Mircea Rusnac – La Herculane

Oraşul-staţiune Băile Herculane, integrat în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, la o altitudine de 160 m, pe aceeaşi paralelă cu Nisa şi Veneţia, are un climat agreabil, cu influenţe mediteraneene. A fost vizitat de-a lungul timpului de mari personalităţi istorice: împăratul Iosif II, împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosif şi împărăteasa Elisabeta (Sissi). Dintre aceştia, Sissi a parcurs multe trasee din jurul staţiunii, care pot fi vizitate acum de oricine. Le menţionăm:

Traseul nr. 1: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Roşu (2 h) – Vărful Elisabeta (2,5 h) – Poiana cu Peri (3 h) – Cracul lui Arendaşu (4 h) – Izvorul Coronini (4,5 h) – Platoul Coronini (5 h) – Cartierul Zăvoi (5,5 h), total 7,2 km.

Traseul nr. 2: Izvorul Diana III – Izvorul Munk – Izvorul Coronini – Cartierul Zăvoi, total 1,9 km, 2,5 ore.

Traseul nr. 3: Izvorul Diana III – Foişorul Verde (un sfert de oră) – Platoul Coronini (1 h) – Cartierul Zăvoi (1-1,5 h). total 1,2 km.

Traseul nr. 4: Hotel Roman – Grota Haiducilor (5 min.) – Vârful Ciorici (1 h) – Grota cu Aburi (1 h şi un sfert) – Foişorul Galben (1 h şi trei sferturi) – Izvorul Munk (2 h) – Foişorul Verde (2,5 h) – Izvorul Diana III (2 h şi trei sferturi), total 3,4 km.

De asemenea, un traseu străbătut de împărăteasa Sissi a mai fost: Platoul Coronini – Foişorul Schneller – Izvorul Munk – Foişorul Galben – Piscul Ciorici – Foişorul Elisabeta şi retur, total 4,5 h. Foişorul Elisabeta a fost construit într-o singură noapte de 80 de lucrători ai Ocolului silvic, special ca împărăteasa să poată lua dejunul în acel minunat loc de belvedere.

Pe aceste trasee, dincolo de frumuseţea lor turistică, sunt şi obiective de interes istoric, dintre care menţionăm Grota Haiducilor şi Izvorul Munk.

Grota Haiducilor sau Peştera Hoţilor se află la 186 m altitudine. A fost locuită din paleoliticul mijlociu. Săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite bifacial din silex şi cuarţit datând din paleoliticul mijlociu (Musterian, cca. 120.000 – 35.000 î.Hr.) şi superior (Aurignacian, cca. 35.000 – 10.000 î.Hr.), unelte din epipaleolitic (cca. 10.000 – 8.000/6.000 î.Hr.), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic şi nu mai puţin de 23 de sedimente aparţinând eneoliticului târziu, respectiv cultura Coţofeni (cca. 2.800 – 2.500 î.Hr.). Locuirea peşterii a continuat în toate epocile ulterioare (epoca bronzului, epoca fierului, epoca dacică, epoca romană, epoca feudală) cu intensităţi diferite, inclusiv în evul mediu şi în epoca modernă, când peştera a fost asociată cu temuţii lotri bănăţeni. Acolo s-au găsit şi oase de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Cu pereţii acoperiţi de inscripţii, peştera a constituit un obiectiv turistic încă de la începutul secolului al XIX-lea (cea mai veche iscălitură este din 1820). Există iscăliturile lui Nicolae Golescu („ministru dinlăuntru” al guvernului revoluţionar din 1848) şi P. Ghica, datate 1836. Surse orale amintesc că aici s-ar fi semnat şi împărăteasa Elisabeta (Sissi), însă semnătura ei a fost acoperită în timp cu vopsea şi cu alte semnături. Se distinge, încadrată într-o cunună cu lauri, semnătura generalului Traian Doda din 1851. Se observă şi steagul tricolor românesc, cu culorile dispuse pe orizontală, sub care este înscris anul 1915.

În 1778, preotul Samoilă Popovici şi Ignatie Sanda din Mehadia au găsit „frumoase catarame galbene din alamă, diferite ca mărime şi înfăţişare. Erau piese de harnaşament şi şei, cântărind la un loc 13 livre”, după cum relata cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Mehadiei. Acestea sunt primele cercetări arheologice efectuate într-o peşteră din această parte a Europei.

