Mircea Rusnac – În 1945, Tito i-a cerut lui Stalin Timişoara şi Reşiţa!

O informaţie apărută în presa timişoreană de acum câţiva ani prezenta unele detalii deosebit de interesante cu privire la evoluţia situaţiei geopolitice din Europa sud-estică în perioada de final a celui de-al doilea război mondial. (1) Era un moment de maximă instabilitate, când regimurile politice şi frontierele de stat ale unei întregi serii de ţări din regiune au suferit importante şi dramatice modificări. Statele învingătoare în război emiteau pretenţii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii aparţinând vecinilor lor, iar cortegiul revendicărilor ameninţa să transforme întreaga politică est-europeană într-un joc de domino. În acest sens, un adevărat campion al revendicărilor a fost regimul lui Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere în Iugoslavia.

Am mai scris în altă parte că regimul comunist al lui Tito, mimând o supunere oarbă faţă de Stalin şi de Uniunea Sovietică, factorii principali de putere în zonă în acel moment, încerca să îşi asigure o substanţială lărgire a graniţelor în dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca România, cu care popoarele iugoslave trăiseră în bună înţelegere până atunci. (2) Astfel, regimul titoist urmărea să ocupe Istria şi Trieste de la Italia (reuşind în cea mai mare măsură), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul şi Tesalia de la Grecia şi intenţiona să anexeze întreaga Albanie, care urma să se contopească cu Kosovo într-o republică albaneză în cadrul noii federaţii comuniste. (3)

Faţă de România, conducerea iugoslavă se arăta tot mai interesată de Banat, unde locuia şi o importantă minoritate sârbo-croată. Documentul prezentat în acest sens în publicaţia amintită este edificator şi în acelaşi timp de maxim interes pentru cunoaşterea negocierilor de culise care se purtau intens în perioada amintită. Este vorba de vizita la Moscova, la începutul lunii ianuarie 1945, a unei delegaţii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito. El s-a întâlnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discuţiei a fost descoperită în arhivele moscovite de către istoricul Şerban Voicu, originar din Caransebeş. El a utilizat-o într-o lucrare intitulată provizoriu Instaurarea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană 1945-1950. O evaluare, care, după informaţiile noastre, nu a fost încă publicată. Cu atât mai important devine documentul acesta, făcut cunoscut istoricilor prin intermediul săptămânalului timişorean amintit la început.

Pe scurt, conform aşteptărilor, Hebrang a emis în numele guvernului său pretenţii la zone din Ungaria (Pécs şi Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola şi Fiume). Şerban Voicu menţiona în continuare: „În privinţa României, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timişoara, incluzând oraşul Timişoara: exista acolo un judeţ cu o populaţie exclusiv sârbească, în timp ce oraşul avea o populaţie preponderent germană, astfel că putea fi, de asemenea, încorporat la Iugoslavia.” (4) Logică tipică de putere învingătoare, fără a ţine seama de realitatea de pe teren! Judeţul Timiş-Torontal, deşi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o „populaţie exclusiv sârbească”, cum pretindea delegatul iugoslav. Sârbii reprezentau abia a patra naţionalitate a judeţului, după români, germani şi maghiari. La fel, oraşul Timişoara nu era în niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedeţinând majoritatea absolută. Conform recensământului efectuat în 1930, germanii erau într-adevăr pe primul loc între naţionalităţile oraşului, dar numai cu 32%, fiind urmaţi de maghiari (31%), români (24%), evrei (7%) şi sârbi (2%). (5) Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii îşi motivau pretenţiile în faţa conducerii sovietice erau foarte şubrede.

Stalin, ale cărui trupe ţineau România sub ocupaţie de mai bine de patru luni în acel moment, era mult mai bine informat asupra situaţiei de acolo decât sperase Hebrang. De aceea, conform notei sovietice de conversaţie, răspunsul lui a fost categoric: Stalin „a întrebat dacă se tipărise ceva în presă despre această problemă şi, auzind un răspuns negativ, a observat că era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia. Totuşi, în general, această problemă ar putea fi inclusă pe agenda viitoarei Conferinţe de pace, dar, dacă dumneavoastră veţi ridica această problemă ca atare, trebuie să aveţi şi anumite argumente.” (6) De unde se vede că liderii sovietici cunoşteau foarte bine în acel moment faptul că revendicările iugoslave erau lipsite de orice bază.

