Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Excursie istorică pe Clisura Dunării

În zilele de 27-29 august 2010 am vizitat pitoreasca zonă a Clisurii Dunării, beneficiind de ospitalitatea exemplară a familiei Mariana şi Gheorghe Popoviciu. Locuinţa acestora din satul Şuşca, atestat din 1717, a reprezentat „cartierul general” şi baza de pornire în vizitele efectuate la interesantele obiective istorico-turistice din regiune. Am putut astfel aduna un material documentar bogat, pe care începând de astăzi îl vom pune la dispoziţia publicului.

Apus de soare la Baziaş. Fotografii de Gheorghe Popoviciu.

O primă etapă a excursiei a avut loc în direcţia estică, pe şoseaua care urmează cursul fluviului. În apropiere de Şuşca se află comuna Pojejena, despărţită de pârâul cu acelaşi nume în două părţi distincte, altădată localităţi separate: Pojejena Sârbească spre vest şi Pojejena Românească spre est. În completarea acestora, dincolo de Dunăre, în Serbia, se vede Pojejena Turcească!

Oraşul Moldova Nouă, altădată renumit centru minier şi port fluvial, a decăzut profund în ultimii ani. Nişte turişti germani pe biciclete fotografiau blocurile părăginite. Din instalaţiile industriale şi portuare nu a mai rămas aproape nimic. Imaginea oferită de acest oraş este cea mai dezolantă din zona Clisurii, din cauza distrugerilor pe care le-a suferit. Chiar şi renumita podgorie din apropiere a dispărut fără urmă!

Deprimarea produsă de imaginea aceasta este însă repede depăşită la vederea localităţilor din apropiere. Pe nişte dealuri, la 5 km de Dunăre, care se vede într-o panoramă încântătoare, se află satul pemilor cehi Sfânta Elena. Numit aşa după hramul bisericii catolice, satul a fost înfiinţat în 1824. Ulterior a fost mărit prin sosirea în 1847 a populaţiei din satul vecin, Sfânta Elisabeta, care era întemeiat într-o zonă mai puţin prielnică. Sfânta Elena are o biserică romano-catolică şi una evanghelică, ultima fiind preluată, din cauza dispariţiei credincioşilor, de către baptişti. Ambele sunt foarte bine întreţinute, ca şi noua clădire a şcolii (cea veche datând din 1850). Deşi satul a suferit în ultimul timp o puternică depopulare prin plecarea tinerilor în Cehia, el este încă departe de imaginea satelor de pemi germani, părăsite complet de locuitorii lor. Pe străzi mai pot fi văzute pemoaice în portul lor tradiţional, constând în rochii lungi dintr-un material de culoare închisă cu buline albe. După aceeaşi costumaţie, ele sunt uşor de recunoscut şi în piaţa din Moldova Nouă, unde vând produse lactate de foarte bună calitate.

Biserica romano-catolică cehă din Sfânta Elena.

Detaliu

Satul Sfânta Elena este foarte bine gospodărit şi întreţinut. În zonă se aflau numeroşi turişti din Cehia, veniţi să viziteze frumuseţile naturale din jur. Vechiul sat de tăietori de lemne şi crescători de animale devine tot mai mult un centru turistic al Banatului de sud. În mijlocul aşezării, un mare panou indică turiştilor diversele trasee din Munţii Locvei şi modul de a ajunge la celelalte localităţi ale pemilor cehi.

Revenind la linia Dunării, am vizitat şi comuna Coronini, denumită astfel după un guvernator al Banatului din perioada austriacă, acela care a favorizat aşezarea unor colonişti bufeni (olteni) în acest loc în 1850. Redenumită „Pescari” în perioada comunistă, comuna s-a întors la vechiul său nume după revoluţie, în urma unui referendum local. Această localitate, cunoscută multă vreme drept cea mai săracă din acea regiune, a progresat enorm în primii ani de după 1990, în special în urma contrabandei cu combustibil din timpul embargoului impus fostei Iugoslavii. Acum aproape nu mai există casă fără etaj, Coronini devenind poate cea mai înfloritoare localitate dintre cele văzute de noi.

Inscripţia lui Baross Gábor de lângă Coronini

În apropierea sa, către est, în albia Dunării, se află vestita stâncă Babacaia, replică a faimoasei Lorelei de pe Rin, la fel de bogată în legende ca şi aceea. Pe mal, pe marginea şoselei săpate printre stânci, se află o tabulă în limba maghiară pusă în 1890 în cinstea lui Baross Gábor, fost ministru al transporturilor, sub conducerea căruia s-au desfăşurat lucrările de canalizare a Dunării pentru a o putea face navigabilă în acel defileu deosebit de îngust. Conţinutul inscripţiei, gândite ca o replică a celebrei Tabula Traiana aflate pe malul sârbesc, se traduce astfel: „Dumnezeu să binecuvânteze lucrările de regularizare ale Porţilor de Fier ale  Dunării inferioare şi ale afluenţilor acesteia, dispuse în anul 1888 în timpul domniei împăratului Franz Iosif şi începute prin grija primului-ministru contele Szapary Gyula şi a ministrului comerţului Bellusi Baross Gábor. 15 septembrie 1890.” (Traducere de Eugen Poşa, căruia îi mulţumim.)

Aproape de aceasta, la o oarecare înălţime, se află cunoscuta peşteră Gaura cu Muscă, de unde potrivit tradiţiei ar proveni temuta muscă columbacă, cu efecte mortale asupra animalelor domestice. Localitatea Golubac, de la care aceasta îşi trage numele, se vede pe malul sârbesc, faţă în faţă cu Coronini.

Reîntorşi la Şuşca, am putut efectua, beneficiind de vremea favorabilă, o ieşire cu barca pe Dunăre, care este destul de lată în acel loc. Acolo apele ei sunt liniştite şi viteza cu care curge este minimă, semănând foarte bine cu un lac. Ajunşi către mijlocul ei, am putut vedea mai bine localitatea sârbească Veliko Gradište, situată pe malul opus.

În mijlocul Dunării, la Şuşca. În spate, Veliko Gradište (Serbia).

A urmat excursia în direcţia vest. La Belobreşca am băut răchie în curtea vechiului „titoist” Svetomir Radosavlievici, invitaţi de fiul acestuia, Saşa. Svetomir luptase ca partizan în armata lui Tito, fiind comunist convins şi având rol hotărâtor în colectivizarea localităţii, prima din Banat şi printre primele din întreaga ţară, încă din 28 august 1949. Curând însă a fost arestat împreună cu fratele său Nicola. Cu umor, Saşa spunea că tatăl său nu a fost dus în Bărăgan, fiind „dintre cei periculoşi.” A fost unul dintre cei 12 acuzaţi în „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” din 1950, fiind condamnat la 12 ani pentru înaltă trădare. A fost a doua pedeapsă ca „blândeţe”, într-un proces care s-a soldat şi cu trei condamnări la moarte. Svetomir lăsase acasă două fetiţe mici, revenind după şase ani, când relaţiile cu Tito s-au normalizat. Saşa s-a născut după reîntoarcerea tatălui său din detenţie, fiind cu 12, respectiv 13 ani, mai mic decât surorile sale. Svetomir a murit în 1988, fără ca cineva să-l fi întrebat vreodată despre suferinţele pe care le-a îndurat.

În apropiere se află localitatea Divici, atestată din 1723. Pe o înălţime din latura vestică a acesteia a fost descoperită o importantă cetate dacică, comparabilă cu cele din Munţii Orăştiei. Urmează Baziaşul, locul prin care Dunărea intră în ţară. Baziaşul este punctul istoric pe care l-am cercetat cel mai mult, astfel încât vom reveni asupra lui. Mai merită atenţie comuna Socol, amintită documentar în 1472, locul de naştere al fotbalistului Miodrag Belodedici, primul câştigător a două Cupe ale Campionilor Europeni cu două echipe diferite. Casa natală a acestuia se află la circa 100 m de râul Nera, care formează acolo graniţa cu Serbia. Acum râul este folosit în voie de către doritorii de îmbăiere de pe ambele maluri. Până nu demult însă, nici locuitorii din Socol nu aveau voie să se apropie de el, chiar dacă o stradă a satului merge perpendicular către acesta, ultimele case aflându-se foarte aproape de mal.

Nera la Socol. Pe malul celălalt este Serbia.

Interes prezintă şi localitatea Zlatiţa, atestată în 1690, populată cu sârbi şi în trecut şi cu pemi cehi şi având şi acum trei biserici (ortodoxă română, ortodoxă sârbească şi romano-catolică). În apropierea acesteia se află două vechi şi frumoase mânăstiri sârbeşti. La doi paşi, dincolo de frontieră, se vede oraşul Biserica Albă (Bela Crkva).

Acestea au fost traseele istorico-turistice pe care le-am străbătut în apropierea Dunării albastre. Fluviul acesta, al 25-lea din lume ca lungime, este totuşi pe primul loc în privinţa numărului de ţări pe care le parcurge. A reprezentat dintotdeauna o arteră vitală pentru economia şi comerţul european. Peisajele pe care le străbate egalează în frumuseţe doar legendele care l-au însoţit de-a lungul timpului în folclorul popoarelor. În drumul său către Marea Neagră, el udă şi partea de sud a Banatului, o regiune care merită a fi vizitată oricând.

Cu Gheorghe Popoviciu dinjos de Sfânta Elena. Fotografie de Mariana Popoviciu.

Mulţumim şi pe această cale familiei Popoviciu pentru posibilitatea oferită de a vizita amintitele splendori. De asemenea, Gheorghe Popoviciu este un excelent cunoscător al întregii regiuni şi a oamenilor locului, având temeinice cunoştinţe cu privire la trecut. Din aceste motive, el a fost mereu un ghid deosebit şi foarte bine informat, fiind şi extrem de pasionat de istoria Banatului. Beneficiind de asemenea oameni, putem spera că valorile istorice nu se vor pierde, acestea trebuind a fi scoase şi în continuare la suprafaţă.

Mircea Rusnac – Torţionara Vida Nedici

Universul concentraţionar românesc a cunoscut în epoca stalinistă numeroase cazuri de manifestări reprobabile ale aparatului represiv. Se cunosc din păcate prea puţine elemente ale formelor de schingiuire a deţinuţilor politici, lipsiţi de orice posibilitate de apărare în faţa celor mai sceleraţi anchetatori. Trecerea deceniilor a făcut să se aştearnă uitarea asupra celor mai multe întâmplări petrecute în închisorile şi lagărele de pe întreg cuprinsul ţării. Însă puţinele mărturii care au ajuns până la noi se cuvin a fi cunoscute, pentru a putea înţelege până la ce nivel se poate coborî uneori comportamentul fiinţei umane faţă de semenul său.

Un caz notoriu de torţionar al acelor ani întunecaţi este cel al bănăţencei Vida Nedici, care aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”. A fost o figură emblematică a perioadei stalinismului timpuriu din ţara noastră (anii 1946-1950). Pe numele întreg Vidosava Nedici, de origine sârbească, s-a născut în 1923 la Becicherecu Mic, la 17 km de Timişoara. Locuia acolo împreună cu mama şi sora ei, iar viaţa lor nu era uşoară. Prin urmare, în 1946 s-a înscris în Partidul Comunist Român, iar din anul următor a devenit funcţionară şi traducătoare din limba sârbă la Siguranţa, apoi Securitatea din Timişoara. Din 1949, pentru „bune rezultate”, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, unde avea gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. În 1954, după normalizarea relaţiilor româno-iugoslave, a fost graţiată de Gheorghiu-Dej şi s-a întors în satul natal, la fel ca şi familia ei, care fusese deportată în Bărăgan. Consătenii însă aflaseră despre manifestările ei faţă de deţinuţi în perioada cât activase în Securitate la Timişoara şi Bucureşti şi îi făceau viaţa imposibilă. Prin urmare, în 1956 a mers la ambasada Iugoslaviei şi, în amintirea serviciilor aduse, a solicitat să se mute în această ţară. Cererea i-a fost acceptată şi de atunci a trăit la Belgrad.

Despre activitatea ei de torţionară s-au adunat de-a lungul timpului numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi care au cunoscut-o. Toţi vorbeau cu multă groază când se refereau la ea. Exemplificăm în continuare, pentru a întregi portretul unei femei-călău din epoca stalinistă.

Episcopul greco-catolic de Lugoj, pe atunci în clandestinitate, Ioan Ploscaru, enumerând „metodele de constrângere” folosite de securişti, menţiona: „Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare. O metodă cu adevărat sadică! Mai ales pentru o femeie.” (1)

În lucrarea intitulată Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. (…) Am întâlnit prin închisori oameni care au rămas infirmi pe viaţă din cauza chinurilor la care îi supunea această femeie. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor. Această ură şi-o manifesta în timpul anchetelor pentru a-şi masca activitatea ce o desfăşura în favoarea Iugoslaviei.” (2)

Alt fost deţinut, Remus Radina, în Testamentul din morgă, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale.” (3) Alţi securişti sârbi din acea perioadă erau: Sava Bugarschi, Zoran Vuletici, Gheorghe Stoicovici, Dobrivoi Stanoiev şi Jiva Brancovici.

În Lexiconul negru, apărut la Bucureşti în 2001, Vida Nedici era caracterizată astfel: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi analiştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle.” (4) Alte femei cunoscute ca sadice torţionare mai erau în aceeaşi perioadă Yvonne Weiss şi Chiţigoi de la Securitatea din Bacău.

După ce a fost arestată, a fost deţinută o vreme la Văcăreşti. Una dintre colegele ei de detenţie, Aristina Pop Săileanu, îşi amintea: „Dar mai erau Vida Nedici şi Yvonne Weiss, de care ne temeam. Vida Nedici era acum în lot cu «titoiştii». Se ştia cine a fost până atunci: o anchetatoare sadică, care torturase mulţi bărbaţi.” (5)

În 2009, la 86 de ani, Vida Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte”, atât îşi recunoştea rolul. Totuşi, în faţa multitudinii mărturiilor adunate împotriva ei, era nevoită să accepte realitatea: „O mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.” (6)

În continuare, vom încerca să întregim portretul acestei torţionare de frunte, utilizând două izvoare importante, separate în timp de o perioadă de aproape şase decenii. Este vorba de documentele procesului ce i-a fost intentat în august 1950 şi de un interviu pe care ea l-a acordat Evenimentului zilei din 1 iunie 2009. În multe cazuri informaţiile se completează, iar în unele se confirmă. Astfel vom afla mai multe despre trecutul acestei femei.

În 2009, ea îşi rezuma în acest mod activitatea: „Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent.” (7) Solicitându-i-se să detalieze, a completat: „La Securitate am fost funcţionară. (…) La Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jivcovici. El era la partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.” (8)

În acest fel, Vida Nedici a ajuns să lucreze pentru spionajul iugoslav, la fel ca şi restul agenţilor sârbi din jurul ei, de care amintea. Apoi completa: „Am lucrat cu ei o perioadă la partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.” (9) Evident, nu dorea să recunoască nimic mai mult. „Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.” (10)

Activitatea numerosului contingent de sârbi de la vârful Securităţii bănăţene a lăsat amintiri dureroase foştilor deţinuţi, după cum am mai arătat. Episcopul Ioan Ploscaru făcea următoarea caracterizare: „Curând am luat cunoştinţă de «specialităţile casei». După apartenenţa multinaţională a personalului administrativ, deţinuţii spuneau: evreii conduc, sârbii şi ungurii ne bat, nemţii fac bucătărie, iar românii (miliţieni simpli) ne duc la closet.” (11)

Glorioasa activitate desfăşurată la Securitatea din Timişoara a recomandat-o pe Vida Nedici să avanseze, fiind cooptată la centrul puterii: „Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti, îşi continua ea relatarea. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta).» Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri!” (12) Calităţile pe care şi le revendica erau clare: „Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris: «întreabă-l şi asta, şi asta…»” (13)

Deja de la Timişoara, Vida Nedici transmitea spionajului iugoslav informaţiile aflate la Securitate de la sârbii antititoişti refugiaţi în România. Ea recunoştea clar în această privinţă tot în interviul menţionat: „Am făcut spionaj. (…) Dar partea proastă este că eu am făcut cópii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.” (14) Cei deconspiraţi de agenţii iugoslavi din România erau trimişi în lagăre de concentrare care aveau un regim extrem de dur, comparabil cu lagărele staliniste.