Prima descriere a Grotei Haiducilor apare în cartea lui Francesco Griselini din 1780. Cele dintâi cercetări ştiinţifice, geologice, au fost făcute de M. Munk în 1871. În 1872 a fost organizată la Herculane cea de-a XVI-a întrunire a medicilor şi naturaliştilor din Imperiul austro-ungar, având ca obiectiv cercetarea peşterii Grota Haiducilor. Evenimentul, care a avut loc la Hotelul Goth (Vila Feneşan), a fost marcat printr-o placă vizibilă şi astăzi, montată pe stânca muntelui la intrarea pe poteca ce duce la peşteră. Datorită importantelor descoperiri menţionate, peştera a fost declarată rezervaţie arheologică. De asemenea, datorită descoperirilor arheologice şi inscripţiilor de pe pereţi, peştera este un monument de mare valoare istorică pentru Banatul montan. Ea prezintă un interes ştiinţific deosebit pentru fauna sa şi pentru artefactele arheologice descoperite în nivelurile vechi de locuire. A mai fost cercetată de B. Milleker (1894), K.W. Verhoeff (1897), R. Jeannel şi E. Racoviţă (1929) etc.

La 13 octombrie 2018 am putut vizita această peşteră, deşi are un grilaj metalic la intrare. Acesta însă era deschis.

Izvorul Munk a fost denumit în onoarea doctorului care în 1871 a publicat la Viena o carte despre tratamentul balnear de la Băile Herculane. Apa izvorului a fost colectată într-un bazin şi a fost folosită pentru acţionarea hidraulică a ascensorului de la Pavilionul 6 în 1906. De asemenea, a alimentat instalaţia de ventilare de la Băile Imperiale Austriece şi de la clădirea Cazinoului, precum şi fântâna arteziană din Parcul Central.

În imediata apropiere a Grotei Haiducilor se găsesc Băile Imperiale Romane, decorate cu un basorelief care îl reprezintă pe Hercule. Ele au fost reconstruite în 1838 pe locul vechilor băi romane, care foloseau apele izvorului Hercules. S-au păstrat patru încăperi cu două bazine mari şi două căzi individuale. Odată cu construirea Hotelului Roman (1976), Baia Romană a fost înglobată la parterul hotelului.

Clădirea având pe frontispiciu cuvintele „AD AQUAS HERCVLI SACRAS”, ridicată în secolul al XVIII-lea, adăpostea izvoarele Hygeea şi Hercule II, pentru cură internă. Ambele izvoare au secat însă între timp.

Vestigiile apeductului roman din vecinătate au fost menţionate de dr. Al. Popoviciu în lucrarea Băile lui Hercule sau Scaldele de la Meedia, Pesta, 1872, prima lucrare în limba română despre staţiunea Băile Herculane: „Dintre clădirile antice romane mai esistă şi acum doue fragminte din apeductele romane, care se pot vede din diosu isvorului cu apă minerală de beutu numit Carlsbun.” Apeductul era destinat transportului apei termale de la unul din izvoarele din zona Băii Romane (izvoarele din grupa Hercules) la Baia Apollo (Baia de şindrilă). Izvorul Apollo II se află în dreptul restaurantului „Grota Haiducilor”, care însă era închis la 13 octombrie 2018.

În anul 1768, viitorul împărat Iosif II, fiul Mariei Tereza, aflat în vizită la Herculane, a cerut ca acolo să fie construită o capelă romano-catolică rotundă. Aceasta a fost însă distrusă de turci în timpul războiului din 1788. Actuala biserică romano-catolică, închizând în partea de nord Piaţa Hercules (centrul vechi), are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A fost ridicată între anii 1836-1838, în timpul domniei împăratului Ferdinand I. Împărăteasa Sissi, împreună cu suita ei, a luat acolo parte la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Sfintele Paşti, precum şi în celelalte duminici din timpul sejurului de şase săptămâni pe care l-a petrecut la Băile Herculane în 1887. În întreaga perioadă a sejurului împărătesei, serviciul de paroh romano-catolic a fost îndeplinit de Emil de Folly, canonicul din Timişoara.

Intrând în centrul vechi, prima clădire de pe latura vestică este Pavilionul 5 (Edificiul militar sau Spitalul pentru trupă şi subofiţeri), construit în 1821 cu destinaţia de unitate de cazare pentru militarii din Regimentul de grăniceri. Iniţial avea o capacitate de cazare de 140 de militari şi cinci camere pentru ofiţeri. Are o linie de arhitectură sobră şi riguroasă, fără decoraţiuni exterioare, la fel ca şi celelalte clădiri din Piaţa Hercules. Între acest edificiu şi Baia Apollo de vizavi a existat până la ultimul război mondial un tunel de acces pe sub stradă pentru facilitarea transportării bolnavilor la tratament.

Pavilionul 6 (Ospătăria cea Mare sau Hotelul Dacia), clădirea cea mai impunătoare a centrului vechi, este într-o asemenea stare de degradare, încât a fost acoperită complet cu o folie care are reprezentarea detaliilor pe care ar fi trebuit să le aibă măreaţa clădire. Ea a fost construită în anii 1812-1824, aducându-i-se importante modificări în 1906. Atunci a fost dotată şi cu ascensorul hidraulic acţionat de apa Izvorului Munk. Avansata stare de degradare actuală este evidentă şi datorită faptului că trotuarul din faţa clădirii este închis, deoarece există pericolul desprinderii unor bucăţi de zidărie.

