Mircea Rusnac – Informații istorice din Banatul sârbesc

1 iulie 2021

1. Timp de aproape două secole și jumătate, Panciova a fost un foarte important centru de producție a mătăsii. Activitatea a început în anul 1733, dezvoltându-se tot mai mult în perioada următoare. În secolul al XX-lea era cel mai important producător de mătase al Regatului Iugoslaviei. Activitatea în domeniu a scăzut însă în timpul regimului comunist, fiind sistată în 1967.

2. Romeo și Julieta din Banatul sârbesc

După cucerirea austriacă, în Banatul depopulat au început să vină oameni din toate direcțiile. Între ei au fost și numeroși sârbi de la sud de Dunăre, care s-au așezat în câmpia bănățeană.

Într-o familie a noilor veniți era un băiat numit Dobrița, iar în alta era o fată, Marghita. Cei doi s-au îndrăgostit, dar, spre deosebire de eroii shakespeareani, familiile erau de acord cu relația lor. Totul a fost bine și frumos până când au început nunta.

1736. Turcii au năvălit vijelios în Banat. Tocmai când lumea participa la nunta lui Dobrița cu Marghita, s-au pomenit atacați din toate părțile. A urmat un măcel groaznic, fiind lăsați în viață numai cei doi miri. În final au fost și ei uciși, împreună.

Evident, au fost îngropați alături. Iar după numele lor au fost botezate două sate din Banat. Astăzi, satele Dobrița și Marghita sunt în sudul Banatului sârbesc.

3. 23 iunie 1817. La această dată, Karađorđe, conducătorul răscoalei sârbilor din imperiul otoman, s-a aflat incognito la Vârșeț, unde locuia la hotelul „La lebede”. Participând la o slujbă la biserica Sfântul Nicolae, a donat mulți bani de aur, atrăgând astfel atenția asupra lui și stârnind suspiciunile poliției. Prin urmare, proprietarul hotelului unde locuia l-a sfătuit să fugă. În grabă, el nu a mai apucat să-și achite nota de plată și a lăsat în contul ei două pistoale de argint pe masă. De atunci, proprietarul hotelului a schimbat numele acestuia în „Două pistoale”. Clădirea, datând din secolul al XVIII-lea, există și astăzi în Vârșeț.

4. La 28 mai 1826, un locuitor din Alibunar a fost condamnat la moarte pentru infracțiune. Executarea sentinței a fost amânată cu șapte zile. În a treia zi însă el a fost grațiat, cu o condiție: să alerge de zece ori printre trei sute de soldați dispuși pe două rânduri, fiecare urmând să îl lovească cu un băț.

5. Acum un secol și jumătate, cofetăria „Mogos” din Biserica Albă era cea mai importantă din întregul Imperiu austro-ungar. De acolo era aprovizionată permanent cu prăjituri Curtea imperială de la Viena. Conform tradiției locale păstrate până astăzi, în fiecare seară un tren special transporta de la Biserica Albă la Viena prăjiturile care în dimineața următoare se aflau pe masa lui Franz Iosif, a lui Sissi și a membrilor familiei imperiale. Poftă bună!

6. La 25 martie 1923 a fost inaugurată linia aeriană Paris-București, cu escală la Panciova. În acea zi a zburat un avion mic cu numai patru pasageri.

Din septembrie 1923, linia a devenit permanentă. Viteza avionului era însă destul de redusă, astfel încât s-a optat ca o parte a zborului să se desfășoare noaptea. Zboruri de noapte aveau loc pe distanțele Paris-Strasbourg și Panciova-București. Linia a funcționat până în anul 1927. În acest mod, Panciova a intrat în istoria aviației mondiale ca prima destinație a unui zbor de noapte.

Mircea Rusnac – Istoria învățământului special din Banat

3 iunie 2021

Inginerul Gheorghe Moldovan a predat mulți ani în învățământul special timișorean, după care, folosind experiența acumulată, a scris o serie de cărți valoroase despre trecutul acestui tip de învățământ, atât de puțin cunoscut, dar în același timp având o tradiție foarte îndelungată în regiunea Banat. Utilizând lucrările pe care ni le-a pus cu generozitate la dispoziție, vom putea înțelege mai bine modul în care învățământul special s-a dezvoltat de-a lungul timpului în această regiune.

Încă în anii 1503-1508, timișoreanul Pelbárt Ladislau, singurul autor de incunabule născut pe teritoriul României actuale, preciza că „în cazul defectelor de vorbire, există o diferență categorică între deficiența anatomică și deficiența funcțională.” El a pus bazele concepției conform căreia „surdomuții nu vorbesc pentru că nu aud.” Acesta era un adept al teoriei conform căreia „de multe ori surdomutitatea are și alte cauze, în afara celor anatomice.” Precizările sale reprezintă prima concepție științifică referitoare la natura și cauzele surdomutității.

La începutul anului 1836, educarea surdomuților a devenit o sarcină a școlilor. Au fost înființate școli particulare. De asemenea, în același an au apărut școlile pentru surdomuți de la Bozovici și Biserica Albă, localități situate pe teritoriile Regimentelor grănicerești.

Școala de la Biserica Albă a funcționat până în anul 1853. În cadrul ei, învățătorii lucrau individual cu elevii, fiind găsiți la început numai doi surdomuți. Învățătorii erau însă angajați ai statului. În toamna anului 1838, Comanda Generală a Învățământului Grăniceresc din Banat a stabilit ca Școala Normală din Iasenova, de lângă Biserica Albă, să pregătească viitorii învățători și în metodica educării surzilor.

În acei ani, un învățământ bănățean destinat deficienților de auz nu s-ar fi realizat dacă nu se exercita o presiune în acest sens din partea administrației imperiale. Un document din 1 aprilie 1836 precizează clar: „Instruirea tuturor surdomuților din Monarhia Imperiului Austriac.” Aceasta demonstrează intențiile iluministe ale Vienei pentru educarea tuturor tinerilor de vârstă școlară.

În 1838, când copiii surdomuți Pavel Velcotă din Dalboșeț și Mihăilă Loghin din Lăpușnicu Mare erau trimiși la Bozovici, școala de surdomuți de acolo exista și era cunoscută în întreaga zonă. Existența Școlii de Surdomuți de la Bozovici a fost legată de persoana învățătorului Michael Hoffmann. Cel puțin până în anul 1849, la Bozovici a funcționat prima școală de surdomuți de pe teritoriul de astăzi al României. În acea perioadă, în Ungaria mai exista numai Institutul de Surdomuți din Vácz, iar în Transilvania, Școala Privată de la Dumbrăveni.

Între anii 1837-1844, pentru educarea surzilor din Bozovici a activat învățătorul Thomas Staschek. El a absolvit Școala Normală din Panciova. La Bozovici era folosit un manual în limba germană intitulat Gândirea intelectuală și învățarea limbajului, cu aplicații la învățătura religioasă și morală și la viață, editat la Viena în 1836. Din el se poate deduce metoda folosită la Bozovici. Este cel mai vechi manual de metodică destinată educării copiilor surzi care a fost în mod sigur utilizat pe teritoriul actual al României.

În 1848 există informații despre ființarea unei școli pentru orbi la Orșova Veche, după ce în 1846 apăruse și una la Bozovici.

În 1862 a avut loc în Banat un al doilea eveniment legat de educația surdomuților. Glausz József, fost profesor la Institutul de Surdomuți din Viena, a fost delegat la o școală romano-catolică din Vârșeț care pregătea viitori învățători, unde a predat noțiuni specifice pedagogiei surzilor. Din punct de vedere teoretic, absolvenții școlii din Vârșeț erau pregătiți să se încadreze într-o școală de specialitate. Dar în zonă neexistând pe atunci nicio școală de surdomuți, cursurile au rămas fără efect.

La recensământul efectuat în 1890, în Banat erau 1.441.923 de locuitori, dintre care 4.526 handicapați (0,31%), adică un handicapat din 318 cetățeni. Dintre aceștia, un număr de 1.295 erau surdomuți, 1.447 orbi, 673 cu debilitate mintală ușoară și 1.808 cu debilitate mintală gravă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, în Timișoara au funcționat patru forme de învățământ special: pentru surdomuți, pentru corectarea defectelor de vorbire, pentru orbi și pentru debili mintali. Inițiatorul acestora a fost învățătorul de etnie germană Karl Schäffer, originar din Beșenova Nouă (1841-1912).

Schäffer a lucrat din toamna anului 1863 la Școala Elementară din Timișoara-Iosefin. El se specializase la Viena în educarea surdomuților. Primul său elev a fost Steiner Móritz, pe care îl educa în particular. Însă puțini părinți își permiteau angajarea unui profesor particular specializat în educația surdomuților.