La Bucureşti, activitatea ei pe linie de spionaj a continuat: „După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită…” (15)

Până la urmă, a fost prinsă: „Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce scriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei, Nicola Milutinovici şi Boja Stanoievici.” (16) Aceştia fuseseră arestaţi mai devreme şi, fiind supuşi aceluiaşi „tratament” pe care îl aplicaseră şi ei altor arestaţi, au sfârşit prin a-şi da complicii în vileag. În acest mod, „rodnica” activitate de agent dublu a Videi Nedici s-a încheiat.

În intervalul 1-7 august 1950, „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” a fost judecat de Tribunalul militar din Bucureşti. Erau un număr de 12 acuzaţi, toţi de naţionalitate sârbă, între care o singură femeie, „Vidosa Nedici”, cum figura în actul de acuzare, pe poziţia a 12-a, ultima pe listă. Ca ocupaţie, era definită drept „fostă funcţionară” (cum se pretindea şi ea ulterior). Complicii ei, Bojidar Stanoievici şi Nicola Milutinovici, cei care o denunţaseră anchetei ca spioană iugoslavă, se aflau în acelaşi lot, pe poziţiile a 8-a şi a 11-a. (17)

În actul de acuzare din 1 august se făceau puţine referiri la ea, ca şi cum Securitatea ar fi încercat să facă abstracţie de prezenţa ei în lotul acuzaţilor. Se făcea referire la declaraţiile sale, ale lui Stanoievici şi Milutinovici, conform cărora ofiţerii Securităţii iugoslave (U.D.B.) Voia Baldjici, Ranco Zeţ, Dobriţa Bogdanovici şi Drago Rafai, lucrând sub acoperire legală la ambasada din Bucureşti, „conduceau direct şi permanent activitatea de spionaj din Banat, primind rapoarte informative şi dând instrucţiuni pentru culegerea informaţiilor în cele trei sectoare: politic, economic şi militar.” (18)

Alt fapt recunoscut de cei trei, precum şi de martorii Marinco Nedomacichi şi Lazar Nicolin, era că „au primit pentru ticăloasa lor activitate, importante sume de bani.” (19) Intermediarul era Milutinovici. Când Stanoievici a fost arestat la Timişoara, complicii săi au încercat să îi asigure evadarea din închisoare, urmând apoi ca întregul trio să fugă în Iugoslavia. „În acest scop, ei au pregătit prin Isac Milutin acte de identitate false, sustrase de către Isac Milutin de la primăria din Becicherecu Mic, unde era funcţionar, şi au luat măsuri de înarmarea lui Milutinovici.” (20) Cam la atât se refereau învinuirile din actul de acuzare la adresa Videi Nedici. Foarte puţin pentru a putea documenta o evidentă activitate de spionaj, pe care ea o recunoştea şi 59 de ani mai târziu. Şi, bineînţeles, deloc despre năravurile ei securiste, care au lăsat amintiri de neşters celor care au avut de a face cu ea şi care au scos-o clar în evidenţă chiar în infernul concentraţionar al anilor 1947-1950, când ea a fost unul dintre personajele principale ale acestuia.

Primul acuzat interogat de Tribunal, în data de 2 august 1950, a fost tocmai Bojidar Stanoievici. Referitor la eroina noastră, el a declarat: „Misiunea de recrutare a agenţilor pentru Siguranţa titoistă mi-a fost ordonată de Duşan Iovanovici şi am dus-o la îndeplinire recrutând în toamna lui 1946 pe Nedici Vidosa, care mi-a fost recomandată de Liubiţa Marcovici. Nedici Vidosa a consimţit să furnizeze informaţiile pentru U.D.B.-a şi ulterior a semnat un angajament dictat de Duşan Iovanovici şi a primit numele conspirativ de «Lipa». De altfel, am mai recrutat şi pe alţii.” (21) Apoi mai adăuga: „Au fost şi agenţi ai spionajului titoist care au avut legături directe cu Duşan Iovanovici, şi anume: Silin Miladin, Conici Borislav, Nicola Milutinovici, Nedici Vidosa şi Marcovici Liubiţa.” (22) Duşan (Duşco) Iovanovici era considerat în actul de acuzare drept „principalul spion titoist” şi coordonatorul reţelei create în Banat. (23)

În aceeaşi zi s-a derulat şi interogatoriul Videi Nedici, din care aflăm lucruri interesante (în măsura în care sunt ele consemnate în „stenogramă”, care, după moda proceselor staliniste, era în aşa fel redactată, încât să confirme sută la sută opinia autorităţilor). Ea confirma că a fost recrutată de către Stanoievici la locuinţa Liubiţei Marcovici, care era activistă la Organizaţia Slavă din Timişoara. Ulterior ar fi discutat cu Duşan Iovanovici, care „mi-a vorbit de munca de spionaj.” Informaţiile le furniza pe atunci de la regionala P.C.R., unde era funcţionară. „De acolo copiam rapoartele pe care le dădeam,” arăta ea. (24) Legătura ei continua să fie Stanoievici, care o vizita acasă şi acolo primea „rapoartele lunare ale regionalei P.C.R.” şi „informaţiuni culese de la colegi.” (25)

Mai târziu avea să lucreze cu Nicola Milutinovici. În vara lui 1947 a fost transferată de la partid la Siguranţă (din 1948 Securitatea), unde „am cules informaţiuni în toate secţiile în care lucram, le-am cules de la colegi, şi totodată cópii de pe toate rapoartele săptămânale dintr-o secţie unde am lucrat. Acestea le-am scos pe indigo nou.” (26) Predarea lor către Milutinovici se făcea tot la domiciliul acuzatei.

Ajungând la Bucureşti, a schimbat din nou canalul de comunicare: „Deoarece în acel timp veneam des în deplasare la Bucureşti, Milutinovici mi-a spus că legătura mea superioară va fi cineva din Bucureşti. Mi-a spus că la 5 dimineaţa voi fi aşteptată pe Str. Vasile Lascăr nr. 100. M-am dus pe acea stradă şi a venit Voia Baldjici, consilierul ambasadei iugoslave din Bucureşti.” (27) Acesta a predat-o altei persoane, pe care nu o cunoştea.

Trebuie să menţionăm faptul că pe Str. Vasile Lascăr nr. 100 din Bucureşti se afla tocmai domiciliul fostului ministru comunist al justiţiei în perioada 1944-1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, care apoi a fost arestat şi în continuare era anchetat pentru cele mai neverosimile crime. (28) Era oare şi aceasta o încercare de a-l implica pe Pătrăşcanu în „complotul titoist”? Tot ce se poate, mai ales că menţionarea adresei sale într-un proces public nu putea fi deloc întâmplătoare în anii stalinismului.

Datele furnizate de către Vida Nedici persoanei de la ambasada iugoslavă proveneau de la Securitatea din Bucureşti, unde aceasta îşi desfăşura acum „rodnica” activitate. Între timp, Stanoievici fusese arestat la Timişoara ca agent titoist. El avea numele conspirativ „Mrgud”, iar Milutinovici pe cel de „Costa”. (29)

Legătura sa fiind nevoită să părăsească România, Vida Nedici a lucrat în continuare cu Drago Rafai, secretar al ambasadei Iugoslaviei din Bucureşti, căruia a continuat să-i furnizeze acelaşi tip de informaţii (nu se spunea cu precizie ce anume): „Ne-am întâlnit într-o locuinţă a lui Dobriţa Bogdanovici (tot de la ambasadă, n.n.), apoi pe străzi întunecoase cu maşina ambasadei. Bogdanovici conducea maşina, iar Rafai a primit informaţiile de la mine. Eu i le-am dictat, iar el le-a scris în întuneric.” (30)

Între timp, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Nicola Medici şi Boşco Laţici, fuseseră arestaţi în timp ce împrăştiau prin Bucureşti material de propagandă titoist. La Securitate, Vida Nedici a luat parte ca translator la anchetarea acestora şi a încercat să le dea o mână de ajutor: „Profitând de faptul că anchetatorii au lipsit, i-am spus lui Medici să nu vorbească despre ambasadă, deoarece nici Boşco Laţici nu a vorbit nimic.” (31) Totodată, îl ţinea la curent pe Drago Rafai în privinţa mersului anchetei.

Urma o întrebare edificatoare a preşedintelui Tribunalului, generalul Alexandru Petrescu: „În calitate de ofiţer de Securitate ai pus la cale evadarea spionului Stanoievici Bojidar la Timişoara?” (32) Răspunsul era, fireşte, afirmativ. Se dovedea prin această întrebare faptul că Vida Nedici nu era numai o nevinovată funcţionară şi translatoare a Securităţii, cum se pretindea ea şi cum apăruse şi în actul de acuzare de la proces, ci era ofiţer activ al acestei instituţii.

În încheierea interogatoriului, ea a mai arătat că, pentru a o acoperi, Drago Rafai îi dăduse legitimaţia soţiei sale, pentru a o prezenta în cazul unui control. „I-o dădeam înapoi întotdeauna”, îşi încheia ea depoziţia. (33)

În ziua următoare, 3 august, era făcută audierea martorilor. Între aceştia, Isac Milutin era vărul Videi Nedici, descris în stenogramă ca „fost funcţionar la comitetul provizoriu din com. Cenad.” (34) El a arătat că „a dus în repetate rânduri pachete şi scrisori pentru diferiţi agenţi titoişti, prin intermediul lui Nedici Vidosa, şi că a dat acuzatei 8 buletine de înscriere la Biroul Populaţiei, 8 carnete de zonă, 8 certificate de naţionalitate şi 8 coale de hârtie ştampilate în alb.” (35) Scopul pentru care ea ceruse aceste documente era astfel definit: „Nedici Vidosa mi-a spus că are nevoie pentru ea ca în caz că va fi urmărită de organele de Securitate să poată pătrunde în zona de frontieră. De asemenea, mai are nevoie pentru Bojidar Stanoievici, când va evada, ca să poată trece frontiera.” (36)

Spre deosebire de actul de acuzare, rechizitoriul prezentat la 4 august 1950 de către procurorul locotenent-colonel Niculae Constantinescu făcea referiri mai numeroase la acuzată. De la început, era dată drept exemplu: „Da! Înfăţişarea laşă şi mârşavă, cinică şi neruşinată, a acuzaţilor din boxă, a agentului Miloş Todorov, a spionilor Boşco Laţici şi Nedici Vidosa şi a celorlalţi indivizi gata de orice crimă, este înfăţişarea politico-morală a clicii de asasini şi spioni de la Belgrad, care a târât popoarele Iugoslaviei în ghiarele imperialismului american.” (37) Limbajul stalinist folosit era în afara oricărei discuţii, însă în continuare se evita cu multă grijă orice referire la activitatea de torţionară a acuzatei. Singurul lucru incriminat era spionajul pentru Iugoslavia!

Noile fapte pomenite în rechizitoriu faţă de actul de acuzare nu se regăseau întotdeauna în interogatoriile luate acuzaţilor şi martorilor din proces. Aşa de pildă, se afirma că Vida Nedici declarase că, la plecarea din România a lui Drago Rafai, în aprilie 1950, acesta anunţase „că în locul lui se va prezenta conducătorul spionajului titoist în R.P.R., investit bineînţeles cu paşaport diplomatic.” (38) În continuare, se preciza că numele sale conspirative fuseseră „Lipa” şi apoi „Zina” şi că „se înfruptase din arginţii trădării.” (39)

Urma descrierea ceva mai detaliată a cazului arestării la Timişoara a lui Bojidar Stanoievici: „Gestapoul iugoslav foloseşte în activitatea sa cele mai bestiale metode naziste. Arestarea lui Bojidar Stanoievici în octombrie 1948 punea în primejdie numeroase fire ale reţelei de spionaj titoiste, care ar fi fost descoperite dacă Stanoievici ar fi mărturisit activitatea sa criminală. Spionii U.D.B.-ei, strecuraţi în Securitatea de la Timişoara, au depus sforţări mari pentru a-l determina pe Stanoievici să nu recunoască nimic din ticăloşiile comise. Or, odată cu Stanoievici fusese arestat şi Borislav Conici, unul din spionii care lucraseră un timp cu Stanoievici şi care la primele cercetări arătase că avusese legături pe linie de spionaj cu el. Pentru a împiedica descoperirea reţelei sale de spionaj, U.D.B.-a a hotărât asasinarea în chiar localul Securităţii a lui Borislav Conici, spionul Sava Bugarschi primind însărcinarea să otrăvească pe Conici. Datorită unor serii de împrejurări, bandiţii titoişti nu şi-au putut pune planul în aplicare.” (40)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber, prezentat în aceeaşi zi, făcea încadrarea juridică a faptelor acuzaţilor. Vida Nedici era acuzată în principal de „crima de trădare de patrie, pedepsită de art. 184, 190 şi 191 c.p.” Altă infracţiune era de „acte preparatorii la trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută şi pedepsită de art. 267 c.p.” În continuare, se mai preciza: „Faptele de trădare şi spionaj ale acuzaţilor Milutinovici Nicola, Nedici Vidosa şi Basler Djuro sunt incriminate şi prin dispoziţiunile legii 16 din ianuarie 1949, deoarece aceşti acuzaţi au continuat activitatea lor criminală şi după intrarea în vigoare a acestei legi, care apără cuceririle democratice ale poporului muncitor din patria noastră.

În conformitate cu această lege, trădarea de patrie şi spionajul se pedepsesc cu «pedeapsa cu moartea».

Tot în baza legii 16 mai este trimis în judecată şi acuzatul Stanoievici Bojidar, pentru crima de «nedenunţare a înaltei trădări», întrucât acest acuzat după intrarea în vigoare a acestei legi nu a denunţat activitatea trădătoare a acuzaţilor Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa.” (41)

Finalul rechizitoriului era pe măsura acestor menţionări: „Acuz pe trădătorii de patrie: Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa că au săvârşit crima de înaltă trădare şi celelalte infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată şi în baza legii 16 cer pedepsirea lor cu moartea.” (42)

În aceeaşi zi, avocatul din oficiu al Videi Nedici, Nicolae Zaharia, a „justificat” infracţiunile imputate acuzatei prin faptul că „şi-a primit educaţia într-un mediu burghez” şi că „fasciştii de la Belgrad au folosit fanatismul naţionalist al acuzatei pentru a o determina să lucreze pentru ei.” (43) Iar în ultimul cuvânt care a urmat, Vida Nedici n-a spus prea multe, conform stenogramei procesului: „N-am nimic nou de spus, decât că sunt vinovată, doresc ca pedeapsa care-mi va fi dată să servească drept exemplu. Am trădat ţara şi aştept pedeapsa bine meritată.” (44)

La 27 de ani, se părea că îşi încheiase socotelile cu existenţa terestră. La 7 august era condamnată la moarte şi confiscarea averii, ca şi Djuro Basler şi Nicola Milutinovici. (45) Totuşi, dintre ei trei, doar acesta din urmă, în vârstă de 29 de ani, avea să fie executat la închisoarea Jilava, la 28 octombrie 1950. Vida Nedici a fost mutată prin diverse închisori, aşteptând în fiecare clipă să fie împuşcată, potrivit confesiunii sale din 2009. De trei ori chiar i s-ar fi înscenat execuţia. (46) Conform foştilor deţinuţi, ea chiar şi în postura de arestată era chemată adeseori să dea o mână de ajutor anchetatorilor, cu metoda ştiută. Oricum, era îngâmfată şi se ţinea la distanţă de colegii de suferinţă. (47)

În 1953 a murit Stalin şi în scurt timp relaţiile României cu Iugoslavia lui Tito s-au normalizat. În 1954, Vida Nedici era graţiată, după ce mai întâi îi fusese comutată pedeapsa, desigur ca recunoştinţă pentru serviciile aduse Securităţii de-a lungul timpului. Ce a urmat, relata tot ea:

„M-am dus în satul meu. Şi bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut. Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi a chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştia că am bătut, şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici.” (48) La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto, mereu între bărbaţi. Cu toate acestea, nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. În vara lui 2009 trăia dintr-o pensie „mai mult decât decentă” în capitala Serbiei democratice, unde nimeni nu avea cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România şi unde se declara, şi la 86 de ani, o comunistă convinsă.

Note:
1 Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 137.
2 După Ion Hurtupan, Metode de tortură şi schingiuire folosite de Securitate în anchete şi în penitenciare, în Timpul gugulanului, Reşiţa, 9 octombrie 1998.
3 După ibidem.
4 După Andrei Udişteanu, Femei de pază la porţile „Gulagului” românesc, în Evenimentul zilei, Bucureşti, 1 iunie 2009, http://stiri.zoot.ro/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc,292597.html
5 Aristina Pop Săileanu, „Să trăiască partizanii / Până vin americanii.” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate, Bucureşti, 2008, http://atelier.liternet.ro/articol/5869/Aristina-Pop-Saileanu/Sa-traiasca-partizanii-pana-vin-americaniiPovestiri-din-munti-din-inchisoare-si-din-libertate.html
6 Andrei Udişteanu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ioan Ploscaru, op. cit., p. 124.
12 Andrei Udişteanu, op. cit.