Statuia lui Hercules, aflată în centrul pieţei, realizată din fier de tun de meşterii germani Glantz şi Romelmayer, a fost dăruită staţiunii de arhiducele austriac Carol în semn de omagiu pentru ofiţerii şi soldaţii armatei imperiale care s-au tratat în acest loc. Montată în 1847, ea a devenit simbolul staţiunii. Dar bazinul în mijlocul căruia se află nu mai are apă!

Tot în paragină se află şi Pavilionul „1811” (fosta Direcţiune a Băilor), construit în timp ce staţiunea se găsea sub administrarea Regimentului 13 grăniceresc. Toate clădirile din centrul istoric au fost de altfel realizate prin munca grănicerilor români din satele din jurul staţiunii.

Pavilionul 7 (Hotelul Ferdinand) a fost construit în anul 1810 şi refăcut după un incendiu din 1821, când i-a mai fost adăugat încă un nivel. Are o factură barocă. A fost renovat, fiind prima investiţie importantă din centrul istoric al staţiunii Băile Herculane după anii 1990.

În aceeaşi situaţie se află şi Baia Diana („pentru dureri de oase”), care se găseşte pe locul unei băi romane. Izvorul a fost redescoperit în secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită din cărămidă în anul 1810 şi refăcută în 1858. Pe un colţ al acoperişului se află o statuie a lui Hercules. Reabilitată, baia este prevăzută cu nouă cabine individuale şi un bazin comun şi are legătură directă prin culoar acoperit cu Hotelul Ferdinand. În stânga clădirii băii, fosta anexă poligonală păstrează în hol, încastrată în perete, o piatră cu transcrierea unei inscripţii votive antice.

Pe latura răsăriteană a Pieţei Hercules se află, în paragină, Pavilionul 3 (Hotelul Apollo), construit în 1824. În urma vizitelor la Herculane ale viitorului împărat Iosif II din anii 1768 şi 1773, s-a ridicat în acel loc un han cameral etajat, cu camere separate, şemineu şi bucătării, cu un şopron pentru căruţe şi grajd pentru 16-20 de cai. În 1788 turcii au distrus toate clădirile din Băi. În 1794 împăratul Francisc I a dat ordinul refacerii clădirilor băilor distruse, proces care a durat nouă ani. În 1817 clădirea hanului i-a găzduit pe împăratul Francisc I şi pe soţia sa, împărăteasa Carolina. În cinstea lor, hotelul a primit numele „Francisc”, iar baia de alături numele „Carolina”. Pe coridor, lângă intrarea în Baia Carolina, s-a montat o placă în amintirea înalţilor oaspeţi. O altă placă, montată în faţa Hotelului Francisc, aminteşte vizita împăratului Franz Iosif din 1852, care a inspectat lucrările efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care, mulţumit de cele văzute, a apreciat că staţiunea Băile Herculane este cea mai frumoasă de pe continent. Acum, trotuarul închis din faţa clădirii arată halul de degradare în care ea a ajuns.

Aproximativ aceeaşi este şi situaţia Pavilionului 4 de alături, care a fost renovat numai în mică măsură, în partea centrală. A fost construit în 1852, an inscripţionat pe frontispiciu. Faţada a fost decorată cu coloane în stil empire. Edificiul era destinat în principal cazării ofiţerilor şi funcţionarilor guvernamentali. Construcţia iniţială a fost prevăzută cu două etaje, cu 108 camere şi cu patru bucătării. Ea face parte, împreună cu Pavilionul 3, din Hotelul Apollo.

Un alt obiectiv de mare interes al Pieţei Hercules ar fi trebuit să fie Baia Apollo, una dintre cele mai vechi băi din staţiune. Acolo a existat una dintre primele băi construite în perioada romană. Pe o hartă austriacă din 1774 erau marcate termele romane, precum şi un templu dedicat lui Hercules, în care s-au descoperit în perioada 1724-1737 antichităţi romane. Romanii foloseau atât apa termală a izvorului propriu al băii, cât şi apa termală adusă prin apeductul amintit mai sus de la unul din izvoarele de lângă Baia Romană.

În 1724 s-a construit lângă clădirea cazărmii Baia comună. Ea a fost arsă de turci în timpul războiului din 1737-1739, fiind reclădită în 1758-1760, cu schimbarea denumirii în Baia cea Mare. În 1792, după ce a fost refăcută şi acoperită cu şindrilă, şi-a schimbat din nou denumirea în Baia de şindrilă. În forma actuală a fost construită în perioada 1846-1852, fiind refăcută în 1866 şi modernizată în 1970. Baia Apollo comunică în interior cu Pavilionul 4 şi prin amintitul tunel subteran, pe sub stradă, cu Pavilionul 5. Era prevăzută cu trei bazine de răcire, cu 32 de cabine şi trei bazine din marmură albă şi roşie pentru bărbaţi, femei şi militari. Bazinele erau acoperite cu bolţi, având aerisirea în cheia de boltă. Arhitectura faţadelor aparţine curentului eclectic, de şcoală academică.