La 1 octombrie 1885 a fost deschisă Școala Particulară de Surdomuți din Timișoara. Directorul ei era Karl Schäffer, alături de care se mai aflau doi învățători: Ottrubay Adám și Elias Jakab. În toamna lui 1889 a fost înființată școala profesională de surdomuți, care în 1893 a devenit Institutul de Surdomuți al Orașului Timișoara. Aici erau înscriși și elevi din afara Timișoarei, având un internat și o școală profesională. În 1897 a primit clădire proprie.

În anul școlar 1910-1911 la Institut existau opt clase separate cu opt profesori diferiți. Numărul total al elevilor era de 104. Corpul profesoral avea 16 cadre cu diplomă pentru învățământul surdomuților. După pensionarea lui Schäffer din 1906, director a devenit Zádor Endre. În 1931 cel de-al treilea director era Gheorghe Atanasiu. Iar în 1951 instituția a fost transformată în Școală Profesională Specială destinată surdomuților.

În 1885 s-a înființat Școala de Surdomuți din Arad. Printre filantropii de seamă ai acesteia trebuie amintită împărăteasa Elisabeta (Sissi), care în anul 1895 a donat 30.000 de coroane pentru ajutorarea copiilor surdomuți săraci.

Institutul de Surdomuți din Timișoara a decretat în 1900 obligativitatea învățământului surzilor pe raza sa de jurisdicție, aceasta fiind prima măsură de acest fel din Ungaria de atunci și din România de astăzi, iar la 23 aprilie 1909 a primit Medalia de Aur la Expoziția Școlilor Speciale de la Londra.

Asociații ale surzilor s-au constituit la Arad în 1913 și la Timișoara în 1914. Ele se intitulau „de cultură și ajutorare”. Ofereau cu dobândă unele ajutoare financiare și se ocupau cu organizarea diferitelor manifestări relaxante (baluri) și distractive (excursii), maialuri, concursuri etc. În Banat, spre deosebire de Vechiul Regat, existența unui astfel de institut era considerată o mândrie pentru orașul respectiv, autoritățile locale prezentându-l fiecărui oaspete important care venea în localitate. În perioada interbelică, la Timișoara au fost și elevi din județele Arad, Bihor, apoi și din Transilvania, Muntenia, Moldova și Dobrogea. După cum reiese dintr-un anuar editat de Institutul de surdomuți din Timișoara în anul școlar 1930-1931, acesta avea 71 de elevi înscriși, care proveneau din următoarele regiuni: Banat (27 elevi), Ardeal (20), Țara Românească (15), Basarabia (1), Moldova (4), Dobrogea (2) și doi elevi erau orfani, neavând domiciliu. Această situație a continuat pe toată durata perioadei interbelice.

Directorul Institutului, Gheorghe Atanasiu, afirma că în 1935 Banatul avea 2.500 de surdomuți, 600-800 de orbi și 4.000 de deficienți mintali. Pentru aceștia existau: un Institut de surdomuți la Timișoara cu 100 de locuri, un Institut de orbi adulți la Arad cu 40 de locuri și un Institut de debili mintali la Ineu, județul Arad, cu 130 de locuri.

La 10 august 1921, primarul Timișoarei, Cornel Grofșorean, a încercat să desființeze școala de surdomuți, dorind preluarea de către Primărie a celor două imobile în care aceasta își desfășura activitatea. Ministerul Instrucțiunii s-a opus. Atunci Primăria a anulat fondurile de întreținere a acestora. Directorul Zádor Endre, care conducea școala din 1906, a obținut fonduri ministeriale, până când Primăria a fost obligată să asigure întreținerea școlii. Primăria a acordat jumătate din spațiul deținut de școală Gimnaziului maghiar de fete, situație care s-a păstrat până în anul 1938.

În 1932, directorul Gheorghe Atanasiu din Timișoara, cu aprobarea Ministerului Sănătății, a înființat un Laborator medico-pedagogic. Acesta a funcționat până la sfârșitul anilor 1950. Primul manual școlar pentru elevii surdomuți a fost editat la Timișoara în 1931. Autorul său era același Gheorghe Atanasiu. În 1932 a apărut la Timișoara primul manual de religie pentru elevii surdomuți, autor fiind Zsutty Adalbert. În 1933 a fost editată și o Biblie pentru copiii surdomuți din clasele superioare.

În anii 1898-1899, la Școala de surdomuți din Timișoara a fost amenajată o sală separată pentru bâlbâiți. În 1904 a apărut logopedia timișoreană. Cursurile pentru vindecarea defectelor de vorbire au ținut cinci ani școlari. Timișoara a fost al doilea oraș al României actuale, după Arad în 1891, în care s-au organizat activități logopedice. Cursurile au fost închise în anul 1908. Abia după cel de-al doilea război mondial, la Timișoara s-au înființat centre de logopedie, atât independente, cât și pe lângă spitale.

În anul 1900, la Timișoara a apărut prima carte de logopedie tipărită pe teritoriul de astăzi al României. Autor era Roboz József, titlul ei fiind Ce este bâlbâiala și cum poate fi ajutată? Era mai degrabă o broșură. Din cauza faptului că a fost scrisă în limba maghiară, ea a rămas necunoscută autorilor români ulteriori din domeniu. Însă a fost prima lucrare de specialitate tipărită în părțile noastre.

În luna mai 1904, timișoreanul Anton Seiler a donat bani pentru înființarea unui institut destinat orbilor, independent de cel de surdomuți. Acesta avea să fie deschis la 25 martie 1905. În perioada interbelică, directorul său a fost Ioan Artene. Însă după cel de-al doilea război mondial întreaga activitate din acest domeniu a fost reorganizată.

Tot Karl Schäffer a avut și inițiativa înființării unui institut pentru debilii mintali. În anul școlar 1907-1908, într-o casă închiriată din cartierul Elisabetin a fost înființată o clasă compusă din șase elevi debili mintali, învățătorul lor fiind Stanczel János de la Institutul de Surdomuți. Însă după acest an experimentul nu a mai fost continuat. În anul 1904 a fost înființat amintitul Institut pentru Debili Mintali de la Ineu, care ființează și astăzi.

Schäffer a dorit să transforme Timișoara într-un mare centru al învățământului special, însă nu a reușit decât parțial. Învățământul pentru debili mintali a avut numai un caracter meteoric, cursurile pentru corectarea defectelor de vorbire au durat numai patru ani și nouă luni, Institutul de Orbi a rămas la o capacitate mică. Numai Institutul de Surdomuți s-a dezvoltat și a constituit un model pentru alte orașe.

Acestea sunt principalele idei pe care le-am desprins din lucrările lui Gheorghe Moldovan, unde bineînțeles că pot fi găsite mult mai detaliat. Lucrările pe care le-am utilizat sunt următoarele:

Gheorghe Moldovan, Începuturile învățământului special în Timișoara, Ed. Politehnica, Timișoara, 2007.

Gheorghe Moldovan, Istoria învățământului bănățean pentru surdomuți, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2010.

Gheorghe Moldovan, Emilia Hauszar, Prima carte de logopedie tipărită în România Timișoara -1900, Ed. Politehnica, Timișoara, 2012.

Gheorghe Moldovan, Literatura surdologică în România interbelică, Ed. Politehnica, Timișoara, 2015.

Gheorghe Moldovan, Învățământul orbilor în Banat la jumătatea secolului al XIXlea, în Morisena, nr. 4/2018, pp. 12-13.

Gheorghe Moldovan, Învățământul deficienților din prima jumătate a secolului XIX, în Ardeal și Banat, Ed. Politehnica, Timișoara, 2019.

Gheorghe Moldovan, Educarea surdomuților în România de la primele preocupări până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Ed. Politehnica, Timișoara, 2019.

Mircea Rusnac – Testamentul lui Max Ausnit

5 ianuarie 2021

Numele lui Max Ausnit nu mai are nevoie de nicio prezentare. A fost un mare industriaș și un personaj important al României interbelice. A condus destinele Uzinelor de Fier și Domeniilor Reșița în perioada 1929-1948, când acestea reprezentau cel mai important centru industrial al României și unul dintre marile centre europene. Nevoit să părăsească țara după ce comuniștii au ajuns la putere, Ausnit s-a refugiat în Statele Unite. La 11 iunie 1948 comuniștii români au naționalizat firmele industriale, Reșița fiind prima pe listă. La o săptămână după ce i-au fost astfel furate proprietățile, Ausnit și-a redactat testamentul, act fundamental care a stat ulterior la baza revendicărilor urmașilor săi. După 1989, aceștia au primit despăgubiri însemnate de la statul român.