13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 386.
18 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 165.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 168.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 158.
24 Ibidem, p. 170.
25 Ibidem.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Cristian Popişteanu, „Cazul” grupului Lucreţiu Pătrăşcanu, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 7/1991, p. 62.
29 Culegere de materiale..., p. 171.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 183.
35 Ibidem.
36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 186.
38 Ibidem, p. 189.
39 Ibidem, p. 190.
40 Ibidem.
41 Ibidem, p. 195.
42 Ibidem, p. 196.
43 Ibidem, p. 197.
44 Ibidem, p. 198.
45 Ibidem, p. 201.
46 Andrei Udişteanu, op. cit.
47 Ibidem.
48 Ibidem.

Mircea Rusnac – Procesul conducătorilor partizanilor anticomunişti din Banat (1949)

Problematica proceselor staliniste este de o complexitate deosebită în istoria noastră contemporană. Este vorba despre un fenomen specific secolului al XX-lea şi acelui tip de regim politic care îşi trage esenţa din concepţia lui Stalin. În perioada interbelică, în special în anii ’30, Uniunea Sovietică a fost zguduită de mii de asemenea procese, montate de N.K.V.D.-ul stalinist. După încheierea celui de-al doilea război mondial şi ocuparea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, acestea au cunoscut, la rândul lor, fenomenul respectiv. Între ele s-a aflat, bineînţeles, şi România.

Primele procese staliniste au fost intentate unor adversari politici ai Partidului Comunist (Bolşevic). Este vorba despre procesele intitulate Afacerea din Şahtî (1928), Uniunea pentru eliberarea Ucrainei – S.V.U. (1930), Partidul muncitoresc-ţărănesc (1930), Prompartia – Partidul industrial (1930), Biroul unional al C.C. al P.M.S.D. (al menşevicilor) din Rusia (1931) etc. După invadarea celorlalte ţări de către armatele sovietice, asemenea procese au avut loc şi acolo. Au fost judecaţi şi condamnaţi astfel cardinalii unor biserici catolice, precum Štepinac în Croaţia (1946), Tiso în Slovacia (1947), Mindszenty (1949) şi Groesz (1951) în Ungaria etc., unii lideri politici necomunişti, precum Mihajlović în Iugoslavia (1946), Petkov în Bulgaria (1947), Maniu în România (1947) etc. Al doilea tip de procese staliniste era constituit din procesele intentate unor foşti lideri importanţi ai partidului comunist însuşi, răsturnaţi de la putere de adversarii lor. Au produs de exemplu multă oroare în lumea civilizată cele trei mari procese de la Moscova: Zinoviev-Kamenev (1936), Piatakov-Radek (1937) şi Buharin-Râkov (1938), în care foştii colegi ai lui Lenin mărturiseau cu propria gură că nu fuseseră toată viaţa decât nişte abjecţi „spioni imperialişti”. În ţările de democraţie populară asemenea procese abundau de asemenea în primii ani postbelici: Koçi Xoxe în Albania (1949), László Rajk în Ungaria (1949), Traicio Kostov în Bulgaria (1949), Rudolf Slańsky în Cehoslovacia (1952), Lucreţiu Pătrăşcanu în România (1954).

Multă vreme s-au purtat discuţii asupra unei întrebări obsedante: ce metode erau utilizate în pregătirea acestor procese mistificate şi cum se reuşea să se obţină de la inculpaţi exact „depoziţiile” care le erau cerute? S-a emis iniţial ipoteza că în locul acuzaţilor reali ar fi compărut în faţa tribunalului agenţi ai Securităţii, bine machiaţi şi special pregătiţi. Totuşi, această ipoteză a fost respinsă de toţi cei care au asistat la asemenea procese şi îi cunoşteau bine pe acuzaţi. Scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg presupunea că acuzaţii vorbeau astfel sub influenţa unor preparate medicale, precum şi prin utilizarea împotriva lor a hipnozei şi a sugestiei. Unii autori occidentali credeau că se acţiona prin metode ideologice şi psihologice. „Dar principalul instrument de influenţare a majorităţii celor implicaţi în proces îl constituiau tortura şi maltratarea”, considera istoricul rus Roy Medvedev. În plus, continua el, „unora li se promitea nu doar că vor rămâne în viaţă, ci chiar că vor fi parţial liberi, că vor fi trimişi într-o muncă de partid, de stat sau economică în zone din Siberia şi Extremul Orient.” (1) Istoricul francez André Fontaine scria la rândul lui: „După asasinarea la Leningrad, la 1 decembrie 1934 – după toate aparenţele la ordinul lui Stalin însuşi –, a unuia dintre principalii colaboratori ai dictatorului, Serghei Kirov, epurarea (Cistka) se va transforma în teroare. Vor fi montate imense procese, în cursul cărora acuzaţii – pregătiţi prin metode psihologice deosebit de eficace – mărturiseau, rostogolindu-se în mocirlă, asemenea personajelor lui Dostoievski, crime de necrezut. Unul după altul, părinţii comunismului rus vor fi trimişi la moarte.” (2)

La sfârşitul anilor ’40, când fenomenul a fost extins şi asupra noilor ţări de democraţie populară, în Occident a început să se vorbească despre „serul adevărului”, despre „pilule de mărturisire”, despre „droguri de vinovăţie”, care le-ar fi fost injectate acuzaţilor pentru a-i determina să confirme orice crimă pe care ar fi imaginat-o anchetatorii. (3) Medicul francez Jean Delay nu ezita să se gândească la faptul că inculpaţilor li s-ar fi putut face chiar o operaţie a creierului: „Operaţia făcută nu în scopuri medicale, ci politice, ar face ca rezistenţa adeversarilor ireductibili să fie înfrântă şi ca ei să fie transformaţi în elemente conformiste.” (4) Problema nu a fost pe deplin elucidată nici astăzi, deşi este aproape cert faptul că torturile psihice au prevalat asupra celor fizice şi, prin măcinarea nervilor celor anchetaţi, aceştia ajungeau să semneze orice fel de declaraţii, pe care le confirmau ulterior în faţa tribunalului, de teama ca nu cumva torturile să fie repuse în aplicare.

Dar, după cum arăta Ion Raţiu, regimul comunist considera absolut suficient un asemenea tip de proces pentru a-şi legitima toate acuzaţiile aduse oponenţilor săi: „Astfel, se are multă grijă ca, formal, sentinţa să fie pronunţată doar după un proces lung şi detaliat. Faptul că presa lumii libere nu este acceptată nu are nicio importanţă. Procesul nu este pus în scenă pentru beneficiul lumii libere. Obiectivele sale primare sunt de a distruge posibilitatea creării oricărui mit în jurul celor ce trebuie eliminaţi din societate. Sub niciun chip ei nu trebuie să devină martiri. Ei au mărturisit. Li s-a oferit un proces onorabil. Au fost condamnaţi. Tribunalul a arătat clemenţă, dar în vederea vinei sale el trebuie eliminat. Poporul mărşăluieşte victorios spre construcţia noii societăţi. El nu se poate opri pentru a mai arunca o a doua privire acestui sărman ticălos. El a văzut adevărul prea târziu. Asta este ceea ce guvernul comunist vrea să fie crezut de către oameni.” (5)

O sugestivă ilustrare a acestor idei găsim în celebra biografie oficială a lui Stalin: „Victoriile socialismului, repurtate de partid, i-au făcut pe duşmanii poporului să turbeze şi mai mult. În 1937 au fost descoperite noi date asupra monştrilor din banda troţkisto-buharinistă de spioni, sabotori şi asasini în slujba serviciilor de spionaj ale statelor capitaliste. Procesele au arătat că aceste lepădături ale omenirii au urzit un complot împotriva lui Lenin, pe care intenţionau să-l aresteze, împotriva partidului, împotriva statului sovietic, chiar din primele zile ale revoluţiei din octombrie. Executând voinţa stăpânilor lor imperialişti, ei şi-au pus ca scop să distrugă partidul şi statul sovietic, să submineze apărarea ţării, să înlesnească intervenţia străină, să pregătească înfrângerea Armatei Roşii, dezmembrarea U.R.S.S., transformarea ei într-o colonie a imperialismului, restaurarea robiei capitaliste în U.R.S.S. Partidul şi puterea sovietică au zdrobit viesparele duşmanilor poporului. În raportul său Despre lipsurile în munca de partid, ţinut la plenara comitetului central din martie 1937, Stalin trasează un program precis de întărire a organelor de partid şi sovietice, un program de măsuri în vederea ascuţirii vigilenţei politice, şi lansează lozinca: «Să ne însuşim bolşevismul». Stalin a înarmat partidul pentru lupta împotriva duşmanilor poporului, l-a învăţat să smulgă masca de pe faţa lor.

Tribunalul sovietic a dezvăluit crimele monştrilor troţkisto-buharinişti şi i-a condamnat la moarte prin împuşcare. Poporul sovietic a aprobat nimicirea bandei troţkisto-buhariniste şi a trecut la treburile curente – la pregătirea alegerilor pentru Sovietul Suprem al U.R.S.S.” (6)

Un asemenea proces, care făcea tabula rasa cu prestigioasa tradiţie judiciară românească, a fost judecat de Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cei 12 inculpaţi erau conducători sau membri ai unor grupuri de partizani anticomunişti refugiaţi în munţii şi pădurile Banatului, de unde intenţionau să continue rezistenţa armată până la o eventuală eliberare a ţării noastre de sub ocupaţia sovietică cu ajutorul statelor democratice din Occident.

Mişcarea partizanilor anticomunişti din munţii României a constituit un caz aproape unic în Europa de răsărit supusă sovietizării forţate. Grupuri special instruite, conduse de ofiţeri de elită, au fost înfiinţate imediat după 23 august 1944, în speranţa prevenirii unei ocupaţii îndelungate a ţării. După instalarea prin forţă a guvernului procomunist Petru Groza la 6 martie 1945, mişcarea a început să ia amploare, atât cantitativ cât şi calitativ, prin ralierea unora dintre ofiţerii excluşi din armată pentru că erau ostili noului regim. În 1946, la intervenţia regelui Mihai, grupurile de rezistenţă de pe întreg cuprinsul ţării au fost incluse în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, sub conducerea generalului Aurel Aldea, aflat în anturajul Palatului regal. La 7 noiembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc îşi întemeia propriul cerc militar profesional, condus de vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache, cu destinaţia de a coordona activitatea lor la nivel naţional. Dar după interzicerea partidului, în iulie 1947, mişcările s-au desfăşurat separat, activând răzleţ în Banat, în Făgăraş, în Bucegi, în Bucovina etc. Deşi nu au beneficiat de aproape niciun sprijin occidental efectiv, ele au rezistat asalturilor Securităţii până în anii 1956-1958, când ultimii luptători au capitulat. Demoralizarea lor a devenit generală în momentul înăbuşirii revoluţiei anticomuniste ungare din noiembrie 1956 de către tancurile sovietice, fără ca ţările occidentale să schiţeze măcar un gest de bunăvoinţă. Astfel se încheia eroica şi sângeroasa pagină scrisă în istoria ţării de luptătorii din Carpaţi.

Grupul celor 12 acuzaţi din procesul de la Timişoara era primul grup important capturat de autorităţile comuniste. Ei îşi începuseră activitatea mai intens din 1948, iar în februarie-martie 1949, Securitatea, mobilizând efective numeroase şi scotocind munte după munte, a reuşit să-i captureze. Anchetarea lor s-a prelungit până în iunie 1949, când procesul a putut fi instrumentat.

În actul de acuzare (referatul introductiv), care a fost întocmit de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, procurorul şef al Tribunalului militar Timişoara, erau nominalizaţi următorii acuzaţi: „Spiru Blănaru, născut în com. Grăeşti-Tecuci, avocat; Domoşneanu Petre, născut în com. Iablaniţa-Severin, comandor aviator în retragere; Vernichescu Aurel, născut în com. Vârciorova-Severin, fost arendaş de moşie, în trecut condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Tănase Ion, născut în com. Bratovăeşti-Dolj, funcţionar particular; Popovici Gheorghe, născut în com. Sângeorgiu-Timiş-Torontal, comerciant de blănuri, fost condamnat pentru deţinere ilegală de arme; Ungureanu Teodor, născut în com. Petricani-Neamţ, comerciant; Smultea Gheorghe, din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petru zis Liber, din com. Domaşnea-Severin, chiabur; Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ din com. Teregova-Severin, chiabur; Puşchiţă Petre zis Mutaşcu din com. Domaşnea-Severin, comerciant, condamnat pentru sabotaj economic; Mariţescu Romulus zis Fert din com. Teregova-Severin, chiabur, condamnat pentru port ilegal de armă, şi Luminosu Gheorghe, născut în com. Fădimac-Severin, cârciumar. Toţi acuzaţii sunt arestaţi.” (7) Procesul a început în 21 iunie 1949, ora 9 dimineaţa. (8)

Completul de judecată a fost format din: preşedinte, locotenent-colonel magistrat Mihai Ştefănescu, membri: maior Ştefan Constantinescu, maior Constantin Constantin şi căpitan Mihail Goruneanu. În acel moment, acuzaţii aveau: Spiru Blănaru 30 ani, Domoşneanu 47 ani, Vernichescu 51 ani, Tănase 36 ani, Popovici 42 ani, Ungureanu 36 ani, Smultea 21 ani, Puşchiţă-Liber 34 ani, Ghimboaşe (sau Ghimboaşă) 48 ani, Puşchiţă-Mutaşcu 39 ani, Mariţescu 26 ani, Luminosu 35 ani. (9)

Capetele de acuzare enumerate împotriva lor erau:

„I. Acuzaţii au pus bazele unei organizaţii subversive-teroriste, înarmând pe membrii lor (sic!), instruindu-i în mânuirea armelor şi făcându-le o educaţie în spirit fascist.

II. Au creat şi întreţinut o stare de spirit dăunătoare muncii şi vieţii liniştite a populaţiei locale, prin lansarea de zvonuri alarmiste despre numărul şi armamentul bandelor lor, despre apropiata izbucnire a războiului, precum şi prin jefuirea şi ameninţarea populaţiei civile şi răspândirea de manifeste cu caracter şovin, rasist şi de îndemn la rebeliune.

III. Au pregătit şi executat acte teroriste ca: schingiuiri, asasinate şi atacuri înarmate etc.

IV. Acuzaţii au încercat să pregătească rebeliunea armată cu scopul de a doborî regimul de democraţie populară şi a restaura regimul de asuprire burghezo-moşierească.” (10)

În continuare, în actul de acuzare se mai preciza: „Acuzaţii au pregătit şi executat aceste acţiuni criminale şi datorită aţâţărilor şi calomniilor împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, datorită instigărilor la război care abundă în emisiunile de radio ale ţărilor imperialiste, îndeosebi cele din U.S.A. şi Anglia.” (11) Procurorul nu uita să specifice şi faptul că Spiru Blănaru a fost legionar, la fel ca şi Domoşneanu, că Tănase a fost cuzist şi apoi membru al P.N.Ţ., această ultimă postură fiind împărtăşită şi de Vernichescu şi Ghimboaşe.

Spiru Blănaru este cel care a pus bazele unui grup de rezistenţă în munţii din jurul localităţii Teregova din judeţul Severin. Alt grup a fost condus de Vernichescu şi altul de Tănase, Ungureanu şi Popovici, ultimii acţionând în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Aceştia au răspândit manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Al patrulea grup, tot în apropiere de Teregova, a fost condus de colonelul în retragere Ion Uţă (menţionat în actul de acuzare ca locotenent-colonel), din el făcând parte Puşchiţă-Mutaşcu. Toate aceste grupuri fuseseră formate în anul 1948. Alte grupuri mai mici erau conduse de Domoşneanu şi de notarul Gheorghe Ionescu din Teregova, fost membru al P.N.L. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o purtau, iar unele au ajuns mai târziu să fuzioneze.