Centrul vechi este legat de restul staţiunii prin Podul de piatră peste Cerna, construit în arc în 1865, an menţionat pe una din cele două bolţi de susţinere. Pe pod se afla un coridor (acum pe jumătate deschis), în lungime de 36 m şi cu lăţimea de 2,5 m, care făcea legătura între Hotelul Franz Iosif şi Baia Hebe. La capătul dinspre Baia Hebe se află o statuie de marmură a reginei Lydiei, Omfala, la care Hercule a slujit trei ani. Acum podul este cât de cât întreţinut, fără a mai găzdui însă vreo galerie sau expoziţie de artă prin culoarul acoperit.

Hotelul Decebal (fost Franz Iosif, fost Ferdinand) este construit în stil baroc ardelenesc, cu multe elemente decorative şi cu o intrare cu scări maiestuoase, încadrate de coloane. Pe faţadă are statuile zeilor Esculap şi Hygeea şi două basoreliefuri inscripţionate cu anii 1860, când a început construirea clădirii, şi 1862, când s-a inaugurat, precum şi iniţialele împăratului Franz Iosif („F.J.”). Hotelul a găzduit la 28 aprilie 1887 pe regele Carol I al României împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva), eveniment ce a fost marcat printr-o placă de marmură amplasată pe faţadă. Multă vreme clădirea a fost ruinată. La 13 octombrie 2018 am putut constata că se începuse lucrul la consolidarea ei, însă în acel moment nu era nicio activitate acolo. Starea de paragină era evidenţiată şi de îngrădirea trotuarului din faţă.

Vila Elisabeta de peste drum a fost ridicată în 1875 de către guvernatorul Băilor, Carol Tatartzi, în stil rococo II. În această vilă a locuit împărăteasa Elisabeta (Sissi) în primavara anului 1887. Însoţită de Sarpita Majlath, ea se plimba ore întregi prin staţiune şi împrejurimi. În atmosfera specifică staţiunii, în sânul unei naturi sălbatice, Sissi a savurat comunicarea cu natura, a tradus din poezia maghiară şi l-a recitit pe Heine. În 7 aprilie îi scria de aici mamei sale, iar la 28 aprilie a primit vizita reginei Carmen Sylva a României, o altă suverană dăruită artelor. Toate aceste fapte au fost consemnate în jurnalul fiicei sale şi într-o scrisoare a împărătesei către aceasta. La 13 mai, Sissi a plecat spre Sinaia şi apoi s-a întors la Viena.

Povestea romantică a prezenţei împărătesei la Băile Herculane este întărită de semnalarea existenţei certificatului de botez a fiicei unui cioban din zonă, Veta, botezată astfel datorită faptului că naşă i-a fost însăşi Sissi, precum şi de existenţa inelului cu piatră de rubin pe care împărăteasa l-a dăruit aceluiaşi cioban şi care s-a păstrat în familia urmaşilor acestuia. La 13 octombrie 2018, clădirea Vilei Elisabeta părea însă abandonată.

Cazinoul, construit în stil baroc austriac, monobloc, de către arhitectul vienez Carl Doderer, datează din 1850-1862. Pe frontispiciul său se poate citi salutul administraţiei Băilor, preluat de la romani, „SALUTI ET LAETITIAE” (Sănătate şi bucurii), care arată menirea acestui loc, de a lecui prin puterea veseliei. Din anii 1864-1865 funcţionau în cadrul complexului un Salon de cură, Sala de argint cu jocurile: bacara, chemin de fer, ruletă etc., aflate în corpul central, precum şi cafeneaua, ospătăria, bazarul şi diferite magazine, aflate pe terasă. Întreaga clădire avea o instalaţie ingenioasă de ventilaţie, acţionată hidraulic. În varianta originală, pe acoperişul corpului central erau cinci statui, care reprezentau: cea din mijloc – Imperiul austriac, la stânga sus – un român, la stânga jos – un german, în dreapta sus – un sârb, în dreapta jos – un ungur. În 1953 un incendiu a distrus Salonul de cură, în locul lui amenajându-se o sală de spectacole. În 1924 în Sala de argint a fost deschis Muzeul de istorie „General Nicolae Cena”, primul muzeu din staţiunile balneare ale României (închis în 2012).

În faţa Cazinoului se află Parcul Central al staţiunii, edificat în 1862, centrul ansamblului arhitectural format din clădiri şi monumente istorice de arhitectură balneară cu datare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În cadrul parcului se găsesc pavilionul de muzică din dreptul Cazinoului, fântâna arteziană (acum inactivă), precum şi câteva rarităţi vegetale: arborele-mamut (Sequoia gigantea), un molid plantat în anul 1864 şi un arbore de tisă.