Fără a se descuraja, Hebrang a abordat problema următoare, foarte asemănătoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbări de frontieră în zona Reşiţei. În această problemă, el a explicat că în acel oraş, situat pe teritoriul românesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier şi oţel. „Dacă se va dovedi imposibil de încorporat Reşiţa la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia să obţină fier de la acele fabrici în alt mod.” Aici măcar nu se mai aducea în discuţie aşa-zisul argument etnic, ci doar cel economic. Însă nici această a doua solicitare nu a avut mai mulţi sorţi de izbândă.

Mirat de amploarea revendicărilor iugoslave, Stalin i-a răspuns lui Hebrang: „Dacă se va întâmpla asta, atunci veţi fi la cuţite cu România şi Ungaria şi veţi avea de luptat cu lumea întreagă; o astfel de situaţie ar fi absurdă.” (7) Referirea la Ungaria era făcută în legătură cu zona industrială Pécs-Baja. Stalin dădea clar de înţeles că „lumea întreagă”, incluzând deci şi Uniunea Sovietică, se va opune acestor pretenţii absurde. Înţelegând că ambiţiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultăţi chiar şi Uniunii Sovietice, „tovarăşul Stalin (se arăta în nota sovietică de conversaţie) şi-a exprimat părerea că ar fi de dorit ca, înainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslavă) să se informeze despre opinia noastră, pentru că altminteri putem să ne găsim într-o poziţie îngrozitoare.” (8)

Era tocmai ceea ce sesizaseră şi istoricii de mai târziu: faptul că regimul lui Tito încerca să acţioneze pe cont propriu, fără să consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale îl suspectau pe acesta din urmă că ar fi în spatele pretenţiilor iugoslave. (9) Abia după ruptura sovieto-iugoslavă din 1948 au ieşit la suprafaţă gravele divergenţe care existau între cele două puteri comuniste.

Trebuie menţionat faptul că, în momentul discuţiilor din 8 ianuarie 1945, România încă nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind în acea perioadă generalul Nicolae Rădescu. Deşi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totuşi acesta nu a avut câştig de cauză. România se afla deja sub ocupaţia Armatei Roşii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvânt de spus în afacerile sale interne şi externe. În scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau în mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar ţara noastră intra în sfera lor de influenţă pentru 45 de ani. În acest mod se explică interesul lui Stalin ca teritoriul României să rămână intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul său total. De aceea, cum am mai arătat, el a renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi a susţinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea întregului teritoriu de nord al Transilvaniei către România. (10)

Totuşi, guvernul iugoslav nu s-a dat uşor bătut. El a reţinut din răspunsul lui Stalin către Hebrang faptul că „era necesar ca populaţia acelei regiuni, sârbii înşişi, să ridice problema încorporării lor la Iugoslavia.” În acest scop, Frontul Antifascist Slav din România, aflat sub conducerea comuniştilor sârbi, a convocat la Timişoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, când urma să se solicite în mod oficial „unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a voinţei întregii populaţii a regiunii! Prinzând însă de veste, autorităţile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic din Bucureşti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a şi petrecut, deşi delegaţii din Iugoslavia îşi făcuseră deja apariţia la Timişoara. Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizaţie politică, înlocuindu-l doar cu una culturală. (11)

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventă în faţa pretenţiilor iugoslave. Mai târziu, după ruptura dintre Stalin şi Tito, ambasada română de la Belgrad făcea referiri la situaţia dificilă a populaţiei româneşti din Iugoslavia. Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre răul tratament al românilor de pe valea Timocului, situaţie care avea să se menţină mult timp. (12)

Astfel, problema bănăţeană a agitat şi ea spiritele în primii ani postbelici. Totuşi, ea nu a înrăutăţit în mod decisiv raporturile româno-iugoslave, marcate şi ele de evoluţiile cu totul inedite din politica est-europeană din acel timp. După reluarea relaţiilor normale, în anii 1954-1955, cele două state au renunţat la pretenţiile teritoriale reciproce şi între ele a domnit o atmosferă de bună vecinătate până în momentul prăbuşirii regimurilor comuniste.

Note:
1 Costin Bădoiu, Tito voia să anexeze la Iugoslavia întreg Banatul, în Focus Vest, Timişoara, an. VII, nr. 27 (297) din 8-14 iulie 2005.
2 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 387.
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 93.
4 Costin Bădoiu, op. cit.
5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Timi%C5%9Foara
6 Costin Bădoiu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128.
10 Mircea Rusnac, op. cit., p. 387.
11 Ibidem.
12 Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Bucureşti, 2007, passim.