Actul de acuzare preciza faptul că, pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să şi le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se organizau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii aflaţi în jurul localităţii Teregova. Procurorul avea grijă să menţioneze că „bandele” erau „foarte reduse ca număr, izolate şi urâte de populaţia muncitoare a satelor.” (12) Membrii lor răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi U.R.S.S. Se preciza şi faptul că „acuzaţii terorizau nu numai populaţia civilă, dar încercau să intimideze şi autorităţile.” (13) Adevărul este că, de fapt, ei doreau să se răfuiască numai cu autorităţile şi că, dimpotrivă, relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Iar prin manifestele pe care le împrăştiau „instigau populaţia la rebeliune.” (14)

Grupul condus de Ion Uţă l-a executat cu cruzime pe Lazăr Cernescu, „activist de frunte al organizaţiei de partid din com. Domaşnea”, (15) devenit celebru erou comunist, ulterior glorificat şi în poemul Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. Grupul lui Blănaru l-a ucis pe muncitorul ceferist Cornel Novac din Teregova, apoi i-a răpit şi i-a ucis pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În momentul descoperirii sale de către organele Securităţii, grupul lui Uţă a refuzat să se predea şi a deschis focul împotriva lor. În schimbul de focuri care a urmat, Uţă a fost ucis. La fel a procedat şi grupul lui Blănaru, care i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii.

Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acţiunii şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” (16) În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Caransebeş, Lugoj şi Reşiţa.

Interogatoriile celor 12 acuzaţi, desfăşurate toate în ziua de 22 iunie 1949, departe de a edifica asupra adevăratei situaţii, produc nedumerire asupra cercetătorilor de peste timp ai stenogramelor puse în circulaţie de autorităţi numai pentru uzul intern al salariaţilor şi ostaşilor încorporaţi în cadrul Ministerului afecerilor interne, la fel cum au produs aceeaşi senzaţie, cu siguranţă, şi asupra contemporanilor. Maniera de desfăşurare a interogatoriilor, ca şi modalitatea de consemnare a lor în scris, sunt definitorii pentru un proces stalinist de tip clasic. Două mostre sunt, probabil, grăitoare în acest sens. Mai întâi, un extras din interogatoriul lui Spiru Blănaru:

„PREŞEDINTELE: Ce dispoziţiuni ai primit?

ACUZATUL: În a doua jumătate a lunii august 1948 am fost chemat prin legionarul Martin Moater să organizez echipe de şoc, formate din trei legionari dintre care un şef, să fie înarmate şi să fim pregătiţi pentru că probabil până la 15 sau 20 septembrie va izbucni un război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Dacă nu va izbucni războiul, să organizez grupe legionare în munţi.” (17)

Interogatoriul luat lui Tănase:

„PREŞEDINTELE: Ce conţinut aveau manifestele?

ACUZATUL: Ca să provoace ura cetăţenilor contra regimului.

PREŞEDINTELE: S-a hotărât o dată pentru definitiva declanşare a acţiunii complotiste?

ACUZATUL: S-a hotărât data de 18-19 martie 1949, ca dată definitivă a declanşării acţiunii complotiste.” (18)

Astfel erau „lăsaţi” acuzaţii să-şi susţină apărarea! În acelaşi timp, ziarul oficial al C.C. al P.M.R., Scânteia, publica un fulminant articol de fond intitulat sugestiv Să strivim năpârcile!, în care limbajul specific stalinismului era ridicat la nivel de artă: „Cu inimile clocotind de ură, de revoltă, urmăresc oamenii muncii dezbaterile procesului de la Timişoara, unde se judecă banda subversivă-teroristă de trădători şi de ucigaşi. Iată acuzaţii: speculanţi, chiaburi, arendaşi expropriaţi, ofiţeri deblocaţi, legionari, foşti membri ai P.N.Ţ., cârciumari. Sunt reprezentanţi ai claselor exploatatoare pe care lupta poporului muncitor le-a alungat pentru totdeauna de la putere şi le dă lovituri din zi în zi mai grele. Turbaţi de furie că nu mai pot exploata şi jefui pe cei ce muncesc, înebuniţi (sic!) de ura ce le-o provoacă marile succese ale poporului muncitor în lupta sa pentru o viaţă mai bună, fără exploatatori, ei caută să lovească tâlhăreşte în cuceririle democratice ale poporului, în munca, avutul şi viaţa celor mulţi.” (19) În continuare, ziarul folosea cele mai năstruşnice etichetări la adresa inculpaţilor, scoase tot din cuprinzătorul arsenal stalinist. Câteva exemple: „aceşti ticăloşi înebuniţi de lăcomie şi ură”, „o mână de bandiţi”, „un pumn de tâlhari”, „această bandă nenorocită de tâlhari urâţi de popor”, „ascunşi ca fiarele în bârlogurile munţilor”, „puţini, slabi, dispreţuiţi şi urâţi de popor”, „duşmanii poporului” etc. (20) Activitatea lor, se pretindea, a stârnit fireasca reacţie a poporului: „De pretutindeni, din oraşe şi sate, se ridică în numele vieţii, al libertăţii şi al dreptăţii, asemenea unui val uriaş, glasul clocotitor de mânie al oamenilor muncii, cerând PEDEAPSA CU MOARTEA pentru ucigaşii fraţilor lor de luptă, pentru bandiţii care, aflaţi în slujba imperialiştilor, au cutezat să ridice mâna lor de ucigaşi împotriva oamenilor muncii şi a organelor statului.” (21)

Iar în finalul articolului se făcea un patetic apel la vigilenţă, adresat tuturor cetăţenilor ţării, cu ameninţările de rigoare: „Nu poate fi om al muncii căruia să nu-i fiarbă sufletul de ură în faţa ticăloşiei, a trădării, a crimelor săvârşite de aceşti reprezentanţi tipici ai claselor exploatatoare, care tocmai pentru că sunt înfrânte, deznădăjduite, dar electrizate de apelul la trădare şi crimă a (sic!) posturilor de radio imperialiste, recurg la asemenea acte disperate. Iată de ce vigilenţa şi ura de moarte împotriva duşmanului de clasă trebuie să devină PRIMA DATORIE PATRIOTICĂ A FIECĂRUI COMUNIST, A FIECĂRUI OM AL MUNCII. Să educăm masele cele mai largi ale poporului muncitor în spiritul vigilenţei de clasă, să fim mereu cu ochii în patru, preîntâmpinând şi zădărnicind uneltirile mârşave ale exploatatorilor. Să combatem fără cruţare orice manifestare a lipsei de vigilenţă, boala idioată a nepăsării. Să facem ca fiecare om care-şi iubeşte ţara, căruia îi e dragă pacea, liniştea familiei sale, libertatea, independenţa naţională, să se transforme într-un duşman neîmpăcat al zvonurilor războinice răspândite de uneltele trădătoare ale imperialiştilor. Să sprijinim din toate puterile autorităţile de stat, ajutându-le să descopere sau să zdrobească pe duşmanii patriei. SĂ TREMURE ÎN FAŢA MÂNIEI POPORULUI, a forţei statului de democraţie populară, acei ce cugetă măcar la asemenea fapte ticăloase, care se fac complicii şi gazdele bandiţilor. Să ştie că orice ticălos ce încearcă măcar să ridice mâna asupra poporului este strivit de forţa de neînvins a poporului muncitor. Să stârpim de pe faţa pământului bestiile care încearcă să stea în calea mersului înainte, spre fericire, spre socialism! SĂ STRIVIM NĂPÂRCILE!” (22)

În acest moment, acuzaţii puteau fi deja edificaţi asupra faptului că soarta lor era deja pecetluită. Aceeaşi concluzie o puteau trage şi asistând la interogatoriile luate martorilor de la proces, dintre care marea majoritate erau tot foşti membri ai grupurilor de partizani, iar în acel moment erau arestaţi şi supuşi aceloraşi proceduri ca şi acuzaţii aflaţi în boxă. Este vorba despre Gavrilă Miloş, Vichente Puşchiţă, Constantin Horeanu, Andrei Vădraru, Pavel Mihalcovici etc.

Tot din interogatoriile martorilor reies nume de conducători şi membri ai grupurilor, care nu fuseseră pomeniţi în actul de acuzare, fiind probabil ucişi sau încă de negăsit pentru autorităţi, cu scopul de a nu lăsa impresia că grupurile ar fi fost prea numeroase. Astfel de nume răzbat din depoziţiile martorilor. Aflăm, prin acest mijloc, despre alţi componenţi ai mişcării: Petru Duicu, Voica, Ghiţă Urdăreanu, Anculia, Mihai Moater, Iancu Baderca, Dumitru Mutaşcu zis Fus, Mircea Vlădescu, Pantelimon Irimescu, Gheorghe Cristescu, Nistor Duicu etc.

Un caz curios s-a petrecut în clipa audierii depoziţiei martorului Meilă Bădescu din Luncaviţa. Acesta povestea cum, mergând la o vânătoare de iepuri, a fost capturat de un grup condus de Puşchiţă-Mutaşcu. Cu acest prilej, a avut loc următorul dialog:

„PREŞEDINTELE: Mutaşcu, vezi că ai minţit? Ai spus că tu nu l-ai legat.

ACUZATUL MUTAŞCU: Nu-mi aduc aminte exact. Se poate.” (23)

Dar, recitind interogatoriul luat cu o zi înainte lui Puşchiţă-Mutaşcu, nu întâlnim niciunde o asemenea afirmaţie. Spre edificare, reproducem întregul pasaj referitor la episodul capturării lui Meilă Bădescu:

„PREŞEDINTELE: Pe ţăranul muncitor Bădescu Măilă (sic!) îl cunoşti?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da.

PREŞEDINTELE: Nu ştii că era fruntaş democrat acolo în comună?

ACUZATUL: Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut.

PREŞEDINTELE: Recunoşti că împreună cu alţi membri ai bandei l-aţi (sic!) răpit pe acesta?

ACUZATUL: Da.

PREŞEDINTELE: Să trecem la altă chestiune.” (24)

În ciuda tuturor acestor inadvertenţe, procurorul a afirmat triumfător: „Sunt atâtea probe evidente la dosar din care reiese vinovăţia acuzaţilor, încât noi renunţăm la ceilalţi martori.” (25)

La interogatorii, acuzaţii au recunoscut, fireşte cu asentimentul anchetatorilor, un fapt real, şi anume acela că voiau să obţină răsturnarea regimului comunist şi de ocupaţie sovietică. În această privinţă, există numeroase recunoaşteri, consemnate astfel în „stenograma” procesului, redactată de autorităţi:

*

„Blănaru recunoaşte că el a organizat banda subversivă teroristă de sub conducerea sa în scopul răsturnării prin violenţă a regimului de democraţie populară şi că în întreaga ei acţiune criminală banda conta pe izbucnirea unui război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică.” (26)

*

„PREŞEDINTELE: Şi scopul final al acţiunii care era?

ACUZATUL (Vernichescu, n.n.): Răsturnarea regimului şi constituirea unui regim capitalist.” (27)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul final al constituirii acestei organizaţii, ce urmăreaţi dvs.?

ACUZATUL (Ungureanu, n.n.): Schimbarea guvernului şi înlocuirea lui.” (28)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de organizaţia aceasta subversivă?

ACUZATUL (Popovici, n.n.): Noi am vrut să facem acte de sabotaj şi de teroare.

PREŞEDINTELE: Împotriva cui?

ACUZATUL: Împotriva statului, împotriva actualului regim.” (29)

*

„PREŞEDINTELE: D-ta ştiai ce scop urmăreşte această organizaţie teroristă?

ACUZATUL (Puşchiţă-Mutaşcu, n.n.): Da. Răsturnarea regimului.

PREŞEDINTELE: Ce motive te-au determinat pe d-ta să intri în această organizaţie teroristă?

ACUZATUL: Făceam comerţ şi nu mi-a convenit regimul.” (30)

*

„PREŞEDINTELE: Care era scopul urmărit de banda aceasta teroristă condusă de dvs.?

ACUZATUL (Tănase, n.n.): Răsturnarea regimului actual.” (31)

*

Dacă ziua de 21 iunie a marcat prezentarea actului de acuzare, cea de 22 iunie luarea interogatoriilor tuturor celor 12 acuzaţi, iar cea de 23 iunie audierea depoziţiei martorilor, în 24 iunie procesul a continuat, metodic, cu citirea rechizitoriilor a doi procurori, cuvântul apărării şi ultimul cuvânt al acuzaţilor. Rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Nicolae Constantinescu, reluând aproape nemodificat actul de acuzare, plus „revelaţiile senzaţionale” ale dezbaterilor de până atunci, începea astfel:

„Domnule Preşedinte, domnilor judecători,

De două zile asistăm la judecarea acestor acuzaţi. Ei sunt vinovaţi de crime, care, prin cruzimea lor, prin primejdia socială, prin scopul urmărit ne arată încă o dată, că în perioada de trecere de la lumea veche şi nedreaptă la o lume nouă, a libertăţii, prosperităţii şi păcii, lupta între ce e vechi şi trebuie să dispară şi ceea ce e nou şi prinde viaţă puternică, nu scade, ci se înteţeşte.” (32) Aceasta era exact lozinca inventată de Stalin, conform căreia „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” Surprinde, totuşi, formula de adresare către instanţă, cunoscând faptul că în acei ani termenul „domn” era practic pus la index. Acesta a fost, de altfel, ultimul proces important înainte de 1989 când procurorii şi avocaţii s-au mai adresat completului de judecată cu apelativele „domnule” şi „domnilor”.

Pentru procurorul Constantinescu, acuzaţii erau într-un fel îndreptăţiţi să comită crimele grave de care se recunoscuseră a fi vinovaţi, deoarece ei prin definiţie nu erau altceva decât „reprezentanţi ai claselor exploatatoare, elemente din rândurile chiaburimii, foşti legionari şi membri ai P.N.Ţ.” (33) Crimele comise de ei erau „justificate” prin faptul că „amintesc ferocitatea fiarei fasciste şi a reacţiunii burghezo-moşiereşti, a duşmanilor poporului, ai păcii, libertăţii şi prosperităţii popoarelor.” (34) Şi lozincile continuau în acelaşi mod în privinţa „compoziţiei sociale” a acuzaţilor şi a „urei” lor împotriva „regimului nostru de democraţie populară.” (35)

Trecând imediat la „complicii” partizanilor, procurorul nu omitea să precizeze: „Ei căutau aderenţi şi printre anumite elemente şovine titoiste, din rândurile populaţiei sârbeşti din Banat. Astfel, acuzatul Popovici Gheorghe, unul dintre elementele de căpetenie ale acestei organizaţii subversive, primeşte delegaţie scrisă de la Tănase Ion de a organiza asemenea elemente.” (35) Rezultă de aici faptul că şi în părţile Banatului locuite de sârbi a fost organizată o rezistenţă asemănătoare cu cea prezentată aici, apărută în condiţiile declanşării puternicei rupturi dintre conducătorul comunist iugoslav Josip Broz Tito şi dictatorul lumii comuniste, Stalin. Aflată sub ocupaţie sovietică şi cu un regim în totalitate aservit Kremlinului, România, la fel ca toate celelalte state comunizate, a condamnat în termeni de o mare violenţă „schisma” titoistă, iar relaţiile tradiţional amicale dintre cele două ţări au fost puternic prejudiciate. În aceste condiţii, populaţia sârbească din Banat, la fel ca şi cea germană şi o mare parte a celei româneşti, a fost supusă unor represiuni aproape inimaginabile astăzi.