Parcul este flancat în partea sudică de Hotelul Traian, fost Carol, acum complet acoperit cu pânză pentru a nu se vedea că este degradat în ultimul hal. A fost construit în perioada 1869-1871. În curtea interioară avea o fântână arteziană ale cărei jeturi de apă erau irizate de razele de lumină care pătrundeau prin ferestrele luminătorului de pe acoperiş. Clădirea a suferit avarii la cutremurele din 1991-1992, prin prăbuşirea grinzilor şi a planşeelor.

Pe malul opus al Cernei se afla Izvorul Diana III, acum secat, însă punct de pornire al traseelor turistice pe care le-am menţionat la început.

Monumentala clădire a Băilor Imperiale Austriece (Băile Neptun) a fost ridicată în anii 1883-1886, după planurile arhitectului Alpár Ignác, fiind unul dintre cele mai moderne edificii balneare din acea vreme. Pavilionul Băilor Imperiale închide pe latura nord-vestică monumentalul ansamblu arhitectural din jurul Parcului Central, întregind imaginea de mare stațiune („Kurort”) europeană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construit în același stil baroc, cu interioare amintind de simplitatea construcțiilor romane, precum și de stilul gotic (construcția plafoanelor din detaliile arhitecturale interioare), edificiul are o arhitectură simetrică, subliniată de turnurile de pe o parte și de cealaltă a corpului central, sub forma a două aripi: aripa stângă, destinată băilor termo-sulfuroase, iar cea dreaptă, băilor termo-saline. Cele două aripi sunt despărțite de o maiestuoasă sală de așteptare, în mijlocul căreia tronează o fântână de majolică, ce atrage privirile prin detaliile ornamentale de mare rafinament artistic. Arhitectura exterioară a clădirii are multe elemente decorative, intrarea principală fiind evidențiată printr-un portal acoperit pe sub care trece strada și care este legat de Podul de fier forjat. În interiorul clădirii, în aripa de băi sulfuroase, s-au păstrat cabinele imperiale unde au făcut tratament împăratul Franz Iosif, împărăteasa Elisabeta și familia imperială.

Mai existau 70 de căzi, 10 căzi de piatră, două saune, două camere de inhalație, sală de așteptare și garderobă. Clădirea avea cinci intrări, trei dinspre strada principală și câte una din părțile laterale. Izvorul și baia publică au purtat numele Szapáry (după cel al ministrului finanțelor, Szapáry Gyula). Apa era condusă de la izvor prin tuburi de 100 mm. Pentru că era prea caldă, pe o conductă opusă de 160 mm se introducea apă rece de 7-8 grade Celsius. Kiss György a sculptat statuia alegorică Farmacie și Vindecare, Bezerédi Gyula statuia Putere și Frumusețe, Szécsi Antal – Tinerețea și Donáth Gyula – Dorință și Plăcere. Fântâna de majolică a fost făcută de Alpár Ignác, iar decorațiile ei la fabrica Zsolnay.

Podul de fier forjat peste Cerna aflat în faţa lor, destinat traficului pietonal, a fost construit tot în intervalul 1883-1886. Acest pod are lungimea de 32 m şi lăţimea de 2,90 m, fiind o scurtătură binevenită între Băi şi zona Cazinoului şi a Parcului Central. Podul este o structură elegantă pe arc cu zăbrele, cu două articulaţii şi montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă. Parapetul podului este din fier forjat cu elemente decorative, aşa cum o cerea moda impusă de dezvoltarea industriei siderurgice. Atât Băile Imperiale Austriece, cât şi Podul de fier forjat, se aflau în paragină şi închise publicului la 13 octombrie 2018.

În aceeaşi situaţie se afla şi clădirea Băilor Venera (1838) de pe malul stâng al Cernei, puţin mai jos. În faţa lor sunt Izvorul Neptun III (de ochi) şi Izvorul Neptun II (de stomac). La ultimul a dispărut capul de leu sculptat în piatră, din gura căruia ţâşnea apa fierbinte. Acum se mai află acolo o simplă ţeavă. În faţa Izvorului Neptun II mai sunt sursele Neptun I şi Neptun IV, marcate printr-o statuie feminină.

Ultimul, dar nu cel din urmă, monument pe care îl prezentăm este Gara Băile Herculane, care a fost inaugurată la 20 mai 1878. Clădirea centrală a fost construită în stil baroc, fiind flancată de-a lungul peronului de coloane în stil roman. Acestea sunt îmbrăcate în liane care urcă pe un grătar, care la rândul său susţine un plafon de vegetaţie ce oferă o plăcută senzaţie de armonie cu peisajul pitoresc din jur. Corpul central are o cupolă maiestuoasă sprijinită de două coloane, care dau senzaţia de intrare într-o catedrală. În interior, cupola este împodobită cu reprezentări ale unor personaje mitologice, dintre care se detaşează legendarul erou Hercule.