Prin bunăvoința lui Ovidiu Pui ne-a parvenit copia legalizată a testamentului lui Max Ausnit, pe care îl publicăm integral mai jos. Este un document care poate interesa nu numai istoriografia bănățeană, ci și întreaga istoriografie românească. Așadar, acesta este testamentul unui important personaj al trecutului nostru.

*

Subsemnatul MAX AUSNIT, cu reședința în orașul, comitatul și statul New York, revoc prin prezentul toate testamentele, anexele, precum și orice alte înscrisuri cu caracter testamentar întocmite de mine anterior celui de față, și, în cele ce urmează, îmi exprim voința în mod public și declar prezentul testament ca fiind ultima mea dorință și ultimul testament, după cum urmează:

ÎN PRIMUL RÂND, doresc ca toate datoriile mele dovedite și toate cheltuielile de înmormântare să fie achitate de îndată ce va fi posibil după moartea mea.

ÎN AL DOILEA RÂND, las drept moștenire dragelor mele surori, GISELLA și LEONORA, în părți egale, suma totală care mi se va cuveni de la Iremece.

ÎN AL TREILEA RÂND, las drept moștenire scumpei mele nepoate în linie indirectă, LILLY, suma de 10.000 Es.

ÎN AL PATRULEA RÂND, restul sau rămășițele averii mele mobiliare și imobiliare deținute de mine personal sau în comun, indiferent unde s-ar afla aceasta și indiferent unde se va întâmpla să îmi dau obștescul sfârșit, sau la care aș avea dreptul la data decesului meu (inclusiv toate bunurile rămase neatribuite fie prin prescrierea dreptului, fie din alte motive), doresc a fi împărțite astfel:

(a) Una jumătate din restul averii mele las moștenire dragului meu fiu, STEPHEN AUSNIT, ca să se bucure de ea în mod indisputabil și definitiv; dar, dacă se va întâmpla ca el să decedeze înaintea mea, aceasta va reveni urmașilor lui legitimi și în viață, în bloc, nu individual, și în părți egale.

(b) Una jumătate din restul averii mele las curatorilor mei numiți mai jos, ÎN PĂSTRARE (FIDEICOMISIUNE), pentru a o folosi și a o încredința astfel:

Pentru a păstra, investi și reinvesti această parte de avere și pentru a încasa chiriile, veniturile, dobânzile, dividendele, roadele și beneficiile ce vor rezulta din aceasta și, după achitarea sau stingerea tuturor cheltuielilor legate de executarea mandatului lor, pentru a calcula și a remite venitul net rezultat din aceasta și pentru a transfera și a remite suma principală după cum urmează:

(a) Pe durata minoratului fiului meu, EUGEN ROBERT AUSNIT, să cheltuiască din veniturile menționate, în scopul susținerii, întreținerii și educației sale, atât cât trebuie, după părerea mandatarilor mei, pentru îndeplinirea celor de mai sus și să acumuleze, pe perioada minoratului fiului meu și în avantajul acestuia, veniturile suplimentare.

(b) La data la care fiul meu numit mai sus va fi împlinit vârsta de 21 de ani, să îi transfere și să îi predea acestuia tot ceea ce s-a acumulat ca venit, și

(c) După aceea, să predea fiului meu numit mai sus venitul rezultat din valoarea principală a averii încredințate prin curatelă, în rate trimestriale, care să fie cât mai egal ca valoare pe cât posibil, până când acesta va fi atins vârsta de 26 de ani și, odată ajuns la această vârstă, să îi transmită, să îi remită, să îi transfere și să îi predea una pătrime din valoarea la acea dată a averii încredințate lor, pentru a-i reveni acestuia în mod indisputabil și definitiv, și

(d) După aceea, să transfere fiului meu numit mai sus, EUGEN ROBERT AUSNIT, venitul provenit din valoarea principală a restului averii încredințate prin curatelă, în rate semestriale, în rate cât mai egale ca valoare pe cât posibil, pe întreaga durată a vieții acestuia.

(e) Îi autorizez și îi împuternicesc pe curatori ca, în măsura în care ei, la libera și neîngrădita apreciere, vor considera că susnumitul fiu al meu, EUGEN ROBERT AUSNIT, este capabil din toate punctele de vedere de a lua asupra sa administrarea unor investiții, proprietăți și alte bunuri în plus față de bunurile care formează pătrimea de avere lăsat în curatelă și care i se va remite și încredința conform paragrafului PATRU (c) al acestui testament, și în pofida oricăror prevederi contrarii, să transmită, să remită, să transfere și să predea fiului meu numit mai sus, după ce va fi împlinit vârsta de 26 de ani, întreaga avere rămasă în administrarea lor sau orice parte a acesteia, la data sau la datele, în maniera și în suma pe care o vor considera ei de cuviință, la libera și neîngrădita lor latitudine.

(f) În cazul decesului fiului meu, fie anterior împlinirii vârstei de 26 de ani sau după aceea, să transmită, să remită, să transfere și să predea suma principală constând din fondul de curatelă și din venitul acumulat, în măsura în care va exista, urmașilor legitime în viață ai susnumitului meu fiu, în bloc, nu individual, și în părți egale, iar în cazul în care nu ar exista urmași legitimi, să transmită, să remită, să transfere și să predea suma principală constând din fondul de curatelă și din venitul acumulat, în măsura în care va exista, fiului meu numit mai sus, STEPHEN AUSNIT, dacă va fi în viață la acea dată sau, dacă va fi mort la acea dată, urmașilor legitimi în viață ai acestuia, în bloc, nu individual, și eu în părți egale.

ÎN AL CINCILEA RÂND, doresc ca executorul meu testamentar sau curatorii mei să achite toate taxele, indiferent de natura acestora (inclusiv, dar nu numai, cele legate de moștenire, avere, legat, transfer, succesiune și alte taxe și impozite similare), ce ar putea fi impuse, calculate sau percepute corespunzător pe seama averii mele sau a unei părți din aceasta de către un stat străin, pentru acele bunuri din averea mea care se vor fi aflat în respectivul stat străin, și, de asemenea, ca respectivele taxe să nu fie achitate din acele bunuri din averea mea care se găsesc în Statele Unite.

ÎN AL ȘASELEA RÂND, în afara puterilor conferite lor prin lege, le acord executorului meu testamentar și curatorilor mei următoarele puteri depline, pe care și le vor putea exercita în orice moment și ori de câte ori doresc – executorului, în ceea ce privește toate bunurile din averea mea, mobiliare și imobiliare, deținute de mine personal sau în comun, până când va fi administrată și distribuită definitiv, iar curatorilor, în ceea ce privește toate bunurile din averea mea, mobiliare și imobiliare, deținute de mine personal sau în comun și încredințate lor sub curatelă, astfel:

(a) pentru a reține, la latitudinea lor și pe perioada pe care ei o vor considera oportună, toate investițiile și bunurile aflate în proprietatea mea la data morții mele și de a majora investiția în oricare din aceste bunuri, fără a răspunde pentru eventualele pierderi cauzate de reținerea respectivelor investiții sau bunuri;

(b) pentru a schimba unele investiții și bunuri și pentru a investi și reinvesti toate fondurile sub curatelă sau o parte a acestora în acele valori mobiliare, investiții sau alte bunuri pe care aceștia, la latitudinea lor, le vor considera indicate, indiferent dacă acestea vor fi deschise investițiilor de fonduri sub curatelă de către legile Statului New York sau în alt mod;

(c) pentru a vinde, oficial sau în particular, pentru a cesiona, a transmite sau a acorda drepturi preferențiale asupra unor bunuri, pentru ale ipoteca, gaja sau pentru a împrumuta în contul lor, pentru a concesiona cu sau fără clauza de reînnoire, pentru a schimba sau a dispune în orice alt mod de respectivele bunuri, în orice scop și pe orice perioadă; prin aceasta descarc celelalte părți la respectivele tranzacții de obligația de a verifica necesitatea sau oportunitatea lor sau de a se îngriji de modul de utilizare al prețului;

(d) pentru a îmbunătăți și a construi oricare din proprietățile imobiliare;

(e) pentru a înființa sau pentru a colabora la înființarea unei societăți în scopul deținerii de bunuri și pentru a distribui acțiuni ale unei astfel de societăți în loc de a înstrăina societatea respectivă sau veniturile realizate din aceasta, la valoarea pe care o vor considera corespunzătoare executorul sau curatorii mei; și, în general, pentru a transfera către o persoană juridică orice proprietate mobiliară sau imobiliară și pentru a primi plata corespunzătoare integral sau parțial în valori mobiliare sau în altă formă;