Şi rechizitoriul continua în acelaşi stil: „Ameninţări, agresiuni, jafuri, toate acestea nu ajung. Bandiţii încearcă să terorizeze ţărănimea muncitoare, pe fruntaşii democraţi din sate, prin asasinate, prin răpiri la drumul mare, urmate de omoruri, prin pânde în dosul arborilor, de unde trag în victime – cetăţeni paşnici, care înţeleg să-şi facă din plin datoria faţă de poporul muncitor şi de patria noastră liberă şi independentă, Republica Populară Română.” (37)

Trecând mai departe la înşiruirea crimelor comise de partizani, procurorul Constantinescu făcea referire şi la fapte despre care nu s-a pomenit nimic în actul de acuzare sau la interogatorii: „Banditul Uţă Ion pierde încrederea în doi din membrii bandei şi anume în Gladin Modest şi Bocletaru Petre şi dă dispoziţiuni ca aceştia să fie asasinaţi, unui grup de bandiţi, între care se găsea şi Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, crimă pe care aceştia o săvârşesc la locul numit Valea Căţelei, situat la 12 kilometri de Mehadia.” (38)

Referindu-se în continuare la capturarea acuzaţilor, procurorul dădea, printre rânduri, şi detalii involuntare despre puterea grupului şi despre faptul că era aprovizionat de populaţia din zonă: „În primul moment, teroriştii se retrag spre pădure, însă la instigarea lui Ghimboaşe Nicolae de a ataca organele autorităţii de stat, Blănaru şi Ionescu Gh. au dat ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra soldaţilor. Blănaru a luat conducerea bandei, aranjând membrii în dispozitiv, între care Ghimboaşe Nicolae, Smultea Gheorghe, Puşchită Petre zis Liber, Petre Anculia, toţi înarmaţi. Tot la ordinul lui Blănaru s-a deschis foc asupra organelor autorităţii de stat, el însuşi trăgând cu o mitralieră. Au fost arestaţi atunci acuzaţii Ghimboaşe Nicolae şi Smultea Gheorghe. Au căzut morţi Petre Anculia şi Urdăreanu Gheorghe. (Despre ceilalţi nu se pomeneşte nimic, n.n.). Din partea autorităţii de stat au fost răniţi grav: Airoaei Vasile, Nedelcu şi Coman Simion (sic!). Apoi teroriştii s-au retras şi au hotărât să se împartă în grupuri mai mici. Blănaru a rămas cu un grup sub conducerea lui. În seara de 10 martie 1949, când a coborât la adăpostul din apropierea comunei Feneş, de unde se aproviziona (subl. n.), a fost descoperit de organele de stat şi somat să se predea. Totuşi, nici de data aceasta nu s-a predat şi a tras toată încărcătura pistolului său, a încercat apoi să tragă cu un pistol mitralieră care însă n-a luat foc şi în sfârşit a aruncat o grenadă care nu a explodat. După aceea a fost prins şi arestat. Acuzatul Mariţescu, fugind singur, a reuşit să scape. După 2 săptămâni a fost şi el arestat.” (39)

Se observă de aici destul de clar că rezistenţa opusă de partizani numeroaselor trupe de armată şi Securitate concentrate împotriva lor a fost deosebit de tenace. În acţiunile lor a cântărit mult şi sprijinul remarcabil primit de la populaţia locală a satelor bănăţene (unde lotria, de altfel, are o îndelungată tradiţie), populaţie care era îngrozită de spectrul colectivizării, ce se profila tot mai ameninţător. Starea de spirit în rândurile populaţiei bănăţene era cu desăvârşire ostilă regimului proaspăt instalat la putere, cu sprijin extern. Nu rare au fost cazurile în acei ani când pe străzile sau în uzinele Timişoarei, Aradului, Reşiţei, erau scrise lozinci cerând răsturnarea regimului comunist şi plecarea trupelor sovietice din România. Populaţia rurală nu nutrea convingeri diferite. La Teregova, de exemplu, care a fost şi cel mai important centru al rezistenţei, se mai păstrează şi acum o Biblie străpunsă de gloanţele securiştilor în timpul cumplitelor lupte purtate împotriva partizanilor. Dar, ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii aşezărilor din Culoarul Timiş-Cerna (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de etapa colectivizării forţate, într-o ţară în care acest proces cuprinsese aproape totalul suprafeţelor arabile! (40)

Bineînţeles, procurorul a mai menţionat în rechizitoriul său şi următorul aspect: „La aceasta s-a adăugat şi propaganda de instigare a posturilor de radio-emisiune anglo-americane împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, dar mai ales propaganda de instigare la un nou război imperialist.” (41) Se mai preciza că acuzaţii care nu fuseseră capturaţi odată cu grupul lui Blănaru puseseră la cale chiar o „lovitură de stat, plănuită pentru luna martie 1949.” Între aceştia se numărau membrii grupurilor lui Tănase şi Vernichescu. Dar finalul a fost apoteotic pentru autorităţi: „Însă vigilenţa aparatului de stat, pus în slujba clasei muncitoare şi a întregului popor, înăbuşă la timp orice încercare de a produce dezordine.” (42)

Iar încheierea rechizitoriului procurorului Constantinescu arăta astfel: „Pentru parchetul Republicii Populare Române constituie o mândrie a demasca pe aceşti complotişti, schingiuitori şi asasini, de a cere justiţiei să li se aplice pedeapsa cea mai gravă. Iar pentru justiţia noastră populară, pentru d-voastră domnule preşedinte şi domnilor judecători, prilejul de a judeca şi condamna pe acuzaţii vinovaţi de complot împotriva Republicii Populare Române, de schingiuiri şi asasinate, de constituire în bande teroriste înarmate de tip fascist şi paramilitare, constituie de asemeni o mândrie, pentru că prin sentinţa ce veţi hotărî veţi da satisfacţie populaţiei muncitoare din această regiune a ţării şi întregului popor muncitor din ţara noastră, aplicând celor ce au uneltit cu arma în mână împotriva poporului şi a statului său popular, maximum de pedeapsă.” (43)

În ce măsură a convins procurorul Constantinescu pe judecătorii timişoreni? Cert este că rechizitoriul său n-a fost considerat că a acoperit în suficientă măsură solicitările parchetului. A urmat un al doilea rechizitoriu, pronunţat de locotenent-colonelul magistrat Simion Stănescu, mai scurt decât primul, dar folosind în exprimare exact acelaşi limbaj stalinist:

„Domnule preşedinte, domnilor judecători,

Faptele criminale săvârşite de aceşti odioşi acuzaţi au fost dezvăluite în timpul dezbaterilor prin recunoaşterile acuzaţilor şi depoziţiile impresionante făcute de martori, ţărani muncitori din satele în care asasinii şi complotiştii şi-au executat crimele lor, încercând să-i sperie şi să-i abată din drumul lor de muncă şi luptă pentru o viaţă mai bună, pentru întărirea regimului nostru popular şi democratic.” (44) Concluzia cea mai gravă a rechizitoriului era subliniată astfel: „Aceste omoruri, aceste crime ordinare, această teroare dezlănţuită asupra cetăţenilor paşnici, avea (sic!) ca scop răsturnarea regimului de democraţie populară.” (45) În concluzie, procurorul Stănescu solicita Tribunalului militar condamnarea la pedeapsa capitală a tuturor acuzaţilor, cu o singură excepţie: „În numele tuturor oamenilor muncii cinstiţi din ţara noastră, în numele întregului popor muncitor, Parchetul militar, reprezentant al acestuia, vă cere să condamnaţi pe fiecare după faptele sale.

Cerem condamnarea la moarte a următorilor acuzaţi:

Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Ghimboaşe Nicolae, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Mariţescu Romulus, iar lui Luminosu Gheorghe să-i aplicaţi maximum de pedeapsă prevăzută în articolul 209 partea III-a C.P.” (46)

În continuare, cuvântul a fost dat apărării. Apărarea a fost, teoretic, asigurată de membri ai Colegiului avocaţilor din Timişoara, numiţi din oficiu. Despre modul în care ei şi-au făcut datoria, sau au fost lăsaţi să  şi-o facă, se poate observa uşor din câteva exemple:

„După ce arată că procesul pune în discuţie infracţiunile cele mai grave pe care le prevăd legile Republicii Populare Române, avocatul Ghimicescu arată că acuzaţiile imputate lui Spiru Blănaru sunt în afară de dubiu, fiind recunoscute şi de inculpat, menţionând că poate exista oarecare discuţie în drept asupra încadrării juridice, în sensul că o parte din infracţiuni sunt aspecte implicate în legea 16/949 (…).

Trecând la celălalt acuzat pe care îl asistă, avocatul Ghimicescu arată că Vernichescu Aurel a recunoscut de asemenea starea de fapt a acuzaţiilor ce i se aduc, observaţiile în drept ale avocatului fiind asemănătoare celor făcute în cazul lui Spiru Blănaru.” (47)

„Avocatul Stoian Liviu, asistând pe Ghimboaşe Nicolae, arată că acuzatul este vinovat de faptele ce i se impută, dar el nu a fost decât un simplu membru al bandei. De asemeni, avocatul subliniază că numitul şi-a recunoscut de la început faptele comise.” (48)

„Ultimul reprezentant al apărării este av. Popovici Borislav, care asistă pe acuzatul Luminosu Gheorghe. D-sa analizează faptele lui Luminosu şi arată că acestuia i se cuvine o pedeapsă mai puţin aspră decât celorlalţi, deoarece şi delictele săvârşite de acest acuzat nu sunt la fel de grave ca crimele celorlalţi acuzaţi din boxă.

La sfârşit, av. Popovici Borislav ţine să sublinieze faptul că apărarea a avut toate posibilităţile şi înlesnirile pentru a-şi putea face datoria. Avocatul arată că, cu totul altfel se petrec lucrurile în Apus, unde tribunalele judecă pe acei care luptă pentru progres, iar avocaţii sunt puşi în imposibilitate de a le lua apărarea.” (49)

Relatând despre ultimul cuvânt al acuzaţilor, Scânteia menţiona următoarele: „Preşedintele întreabă apoi pe fiecare dintre acuzaţi, dacă în afară de apărarea dezvoltată de avocaţi, mai au ceva de spus în apărarea lor.

Covârşiţi sub povara probelor zdrobitoare aduse de acuzare, a depoziţiilor martorilor şi chiar a recunoaşterilor proprii, acuzaţii au încercat o ultimă viclenie.

Cei mai mulţi – ca fiorosul legionar Blănaru, ca cinicul Smultea, ca odiosul asasin Puşchiţă-Mutaşcu sau ca Domoşneanu Petre – încearcă să pară pocăiţi şi imploră mieros tribunalului să aibă în vedere «pocăinţa» lor.

Tănase Ioan a arătat că a fost «indus în eroare de zvonurile şi de ştirile aţâţătoare emise de posturile de radio Londra şi Vocea Americii».

Sala întreagă priveşte cu mânie şi cu un profund dezgust la aceşti perfizi duşmani de moarte ai poporului nostru muncitor.” (50)

Iar Scânteia de a doua zi publica Sentinţa în procesul bandei subversive-teroriste, pe care o reproducem în întregime mai jos:

„Tribunalul militar din Timişoara, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre zis Liber, Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, Mariţescu Romulus şi Luminosu Gheorghe, pentru faptele prevăzute în ordonanţa de trimitere în judecată şi în consecinţă, în numele legii hotărăşte:

Spiru Blănaru, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Domoşneanu Petre, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Vernichescu Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Tănase Ion, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Popovici Gheorghe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

Ungureanu Teodor, condamnat la 20 ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Smultea Gheorghe, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Liber, condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Ghimboaşe Nicolae zis Micluţ, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 5.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii.

Puşchiţă Petre zis Mutaşcu, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.

Mariţescu Romulus, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă.

Luminosu Gheorghe, condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi 20.000 lei amendă, drept cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi cetită în şedinţă publică în ziua de 25 iunie 1949, la orele 12.

Sala Tribunalului militar din Timişoara a fost plină până la refuz de oameni ai muncii, care au aplaudat îndelungat, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare”, încheia ziarul partidului relatarea. (51) Aşa sunt pedepsite nelegiuirile duşmanilor poporului, titra Scânteia din 28 iunie 1949, care decreta: „Tribunalul militar din Timişoara, aplicând legile Republicii Populare Române, a rostit sentinţa dreaptă, pe care au cerut-o şi pe care o aşteptau oamenii muncii din ţara noastră.” (52)

În întreaga ţară, dar mai ales în Banat, au fost organizate mari adunări care, încă înainte de încheierea procesului, solicitau imperativ tribunalului să-i condamne pe acuzaţi la moarte. Adunarea muncitorilor de la C.A.M. Timişoara adopta următoarea rezoluţie: „Bandiţii au uneltit împotriva vieţii noastre, au ucis muncitori şi ţărani muncitori, au vrut să ne împiedice să construim. În ţara nouă pe care o făurim nu e loc pentru asemenea bestii. Noi cerem să li se aplice cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea.” (53) Iar adunarea muncitorilor de la uzinele „Oţelu Roşu” scria tribunalului: „Cerem cu toţii pedeapsa cu moartea pentru aceşti duşmani ai poporului muncitor.” (54) Totodată, Scânteia mai amintea: „Au cerut pedeapsa cu moartea pentru faptele şi planurile mârşave ale bandiţilor cei 1.400 muncitori de la Fabrica de ceramică din Jimbolia, cei 1.200 de muncitori de la fabrica timişoreană „Romitex”, miile de muncitori de la Uzinele Textile Arad, de la Industria Textilă Lugoj, au cerut-o studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea «C.I. Parhon».

În sute de mitinguri şi adunări care s-au ţinut în satele bănăţene, nenumăraţi ţărani săraci şi mijlocaşi au cerut cu îndârjire pedeapsa cu moartea pentru banda de legionari, speculanţi, chiaburi şi antonescieni în slujba agenturilor imperialiste. Izolaţi şi urâţi de mase în timpul sângeroasei lor activităţi, aceşti ticăloşi au fost de fapt judecaţi nu numai de completul tribunalului, ci şi de miile de oameni ai muncii pe care au crezut în nebunia lor că vor putea să-i terorizeze.” (55) Săptămânalul reşiţean Flamura Roşie adăuga la acestea: „Oamenii muncii de la Reşiţa, Anina, Secu, Ocna de Fier, Doman şi din celelalte sectoare ale U.D.R.N.-ului au cerut pedeapsa cu moartea pentru membrii bandei subversive teroriste.” (56)

În încheierea articolului său, organul central al P.M.R. făcea din nou apel la sporirea „vigilenţei” populaţiei: „Iar oamenii muncii, salutând cu satisfacţie sentinţa rostită de Tribunalul militar din Timişoara, trebuie să considere ca o datorie de frunte a lor ascuţirea vigilenţei. Căci cu cât mai puternice sunt loviturile pe care le primesc şi le vor mai primi duşmanii poporului muncitor, cu cât se înalţă mai trainice izbânzile oamenilor muncii, cu atât duşmanii înfrânţi, izolaţi, în deznădejdea lor plină de ură, caută să lovească mişeleşte pe la spate, aşa cum făceau bandiţii din munţii Teregovei.

Duşmanii trebuie să ştie că milioane şi milioane de ochi treji şi scrutători le urmăresc fiecare mişcare – şi că puterea poporului muncitor va zădărnici şi pedepsi aşa cum se cuvine orice nelegiuire!” (57)

În acest climat, soarta celor 12 condamnaţi, indiferent de pedepsele pe care le-au căpătat, era fără ieşire. La trei săptămâni după pronunţarea sentinţei de condamnare, în ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în acelaşi loc. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră! În acest mod era înţeleasă funcţionarea „justiţiei” de tip stalinist în Republica Populară Română!

După 44 de ani, în data de 16 iulie 1993, în parcul „Pădurea Verde” din Timişoara, cei 12 martiri ai rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului au fost pentru prima oară comemoraţi în mod public, iar ulterior pe locul în care au fost executaţi, filiala Timişoara a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici a înălţat un impresionant monument în amintirea lor. Din acel an, în fiecare dată de 16 iulie vor fi comemoraţi luptătorii rezistenţei armate anticomuniste din Banat.

 

 

 

Note:

1 Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Bucureşti, 1991, p. 165-166.

2 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 102.

3 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 313.

4 Ibidem, p. 315.

5 Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 123.

6 Iosif Vissarionovici Stalin. Biografie, Bucureşti, 1950, p. 133-134.

7 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 8.

8 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

9 Ibidem.

10 Culegere de materiale…, p. 8-9.

11 Ibidem, p. 9.

12 Ibidem, p. 11.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 12.

16 Ibidem, p. 13.

17 Ibidem, p. 14.

18 Ibidem, p. 19.

19 Scânteia, nr. 1.460 din 24 iunie 1949.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Culegere de materiale…, p. 23.

24 Ibidem, p. 18.

25 Ibidem, p. 24.

26 Ibidem, p. 15.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 16.

29 Ibidem.

30 Ibidem, p. 18.

31 Ibidem, p. 19.

32 Ibidem, p. 25.

33 Ibidem.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

37 Ibidem, p. 27.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 27-28.

40 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

41 Culegere de materiale…, p. 28.

42 Ibidem.

43 Ibidem, p. 29.

44 Ibidem.

45 Ibidem.

46 Ibidem, p. 30.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 31.

49 Ibidem.

50 Scânteia, nr. 1.461 din 25 iunie 1949.

51 Ibidem, nr. 1.462 din 26 iunie 1949.

52 Ibidem, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

53 Culegere de materiale…, p. 34.

54 Ibidem.

55 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

56 Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 27 din 25 iunie 1949.

57 Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

Mircea Rusnac – Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei si social-democraţi reşiţeni (1950)

Componenta antisemită a stalinismului postbelic a fost, cel puţin în istoriografia românească, mai puţin observată. Totuşi, ea a existat şi a făcut numeroase victime, care s-au adăugat hecatombelor epocii staliniste. Nici societatea românească nu a fost scutită de acest cutremur.