Aşa am găsit staţiunea Băile Herculane în data de 13 octombrie 2018.

Mircea Rusnac – Vechi opinii despre potenţialul turistic al Banatului

Frumuseţile naturale ale Banatului au impresionat de multă vreme pe vizitatorii sosiţi aici de pe alte meleaguri. Împărăteasa Sissi nu a fost nici pe departe singura care a venit şi a revenit în zona noastră, fermecată de pitorescul naturii, de clima blândă şi de relieful accesibil. Un vizitator pasionat al Banatului a fost în perioada interbelică inginerul Ion Păsărică, angajat o vreme la Uzinele Reşiţa, ale căror căi ferate le-a şi condus. Concediat în timpul crizei economice, el s-a întors la Bucureşti, însă a rămas legat de Banat, dedicându-i două cărţi: o monografie a Uzinelor Reşiţa şi un ghid turistic al frumuseţilor naturale ale regiunii. În introducerea la această din urmă lucrare el descria în mod entuziast ceea ce a văzut pe teren:

„Banatul – provincia de dincolo de munţii Cernei, cuprinsă între Mureş, graniţa cu Iugoslavia, Dunăre şi delimitările cu judeţele Mehedinţiului şi al Hunedoarei – este unul dintre cele mai splendide ţinuturi ale Ţării Româneşti întregite. Sunt pe pământul acesta atâtea colţuri de farmec – adevărate colţuri de rai -, atâtea minunate frumuseţi, încât mândria cu care spune bănăţeanul că <<Banatu-i fruncea>> e perfect îndreptăţită.

Într-adevăr, atât de darnică a fost natura cu acest ţinut, încât nu ne înşelăm dacă afirmăm că puţine locuri sunt pe lume atât de frumoase şi atât de bogate.

Porneşte, călătorule, să vezi munţii Banatului, munţii aceia care au atât specific, care se deosebesc atât de mult de alţi munţi, porneşte într-o dimineaţă transparentă şi dulce prin nesfârşitul verde al pădurilor de fagi bătrâni şi de brazi uriaşi. Ai să te simţi pierdut şi mic sub imensa boltă, ca sub boltele templelor lui Dumnezeu.

Vei trece uitat şi fermecat prin văi cu ape de cristal, pe lângă stânci uriaşe, pe lângă prăpăstii cu fund de neguri, în care piatra căzută hăuie prelung; te vei înfunda în peşteri de poveste, în care geniile munţilor dantelează de veacuri minunea stalactitelor şi stalagmitelor, şi-ţi vei umple, pe nesimţite, sufletul de tainica şi marea bucurie a frumuseţii depline.

Te vor întâmpina în cale căprioare fine şi sfioase ca prinţesele basmelor, la răscruci de poteci sau la izvor, ori le vei zări pe colţuri de stâncă, imobile, statuare, înmuiate-n azur – miniaturale siluete chinezeşti, decupate-n şterse depărtări pe seninul albastru al zării. Şi te va intovărăşi, gălăgios şi zburdalnic, pe tot drumul acesta de farmec spre semeţia piscurilor, neamul înaripat al codrului, cu lumini nenumărate-n pene şi-n zbor şi cu cântec mic de vrajă care nu se stinge.

Rătăceşte, călătorule, pe meleagurile acestea şi nu vei mai uita niciodată clipele pe care le vei trăi. Rătăceşte peste tot. Spre limpezile ape ale Mureşului, spre clocotul Cazanelor bătrânei noastre Dunări, spre bogăţia câmpiilor dinspre nord-vest. Când te vei înapoia în oraşul tău mohorât, vei observa cândva, într-un ceas târziu de seară, că ţi-e drag, că ţi-a rămas pentru totdeauna drag Ţinutul Banatului şi că de abia aştepţi să-l revezi.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 7.)

Aprecierile acestea erau completate în acelaşi stil de medicul orăviţean Gheorghe Runcan, care descria la rândul lui frumuseţea Masivului Semenic:

„Rar munte care să fascineze şi să vrăjasca mai mult ca muntele Semenic, în orice anotimp îl cercetăm. Vara freamătul bătrânei păduri, susurul zburdalnicelor pâraie, cu luciul strălucitor al apei, mirosul de fân şi parfumul florilor, împreună cu pitorescul, ne înviorează organismul, ne procură senzaţii de plăcere şi ne umple sufletul de fericire. Iar iarna, îmbrăcat în haina-i albă de sărbătoare, în bătaia razelor solare ori ale lunei pline, prin jocul minunat de strălucitor al luciului de zăpadă, ne deschide un rai alb sclipitor, plin de taine, care ne farmecă şi ne linişteşte. De altfel, fiecare anotimp îşi are coloritul şi farmecul său la munte. Ce înfăţişare frumoasă îmbracă bunăoară peisajul pe Semenic toamna, către sfârşitul vieţii anuale. Toate îţi atrag privirea, te farmecă, te îmbie să le admiri şi să te gândeşti: e jocul naturii, e Puterea Creatorului care a îmbinat atâtea frumuseţi.” (Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947, p. 10.)