(f) pentru a consimți la reorganizarea, comasarea, fuzionarea, lichidarea, reorientarea sau la alte schimbări în oricare din societăți, firme sau asociații sau la vânzarea sau concesionarea bunurilor acestora sau a unei părți a acestora, a valorilor mobiliare sau a altor bunuri în proprietatea acestora la data respectivă în virtutea acestui testament și, de asemenea, pentru a lua orice măsuri sau a exercita orice puteri cu privire la acestea și pe care le exercita sau le-ar putea exercita în mod legal orice persoană care deține proprietăți similare cu drept deplin, inclusiv, dar nu numai, în scopul exercitării de drepturi preferențiale, depunerii sau schimbării de valori mobiliare, dobândirea unor drepturi de vot, încheierea de înțelegeri sau subscrieri pe care le consideră necesare sau utile în acest scop, toate acestea fără a avea nevoie de a obține permisiunea unei instanțe și, de asemenea, pentru a răscumpăra sau pentru a vinde sau pentru a dispune în alt mod de orice valori mobiliare sau alte bunuri pe care le-ar putea achiziționa, indiferent dacă astfel de tranzacții sunt autorizate pentru investirea fondurilor păstrate în administrare (curatelă) de către legile Statului New York sau în alt mod;

(g) pentru a păstra valorile mobiliare pe numele oricărui titular sau în varianta la purtător, întrucât intenția mea nu este de a solicita înregistrarea valorilor mobiliare pe numele executorului meu sau al curatorilor mei;

(h) pentru a hotărî, la latitudinea lor, felul în care să fie repartizate cheltuielile ocazionată sau legate de administrarea fondului de curatelă între valoarea principală și venitul obținut din acestea;

(i) pentru ca, ori de câte ori va exista nevoia de a împărți averea mea sau fondul dat în administrare în baza acestui testament, în părți sau în acțiuni, sau de a distribui averea sau fondul, îi autorizez pe executorul și/sau pe mandatarii/curatorii mei ca, la aprecierea lor, să efectueze această împărțire sau distribuire în natură, sau parțial în natură și parțial în bani și, în acest scop, să aloce anumite valori mobiliare sau bunuri sau un drept de participare indivizibil aferente/aferent acestora la respectiva parte sau la respectivele acțiuni, alocare sau împărțire pentru care executorul și/sau curatorii mei vor avea, față de orice persoană interesată, puterea de a stabili definitiv și fără putință de tăgadă, oportunitatea operațiunii și valoarea relativă a valorilor mobiliare astfel distribuite sau a bunurilor astfel repartizate;

(j) pentru a alege între valoarea principală și veniturile realizate (fie din averea mea sau din fondul încredințat spre administrare prin acest testament) în legătură cu:

(I) eventualele dividende de capital: cât din acestea, în măsura în care există, reprezintă venit și cât din acestea, în măsura în care există, reprezintă suma principală.

(II) eventualele venituri din bunurile deținute de executorul sau curatorii mei acumulate la un moment dat, la moartea mea sau la data inițială sau finală a unui bun viager sau în orice alt moment (inclusiv chirii și dobânzi acumulate și dividende declarate anterior momentului respectiv, dar plătibile ulterior); referitor la toate acestea, pentru a decide, fără putință de tăgadă, că sunt venituri aferente averii mele sau venituri aferente fondului dat în administrare conform prezentului testament, după caz, iar în cazul în care ar exista în doieli în ceea ce privește persoana căreia îi revin veniturile astfel realizate, să decidă, fără putință de tăgadă, care sunt beneficiarii acestor venituri și în ce proporție fiecare;

(III) în cazul în care există dubii cu privire la natura unui bun viitor (valoare principală sau venit), să decidă, fără putință de tăgadă, că este venit;

(IV) în cazul în care există dubii dacă o cheltuială să fie reținută din valoarea principală sau din venitul realizat din averea mea sau din fondul încredințat în administrare prin prezentul testament, să decidă, fără putință de tăgadă, că aceasta se reține din valoarea principală.

(k) pentru a păstra valorile mobiliare aferente averii mele și/sau aferente oricărui fond dat în administrare, într-un cont de custodie la orice bancă sau societate de investiții; și pentru a angaja serviciile unor reprezentanți sau avocați în scopul administrării averii mele și a executării curatelei instituite prin prezentul, și pentru a delega oricăruia din aceștia autoritatea de executor sau curator, și pentru a-i remunera corespunzător.

ÎN AL ȘAPTELEA RÂND, fiecare decizie luată și fiecare demers întreprins de către executorul meu sau de curatorii mei în exercitarea puterilor acordate prin prezentul testament vor fi obligatorii și fără putință de tăgadă pentru toți cei interesați. Consider că prerogativele foarte largi acordate prin acest testament executorului și curatorilor mei sunt decisive pentru administrarea corespunzătoare a averii mele și a fondului creat în baza acestui testament, și, tocmai de aceea, doresc ca aceste prerogative să fie înțelese într-un mod mai larg ca favorabile acordării unor puteri totale; iar dacă se vor ridica întrebări cu privire la încadrarea oricărora din actele efectuate sau intenționate în limitele prerogativelor acordate în cele de față, răspunsul este afirmativ.

ÎN AL OPTULEA RÂND,

(a) îl numesc ca executor al acestui testament pe scumpul meu fiu STEPHEN AUSNIT, sau, dacă el va deceda înaintea mea, pe scumpul meu frate EDGAR AUSNIT, iar ca curatori ai fondului creat în baza acestui testament, pe susnumiții STEPHEN AUSNIT și EDGAR AUSNIT, sau pe supraviețuitorul lor, și

(b) hotărăsc ca, pentru a fi recunoscuți sau pentru a acționa în calitate de executor sau curator sau în ambele calități, în baza acestui testament, niciunuia dintre aceștia să nu li se pretindă niciun fel de garanție.

(c) în cazul în care unul dintre curatorii numiți în baza acestui testament nu va îndeplini condițiile cerute, în cazul în care va muri sau va demisiona sau va ajunge în incapacitate sau incapabil de a-și îndeplini îndatoririle care îi revin ca curator în baza acestui testament, acesta, printr-un înscris semnat cu propria-i mână și autentificat ca original, va numi un mandatar înlocuitor, fie persoană fizică, fie societate de investiții, pentru a înlocui pe persoana numită mandatar prin acest testament și care, dintr-un motiv oarecare, nu a îndeplinit condițiile, sau a decedat, a demisionat sau a devenit incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle ca curator în baza acestui testament, și declar că o numire făcută în aceste condiții va avea aceeași valabilitate și aceleași efecte ca și cum înlocuitorul ar fi fost numit de mine însumi.

ÎN AL NOUĂLEA RÂND, dacă fiul meu numit mai sus, EUGEN ROBERT AUSNIT, nu va fi împlinit vârsta de 21 de ani la data morții mele, îl numesc pe fiul meu, STEPHEN AUSNIT, ca tutore al acestuia și curator al averii sale până la majoratul acestuia, și dispun ca lui STEPHEN AUSNIT să nu i se pretindă niciun fel de garanție pentru a fi recunoscut și pentru a îndeplini rolul de tutore.

ÎN AL ZECELEA RÂND, orice termen folosit la plural cu referire la curatorii mei va avea aceeași valoare și la singular. De aceea, ori de câte ori, dintr-un motiv oarecare, nu există decât un singur curator recunoscut, acesta va putea exercita oricând prerogativele acordate în baza acestui testament curatorilor mei.

DREPT MĂRTURIE LA CELE DE MAI SUS, astăzi, 18 iunie 1948, în cartierul Manhattan al orașului New York, am semnat, am aplicat sigiliul, am înregistrat și am declarat cele de mai sus ca fiind ultima mea dorință și ultimul meu testament, în prezența fiecăruia din martorii care au semnat, pe care i-am rugat, în prezența celorlalți, să subscrie în prezența celorlalți.

MAX AUSNIT

M. AUSNIT

Înscrisul de mai sus a fost semnat de susnumitul testator, MAX AUSNIT, în cartierul Manhattan, din orașul și statul New York, astăzi, 18 iunie 1948, în prezența noastră și a fost înregistrat și declarat de semnatar, la aceeași dată și în același loc, ca fiind ultima sa dorință și ultimul său testament, la care noi, la cererea sa și în prezența sa, dar și unul în prezența celorlalți, ne-am depus semnăturile ca martori pentru validarea lui, după ce această clauză de validare ne-a fost citită nouă cu voce tare în prezența susnumitului testator.