Până în 1947-1948, ar fi fost greu de ghicit explozia antisemită din ultimii ani ai dictatorului Iosif Stalin. În Uniunea Sovietică locuia cea mai mare comunitate evreiască de pe planetă, şi ea nu fusese până atunci nici mai bine, nici mai rău tratată decât restul populaţiei, trecând prin aceleaşi perioade de represiune şi speranţă. Partidul bolşevic era împânzit, inclusiv la vârf, de evrei, ca şi partidele comuniste nou instalate la putere, cu ajutor sovietic, în ţările Europei răsăritene. În primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, Stalin a dat un ajutor eficient sioniştilor în vederea creării statului evreu în Palestina, văzând în aceasta o contrapondere faţă de imperialismul britanic. La 30 noiembrie 1947, Adunarea generală a O.N.U. hotăra împărţirea fostului teritoriu sub mandat britanic, Palestina, în două state, unul evreiesc şi altul arab, iar Locurile Sfinte (Ierusalim şi Bethlehem) erau internaţionalizate. Hotărârea confirma recomandările unui comitet special, compus din U.R.S.S., S.U.A., Canada şi Guatemala. După cum arăta şi André Fontaine: „Întâlnirea sovieticilor şi americanilor pe aceleaşi poziţii, care se va manifesta cu această ocazie, era cu atât mai remarcabilă, cu cât pretutindeni în lume, la acea dată, Washingtonul şi Moscova se confruntau într-o luptă implacabilă.” (1) La 17 mai 1948, U.R.S.S. a fost prima putere care a recunoscut de jure statul evreu nou proclamat. În continuare, sprijinul diplomatic sovietic şi armamentul furnizat sioniştilor de către Cehoslovacia au avut o importanţă decisivă în consolidarea Israelului şi în obţinerea de către acesta a victoriei în primul război cu statele arabe din jur, în 1948-1949.

Deja la sfârşitul anului 1947, colonelul Andrei Otraşcenko, şeful departamentului Agenţiei sovietice de informaţii externe pentru Orientul mijlociu şi îndepărtat, a convocat o conferinţă operativă, anunţând că Stalin personal însărcinase Agenţia cu asigurarea alianţei Israelului cu U.R.S.S. În plus, emigrarea evreilor sovietici în Israel oferea o oportunitate ideală de trimitere de agenţi secreţi împotriva intereselor Statelor Unite şi ale altor state occidentale.

Însă această scurtă fază idilică în relaţiile bilaterale va lua sfârşit în curând. În data de 4 octombrie 1948, ambasadoarea Israelului în U.R.S.S., Golda Meir, făcea o vizită la o sinagogă din Moscova, cu ocazia sărbătorii de Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc). Acolo, ea a fost primită cu mare entuziasm de 30.000 de evrei moscoviţi. (2) Pentru Stalin, aceasta echivala cu o trădare de mari proporţii. Pretextul pentru declanşarea teribilei campanii antisemite fusese găsit. Comitetul Antifascist Evreiesc, creat în U.R.S.S. în timpul războiului pentru mobilizarea evreilor sovietici împotriva naziştilor, declara imediat: „Nu! Niciodată şi în niciun fel de condiţii nu vor schimba evreii sovietici patria lor socialistă pentru o altă patrie.” (3) După câteva zile însă, el a fost dizolvat, iar preşedintele său, actorul Şlomo (Solomon) Mihoels, a fost împins de M.G.B. sub roţile unui camion şi ucis pe loc. Acum se va petrece probabil fenomenul rezumat astfel de Jacques de Launay: „Printre alţii, evreii îşi vor frânge mâinile, dându-şi seama, deşi puţin cam târziu, că aveau de-a face cu cel mai mare criminal al istoriei omenirii.” (4)

În timpul iernii anilor 1948-1949, teatrele evreieşti de stat din Moscova şi din celelalte oraşe ale Uniunii Sovietice au fost închise, iar cei mai importanţi dramaturgi şi artişti arestaţi. Până şi soţia evreică a lui Molotov, Polina Molotova, a fost arestată şi deportată în lagăr în 1949. Însuşi Molotov a căzut în dizgraţie, fiind imediat înlocuit din funcţia de ministru de externe de către Vâşinski. Mai târziu, în anii 1952-1953, când Stalin pregătea o nouă şi teribilă epurare, el îl suspecta serios pe Molotov că lucra pentru C.I.A. În special din 1950, când Israelul se apropia pe plan internaţional tot mai mult de puterile occidentale, şi mai ales de S.U.A., sionismul a început să fie interpretat la Moscova ca o componentă a „complotului imperialist” care viza subminarea blocului comunist prin utilizarea minorităţilor evreieşti de acolo.

În noaptea de 12 august 1952, erau împuşcate în ceafă 24 de personalităţi ale evreilor sovietici, între care Pereţ Markiş, Leib Kvitko, David Bergelson, Iţik Fefer, David Hofstein, Moşe Kulbak, Şlomo Luzovski, Iţhak Nusinov, Şmuel Persov, Eliahu Spivak, Beniamin Zuskin etc. Ei erau acuzaţi de cosmopolitism şi spionaj pentru organizaţia sionistă „Joint” şi pentru Statele Unite. Cenuşa le-a fost spulberată. Aceeaşi soartă au avut-o între 1948-1953 şi intelectualii Der Nister, Iehezkiel Dubroşin, Izi Karis, Şlomo Bilov, Nahum Levin, Dov Bar Sluţki etc., activiştii comunişti Rosenberg, Hitşfeld, poetul Tuvim. Fostul ministru de externe Maksim Litvinov (Max Wallach) nu se culca seara înainte de a-şi aşeza un revolver sub cap. În caz că veneau să-l aresteze, prefera să se sinucidă! Elie Wiesel îi scria în acest sens, în august 1988, lui Gorbaciov: „De ce Stalin îi ura pe aceştia atât de mult? Oare nu era Mihoels unul din artiştii lui preferaţi? Oare nu era Fefer colonel în Armata Roşie? Oare Pereţ Markiş nu a fost decorat cu «Ordinul Lenin»? Cu toţii erau comunişti înflăcăraţi şi devotaţi. Mulţi dintre ei au renunţat la cariere în ţările lor de origine şi au venit să construiască socialismul în «raiul muncitorilor». Unii dintre ei au rupt raporturile cu religia lor, cu arta lor, cu familiile şi prietenii lor, adoptând comunismul ca pe o religie… Este un fapt bizar, dar imposibil de negat: toţi aceşti poeţi, romancieri, artişti şi savanţi au trăit ca adevăraţi comunişti, dar au murit ca fiind evrei…” (5) Putem adăuga faptul că, în momentul morţii lui Stalin, era deja pregătit chiar un plan de deportare a evreilor din U.R.S.S. în Siberia!

Antisemitismul a lovit puternic şi noile state de democraţie populară, reprezentând sateliţii Uniunii Sovietice. De exemplu, lui Vladimir Boiarski, şeful consilierilor M.G.B. de la Praga, i s-a cerut să dezamorseze rapid pretinsa „conspiraţie sionistă” de acolo. El spunea cu această ocazie: „Marele nostru duşman este sionismul internaţional, care are la dispoziţie cea mai perfectă reţea de spionaj.” (6) În octombrie 1950, el îl aresta pe prim-secretarul de partid de la Brno, Otto Sling. Alte numeroase arestări ale membrilor de partid evrei vor urma în iarna anilor 1950-1951. În februarie 1951, în fruntea Departamentului St. B. (Serviciul de Securitate cehoslovac) pentru căutarea duşmanilor statului era numit notoriul antisemit Andrej Keppert, care a înfiinţat de la început o secţiune specială pentru sionism.

În toamna lui 1951, şeful M.G.B.-ului, Abakumov, era arestat şi înlocuit de Stalin cu Semion Ignatiev, cu care începea „cea mai intensă etapă antisemită din istoria spionajului sovietic.” (7) La 11 noiembrie 1951, Stalin îi scria preşedintelui Cehoslovaciei, Gottwald, să fie urgent arestat Rudolf Slański (Salzmann), secretarul general al partidului comunist şi viceprim-ministru (fapt petrecut la 24 noiembrie), pe care îl considera drept „şeful conspiratorilor sionişti”. El a fost bătut şi torturat pentru a-i fi smulse mărturisiri autoacuzatoare. În procesul care i-a fost intentat, şi care a început la 20 noiembrie 1952, erau 14 acuzaţi, toţi membri de partid cu rang înalt. Dintre aceştia, 11 erau descrişi de procuror ca având origine evreiască, doi cehi şi un slovac. Expresia „origine evreiască” era „unică în analele proceselor publice staliniste. În anii ’30 nu se făcuse referinţă la originea evreiască a lui Troţki, sau a lui Zinoviev, Kamenev, Radek şi a altor victime ale Teroarei. Nici în procesul lui Rajk de la Budapesta (1949) nu s-a făcut menţiune de originea evreiască a trei dintre cei şapte inculpaţi. În procesul Slański, originea evreiască este adusă în discuţie în sprijinul acuzaţiei de trădare.” (8) 11 acuzaţi, inclusiv Slański, au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi executaţi la 3 decembrie 1952, iar ceilalţi trei la închisoare pe viaţă.

În 1952, epurarea evreilor din nomenklatura sovietică a atins punctul maxim. Până în primăvara lui 1953, practic toţi evreii fuseseră îndepărtaţi. Ei au fost epuraţi din aparatul de partid şi de stat, nu mai erau acceptaţi în diplomaţie şi securitate, s-a limitat intrarea lor în orice institute care pregăteau cadre pentru industria de apărare sau în ramurile cele mai importante ale ştiinţei. Evreii nu mai erau admişi nici în academiile militare sau în şcolile de partid.

La sfârşitul anului 1952, doctoriţa Lidia Timaşuk de la Kremlin i-a scris lui Stalin, acuzându-şi superiorii ierarhici de atentat împotriva stării de sănătate a liderilor sovietici prin sabotarea tratamentului medical al acestora. Ea va fi ulterior răsplătită pentru acest serviciu cu „Ordinul Lenin”. La 13 ianuarie 1953 era făcut public cazul celor nouă medici sovietici, dintre care şase (Vovsi, Kogan, Feldman, Grinstein, Etinger şi Rapaport) erau evrei. Comunicatul oficial spunea că ei, „această bandă de bestii feroce cu faţă umană”, au fost „cumpăraţi de serviciul de spionaj american, prin organizaţia internaţională evreiască burghezo-naţionalistă sionistă «Joint», filială a serviciului de spionaj american. Aceştia au primit directive pentru exterminarea cadrelor conducătoare din Uniunea Sovietică. Directivele le-au fost transmise de medicul Simelovici şi de cunoscutul naţionalist Şlomo Mihoels, evreu.” (9) Ei erau acuzaţi şi pentru că i-ar fi ucis pe Maksim Gorki, Şcerbakov, Kuibâşev, Menjinski, Jdanov, şi pentru că urmăreau uciderea lui Stalin, a mareşalilor Vasilevski, Govorov, Konev etc. Mai tîrziu, Hruşciov relata că „Stalin era nebun de furie, striga la Ignatiev şi-l ameninţa, cerându-i să târască în lanţuri pe doctori şi să-i facă una cu pământul.” (10) Ca urmare, interogatoriul doctorilor a fost încredinţat de Stalin lui Riumin, cel mai brutal dintre adjuncţii lui Ignatiev. Acesta a „descoperit” că printre conspiratorii sionişti se afla şi organizatorul M.G.B.-ist al procesului Rajk, generalul Belkin. Stalin i-a telefonat personal liderului comunist al Ungariei, evreul Mátyás Rákosi (Roth), spunându-i că Belkin a mărturisit cum l-a racolat pe Gábor Péter (Benó Auspitz), conducătorul evreu al A.V.H. (Serviciul de Securitate maghiar), pentru serviciile secrete britanice şi sioniste. A.V.H. l-a arestat pe acesta, apoi a descoperit la rândul lui un „complot al medicilor” evrei din Ungaria, care venea în completarea celui din U.R.S.S. Presa comunistă din întreaga lume descria procesul Slański şi complotul doctorilor drept „verigi ale aceluiaşi lanţ, manifestări ale activităţii ucigaşe a imperialiştilor anglo-americani şi a lacheilor acestora, care intenţionează să declanşeze un alt război mondial.” (11)

Singurul evreu rămas în conducerea Partidului Comunist Sovietic până la moartea lui Stalin a fost Lazar Kaganovici. Evreul Berger, aflat pe atunci în lagăr, era coleg de suferinţă cu o rudă a acestuia. El povestea: „A fost arestat în 1949, iar soţia lui a încercat să obţină o audienţă la Kaganovici. S-au scurs nouă luni până a primit-o şi, înainte ca femeia să apuce să deschidă gura, acesta i-a spus: «Desigur, nu-ţi închipui că, dacă aş fi putut face ceva, aş fi aşteptat nouă luni? Trebuie să înţelegi, nu există decât un soare, toate celelalte sunt doar nişte planete neînsemnate.»” (12) Kaganovici, ca să supravieţuiască, se comporta el însuşi ca un antisemit (la fel ca şi Rákosi în Ungaria), şi nu făcea nimic în favoarea conaţionalilor săi persecutaţi. Chiar fratele său mai mare, Mihail, urma să fie arestat. Problema s-a discutat în biroul politic, unde Kaganovici nu a schiţat niciun gest pentru a-l apăra de acuzaţiile aduse de Beria. Pentru această atitudine, el s-a bucurat în continuare de aprecierea lui Stalin. Câteva zile mai târziu, înţelegând că va fi arestat, Mihail Kaganovici s-a împuşcat.

Totuşi, la congresul al XIX-lea al Partidului Comunist Sovietic din noiembrie 1952, Kaganovici, deşi a fost inclus în prezidiul lărgit al C.C. şi chiar în biroul C.C., nu a mai fost încadrat în „cvintetul” conducătorilor de partid care se bucurau de încrederea lui Stalin.

Efectele acestei isterii antisemite de la Kremlin s-au simţit şi în România, chiar la vârful puterii, unde grupul lui Gheorghiu-Dej a reuşit să obţină îndepărtarea rivalilor conduşi de Ana Pauker, care în realitate erau cei mai devotaţi faţă de stalinismul clasic şi cei mai favorabili satelitizării totale a ţării faţă de Uniunea Sovietică. Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952 a eliminat din conducerea partidului acest grup. Ana Pauker a fost chiar arestată la 20 februarie 1953, dar va fi eliberată după moartea lui Stalin.

Este totuşi incontestabil faptul că evreii reprezentau cei mai zeloşi şi mai dogmatici susţinători ai stalinismului. Ei ocupau poziţii importante în aproape toate statele est-europene, de unde vor fi debarcaţi, în majoritate, numai în urma unor puternice mişcări populare anticomuniste. Astfel, în Polonia erau îndepărtaţi abia în 1956 Jakob Berman, membru în biroul politic, şi Hilary Minc, ministrul economiei. În acelaşi an erau răsturnaţi Mátyás Rákosi (pe care odată Beria îl numea în derâdere: „Regele evreu al Ungariei”) (13), Ernö Gerö şi István Dóbi de revoluţia maghiară. Chiar şi Tito îl păstrase în conducerea Partidului Comunist Iugoslav pe Moşa Pijade.

Înnebunit de pericolele mortale pe care le vedea pretutindeni, Stalin ajunsese, spre sfârşitul anului 1952, să-i mărturisească lui Hruşciov: „Sunt terminat, nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine însumi.” (14) Aceasta era expresia paranoiei sale totale din ultimele luni ale vieţii. Ea a fost amplificată de incidentul petrecut la Tel Aviv la 9 februarie 1953, când, în clădirile legaţiei U.R.S.S., a explodat o bombă. Deşi guvernul Ben Gurion a prezentat scuze şi a oferit reparaţii, Uniunea Sovietică a socotit momentul potrivit pentru a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul. Numai moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953, a stopat escaladarea acestei demenţe, care a atins, în ultima sa fază, cote paroxistice şi macabre.

România a fost una dintre primele ţări satelite care s-au raliat campaniei antisemite, campanie de care, fireşte, staliniştii autohtoni urmăreau să se folosească pentru a se debarasa de rivalitatea staliniştilor evrei. Antisemitismul a izbucnit odată cu derularea la Bucureşti, în faţa Tribunalului militar, între 26-28 aprilie 1950, a „Procesului unor spioni de la Oficiile de informaţii american şi englez.” Dar, mai întâi, ce reprezentau aceste Oficii?