Alt localnic, scriitorul Virgil Birou, făcea tot atunci o invitaţie turiştilor să viziteze Banatul, cu accent pe zona Caraşului, care nu ar avea ce regreta aici: „Turismul în Căraş nu cere eforturi de recordman. Oricine poate ajunge oriunde. Cine face turism pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş. Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal, delectări noi.” (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş, Timişoara, 1943.)

Chiar şi turiştii străini, care începeau să cunoască Banatul, rămâneau uimiţi de aspectele naturale văzute. Conform aceluiaşi Ion Păsărică, un american care în 1928 a vizitat zona lacului Buhui şi-a scris impresiile astfel: „Atâta frumuseţe n-am văzut!” (Ion Păsărică, op. cit., p. 20.) Iar încă în perioada Imperiului austro-ungar, baronul Schlagintweit denumea regiunea căii ferate Oraviţa-Anina drept „Elveţia bănăţeană.” Încă în 1852, împăratul Franz Iosif aprecia despre Herculane că „acum în această vale a Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent.” Ce perspective frumoase a avut la un moment dat turismul bănăţean şi cât de departe s-ar fi putut merge pe acest drum dacă…

O, tempora! O, mores!

Mircea Rusnac – Împărăteasa Sissi, emblema turistică a Banatului

Puţine regiuni se bucură de atâtea frumuseţi naturale precum Banatul, acestea trebuind să fie puse în valoare pentru a face un nume binemeritat regiunii noastre pe mapamond. În perioada apartenenţei noastre la Mitteleuropa, numeroase personalităţi au apreciat potenţialul turistic şi peisagistic al zonei montane bănăţene, intrat ulterior în uitare. Printre cele mai importante personalităţi europene îndrăgostite de Banat locul de frunte i se cuvine, fără doar şi poate, împărătesei Elisabeta a Austriei, mai bine cunoscută sub numele de Sissi (1837-1898).

Soţia lui Franz Josef a fost fascinată de frumuseţea şi de măreţia Băilor Herculane, pe care le-a vizitat în repetate rânduri. Ea locuia acolo în fosta vilă „Tatarczy”, cunoscută apoi drept Vila Elisabeta, unde scria versuri, se întâlnea cu regina României, Carmen Sylva, şi plănuia excursii în împrejurimi. Cu ocazia unei asemenea drumeţii, ea a ajuns chiar la stâna ciobanului Mihail Feneşan, căruia i-a dăruit propriul său inel cu rubin. Conform unei tradiţii locale, inelul ar fi reprezentat un cadou pentru botezul fiicei acestuia, numită Veta în cinstea împărătesei. Urmaşii ciobanului au păstrat cu sfinţenie acest inel, indiferent de regimurile politice care au urmat, el aflându-se în momentul de faţă în posesia strănepotului lui Mihail, profesorul pensionar Iancu Feneşan din Băile Herculane.

Alt loc preferat de Sissi în Banatul de munte a fost staţiunea Marila, foarte bogată în aer ozonat. Recunoscători pentru dragostea şi ataşamentul împărătesei faţă de aceste locuri, bănăţenii au ridicat la Marila un monument în 1899, cunoscut ca „plămânul lui Sissi”. În prezent, acesta se află în curtea bisericii romano-catolice din Oraviţa.

În 1914, comunitatea din Caransebeș (din totalul căreia aproximativ 50% o reprezentau românii, conform recensământului din 1910)  a ridicat o statuie din marmură de Ruschiţa, de mărime naturală, a lui Sissi, una dintre puţinele existente astăzi în lume. Regăsită după aproape un secol, grav mutilată şi deteriorată, ea ar putea fi reamplasată pe viitor în centrul oraşului.

O altă staţiune bănăţeană vizitată de Sissi împreună cu Franz Josef a fost Buziaşul. În cinstea lor, autorităţile locale au ridicat acolo o splendidă colonadă, prin care perechea imperială se putea plimba până la izvoarele minerale.