Publicitate

Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet

Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini

Mircea Rusnac – Mentalitatea bănăţeană în perioada modernizării

În anul 2009 ne-a părăsit istoricul Valeriu Leu. A fost un pasionat cercetător al spaţiului rural al românilor bănăţeni în epoca modernă, cea a stăpânirii austriece. Era o perioadă de penetrare a noului adus de un regim de factură central-europeană, catolică, cu multiple legături în spaţiul german, într-un mediu până atunci profund tradiţionalist, dominat de cutume şi superstiţii axiomatice. Acestea aveau să fie însă profund zdruncinate de spiritul iluminist care se propaga cu maximă amploare în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor.

Din bogata moştenire istoriografică a cercetătorului reşiţean am ales să ne referim acum la două studii mai vechi şi mai puţin cunoscute, dar care surprind foarte bine evoluţiile din mentalul rural bănăţean în legătură cu două teme profunde, care au preocupat dintotdeauna omenirea: boala şi moartea. De aceea, am şi considerat oarecum înrudite aceste studii, apărute la interval destul de scurt unul de celălalt: Epidemii şi mentalităţi în Banatul Luminilor (în cadrul volumului Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în Veacul Luminilor, Reşiţa, 1993) şi Cultură populară şi spirit iluminist. Vampiri şi administraţie în Banatul sec. XVIII, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XL, 1-2, 1995 (cel de-al doilea sub pseudonimul Mihai Duma).

Cum erau privite epidemiile în secolele acelea? Încă bântuia pe atunci cumplita ciumă, la a cărei răspândire contribuia şi faptul, menţionat de documente, al sărutării de către rude a trupului celui mort. Prin circulare precis întocmite, Biserica ortodoxă a ajuns să dezavueze aceste fapte, despre care se aprecia că nu aveau „nicio legătură cu pravilile.” Totuşi, la Ciuchici în 1812 obiceiul încă era practicat, chiar sub oblăduirea bătrânului preot Vasilie, pentru care motiv acesta a fost suspendat din slujbă pentru un an de către episcop. Cazul era prezentat drept exemplu tuturor preoţilor din regiune. Totodată, li se atrăgea atenţia să nu înmormânteze morţii mai devreme de 48 de ore de la deces, decât în cazul unor aprobări excepţionale. Dar, cu tot tonul autoritar al circularelor, determinat de gravitatea situaţiei, se pare că tradiţia nu ceda aşa de uşor, întrucât aceleaşi probleme au fost dezbătute până către anul 1829.

Ciuma din 1813 era descrisă în documentele episcopului Vârşeţului Petru Vidac în aşa fel încât „pare o filă desprinsă din Apocalipsă.” În doi ani problema acestei epidemii a fost abordată în 9 circulare, „toate înregistrate în protocoale, citite, recitite, explicate.” Ca urmare a aplicării măsurilor cerute şi a cooperării populaţiei, Banatul a scăpat relativ uşor atins de cumplita maladie, care a şi fost ultima de acest fel prin părţile noastre. Circularele precizau că boala nu se lua din „luft” (din aer), adică prin respiraţie, şi nici prin mâncare sau băutură, ci doar prin contactul cu omul bolnav, cu hainele şi cu obiectele sale. Periculozitate prezentau aglomeraţiile umane în spaţii mici şi închise. Ostaşii de la graniţe trebuiau să oprească orice infiltrare din afară. Cei vinovaţi de răspândirea molimei erau pedepsiţi cu moartea fără judecată! Cei reveniţi în regiune erau supuşi carantinei.

Altă epidemie care a afectat regiunea era variola, „vărsatul negru.” De la începutul secolului al XIX-lea însă ea începea să fie combătută prin vaccinuri, care se practicau de două ori pe an. Efectele variolei erau fie mortale („mai mult decât o mie într-un an, tocma ca de ciumă mor”), fie lăsau sechele majore („şi mulţi după ce se scoală rămân nedepliniţi, orbi, surzi, şchiopi sau în toată viaţa lor neputincioşi şi bolnavi”). Părinţilor li se atrăgea aşadar atenţia să îşi păzească copiii.

Din 1822 se întocmeau de către preoţi tabele cu copiii care urmau a fi vaccinaţi. Din 1826 populaţia începea să se prezinte la vaccinare în mod voluntar. În 1829 în sate era răspândită chiar o carte „despre oltuitul bubelor alcătuite.”