La 15 aprilie 1950, sub titlul Activitatea Oficiului de informaţii american din Bucureşti – contrară intereselor de pace ale popoarelor român şi american, ziarul Scânteia scria: „La 6 martie 1950, printr-o scrisoare a ministrului Statelor Unite la Bucureşti, guvernul Statelor Unite ale Americii s-a adresat guvernului R.P.R., cerând detalii asupra motivelor închiderii Oficiului de informaţii american din Bucureşti.” În răspunsul guvernului comunist se argumenta că Oficiul (U.S.I.S.) eliberase „chiar carnete de membru unor supuşi români, elemente duşmane ale poporului român”, că a servit „la organizarea unei activităţi ostile poporului român”, că şi „cărţile, presa, filmele şi alte manifestări organizate de Oficiul de informaţii american răspândeau concepţii retrograde, propagau discriminări rasiale, conţineau calomnii împotriva ţărilor şi popoarelor iubitoare de pace şi libertate, între care şi Republica Populară Română, şi îndemnau făţiş la război”, că „numai în luna februarie 1950, 90% din conţinutul buletinului (editat de Oficiu, n.n.) a fost propagandă războinică şi calomnii împotriva Republicii Populare Române şi (a) aliaţilor săi.” (15) Şi toate aceste „crime” erau imputate unei simple anexe a legaţiei S.U.A., cuprinzând o bibliotecă şi unde se prezentau sporadic filme sau se organizau diverse manifestări culturale, normale în orice regim democratic (şi nu numai, deoarece chiar Ceauşescu va permite redeschiderea acestui Oficiu şi a bibliotecii sale în 1969). Această activitate era însă imposibilă în toiul războiului rece, şi, de aceea, adresându-se guvernului român, guvernul american „pune întrebarea dacă este în intenţia guvernului român de a bloca în întregime orice asemenea canale de comunicare.” Răspuns: „Guvernul Republicii Populare Române este într-adevăr hotărât să închidă orice asemenea canale, care nu servesc decât ca acoperire a acţiunilor de spionaj sus-amintite şi ca instrument de propagandă aţâţătoare la război.” Totodată, în concluzie, guvernul „consideră că activitatea Oficiului de informaţii american este incompatibilă cu activitatea diplomatică normală şi contrară intereselor de pace ale poporului român şi american (sic!), contrară politicii de colaborare, cunoaştere culturală şi prietenie între popoare.” (16)

Peste alte câteva zile, Scânteia anunţa declanşarea procesului amintit. „Marţi dimineaţa (26 aprilie 1950, n.n.) a început, în faţa Tribunalului militar Bucureşti, judecarea procesului grupului de trădători şi spioni care au activat în cadrul Oficiilor de informaţii ale legaţiei Statelor Unite şi Marii Britanii.

Completul de judecată este format din: generalul magistrat Al. Petrescu, preşedinte, col. Toescu Louis, lt.-col. Zănescu Ion, lt.-col. Popescu Pogrion şi col. magistrat Stavrică Gh.

La orele 8,30 sunt introduşi acuzaţii: Constantin Mugur, Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta şi Nora Samuelli.

În sala de şedinţe se află reprezentanţi ai presei române şi străine, precum şi un numeros public.” (17)

Referitor la acest proces, cercetătoarea americană Elizabeth Hazard scria: „Funcţionarii români, care lucraseră în respectivele Oficii de la sfârşitul războiului, au fost acuzaţi de trădare şi judecaţi într-un proces căruia i s-a făcut mare publicitate şi în care au recunoscut cea mai mare parte a acuzaţiilor. Anny Samuelli, o tânără dintr-o familie proeminentă de evrei din Bucureşti, a mărturisit că fusese recrutată să lucreze pentru agentul britanic Ivor Porter, în 1944. Sora ei, Nora, şi Liviu Nasta, un cunoscut jurist român, care lucrase în cadrul biroului U.S.I.S., au mărturisit că şi-au folosit relaţiile pentru a oferi lui Burton Berry, Roy Melbourne şi succesorului lor, Rudolph Schoenfield (reprezentanţii diplomatici americani la Bucureşti, n.n.), informaţii despre mişcările trupelor sovietice. De asemenea, le-au relatat despre activităţile mişcării de rezistenţă şi orice zvon pe care îl aflau despre diferendele politice din interiorul partidelor comunist şi socialist (social-democrat, n.n.), «pentru exploatarea eventualelor neînţelegeri». Anny şi Nora Samuelli au mărturisit că au cunoscut amănuntele planurilor de evacuare a liderilor opoziţiei. Anny Samuelli a spus că a primit mici cantităţi de arme şi muniţii de la Ivor Porter şi le-a ascuns pentru luptătorii din rezistenţă. Ambele surori au recunoscut că au înţeles faptul că informaţiile generale politice şi culturale pe care le-au furnizat urmau să fie folosite de B.B.C. şi Vocea Americii în transmisiunile pentru România. Donald Dunham, directorul U.S.I.S., i-a spus Norei Samuelli că Vocea Americii «era o armă eficientă pentru încurajarea grupurilor ilegale şi provocarea de revolte în România», a declarat ea. Acuzaţii au primit condamnări la închisoare pe termen lung, iar Statele Unite şi Marea Britanie au depus plângeri oficiale, denunţând incorectitudinea proceselor şi protestând contra închiderii birourilor lor de presă şi informaţii.” (18)

Procesul, a cărui sinteză a făcut-o astfel Elizabeth Hazard, nu reprezenta decât punctul culminant al unei crize prelungite în relaţiile româno-americane. „Statutul legaţiei (S.U.A., n.n.) era întotdeauna fragil şi membrii săi erau periodic învinuiţi de activităţi de spionaj, declaraţi personae non gratae şi expulzaţi din ţară.” (19) În 1948, fusese expulzat din România colonelul John Lowell, şeful J.A.N.A. (echipa reunită de informaţii a Armatei, Marinei şi Aviaţiei). Succesorul său, Herschel Hutsinpillor, a avut aceeaşi soartă, „după ce a fost prins ascunzând arme şi muniţii în lacul Snagov, lângă Bucureşti, pe care guvernul român le-a considerat destinate unui grup de luptători din mişcarea sionistă (subl. n.).” (20) Iată, deci, cum, treptat, campania antioccidentală începea să se împletească cu cea antisemită. De aceea, dacă procesul de faţă reprezenta un punct culminant în cadrul tensiunii din relaţiile României cu S.U.A. şi Marea Britanie (tot în 1950, guvernul român închisese şi Oficiul de informaţii britanic – B.I.O.), el reprezenta, totodată, şi momentul declanşării campaniei antisemite. De altfel, însuşi evreul Leonte Răutu din conducerea partidului comunist scrisese, cu sau fără voia lui, că tovarăşul Stalin nu putea să-i sufere pe „bucheri şi talmudişti”, (21) aceştia din urmă vizaţi la propriu, ca oameni născuţi în religia Talmudului!

Totuşi, spre deosebire de anii următori, la acest proces din 1950 nu s-a făcut mare caz de originea evreiască a unora dintre acuzaţi. Ei erau descrişi astfel în actul de acuzare: „Acuzata El. Bunea-Wied, fiica fostului rege al Albaniei şi rudă cu Hohenzollernii, acuzatele Anny şi Nora Samuelli, fiice de foşti mari bancheri, acuzatul Liviu Popescu Nasta, socrul lui Deakin – secretarul celui mai înverşunat instigator la război, Churchill -, reprezentanţi tipici ai rămăşiţelor reacţionare din ţara noastră, plini de ură împotriva regimului nostru democrat şi gata de a servi, prin orice mijloc, pe patronii lor anglo-americani, au acţionat permanent pentru a submina regimul democratic şi a reinstaura regimul capitalist.” (22) În continuare, ne vom referi mai pe larg la maniera de desfăşurare a acestui proces.

Actul de acuzare, citit în 26 aprilie, prezenta astfel activitatea Oficiilor de informaţii din capitala României: „Utilizarea ca loc de întâlnire între agenţii informativi şi acuzaţii de mai sus, care îndeplineau funcţia de rezidenţi ai spionajului anglo-american; loc de întâlnire între agenţii informativi şi membrii din conducerea acestor Oficii, care îndeplineau funcţia de coordonatori ai activităţii de spionaj exercitată de acuzaţi.” (23) Se mai indica faptul că acuzaţii „au fost în slujba spionajului englez cu mult înainte de actul istoric de la 23 august 1944”, iar după acea dată ei au intrat în legătură directă cu Ivor Porter, care le-ar fi spus că „de data asta este vorba de lupta pentru recâştigarea poziţiilor pierdute de Marea Britanie în România.” (24)

Interesant este pasajul în care se spunea că „în îndeplinirea mârşavei lor trădări, acuzaţii au început a-şi recruta agenţi din rândurile celor mai reacţionari şi mai înverşunaţi duşmani ai poporului român.” (25) Între cei enumeraţi ca figurând în această categorie se aflau: Israel (Asra) Berkovitz, fost director al ziarului Liberalul; Iosif Şreier, „actualmente fugit din ţară”; Belu Zilber, fost lider comunist, ca şi precedentul, şi însuşi dr. Willy Filderman, fostul conducător al comunităţii evreieşti din România în timpul războiului, „actualmente fugit în străinătate”. (26) Despre nici unul dintre aceştia nu se preciza faptul că era evreu!

În declaraţiile smulse acuzaţilor în perioada pregătitoare a procesului, aceştia îi învinuiau pe liderii U.S.I.S. şi B.I.O. că „conduceau acţiunea de spionaj şi trădare.” Constantin Mugur şi Anny Samuelli îi menţionau nominal pe toţi şefii B.I.O.: Ivor Porter, John Bennett, Francis Bennett şi Marchant, iar Nora Samuelli pe cei ai U.S.I.S.: Frank Shea şi Donald Dunham.

Actul de acuzare învinuia cele două Oficii că spionau, chipurile, toate sectoarele de activitate ale statului român: „Tot ceea ce se referea la dezvoltarea regimului democratic, tot ceea ce se referea la actele de guvernare, la măsurile de organizare sau de securitate ale ţării noastre, tot ce ar fi putut servi ca indicii pentru acţiunea de subminare şi chiar de răsturnare prin violenţă a regimului democratic instaurat aici, făcea obiectul de spionaj al acestor reţele organizate, îndrumate şi conduse de către şefii Oficiilor de presă şi informaţii şi membrii legaţiilor anglo-americane.” (27) Între rapoartele întocmite de Anny Samuelli, unul s-ar fi referit la „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, în special ungară şi evreiască, pentru exploatarea eventualelor nemulţumiri”, iar un raport al lui Liviu Popescu Nasta ar fi dat „informaţii politice privind în special încercarea de spargere a unităţii partidelor muncitoreşti, pusă la cale de Titel Petrescu şi acoliţii săi.” (28) Cu acest din urmă raport, procesul se extindea şi asupra celei de-a treia categorii de persoane incriminate, pe lângă „agenţii imperialiştilor” şi evrei. Este vorba despre acei conducători social-democraţi care se opuseseră înghiţirii partidului lor de către P.C.R., în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu. Problema va fi abordată pe larg ceva mai târziu. Mai întâi, era citată o declaraţie a unui co-deţinut, pictorul Gheorghe Tomaziu, care susţinea: „Boulen mi-a spus că, la fel ca şi Anny Samuelli, are şi el însărcinarea din partea lui Porter să noteze numerele şi literele de pe maşinile sovietice.” Cine era acest Boulen? Actul de acuzare informa prompt: „Iată deci pe consulul francez la Timişoara, «domnul» Pierre Boulen, care, în afară de propria activitate de spionaj (dezvăluită în trecut de presa noastră), a dus şi una în slujba serviciului de spionaj britanic. Este  într-adevăr o împerechere ideală.” (29) Astfel, raza de acţiune a teribililor spioni de care se ocupau anchetatorii vigilenţi ai Securităţii se extindea necontenit, cuprinzând aproape pe neobservate şi Banatul. Acuzatul Mugur, în altă declaraţie citată, adăuga: „Tot pentru a culege informaţii, dl. Bennett mai folosea şi sistemul culegerii directe de informaţii în cadrul călătoriilor ce le-a făcut prin ţară. Pot da în această privinţă exemplul călătoriei făcute de John Bennett în august 1947, cu maşina prin Transilvania, pentru a culege informaţiuni. După această călătorie, John Bennett a întocmit un raport pe care l-a înaintat la Londra. Asemenea călătorii erau făcute şi de alţi membri ai legaţiei britanice…” Actul de acuzare menţiona că o asemenea călătorie efectuase „şi spionul Buta de la legaţia americană.” (30) Ne întrebăm cum au reuşit să efectueze aceste călătorii, căci, potrivit doamnei Hazard, „erau urmăriţi când plecau de acasă şi de la birou, iar depăşirea marginilor Bucureştiului era interzisă.” (31)

Inculpaţii mai erau învinuiţi, în continuare, că fuseseră plătiţi cu dolari şi lire sterline pentru serviciile lor, că luau parte la redactarea buletinelor U.S.I.S. şi B.I.O., că transmiteau informaţii pentru Vocea Americii etc. Un alt evreu venea să se adauge numelor proscrise, citat într-o declaraţie făcută de Anny Samuelli: „În această perioadă, Porter era des în legătură cu Adrian Dimitriu şi cu Sasha Wohlmann, secretarul lui Titel Petrescu. Despre Wohlmann, Porter mi-a spus deseori că este un element bine informat. Wohlmann a plecat clandestin din ţară în toamna anului 1947, cu un avion britanic, fuga fiindu-i înlesnită de către Boodman, şeful aeroportului. După câte ştiu, el a fugit în Anglia.” (32)

Un capitol special al actului de acuzare se intitula Activitatea de spargere a unităţii clasei muncitoare. Erau nominalizaţi special Anny Samuelli şi Liviu Nasta. Declaraţia dată de prima arăta că John Bennett (care era reprezentantul guvernului laburist britanic) urmărea în acest scop trei direcţii: să se informeze cât mai amănunţit asupra activităţii P.S.D., să ţină legătura între acesta şi Partidul Laburist şi să caute împiedicarea prin orice mijloace a înghiţirii sale de către P.C.R. Ea continua astfel: „La Reşiţa, Bennett purtase discuţii îndelungate cu Iosif Musteţiu, Eftimie Gherman şi alţi social-democraţi ale căror tendinţe de dreapta erau cunoscute. Pentru a împiedica fuziunea, Bennett a invitat special, în vara anului 1947, pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi pe Sam Watson, preşedintele Uniunii sindicale a minerilor englezi, delegându-mă pe mine ca interpretă permanentă. El i-a pus în contact pe aceştia cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman, Hromadka, Musteţiu şi alţii. În discuţiile la care asistam personal ca interpretă, Philips i-a sfătuit spre necesitatea unei atitudini mai ferme, care să nu permită fuziunea cu partidul comunist. Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Gherman, Hromadka, Musteţiu l-au asigurat pe Philips că vor lupta sub orice formă ca fuziunea să nu se producă niciodată.” Concluzia anchetatorului era: „După cum se vede, şi vechiul scizionist din mişcarea muncitorească, Titel Petrescu, făcea parte din agentura imperialistă din ţara noastră.” (33)

Dar care fusese rolul Partidului Social Democrat în România acelor ani şi, în cadrul acestuia, de ce era pus atâta accent asupra Reşiţei?

După 23 august 1944, P.S.D., care nu fusese o forţă politică deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul electoral de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. Partidul condus de avocatul Titel Petrescu reprezenta în acea vreme un element moderator în raport cu comuniştii, urmărind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism, în mod treptat, fără zguduiri social-politice grave. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, în special în centrele de veche tradiţie industrială (în primul rând Reşiţa), dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche mişcare muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezenta mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, care dispunea şi de secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (34) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din P.S.D. a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost amintit deja procesul-verbal al unei şedinţe a F.N.D. de la Timişoara. Când comitetul regional al P.C.R. a propus scoaterea în stradă, la o demonstraţie organizată, a zeci de mii de oameni, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul social-democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia prevăzută nu a mai avut loc. (35)

În acest context, în a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată în mari manifestaţii precum cele de la 24 august şi 8 noiembrie, au avut loc adunările locale ale P.S.D. la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), a anunţat hotărârea partidului de a se prezenta cu liste proprii în alegeri, separat de blocul comunist. Conferinţa generală a P.S.D. din 1 decembrie 1945 a dat câştig de cauză acestui punct de vedere, prin adoptarea Rezoluţiei privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea P.S.D. au activat intens pentru a sabota această hotărâre. Comuniştii se foloseau de liderii „pătaţi” ai P.S.D., şantajându-i. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului din est, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (36)

Plenara din 10 februarie 1946 recomanda viitorului congres al Partidului Social Democrat să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi, din acel moment, P.S.D. a devenit un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.), care a hotărât participarea în alegeri pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu P.N.Ţ. şi P.N.L. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat în alegeri masiv în favoarea P.S.D.I. Georg Hromadka îşi amintea: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (37)

În consecinţă, după 1948, au fost azvârliţi în închisori toţi conducătorii P.S.D.I., inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa, acest veritabil fief social-democrat (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega), ca şi de la Hunedoara. Unii dintre ei au fost chiar deportaţi în Bărăgan. „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării”, conchidea Victor Frunză. (38) Acesta era pe atunci rolul Reşiţei în mişcarea social-democrată românească. Comuniştii au reţinut acest aspect şi de aceea nu se sfiau să acuze întregul oraş pentru că li s-a opus, între altele chiar în acest proces, unde termenul de „Reşiţa” era sinonim cu cea mai teribilă dintre acuzaţii.