Este drept că, deşi de origine germană, Sissi i-a favorizat în cadrul imperiului pe maghiari, fiind unul dintre autorii dualismului austro-ungar din 1867. Însă, trecând peste animozităţile de ordin naţional, trebuie să subliniem că ea a promovat Banatul ca regiune, indiferent de naţionalităţile care îl locuiau. Dacă ar fi continuat acest program început în secolul al XIX-lea, el ar fi fost în avantajul întregii regiuni. După ştiinţa noastră, Sissi a fost ultima mare personalitate politică îndrăgostită de Banat şi de frumuseţile sale. De aceea, poate o relansare a turismului în regiune pornind de la o asemenea emblemă ar fi cea mai indicată. De ce, după 1919, noile personalităţi conducătoare ale statului român nu au manifestat nicio apropiere faţă de regiunea noastră, rămâne o întrebare grea, la care s-ar putea găsi, evident, o multitudine de răspunsuri.

Mulţumim, Sissi!

Mircea Rusnac – Vizita în Banat a unui grup de savanţi francezi (1919)

Drapelul din Lugoj, anul XIX, nr. 57 din 21 iunie 1919, descria vizita unui grup de iluştri oameni de ştiinţă francezi în Banat, făcută desigur în scopul documentării asupra situaţiei reale existente în această regiune, atât de disputată pe atunci între statele vecine cu ea. Din delegaţie au făcut parte: Lucien Poincaré, fratele preşedintelui Franţei şi vicerector al Academiei din Paris, preşedinte al consiliului Universităţii; Charles Diehl, celebru bizantinolog; D. Berthelot, mare chimist; I. Bédier, erudit profesor de literatură franceză la Colegiul Franţei; fizicianul Ionet, specialist în electricitate; elenistul Fougère; marele geograf Emmanuel de Martonne; medicul Balthezard şi profesorul universitar de drept Meynal.

Aceste personalităţi sosiseră mai întâi la Bucureşti într-o vizită de răspuns faţă de cea efectuată în Franţa de savanţii români. De acolo ele s-au deplasat în Banat, deşi, cum scria ziarul citat, acesta nu se putea lăuda pe atunci cu şcoli superioare şi nici măcar secundare româneşti. Cu toate acestea, excursia lor în Banat avea să se soldeze cu „o bogăţie de impresii plăcute şi observaţii preţioase”, după cum au constatat ei înşişi, „pentru că au cunoscut sufletul românilor de pretutindeni.”

La 19 iunie grupul a sosit la Lugoj, fiind întâmpinat la gară de o mulţime de oameni, inclusiv corurile „Ion Vidu” şi „Lira”, precum şi o serie de coruri săteşti. Oaspeţii au fost salutaţi de protopopul dr. G. Popoviciu. Corul „Vidu” şi cel al copiilor dirijaţi de Liuba au intonat Marseieza. De la gară, mulţimea a plecat la cafeneaua „Corso” şi apoi la hotelul „Regele României”. Împreună cu delegaţii francezi s-a aflat şi dr. Valeriu Branişte, care i-a însoţit în întregul lor turneu efectuat în Transilvania şi Banat. La masă au fost salutaţi de primarul Harambaşa, după care s-au întors la gară pentru a porni cu trenul special către Băile Herculane. În tren francezii au fost însoţiţi de 80 de români.

Pe traseu trenul a făcut o serie de opriri, fiind salutat în gări de mulţimi de ţărani, având în frunte pe preoţii, notarii şi pretorii din localităţile respective. La Găvojdia a vorbit preotul Morariu, iar la Sacu preotul Spătan. La Caransebeş primirea a fost efectuată de mai puţină lume decât era de aşteptat, ziarul Drapelul dând vina pe distanţa care separa gara de oraş. A vorbit acolo protopopul Ghidiu. La Slatina Timiş, notarul sârb Ristici a încheiat discursul său spunând: „Trăiască România Mare şi Franţa!” Iar la Mehadia oaspeţii au fost salutaţi de dr. Vemoian. Acolo se afla şi un tren cu soldaţi coloniali francezi şi cu numeroşi ofiţeri, în trecere către Seghedin.

La Herculane, savanţii francezi au fost duşi cu trăsurile către camerele elegante din vilele staţiunii. Acolo s-au putut bucura de băi calde, muzică relaxantă, de aerul sănătos din staţiune şi de priveliştile încântătoare din jur. După luarea cinei, convoiul de trăsuri a revenit la gară, oaspeţii dormind în trenul special. În salonul mare din Herculane, conducătorul delegaţiei franceze a declarat: „Dacă nu vă veţi ajunge azi aspiraţiile juste, le veţi ajunge mâine, căci dreptatea are să învingă. Iar eu doresc ca Banatul întreg să fie unit României Mari.”

La întoarcere au fost salutaţi şi în alte localităţi. La Teregova a vorbit preotul Bogoevici, iar la Domaşnea preotul Uzonescu. Trenul special a ajuns la Lugoj, însă şi-a continuat călătoria până la Timişoara, de unde un alt tren expres avea să îi transporte până acasă. În acest mod a decurs importanta vizită în Banat a unor personalităţi ilustre. Era şi acesta un semn că, la finalul unui război sângeros, lucrurile începeau să reintre în normalitate.