SAILING P. BARUCH cu reședința la 141 East 56 Street, New York City

PEARL MANKES cu reședința la 7023 20th Avenue, Brooklyn, NY

PERRY AUSSCHNITT cu reședința la 441 East 20th St., N.Y.C.

Mircea Rusnac – Cum s-a ajuns la dezmembrarea Banatului din 1919

30 octombrie 2020

Primul război mondial a modificat radical situaţia geopolitică din Europa centrală şi răsăriteană. Prăbuşirea Imperiului austro-ungar a lăsat un mare spaţiu liber pe hartă, pe care nu au întârziat să îl ocupe statele denumite succesorale, care îşi disputau între ele moştenirea teritorială şi economică a acestuia. Între teritoriile intens disputate s-a aflat şi Banatul, mic ca suprafaţă, însă cu o economie deloc de neglijat în acel timp.

Încă pe parcursul desfăşurării războiului mondial, marile puteri ale Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Italia) au promis întregul Banat atât Serbiei, cât şi României. Conferinţa ambasadorilor statelor Antantei de la Belgrad din 4 august 1915 îl oferea în întregime Serbiei (Ion Gabriel Andrei, Revendicări sârbe şi iugoslave asupra Banatului românesc, în Magazin istoric, august 2019, p. 60.), iar la 4 august 1916, Tratatul de alianţă încheiat de România cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia îl acorda cu aceeaşi generozitate şi României. Trebuie însă precizat că Rusia, principalul susţinător al Serbiei, nu accepta deloc această variantă. Oficialii ruşi doreau să acorde Serbiei cea mai mare parte a Banatului, inclusiv Timişoara. Din acest motiv, înainte de încheierea tratatului cu România sus-menţionat, la 29 iulie 1916, a fost perfectat un Acord secret ruso-francez, prin care părţile se angajau să se înţeleagă între ele asupra deciziilor pe care le vor lua la Conferinţa păcii. (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 162.) Ulterior însă, revoluţia bolşevică a eliminat Rusia din rândul participanţilor la acea conferinţă şi astfel Serbia şi-a pierdut principalul susţinător. Dar nici tratatul cu România nu a mai fost considerat valabil, întrucât în 1918 aceasta a încheiat o pace separată cu Puterile Centrale. Între timp au intervenit în război şi Statele Unite, care au declarat că nu se simt implicate în niciun tratat încheiat fără participarea lor.

La sfârşitul războiului au fost publicate şi cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, care susţineau dreptul popoarelor din fosta Austro-Ungarie de a-şi constitui state proprii. Bazându-se pe aceste elemente, nu mai puţin de trei popoare est-europene şi-au exprimat, prin adunări naţionale, pretenţiile de a alipi Banatul statelor lor. La 25 noiembrie 1918, adunarea de la Novi Sad proclama unirea Banatului cu Serbia. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia era hotărâtă unirea Banatului cu România, iar la 22 decembrie 1918, adunarea maghiarilor de la Cluj cerea unirea Banatului cu Ungaria. După cum se poate vedea, niciuna dintre aceste trei adunări nu s-a ţinut pe teritoriul Banatului, unde în acel moment nicicare dintre numeroasele sale etnii nu deţinea majoritatea absolută a populaţiei.

În aceste condiţii, a apărut şi o a patra tendinţă, susţinută mai ales de alte două importante etnii bănăţene, respectiv germanii şi evreii, care nu aveau în imediata vecinătate state de aceeaşi origine cu ei. Aceştia doreau menţinerea unui Banat nedivizat şi de sine stătător, fără a se alipi niciunui stat riveran. Tendinţa aceasta s-a manifestat atât în perioada existenţei Republicii autonome bănăţene (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919), condusă de evreul Otto Roth, cât şi în memoriul adresat de către germani (şvabi) Conferinţei de pace de la Paris la 16 aprilie 1920. Acesta din urma solicita existenţa unui stat cantonal format din Banat şi Bacica, diferitele etnii urmând a conduce cantoanele în funcţie de preponderenţa lor, după model elveţian.

Este un caz unic în istoria mondială că o regiune a fost declarată „unită” în acelaşi timp cu trei state străine, respectiv toţi vecinii săi. Niciunul dintre aceştia nu a renunţat la partea lui.

În cele din urmă, Conferinţa de pace nu a dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante şi a recurs la soluţia împărţirii Banatului pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În acest mod, voinţa marilor puteri a triumfat şi Banatul a fost împărţit în felul în care îl vedem şi acum. Dezmembrarea sa produsă în 1919 s-a menţinut fără întrerupere până astăzi.

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului din Banatul maghiar

19 august 2020

Multă vreme istoricii bănăţeni au avut o viziune incompletă, ei ocupându-se în special de trecutul acelei părţi a regiunii care din 1919 aparţine României şi neacoperind întregul teritoriu ancestral al Banatului. Prezentând recent atlasul cultural al Banatului sârbesc, am dorit să depăşim această lacună mai mult sau mai puţin voluntară sau chiar impusă de la centru, unde mult timp s-a dorit să avem o istorie „unică şi unitară”.

Mai există un mic colţ al Banatului, o sutime din suprafaţa acestuia, în cadrul Ungariei, la vărsarea Mureşului în Tisa. Am căutat să întregim moştenirea culturală a regiunii prin examinarea trecutului celor câteva localităţi bănăţene aflate în Ungaria şi o prezentăm în cele ce urmează.

Tiszasziget (fost Ószentiván): Biserica romano-catolică, construită în 1913-1914.

Újszentiván: Biserica romano-catolică Sfântul Ioan Botezătorul şi biserica ortodoxă sârbă Adormirea Maicii Domnului.

Szőreg (acum cartier al oraşului Szeged): Ruinele mânăstirii Sf. Filip din epoca regilor arpadieni, care exista deja în 1239. Personalităţi culturale: chimistul Beck Mihály şi istoricul literar Péter László.

Deszk: Castelul Gerliczy (1884) în stil eclectic-clasicist, înconjurat de un parc de 7 ha. Biserica romano-catolică (1904) în stil neogotic, cea mai ornată din regiunea Torontal. Biserica ortodoxă sârbă (1859) are un stil clasicist foarte rar folosit, cu iconostas eclectic.

Klárafalva: Mormântul unui călăreţ avar.

Kiszombor: Biserică circulară din epoca regilor arpadieni (secolul al XII-lea), cu picturi murale din secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea. Conacul Rónay (1835), neoclasic. Castelul Rónay (1858).

Concluzionând, putem spune că întregul Banat istoric este la fel de bogat în monumente ale trecutului, pe care trebuie să le cunoaştem.

Mircea Rusnac – În Banat au fost şi colonişti irlandezi

6 iunie 2020

După 1718, Banatul, asemănat probabil de autorităţile imperiale austriece cu un contemporan Turn Babel, a fost colonizat intens cu oameni care proveneau din toate colţurile Europei. În afară de etniile principale ale Banatului, care mai există şi astăzi, în regiune au fost aduşi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, şi oameni de alte etnii, despre care acum nu mai ştim aproape nimic, deoarece în timp ei au dispărut, fie datorită asimilării de către cei din localităţile învecinate, fie nefăcând faţă diferenţierii climatice dintre Banat şi zonele lor de baştină. Astfel, pentru o perioadă în Banat au existat şi colonişti italieni (la Carani – Mercydorf), francezi (la Tomnatic – Triebswetter), polonezi (la Ostojićevo – Sânmiclăușu de Tisa), loreni (la Seultour şi Charleville, acum reunite în localitatea Banatsko Veliko Selo) şi chiar spanioli (la Becicherecu Mare, pe atunci denumit Barcelona Nouă). 

Iată însă că, datorită colaboratorului blogului nostru Valerius Hora, aflăm că în regiune, mai exact la Caransebeş, au existat în aceeaşi perioadă şi colonişti irlandezi! Amănuntele acestui aspect inedit pot fi găsite în articolul de mai jos.

 

Johann O’Brien, bănăţeanul irlandez. Povestea caransebeşeanului care are statuie la Vienade Valerius Hora

 

Printre personalităţile ale căror nume se leagă de cel al Caransebeşului îl regăsim arareori pe eroul acestui articol – o regretabilă omisiune, având în vedere că povestea vieţii caransebeşeanului Johann von O’Brien este una pe cât de interesantă, pe atât de spectaculoasă. O readucem în actualitate cu convingerea că orice restituire istorică, fie şi una realizată printr-un demers neprofesionist, adaugă încă o tuşă importantă pe vastul tablou al istoriei bănăţene. 