În 1831 îşi făcea apariţia şi holera, povenind din India, de unde a ajuns prin Rusia şi Polonia. Se făcea acum apel la menţinerea curăţeniei în casă şi îmbrăcăminte, la alimentaţia consistentă, cu accent pe pâine şi poame, pe descurajarea beţiei. Casele trebuiau aerisite: „prin deschiderea uşilor şi fereştrilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziţi.” Simptomele bolii erau: dureri de cap sau stomac, vomă şi diaree deodată, răcirea mâinilor şi picioarelor, răsuflare grea şi slăbire rapidă. Moartea survenea cam în 24 de ore, precum menţiona o mărturie din Comloş din acelaşi an. În 1832, la Ecica au murit din cauza holerei 108 români şi 28 de germani. La Beba Veche, iniţial s-a crezut că era vorba de ciumă, abia apoi constatându-se că aveau de a face cu o epidemie de tip nou.

Ca măsuri, episcopia de Vârşeţ cerea, pe lângă curăţenie şi alimentaţie, să se evite dormitul noaptea afară sau pe pământul gol. Pâinea să nu fie amestecată cu secară sau neghină. Să nu se mănânce carne veche sau grasă, peşte de baltă, bureţi, castraveţi cruzi, lubeniţe şi pepeni şi nici porumb fiert sau fript, să nu se bea apă stătută. Remediile bolii erau: acoperirea bolnavului şi frecţionarea cu oţet cald, încălzirea patului şi a mădularelor cu cărămizi calde, consumarea de ceai de tei şi soc pentru a provoca transpiraţie abundentă.

Un al doilea val de holeră s-a manifestat în anul 1836, fiind mulţi morţi la Comloşu Mare, la Bazoş şi în regiunea Graniţei militare. Alt val va fi în timpul revoluţiei de la 1848-1849.

Din acest moment, în lumea satului bănăţean şi-au făcut apariţia trei personaje deosebit de importante: medicul, farmacistul şi felcerul. Trupul omenesc începea să nu mai fie considerat, în spirit medieval, o temniţă a sufletului, ci i se acorda mai multă atenţie. La schimbarea acestei concepţii contribuia şi însăşi Biserica ortodoxă.

În cazuri excepţionale, era permisă chiar încălcarea postului, dacă această măsură contribuia la păstrarea sănătăţii. Erau date drept exemple alte „luminate noroade”, iar prejudecăţile erau considerate apanaj al oamenilor „mai vârtos cei proşti.” În acest mod, mentalitatea colectivă mai făcea un pas important de la medieval la modern.

La fel de veche şi de grea era considerată în epocă şi problema vampirilor, a celor morţi care nu aveau linişte în lumea cealaltă şi veneau să strice tihna foştilor consăteni. La 31 martie 1725, administraţia centrală a Banatului îl atenţiona pe prefectul Ioan Ratz al districtelor Lugoj, Caransebeş şi Lipova că trebuia deshumată o vrăjitoare pentru a fi „cercetată cu cea mai mare atenţie” dacă nu se transformase într-un vampir. După trei zile se confirma această supoziţie, cadavrul fiind păzit de o santinelă până la noi ordine. În secolul al XVIII-lea se producea şi în Banat, ca şi în alte părţi ale Europei, o adevărată „epidemie de vampirism.”

Tot pe atunci, localitatea Babşa fusese excomunicată în întregime, fiind bântuită de un vampir. După arderea acestuia, se solicita episcopului ridicarea anatemei colective. Alte excomunicări adresate temporar din acelaşi motiv unor întregi localităţi mai sunt consemnate în 1729 la Şanoviţa şi Gruini. În 1751 un alt vampir strica liniştea locuitorilor din Cuvin. Cadavrul a fost deshumat în prezenţa medicului, fiind găsit „plin de sânge proaspăt.” A fost de urgenţă incinerat.

La 6 februarie 1752, patru presupuşi vampiri erau dezgropaţi la Deliblata, fiind incineraţi, iar inimile fiindu-le fierte. Alte trei cadavre cunoşteau acelaşi tratament la Jebel, la 22 ianuarie acelaşi an. „Peste tot se descoperă vampiri, spaima trece din sat în sat, oamenii, exasperaţi, acţionează pe cont propriu, fără a mai aştepta permisiunea oficială”, constata Valeriu Leu. În aceeaşi lună ianuarie, vampirii asaltau şi localităţile Stamora şi Vermeş.

