră, ultima editată de fraţii Deutsch.

Strada principală. Deosebită este imaginea din 1905, având în prim plan clădirea Şcolii siderurgice. Pe stradă apare un grup de 12 bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare ale epocii şi însoţiţi şi de un câine. Autor, din nou, L. Braumüller. O altă imagine din aceeaşi perioadă, realizată de Karl Neff, prezintă zona viitorului Magazin universal, pe atunci ocupată de Spitzpark. Strada, încă neasfaltată, era deosebit de mocirloasă. Vederea aceleiaşi străzi din 1911 surprinde inclusiv stâlpii de curent şi de telefon instalaţi. Şi Strada Canalului este reprezentată pe una dintre imagini, împreună cu vechiul canal şi cu calea ferată cu dublu ecartament. O vedere interbelică surprinde zona Stavila cu podul sudat peste Bârzava, iar alta, a fraţilor Deutsch, Bulevardul Principesa Elisabeta din zona vechii Primării. Tot fraţii Deutsch au mai editat şi alte două imagini ale actualei Străzi Paul Iorgovici, pe atunci pavată cu piatră cubică şi având copaci în faţa caselor, iar în fundal coşurile uzinei. O carte poştală ilustrând acelaşi loc în vremea Republicii Populare arată că între timp copacii au dispărut. A apărut în schimb clădirea Universalului vechi, prezentă pe alte două cărţi poştale, una bilingvă (româno-rusă) denumindu-l „Magazin de stat”. Au apărut de asemenea Blocul „6 Martie” şi Cinema „23 August”, ultimul în clădirea actualei Universităţi.

Clădiri dispărute. Trei dintre cele 11 imagini din această categorie prezintă Palatul Scheuchenstein, altădată mândria Reşiţei. Pe una dintre acestea, realizată de fraţii Deutsch, mai apărea şi Grădina „I.G. Duca” din Stavila, atunci mult mai bine întreţinută decât astăzi. O carte poştală editată de Otto Schwarz în 1928 prezenta vechiul canal („Galeria ereditară”) şi „Podul de Stavilă”, construit din lemn înaintea celui din 1930. O stradă complet dispărută între timp, Gheorghe Coşbuc, apare tot pe o imagine a fraţilor Deutsch, cu ştampile din 1938. În prim plan era clădirea „Casei de păstrare reşiţană”, fondată în 1877. Aceeaşi stradă, traversată de un pod feroviar care lega cele două părţi ale uzinei, apare şi într-o altă imagine, iar Strada Mihai Viteazul, astăzi în mare parte demolată, era prezentată de fraţii Deutsch, fiind de asemenea străjuită de copaci pe ambele părţi. Pe aceeaşi stradă se afla, în primii ani postbelici, localul Teatrului de Stat, clădire care, nici ea, nu mai există acum. Similară este şi situaţia impunătoarei fântâni arteziene existente cândva în Piaţa Republicii. Nici clădirea masivă cu un etaj de lângă biserica evanghelică nu mai poate fi admirată decât în fotografii, ca şi staţia de autobuz din zona „Poarta 1”, având în preajmă o pompă de apă, trotuar larg şi strada pavată cu piatră cubică.

Furnalele sunt ilustrate într-un număr de patru imagini. Una, cu ştampilă din 1906, le arată din apropiere, surprinzând şi biserica romano-catolică. Cea a lui L. Braumüller din 1908 le prezintă în cadrul industrial general. Cartea poştală color a fraţilor Deutsch din perioada interbelică le arată din nou din apropiere (incluzând biserica), iar alta alb-negru a aceloraşi reuşea o prezentare exclusivă.

Vederi industriale. Acestea, cum era de aşteptat, reprezintă mai bine de o treime din totalul colecţiei. Una, antebelică, surprindea un sector uzinal aflat pe malul Bârzavei, împreună cu un pod şi un tren de epocă. Două cărţi poştale din 1928 ale lui Otto Schwarz prezentau în amănunt mecanismele situate la baza furnalelor. Altele trei, cu acelaşi autor şi aceeaşi datare, reliefează cuptoarele Martin. O alta nedatată, dar tot din perioada interbelică, arată Hala de turnare a Oţelăriei Siemens-Martin a U.D.R.-ului. Două imagini din 1908 ilustrează Fabrica veche de maşini, cea a lui L. Braumüller din exterior, iar cea a lui Anton Neff din interior. O altă fotografie conţine un troliu de foraj din interiorul aceleiaşi fabrici, iar alta – sectorul cu maşini pentru mufe din cadrul Fabricii noi de maşini. Patru cărţi poştale editate de Otto Schwarz în 1928 ilustrează Turnătoria de oţel (două) şi turnarea oţelului pentru laminoare (tot două). „Forjăria” apare într-o carte poştală a fraţilor Deutsch din 1927, iar ciocanul mare şi ciocanul mic de roţi la Otto Schwarz (1928). În toate sunt prezenţi şi muncitorii, făuritorii produselor industriale. În 1927 Otto Schwarz fotografia interiorul Fabricii de locomotive, iar altă imagine ne prezintă locomotiva „Principesa Elena”, având ecartament îngust. Ajustajul era înfăţişat încă din 1913, iar ulterior fraţii Deutsch prezentau imaginea unui jgheab de transport pentru calcar. În alte imagini mai apar: Fabrica de amoniac, foalele turbo de 2.300 de cai putere (editor Anton Neff) şi generatoarele de gaz (Otto Schwarz, 1928).

Ceremonii funerare. O carte poştală din 1915 prezintă înmormântarea a doi aviatori germani prăbuşiţi la înălţimea Cozia din preajma Reşiţei (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice). Strada principală era efectiv invadată de mulţime. Cartea poştală a lui Otto Schwarz din 1930 prindea de aproape imaginea elicei aşezate la căpătâiul lor în loc de cruce, aceasta fiind prezentă şi pe o altă vedere, nedatată, care înfăţişa un cadru mai larg al oraşului. O altă imagine prezenta mormântul proaspăt acoperit cu numeroase coroane al tânărului preot romano-catolic Paul Fulda (1892-1922), situat lângă vechea capelă a Cimitirului nr. 3. Peste câţiva ani murea Ilka Pittner (1884-1928), prilej cu care a fost fotografiată înmormântarea acesteia de pe Strada Furnalelor. În centrul imaginii poate fi văzut soţul ei, proprietarul vechii Şcoli Pittner. În sfârşit, alte două fotografii înfăţişează o înmormântare în zona catedralei, putând fi observate piatra cubică de pe stradă şi firma Magazinului de textile U.D.R.

Amenajări hidrotehnice şi de agrement. Editura Anton Neff ilustra, într-o carte poştală color, „barajul de apă” de la Breazova şi încântătoarea zonă din jur. O imagine alb-negru prezintă rezervorul de apă de pe Strada Rândul III, iar altele două – distracţia reşiţenilor la „Strandbad”, cum îl denumeşte cea editată de fraţii Deutsch.

Toate aceste imagini, dintre care unele pot fi admirate pe http://www.banaterra.eu, http://banatuldemunte.blogspot.com, http://gltresita.wordpress.com şi http://www.caon.ro/stiri/im:caon:news-caras/articol/au-descoperit-resita-veche/cn/news-20091217-07004682, sunt mărturii nepreţuite ale istoriei Reşiţei şi a reşiţenilor. La fel ca şi colecţia lui Arsene Boar şi ale altora existente în locuinţele vechilor concetăţeni, cele peste 100 de fotografii adunate timp de o viaţă de Arnold Kremer reprezintă un semnal foarte energic al faptului că nu trebuie să ne uităm trecutul.