Johann Freiherr von O’Brien, Graf auf Thomond – acesta este numele complet sub care eroul nostru apare în lista cadeţilor absolvenţi ai Academiei Militare Tereziene de la Wiener-Neustadt. Pentru cititorii derutaţi de lungimea acestui nume, să precizăm că titlul de „Freiherr” a fost un mic rang nobiliar uzual în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, unde era considerat un echivalent parţial al titlului de baron. În ceea ce priveşte titlul de Graf auf Thomond (Conte de Thomond), acesta sugerează faptul că Johann von O’Brien era un descendent îndepărtat al vechii familii nobiliare ce domnea odinioară în micul regat medieval irlandez Thomond. Cum a ajuns el în Banat, e o întrebare la care vom încerca să răspundem ceva mai târziu.

Din primul volum al monografiei dedicate de maiorul Johann Svoboda Academiei Militare Tereziene aflăm că Johann von O’Brien, fiul unui căpitan, s-a născut la Caransebeş în data de 25 ianuarie 1776 (după alte surse, 1775). El a fost primit în Academie la 10 martie 1790, la vârsta de 14 ani, şi a fost încadrat în armata austriacă la 3 octombrie 1794, ca stegar al Regimentului de Infanterie nr. 33. A fost înaintat la rangul de locotenent în 1796, locotenent-major în 1799 şi căpitan al Statului Major la 8 martie 1800. În 1805 îl regăsim în cadrul Regimentului de Infanterie 39 al generalului Petru Duka, iar în acelaşi an e transferat din nou la Statul Major, unde primeşte gradul de maior la 1 noiembrie. În luna iunie a anului 1808 intră în rândurile Regimentului de Infanterie nr. 49.

Johann von O’Brien a participat la o serie de campanii militare în perioada Războaielor Napoleoniene (1799-1815), remarcându-se în câteva rânduri prin curaj şi hotărâre pe câmpul de luptă. Un prim act de bravură consemnat în documentele vremii a fost acela de la 21 aprilie 1809, când Johann von O’Brien, aflat la comanda primului batalion al Regimentului de Infanterie 49, a asigurat ariergarda flancului stâng în timpul unei retrageri în apropierea oraşului Landshut, reuşind să întârzie avansul trupelor inamice până când armamentul şi proviziile au fost puse în siguranţă. La Edelsberg, în data de 3 mai, O’Brien a dejucat printr-un atac la baionetă o acţiune care urmărea să izoleze trupele sale de restul regimentului.

Cea mai cunoscută acţiune militară comandată de O’Brien a avut loc însă la 13 mai 1809: atunci, maiorul născut la Caransebeş a izbutit să încurce socotelile trupelor franceze care intenţionau să traverseze Dunărea la Jedleseer Au, foarte aproape de Viena. Rezistenţa dârză şi contraofensiva oamenilor lui O’Brien au permis arhiducelui Carol al Austriei să ajungă în timp util la locul atacului. Graţie acestei rezistenţe, armata franceză a fost nevoită să înfrunte ulterior o forţă austriacă mult mai bine organizată, iar următoarea confruntare, celebra bătălie de la Aspern, a consemnat un important succes al arhiducelui Carol. Potrivit informaţiilor furnizate în cartea sa de maiorul Johann Svoboda, acţiunea militară condusă de O’Brien la Jedlesee – pe tot parcursul zilei de 13 mai şi în noaptea următoare – s-a soldat cu 530 de victime în rândul francezilor, austriecii izbutind să ia şi 385 de prizonieri: un şef de batalion, 14 ofiţeri şi 370 de soldaţi. În urma acestei fapte de arme, arhiducele Carol l-a înaintat pe Johann von O’Brien la rangul de locotenent-colonel. De asemenea, acest act de vitejie i-a adus în 1810 crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.

La 6 iulie 1809, O’Brien a fost rănit grav în cursul bătăliei de la Wagram. După mai multe luni de convalescenţă la Viena, s-a întors pe câmpul de luptă cu rangul de colonel, fiindu-i încredinţată comanda unui regiment. A fost rănit a doua oară la 18 octombrie 1813, în bătălia de la Leipzig, şi s-a mai făcut remarcat o dată în timpul bătăliei de pe râul Mincio (8 februarie 1814). Anul 1815 îl găseşte tot pe câmpul de luptă, la comanda unei brigăzi a corpului de armată condus de generalul Bubna. În luna noiembrie a anului 1820 a fost avansat la rangul de general-maior, iar în mai 1826 a părăsit serviciul militar. A murit patru ani mai târziu, pe 27 februarie 1830, la Pesta.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că la Viena există şi un monument închinat lui Johann von O’Brien. Acesta a fost ridicat chiar la Jedlesee (acum parte a Vienei), în 1909, la exact un secol de la temerara acţiune militară condusă de maiorul O’Brien. Monumentul este un obelisc înalt de 5 metri, amplasat pe un soclu cu trei trepte. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz cu aripile desfăcute, care ţine în gheare simbolicul glob imperial. Chipul celui comemorat se găseşte pe latura frontală a obeliscului; este vorba despre un portret în relief, realizat din bronz. Din 1913 există la Viena şi o stradă care îi poartă numele: O’Brien Gasse.

Cum au ajuns însă membrii clanului O’Brien din îndepărtata Irlandă până în Banat? Ei bine, povestea lor e povestea romantică a unei armate fără patrie, rămase în istorie sub un nume neobişnuit: The Wild Geese – Gâştele Sălbatice. În războiul pentru tronul Angliei, revendicat la sfârşitul secolului al XVII-lea de protestantul William de Orania şi de catolicul Iacob al II-lea, catolicii irlandezi l-au susţinut, evident, pe Iacob. Din păcate pentru ei, deznodământul acestei lupte pentru putere nu i-a avantajat: William a triumfat la 1690, în celebra bătălie de pe râul Boyne, iar catolicii învinşi au ales calea exilului. Asemuiţi cu păsările călătoare, dragonii irlandezi părăseau insula pe ascuns, în calele fregatelor francezilor, care declarau în documente chiar aşa: că transportă „păsări” către continent. De aici li s-a tras porecla, transformată ulterior în renume, pentru că „păsările” au devenit cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Se spune că Gâştele Sălbatice erau războinici viteji care nu se temeau de moarte, motiv pentru care erau primiţi cu braţele deschise în armatele marilor puteri. În secolul al XVIII-lea, multe Gâşte Sălbatice au luptat sub steagul Imperiului Austriac. Căpitanul O’Brien, tatăl eroului nostru, a fost probabil unul dintre aceşti mercenari, despre care împăratul Franz Stephan spunea: „Cu cât avem mai mulţi irlandezi în serviciul armatei austriece, cu atât mai bine! Aşa, trupele noastre vor fi mereu disciplinate; un irlandez laş e o raritate, şi chiar dacă irlandezului nu-i place un lucru, îl face totuşi din dorinţa de a dobândi gloria militară.” Abia după 1800, atitudinea Angliei faţă de populaţia catolică a Irlandei a devenit ceva mai îngăduitoare, ceea ce a condus la o reducere a emigraţiei soldaţilor irlandezi. Practic, Războaiele Coaliţiei au reprezentat ultimul moment de vârf al Gâştelor Sălbatice în cadrul armatei austriece.

Este Johann von O’Brien un reprezentant al Banatului? Contează mai mult originea sau locul naşterii? Dincolo de aceste întrebări, la care răspunsurile vor fi mereu subiective, să remarcăm cu mândrie că acest spaţiu geografic a fost mereu un creuzet al etniilor, iar modelul bănăţean ilustrează cât se poate de frumos deviza „unitate în diversitate” – un motto pe care Banatul l-a promovat cu mult timp înainte de apariţia Uniunii Europene.

Mircea Rusnac – Rolul comunității din Steierdorf în combaterea variolei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

3 mai 2020

În trecutul omenirii s-au înregistrat numeroase și tragice pandemii, cu efecte devastatoare asupra evoluției sale istorice. Un caz elocvent a fost cel al variolei, împotriva căreia savanții secolului al XIX-lea au dus o luptă grea, până la descoperirea vaccinului salvator.