Abia Francesco Griselini, vizitând Banatul în 1774-1777, a îndrăznit să pună la îndoială „legenda vampirilor”, care era răspândită şi printre unguri, sârbi şi germani. El spunea că se practica metoda străpungerii pieptului cadavrelor incriminate cu un cuţit, până la spate.

Românii mai aveau obiceiul de a crede în „halele nopţii”, nişte apariţii foarte feroce, majoritatea nocturne. Ele erau „un spirit sau duh ieşit din morminte între vietăţile de-asupra pământului cu scop de a le omorî”, cum se afirma chiar şi în 1926. Noaptea între orele 11 şi 1, când bântuiau aceste hale, lumea trebuia să stea la adăpost. La fel, tot noaptea circulau moronii, oameni morţi fără credinţă în Dumnezeu, nespovediţi şi necuminecaţi. Semnele apăreau încă înainte ca ei să îşi dea duhul: „faţa li roşie ca focul, ochii umflaţi şi toate vinele corpului pline de sânge.” După înmormântare reveneau, făcând mare zgomot prin trântituri, bătăi, alergături, şuierături, aruncări de obiecte.

În schimb, strigoii erau oameni vii, dar fii ai Satanei din relaţia cu câte o femeie necredincioasă. Ei deveneau prin moarte, evident, moroni. În timpul vieţii vrăjeau şi îmbolnăveau pe cei care le plăceau lor. Urmau pricolicii, progenituri dintre o femeie şi un moroni. Ei umblau doar noaptea între 11 şi 1, iar cei agresaţi aveau dureri de inimă, trebuind a fi descântaţi. Ultima arătare se numea chiar „Miezul Nopţii”, când bântuia, mai ales pe vreme senină. În nopţile întunecoase nu putea fi văzută, fiind mai periculoasă atunci. Putea fi confundată cu umbra unui cal, munte sau claie de fân. „El e mai blând, că numai dacă nu-i faci loc (pe drum) îţi face rău, altcum nu.”

Ultimele deshumări şi străpungeri ale unor vampiri sunt pomenite în Banat în 1820 şi 1853 (aceasta din urmă la Topleţ), dar autorităţile dezavuau deja aceste practici. Tocmai cu ocazia ultimului caz apărea pentru prima dată în documente şi termenul propriu-zis de „vampir”, în loc de utilizatele, până atunci, „pricolici” şi „strigoi”.

Se poate vedea din cele consemnate pe scurt aici că ultima epidemie analizată, anume cea „vampirică”, a fost şi în Banatul epocii moderne cel puţin la fel de răspândită ca şi cele reale.

Mircea Rusnac – Fotograful oficial al U.D.R.-ului

Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R.), cea mai mare societate industrială din România în perioada interbelică, avea profesionişti în toate domeniile de activitate. Nu cel mai puţin important era cel al fotografiei şi al filmării, care în acea epocă se aflau în plin proces de afirmare.

Fotograful oficial al Societăţii se numea Hermann Heel, cunoscut de toată lumea pe atunci ca „Heel Moni”. S-a născut în comuna Cornea şi a trăit între 1895 şi 1964. Tatăl său a murit devreme şi familia lui Heel a venit la Reşiţa. Aici a devenit încă din anii ’20 fotograful uzinei, aşa cum a rămas până la sfârşitul vieţii. A avut şansa să cunoască perioada de maximă înflorire a Reşiţei, când numele acesteia era cunoscut şi recunoscut în ţară şi peste hotare. A străbătut şi primele decenii ale comunismului, când Reşiţa a început să decadă şi să îşi piardă tradiţia.

Din păcate, nu toată opera lui Hermann Heel a ajuns până la noi. Mai există totuşi câteva mii de plăci fotografice în diverse locaţii, care pot reconstitui o istorie din ce în ce mai îndepărtată. Toate secţiile uzinale îşi găsesc, fireşte, reflectarea în fotografiile sale: furnalele, oţelăria, laminoarele, fabrica de locomotive, cea de poduri sau cea de motoare electrice. Într-o fotografie apare o cârmă de vapor, alături de care se află, satisfăcuţi, creatorii săi (circa 30). Erau oameni simpli şi oneşti, obişnuiţi cu munca grea din uzină. Feţele lor trădează multă osteneală, dar şi conştiinţa faptului că îşi cunoşteau meseria la perfecţie. La fel cei patru muncitori surprinşi în plină activitate la forja de bandaje. Anonimii oameni ai Reşiţei, care au susţinut timp de peste două secole dezvoltarea industrială a regiunii.