Jurnalistul reșițean Valerius Hora a aflat amănunte interesante despre implicarea mediului muncitoresc din Banatul de sud în desfășurarea activității de contracarare a epidemiei. Mai precis, medicul comunității miniere din Steierdorf, Anton Pichler, a furnizat concluzii importante personalităților implicate în combaterea virusului. El a putut foarte clar să compare evoluția persoanelor vaccinate împotriva variolei în paralel cu a celor nevaccinate, evidențiind în mod precis avantajul vaccinării. Chiar dacă datele furnizate de el au fost inițial falsificate de tabăra care se opunea vaccinării, totuși mai târziu el a avut ocazia să restabilească adevărul, în folosul științei medicale și al omenirii în general. În felul acesta, Banatul montan a putut să joace un rol important în combaterea unei boli ucigătoare, iar datele păstrate până astăzi pot fi demne de menționat și acum. Este ceea ce și face Valerius Hora, căruia îi mulțumim pentru încredințarea acestui articol.

 

Vaccinul contra variolei și colonia muncitorească Steierdorf – o dispută medicală… cu înțepături, de Valerius Hora

 

Știați că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea localitatea bănățeană Steierdorf a fost inclusă într-un amplu, dar și foarte controversat studiu menit să determine eficiența vaccinului contra variolei? Amănunte despre acest studiu aflăm din lucrarea Kritik der Vaccinations-Statistik unde neue Beiträge zur Frage des Impfschutzes (Critică a datelor statistice privind vaccinarea și noi contribuții pe tema imunizării), lucrare prezentată în anul 1887 în cadrul celui de-al IX-lea Congres Medical Internațional de la Washington și publicată trei ani mai târziu, sub forma unui memoriu. Lucrarea aparținea unui respectat statistician austro-ungar, József Kőrösi, pe atunci director al Biroului de Statistică din Budapesta. Adept al imunizării prin vaccinare, Kőrösi a contrazis cu toată fermitatea concluziile formulate de doctorul Leander Keller, autorul studiului pomenit la începutul acestui articol. Să vedem însă cum a fost efectuată această cercetare.

În anul 1872, doctorul Keller, pe atunci medicul șef al Societății Austriece a Căilor Ferate de Stat, a solicitat doctorilor din zeci de localități aflate pe rețeaua feroviară să participe la culegerea de date privind rata îmbolnăvirilor de variolă și mortalitatea, separat, pe două grupuri: vaccinați și nevaccinați. Între cei implicați în realizarea acestui amplu studiu s-a numărat și Anton Pichler – medicul angajat de conducerea exploatării miniere din Steierdorf pentru a veghea la sănătatea muncitorilor și a familiilor acestora.

Pichler a întocmit situația cerută pentru perioada 1872-1873, iar tabelul cu datele statistice de la Steierdorf a fost inclus în studiul doctorului Keller. Se pare însă că acesta, fiind un adversar al vaccinării, a modificat cifrele, pentru a trage în final concluzia că imunizarea contra variolei nu ar avea efectul scontat.

Câțiva ani mai târziu, înșelătoria a fost scoasă la iveală de cercetătorul József Kőrösi. Între timp, Keller decedase, iar tabelele originale nu mai erau de găsit. Pentru a verifica datele, Kőrösi a scris tuturor medicilor implicați în studiu, rugându-i să-i pună la dispoziție tabelele trimise doctorului Keller. Doar opt tabele au putut fi recuperate – iar unul dintre ele a fost acela al doctorului Anton Pichler din Steierdorf. De fapt, situația de la Steierdorf a fost dată ca exemplu în lucrarea critică a lui József  Kőrösi. Iată ce spunea acesta:

„Dacă ne întrebăm cum a putut ajunge Keller la concluziile defavorabile imunizării, explicația șocantă pe care pot să o ofer este aceea că doctorul Keller a modificat tendențios cifrele din tabelele ce i-au fost trimise! Dintre cele opt rapoarte originale care mi-au parvenit, nu a existat niciunul pe care Keller să-l fi preluat fără a-l modifica. În fiecare tabel a operat modificări, iar toate cifrele au fost schimbate astfel încât să arate o rată mai mare a mortalității printre cei vaccinați și una mai mică printre persoanele nevaccinate.”

Iată și referirile la doctorul Pichler din Steierdorf:

„Doctorul Pichler, medic al muncitorilor din Steierdorf, mi-a trimis la 21 februarie 1887 copia tabelului original privind variola, pentru comunitatea de 5.500 de suflete pe care le avea în grijă în colonie. După cum reiese din tabel, în cazul vaccinaților a murit unul din 25 de bolnavi, în timp ce la nevaccinați, rata mortalității este de 1 la 3, respectiv 13 decedați din 38 de bolnavi. Din același tabel prezentat în studiul lui Keller, reiese însă că mortalitatea celor nevaccinați ar fi de numai 1 la 5, procent obținut prin ajustarea în tabel a numărului bolnavilor nevaccinați, de la 38 la 68! Ca urmare a acestor diferențe evidente, i-am scris încă o dată domnului doctor Pichler, și, atrăgându-i atenția asupra importanței declarației sale, i-am cerut să verifice încă o dată dacă nu este vreo greșeală din partea domniei sale. Dânsul mi-a răspuns că nu este cazul, și că datele prezentate de dr. Keller nu sunt reale. <<Datele pe care eu vi le-am trimis corespund realității și sunt în concordanță cu evidențele mele privind bolnavii și decedații>>, a fost răspunsul său. Întrucât aceste date au fost trimise de dr. Pichler la vremea respectivă și autorităților regionale, prietenii și apărătorii lui Keller pot cerceta și acolo.”

Potrivit unui alt raport al lui József Kőrösi, în studiile lui Keller au fost incluse, în anii 1872, 1873 și 1874, și coloniile muncitorești din Reșița și Anina, întrucât în aceste localități bănățene se înregistrau cele mai multe cazuri de variolă. Informațiile nu sunt însă atât de detaliate ca în cazul localității Steierdorf.

Conform arhivelor comunității din Steierdorf-Anina, Anton Pichler s-a născut în 1834 la Bozen (Bolzano), în Tirolul de Sud. Stabilit în Steierdorf, Pichler a lucrat aici ca medic al comunității miniere și a fost căsătorit de două ori. A avut șase copii, însă doar fiul cel mare, numit tot Anton, a ajuns la maturitate.

Mircea Rusnac – De ce a fost pierdut tezaurul de la Sânnicolau Mare?

10 aprilie 2020

În 1799, un foarte valoros tezaur format din 23 de piese de aur a fost descoperit în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare. Provenienţa sa este încă foarte dezbătută de istorici, el fiind atribuit fie avarilor, fie bulgarilor, fie maghiarilor. Este limpede doar că provine din perioada feudală timpurie. Imediat după descoperire, tezaurul a fost dus la Viena, capitala Imperiului habsburgic de care aparţinea Banatul în acel moment. După mai mult de două secole de la descoperire, el se află tot acolo.

După ce o mare parte a Banatului, inclusiv Sânnicolau Mare, a trecut în componenţa României, au existat discuţii privitoare la transferarea tezaurului de la Viena, însă fără nicio încercare concretă de recuperare. Totuşi, după părerea noastră, a existat un moment în care el ar fi putut fi obţinut de la austrieci, dar acest moment a fost ratat. El s-a produs tot în nefericitul an 1919.

În acel an, Austria era unul dintre statele învinse în primul război mondial, în timp ce România era printre statele învingătoare. La 13 iunie 1919, marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris au comunicat verbal României şi Serbiei traseul graniţei dintre ele, care străbătea Banatul. Din acea zi, era limpede că localitatea Sânnicolau Mare va aparţine României. La 30 iunie 1919, traseul noii graniţe era notificat şi în scris celor interesaţi. Iar Tratatul de pace cu Austria a fost semnat la Saint Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919. În acest interval de două luni şi ceva ar fi trebuit acţionat.

Fireşte, termenul nu a fost deloc lung, însă statul român nu a făcut nimic pentru a menţiona în tratatul de pace obligaţia Austriei de a livra tezaurul de la Sânnicolau Mare României. Acest lucru ar fi putut fi pregătit cu mult timp înainte. Încă în 1916, Tratatul secret încheiat cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia prevedea ca în caz de victorie întregul Banat să revină României. În aceste condiţii, era uşor de prevăzut ca şi tezaurul respectiv să fie revendicat de la Austria învinsă.

Faptul că în toată perioada primului război mondial şi a încheierii tratatelor de pace oficialii români nu au ridicat niciodată problema acestui tezaur duce la concluzia că politicienii români nu cunoşteau nici existenţa lui la Viena. Boala incompetenţei este veche la noi. Şi mai surprinzător este faptul că nici între românii bănăţeni, dintre care unii ca Aurel Cosma, Sever Bocu sau Traian Vuia erau în perioada războiului fervenţi partizani ai unirii Banatului cu România, nu au avut cunoştinţă de acest lucru. Şi astfel, timpul a trecut, momentul favorabil a zburat, iar Banatul a rămas tot fără tezaur.

Alte state, precum Egiptul, Grecia, Turcia, încearcă susţinut să recupereze comorile artistice şi numismatice răspândite prin alte părţi ale lumii, fapt absolut firesc în opinia noastră. Banatul a pierdut în 1919, datorită lipsurilor politicienilor români de atunci, cel mai valoros tezaur al trecutului său. Locul lui normal ar fi fost acum nu la Viena, ci la Timişoara, în inima spaţiului din care a fost dezgropat.

Mircea Rusnac – Fostele localităţi şvăbeşti din Banatul sârbesc

1 februarie 2020

În momentul împărţirii Banatului între România şi Serbia, în 1919, o parte importantă a populaţiei sale era de origine germană. Ocupând un teritoriu destul de compact şi locuind în numeroase sate şi oraşe, şvabii au ajuns peste noapte să fie despărţiţi prin graniţa româno-sârbă. În timp, localităţile lor au fost românizate, respectiv sârbizate, iar acum a rămas prea puţin din moştenirea culturală şi istorică pe care ne-au lăsat-o. De aceea, încercăm să reconstituim, cum am făcut-o şi în cazul Banatului românesc, aşezarea şi denumirea vechilor localităţi ale şvabilor din Banatul sârbesc.

La fel ca şi dincoace de graniţă, proporţia şvabilor în rândul populaţiei bănăţene era una însemnată în momentul divizării regiunii. Dacă în Banatul românesc şvabii reprezentau 25,4% din totalul populaţiei în 1920, în Banatul sârbesc ei constituiau 22,6% în 1921, fiind a doua etnie după sârbi. La fel ca şi la noi, procentajul lor a început să scadă ulterior, ajungând la 20,6% în 1931 şi la numai 2,9% în 1948. În recensămintele ulterioare, şvabii nu mai apăreau deloc. Regimul lor după încheierea celui de-al doilea război mondial a fost deosebit de dur. Un mare număr dintre ei au fost executaţi de partizanii lui Tito, iar ceilalţi, în special femeile şi copiii, au fost expulzaţi în Germania.

Ei au locuit atât în vechile oraşe ale Banatului sârbesc (Panciova, Vârşeţ, Becicherecu Mare, Chichinda Mare, Biserica Albă), cât şi în numeroase localităţi rurale de pe cuprinsul regiunii. Dintre acestea, menţionăm, fără a avea pretenţia că vom epuiza enumerarea:

Nakodorf (Nakovo), faţă în faţă cu Comloşu Mare; Charleville şi Seultour, lângă Comloşu Mic. Despre ultimele două, Francesco Griselini arăta în secolul al XVIII-lea că erau locuite, pe lângă germani, şi de loreni, ceea ce explică rezonanţa denumirilor. Astăzi ele sunt reunite, împreună cu fostul sat şvăbesc Sankt Hubert, în satul triplu Banatsko Veliko Selo. De asemenea, fostele localităţi Haufeld şi Mastort, aflate în faţa Jimboliei, sunt acum reunite în satul Novi Kozarci. Tot în zona Chichindei au mai existat şvabi în Banat Topola (Banatska Topola), Bikač (acum inclus în satul Bašaid) şi Molidorf (Molin), ultimul dispărut în 1961. Altă localitate dispărută a fost Deutsch-Zerne, lângă Srpska Crnja.

Pe graniţă, faţă în faţă cu Iohanisfeld şi Foeni, se află satul Pardan (Međa). În zona Žitište au mai existat şvabi în localităţile: Neuhatzfeld (Čestereg), Sankt Georgen an der Bega (Žitište) şi Katarinenfeld (Ravni Topolovac).

În zona Becicherecului erau: Deutsch-Elemer (Elemir), Klek, Deutsch-Etschka (Ečka), Sigmundsfeld (Lukićevo), Lazarfeld (Lazarevo), lângă Katarinenfeld, şi Ernesthausen (Banatski Despotovac).

În zona Sečanj, trăiau şvabi în Sartscha (Sutjeska), Petersheim (Sečanj), Stefansfeld (Krajišnik), Modosch (Jaša Tomić), faţă în faţă cu Grănicerii (Ciavoş), şi Rudolfsgnad (Knićanin).

În zona Plandište, localităţile şvabilor se numeau: Setschanfeld (Dužine), Bioseg (Banatski Sokolac), Georgshausen (Velika Greda) şi Zichydorf (Plandište).

Karlsdorf se numeşte astăzi Banatski Karlovac, Glogau – Glogonj, Apfeldorf – Jabuka, Franzfeld – Kačarevo, Homolitz – Omoljica, iar Rustendorf – Banatski Brestovac.

Blauschütz a devenit Pločica, Kubin este acum Kovin, Kudritz este Gudurica, faţă în faţă cu Lăţunaş. Alte localităţi şvăbeşti au fost Mramorak şi Schuschara-Sanddorf (Šušara).

Trebuie să recunoaştem că au fost destul de multe în ambele părţi ale Banatului şi, dacă nu-i mai putem aduce pe şvabi înapoi, cel puţin să păstrăm amintirea existenţei lor cândva pe aceste meleaguri. Ei fac parte integrantă din istoria Banatului şi nu este deloc un gest frumos să fie trecuţi cu vederea.

Mircea Rusnac – Proiecte occidentale privind „Republica Banatului”

25 noiembrie 2019

După încheierea primului război mondial şi prăbuşirea monarhiei austro-ungare, statele succesorale au început aprige confruntări diplomatice, cu ocazia Conferinţei de pace de la Paris din 1919-1920, pentru împărţirea şi reîmpărţirea teritoriilor acestuia. În cazul Banatului, disputele diplomatice româno-sârbe au fost deosebit de intense, nu de puţine ori existând chiar pericolul ca ele să degenereze în confruntări armate, deşi ambele state făceau parte din tabăra învingătorilor.

În aceste condiţii, au existat şi propuneri de menţinere a Banatului în integritatea sa teritorială, propuneri care însă până la urmă nu vor avea câştig de cauză. Încă din octombrie 1918, la Timişoara a fost proclamată o Republică autonomă bănăţeană subordonată guvernului maghiar. Ceva mai târziu, în aprilie 1920, şvabii bănăţeni solicitau Conferinţei de pace instaurarea unui Banat independent împărţit în cantoane după model elveţian, în care diferitele etnii să aibă preponderenţa. Ambele aceste propuneri, venind de la popoare considerate învinse în primul război mondial, au fost refuzate de învingători. Dar iată că, după un secol, arhivele se deschid şi încep să arate că şi în rândul puterilor victorioase au existat idei asemănătoare de conservare a structurii teritoriale bănăţene, chiar dacă acestea nu au fost puse în practică până la urmă.

În numărul din iulie 2019 al revistei Magazin istoric, cercetătorul Alexandru Piţigoi, după o documentare în arhivele britanice, a făcut cunoscute unele lucruri de mare interes pentru noi. Un proiect necunoscut până acum a fost cel al profesorului american George D. Herron, care, la începutul anului 1919, propunea şi el înfiinţarea unei Republici a Banatului, care ar fi urmat să se pună sub protecţia Franţei. Acest proiect se împletea în acel moment cu alte idei asemănătoare care circulau în presa occidentală. După cum aprecia Alexander Wigram Leeper din cadrul Foreign Office-ului britanic, ideea unei Republici a Banatului avea susţinători şi în rândul conducătorilor Franţei, fapt care a generat suspiciuni din partea României la adresa principalei sale aliate. Conducătorii români se arătau foarte nemulţumiţi de presupusele mişcări de culise pe această temă. În schimb, britanicii nu doreau apariţia unor „mici stătuleţe” în Europa răsăriteană, susţinând mai degrabă întemeierea unei Confederaţii a Dunării, care să grupeze statele succesoare Austro-Ungariei.

În cele din urmă, hotărârile Conferinţei de pace nu au dat câştig de cauză niciuneia dintre aceste variante, iar Banatul a fost împărţit pe criteriu etnic între România, Serbia şi Ungaria. În întreaga Europă central-răsăriteană s-a favorizat crearea de state naţionale care se duşmăneau între ele, dorindu-se ca dezacordurile dintre acestea să fie arbitrate de marile puteri în interes propriu. Falimentul acestei politici a venit după numai două decenii, când a izbucnit un nou război mondial. Banatul a continuat însă să rămână împărţit între cele trei state, iar toate proiectele care vizaseră menţinerea unităţii sale s-au născut moarte.