În clişeul reprezentând ciocanul mare, cei cinci lucrători din jur par nişte pitici striviţi de fenomenul industrializării. Şi totuşi, ei sunt cei care conduc treburile acolo! La fel ca şi cei patru surprinşi în faţa imensei clădiri, cu patru niveluri, a aglomeratorului, sau cei risipiţi în enormitatea halelor uzinale. Totul e măreţ, dar în special modul în care ingeniozitatea umană reuşeşte să stăpânească şi chiar să determine fluxul industrial aflat în plin proces de desfăşurare.

Pe lângă fotografie şi film, pe Heel Moni l-au mai pasionat literatura, filosofia sau muzica preclasică. În deprinderea artei fotografice a fost un autodidact. În anii ’30 şi-a prezentat lucrările în diverse expoziţii colective, în ţară şi în Germania. L-a cunoscut pe marele fotograf german Hans Retzlaff şi a fost prieten şi cu alte personalităţi din epocă.

Era o fire veselă şi mereu pus pe glume. Încă din tinereţe a luat parte la asociaţiile culturale şi turistice reşiţene conduse de preotul romano-catolic Paul Fulda, de profesorul de germană Alexander Tietz şi de profesorul de matematică Bruno Windhager: „Prietenii naturii” („Naturfreunde”) şi apoi, din 1925, „Pasărea călătoare” („Wandervogel”). Acestea promovau în rândul tinerilor interesul pentru sport, mişcare şi drumeţie, efectuând frecvente excursii pe Semenic şi în împrejurimi. Ei au construit primul adăpost pe vârful Semenicului, iar Windhager, împreună cu birtaşul local Jakob Weinfurter, au pus bazele activităţii turistice la Gărâna. Tot ei au iniţiat sportul cu schiurile în Munţii Banatului.

Ca animator al acestor activităţi, Heel Moni a lăsat splendide mărturii ale frumuseţii turismului dintotdeauna. Peisajele erau şi atunci, ca şi acum, mirifice. Iernile de pe Semenic furnizează imagini de basm. Excepţionale sunt instantaneele surprinzând viaţa pemilor din Gărâna sau Brebu Nou, obişnuiţi să îşi ducă traiul în cele mai vitrege condiţii climatice, dar mereu învingători în lupta cu greutăţile. Îi vedem atât la lucrul cu coasa, cu carul cu boi întorcându-se acasă, dar şi în straie de sărbătoare în faţa bisericii.

După cum scria Georg Hromadka, un alt însufleţitor al societăţii reşiţene a acelui timp, lui Heel Moni i-a plăcut să îi fotografieze şi pe craşoveni, tot o grupă de populaţie specifică acestor locuri şi nu mai puţin fascinantă. A ajuns chiar şi pe litoralul Mării Negre, unde a fotografiat pescari în exerciţiul funcţiunii, şi în diverse alte locuri (cu precădere montane) din întreaga ţară.

Folosind plăci fotografice şi filme Leica alb-negre, a preferat peisajele de iarnă, care puneau cel mai bine în relief imaginile respective. În cadrul acestui anotimp ne apar imagini memorabile ale omului adaptat condiţiilor vieţii: drumeţ, vânător sau ţăran de la munte. Nu de puţine ori Heel imortalizează imaginea animalelor, în cadrul mediului lor ambiant.

Cum aprecia Elke Sabiel, „Hermann Heel, chiar dacă n-a fost reşiţean prin naştere, a devenit una din figurile de legendă ale oraşului, un original care şi-a lăsat amprenta în sufletul şi mintea multora, formându-se în spiritul locului şi formând la rândul său pe alţii.” Ca membru al comunităţii germane, a fost şi el supus la numeroase privaţiuni după terminarea celui de-al doilea război mondial. Datorită depăşirii limitei de vârstă, a evitat totuşi deportarea în Uniunea Sovietică. A continuat să îşi facă meseria, care după survenirea pensionării a devenit o mare pasiune. A decedat la 69 de ani, în urma unui infarct, lăsându-ne o impresionantă moştenire a timpului său.

Bibliografie: Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Albumul Om-Peisaj-Muncă, Bucureşti, 1997.