În interogatoriile luate de tribunal, cei cinci acuzaţi au confirmat întrutotul cele cuprinse în actul de acuzare, detaliind chiar acolo unde li se solicita acest lucru. Din interogatoriul lui Constantin Mugur reţinem următorul pasaj:

„PREŞEDINTELE: Ce cunoaşteţi despre înfiinţarea unor bibilioteci de către Oficiul de informaţii (britanic, n.n.)?

ACUZATUL: Bibliotecile acelea din Bucureşti şi Timişoara aduceau o serie întreagă de oameni care puteau intra foarte uşor fără a fi bănuiţi şi puteau lua contact cu oamenii care aveau anumite interese să se informeze.

PREŞEDINTELE: Cunoaşteţi dacă biblioteca din Timişoara, de exemplu, era aprobată de guvern, sau lucra în mod ilegal?

ACUZATUL: Cunosc că biblioteca nu a avut o aprobare legală, funcţionând fără formele legale respective.” (39)

Anny Samuelli, referindu-se la activitatea lui Bennett, nu omitea să menţioneze: „Bennett avea o activitate dublă: o activitate informativă propriu-zisă şi o activitate care se poate numi instigarea permanentă a membrilor Partidului Social Democrat. Această acţiune era dublată de intenţia de a crea incidente între P.S.D. şi partidul comunist, cu scopul de a crea duşmănie între aceste două partide şi de a împiedica pierderea poziţiilor deţinute de burghezie şi de capitalul anglo-american.” (40) De asemenea, ea a arătat că, între alte probleme, pe Porter îl mai interesa şi „starea de spirit a naţionalităţilor conlocuitoare, mai cu seamă evreiască şi maghiară, în scopul de a exploata eventualele nemulţumiri.” (41)

În depoziţia acestei acuzate, circumstanţa agravantă numită „Reşiţa” era prezentată în plenitudinea ei: „Mai târziu, în primăvara anului 1947, el (Bennett, n.n.) a făcut un turneu în Transilvania şi Banat, cu o oprire specială la Reşiţa. Această vizită la Reşiţa fusese aranjată de inginerul Alex. Popp, implicat în cunoscutul proces de spionaj (procesul Popp-Bujoiu, n.n.).

La Reşiţa a luat contact cu Eftimie Gherman, Musteţiu şi alţii. Scurtă vreme după această vizită, a aranjat vizita în ţară a lui Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, şi a lui Sam Watson, preşedintele sindicatului minerilor din Anglia. Ei au venit în ţară ca să contribuie la acţiunea lui Bennett. Bennett i-a înlesnit întrevederea cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman şi Musteţiu. Eu am fost delegată în cursul vizitei lor aci ca traducătoare permanentă. În cursul convorbirilor pe care le-a avut Morgan Philips cu aceştia, la care eram de faţă ca interpretă, el le-a explicat necesitatea de a avea o atitudine fermă, care să împiedice unirea cu Partidul Comunist Român.

Ei l-au asigurat pe Morgan Philips că vor lupta sub orice formă ca să împiedice această unire.” (42) De altfel, delegaţii social-democraţi cărăşeni la aşa-zisul congres de pregătire a unificării din toamna lui 1947    s-au şi abţinut de la vot. (43)

Eleonora Bunea-Wied a recunoscut că a primit de la informatorii săi, pentru a le transmite mai departe, informaţii între care una „despre semnarea unui acord comercial cu statul Israel.” (44) Nora Samuelli, la întrebarea: „Cam ce informaţii v-a adus dr. Filderman?”, răspundea: „În special în ce priveşte organizarea sioniştilor, instigaţiile lor şi rolul lor în plecarea în masă a evreilor în Palestina şi complicitatea sioniştilor în plecările ilegale.” (45)

Dr. Wilhelm (Willy) Filderman părăsise în secret ţara în 1947. Teodor Wexler descria astfel condiţiile în care fusese nevoit să opteze pentru această soluţie disperată: „Ameninţat, hărţuit, calomniat, cu descinderi organizate în miez de noapte de noua poliţie politică – Securitatea -, care nu se deosebea cu nimic de Poliţia legionară sau Siguranţa centrală a statului, Filderman ia drumul exilului. La numai câteva săptămâni, în clădirea din str. Negru Vodă din Bucureşti a Tribunalului militar, începe procesul Filderman, care se încadrează în procesele prin care a fost distrusă elita politică, militară şi intelectuală a României.

Procesul împotriva dr. Wilhelm Filderman a fost deopotrivă un proces antievreiesc, dar şi un proces antinaţional, împotriva unuia dintre marii avocaţi ai cauzei independenţei, suveranităţii şi integrităţii tritoriale a statului naţional unitar român”, concluziona Teodor Wexler. (46) Campania antisemită era relevată şi într-un alt pasaj din interogatoriul luat de Tribunalul militar Norei Samuelli, care afirma: „De la Kirschen (corespondentul în România al lui Associated Press, n.n.) primeam informaţiuni din toate domeniile. Din domeniul militar, cu privire la activitatea şi existenţa grupelor subversive din Banat şi nordul Moldovei (este vorba despre detaşamentele de partizani anticomunişti care luptau în munţii din acele regiuni, n.n.). De asemenea, el ne dădea informaţiuni cu privire la situaţia industriei petrolifere după naţionalizare. De la Pohne (corespondentul Agenţiei israeliene de presă, n.n.) am primit informaţiuni mai cu seamă în problema evreiască.

PREŞEDINTELE: De ce îl interesa pe Dunham problema aceasta evreiască?

ACUZATA: Fiindcă dânsul vedea în sionişti o armă contra guvernului. Credea că după dizolvarea organizaţiei lor, ei vor organiza o rezistenţă adevărată, fără să mai rămână la acte de provocare individuală. Mai cu seamă el punea bază pe organizaţia Irgun Zvai Leumi şi mi-a spus chiar mie într-o zi că aceştia vor trece la acte de teroare.” (47) Şi exemplele de acest gen ar mai putea continua.

Între martorii audiaţi în aceeaşi zi, numele evreieşti abundau de asemenea (şi ei se aflau în stare de arest). Martorul Ştefan Goliger, medic, arăta că Mugur îi cerea informaţii, între altele, „asupra stării de spirit a burgheziei evreieşti.” (48) Alţi martori erau: E. Viesner, Francisc Beldi, Broida Şama, Nathan Şnabel, Nicolae Gessner, Asra Berkovitz, R. Hillard. Aşa-zisa stenogramă oficială a procesului mai consemna relativ la acest moment: „Martora Pora Gabriela, funcţionară la Ministerul de finanţe, a cunoscut-o pe Nora Samuelli la Reşiţa, unde au fost colege de birou. Ulterior, martora a fost angajată la Comisia de aplicare a armistiţiului, iar acuzata Nora Samuelli venea la dânsa şi provoca discuţii, punându-i întrebări ticluite, fără ca martora să-şi dea seama că urmăreşte un anumit scop.” (49) Bineînţeles, ea îşi manifesta cu această ocazie indignarea pentru „afacerea murdară” în care fusese târâtă, pentru a nu fi considerată în aceeaşi categorie cu cei aflaţi pe banca acuzaţilor. Şi martorul Ştefan Gardony, ziarist, „a dat relaţii asupra călătoriilor de informaţii făcute de John Bennett în Moldova şi Banat.” (50)

Şi tot în aceeaşi zi, operativ, procurorul locotenent-colonel Nicolae Constantinescu îşi prezenta rechizitoriul, care repeta inepţiile din actul de acuzare şi pe cele pe care inculpaţii şi martorii au fost obligaţi să le debiteze cu ocazia interogatoriilor luate de tribunal. El incrimina o lungă serie de diplomaţi şi cetăţeni occidentali din România, care erau, fără excepţie, „direct implicaţi în acţiunea de spionaj”. Lista este instructivă pentru noi, întrucât ne oferă cvasi-totalitatea personalului diplomatic al puterilor occidentale aflat pe atunci la Bucureşti. Din partea Marii Britanii erau nominalizaţi următorii: Le Rougetel, fostul şef al misiunii politice; generalul Greer, fostul şef de stat major al misiunii militare; Ivor Porter, fostul şef al B.I.O.; Key; Robinson; Ramsden, fostul ataşat militar adjunct; Hoggarth; Cleaver; Boodman; Kendal; Munro; Faure; Springfield; Holman, fostul ministru al Angliei la Bucureşti; John Bennett, fostul şef al B.I.O.; Francis Bennett Marchant (despre care în actul de acuzare se pretindea că ar fi fost nu o persoană, ci două!), idem; Sarrell, fostul însărcinat cu afaceri. Dintre americani erau: Burton Berry, fostul şef al misiunii politice; Melbourne, fostul prim secretar de legaţie; Leveritch, fostul consilier la legaţie; Donald Dunham, fostul şef al U.S.I.S.; Sam Buta; Kohler; Hale; George Macdonald. La aceştia era adăugat şi Pierre Boulen, fostul consul francez la Timişoara. O altă serie de nume fuseseră deja „demascate” cu alte ocazii, în special la procesele Maniu şi Popp-Bujoiu: Hall, Hamilton, Fergusson, Watson, Bill Young, Lowell, Robert Shea etc. Concluzia: „Este clar că nu ne aflăm în faţa unor acţiuni izolate, ci a unui sistem de lucru organizat, în cadrul căruia este greu de spus unde începe activitatea diplomatică şi unde se termină spionajul.” (51) El încheia astfel, adresându-se tribunalului: „Prin faptele lor criminale, acuzaţii s-au scos singuri din rândurile poporului nostru. Sentinţa dvs. trebuie să consfinţească în mod hotărât acest fapt. Ea va trebui să arate că poporul nostru este hotărât să sfărâme fără cruţare orice încercare criminală menită să-i împiedice drumul către pace şi socialism.” (52)

Pe toată durata desfăşurării procesului, acesta s-a bucurat de maximă atenţie din partea ziarului oficial de partid. Astfel, Scânteia din 27 aprilie 1950, sub titlul Spioni cu mască de diplomaţi, decreta că „ghemul de năpârci trădătoare din boxă, şi altele demascate în proces, slujeau cu zel celor mai răi duşmani ai ţării noastre, ai păcii şi progresului – imperialiştii anglo-americani (…). Nici un mijloc nu li se pare prea josnic monştrilor imperialişti pentru atingerea scopurilor lor tâlhăreşti. Spionajul, diversiunea, lansarea de zvonuri mincinoase şi provocatoare, propagarea vrajbei naţionaliste, sunt armele preţuite ale agresorilor în aşa-zisul «război psihologic», în înfriguratele lor pregătiri în vederea unui nou măcel.”

Referindu-se la cei cinci acuzaţi, articolul, conceput, după cum se vede, în cel mai pur stil stalinist, continua: „Cine erau agenţii activi ai Oficiilor de informaţii englez şi american? Anny şi Nora Samuelli, odrasle ale unui bancher şi moşier, Eleonora Bunea-Wied, rudă a familiei de lipitori Hohenzollern şi fiică a fostului rege al Albaniei, Nasta – socrul lui Deakin, secretarul înrăitului aţâţător la război Churchill, Mugur, un ahtiat după avere prin orice mijloace – toţi aceştia erau exponenţi ai claselor reacţionare doborâte de la putere, plini de cea mai sălbatecă ură faţă de poporul muncitor şi faţă de regimul său democratic. Pentru asemenea indivizi nu există nimic sfânt în lume. Pentru dolari şi lire sterline ei sunt gata să servească cele mai abjecte cauze.” Scutindu-ne de orice alt comentariu, articolul din Scânteia sintetiza astfel tot ceea ce fusese capabil regimul comunist să înţeleagă din acest proces: „Spionul Titel Petrescu primea ajutorul conducătorul Oficiului de informaţii englez Bennett în scopul spargerii unităţii muncitorimii şi împiedicării înfăptuirii partidului unic al clasei muncitoare. Este caracteristic faptul că pentru aceasta spionul Bennett a adus în ţară pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist. Aceasta arată în ce măsură Partidul Laburist englez stă la remorca Intelligence Service-ului. Prin intermediul lui Filderman, spionii acţionau asupra elementelor sioniste, în care spionul american Dunham – după declaraţia Norei Samuelli – «vedea o armă contra guvernului».” (53)

În 27 aprilie, procesul a continuat cu rechizitoriul procurorului armatei R.P.R., general magistrat Alexandru Georgescu, care a făcut „încadrarea juridică a crimelor comise de grupul de spioni şi trădători aflaţi pe banca acuzării.” El le încadra în articolul 186 din Codul penal, privitor la crima de înaltă trădare, adăugând alte teribile „crime”: încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, infracţiuni la legea devizelor, fals în acte publice şi contrabandă! Totodată, solicita tribunalului să încadreze faptele acuzaţilor şi în articolul 1 din legea 16 din ianuarie 1949, care prevedea pedeapsa capitală pentru un larg evantai de infracţiuni. Avocata Băncii de stat a R.P.R., Cristodulo, l-a susţinut, cerând de asemenea „acordarea despăgubirilor legale” pentru traficul de devize. (54) Avocaţii celor cinci inculpaţi (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Ionel Teodoreanu, Roman, Dumitrescu şi Dobrovici) au avut pledoarii absolut formale şi neconvingătoare, acceptând toate imputările aduse clienţilor lor şi solicitând doar neaplicarea legii 16. Asemenea prestaţii sunt ruşinoase pentru tradiţia judiciară românească, dar altele erau practic imposibile în condiţiile teroarei staliniste din acei ani, când însuşi avocatul putea fi pus sub acuzare pentru curajul său.

La ultimul cuvânt, Constantin Mugur şi-a recunoscut vinovăţia şi „crima abominabilă pe care am făptuit-o”, rugând totuşi instanţa să-i acorde circumstanţe atenuante. La fel, Liviu Popescu Nasta a declarat că regretă foarte mult activitatea de spionaj, pe care a înţeles-o mai bine abia în timpul procesului. În schimb, precizează aşa-zisa „stenogramă” a dezbaterilor, „acuzatele Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied şi Nora Samuelli au arătat că-şi menţin întrutotul declaraţiile şi nu mai au nimic de adăugat.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată de tribunal a doua zi, 28 aprilie. Spre „norocul” acuzaţilor, nu li s-a aplicat celebra lege 16, desigur în urma unor „indicaţii superioare”, astfel încât nici unul nu a fost condamnat la moarte. Dar nici n-au scăpat prea ieftin.

„Tribunalul militar Bucureşti, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Constantin Mugur, Anny Samuelli, Nora Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Liviu Popescu Nasta pentru faptele prevăzute în actul de trimitere în judecată şi în consecinţă, declarând că sunt circumstanţe atenuante în favoarea tuturor acuzaţilor numai în ce priveşte crima de înaltă trădare, în numele legii hotărăşte:

Constantin Mugur, condamnat la muncă silnică pe viaţă, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă penală de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 5.294.175 şi confiscarea averii.

Anny Samuelli, condamnată la 20 de ani muncă slinică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 100.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 14.234.900 şi confiscarea averii.

Nora Samuelli, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 80.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 7.896.000 şi confiscarea averii.

Eleonora Bunea-Wied, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de 80.000 lei, amendă în folosul Băncii de stat în sumă de lei 60.696.425 şi confiscarea averii.

Liviu Popescu Nasta, condamnat la 20 de ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corecţională de lei 60.000, amendă în folosul Băncii de stat a R.P.R. în sumă de lei 10.174.500 şi confiscarea averii.

Acuzaţii au fost obligaţi fiecare la plata sumei de lei 50.000 cheltuieli de judecată.

Hotărârea a fost dată şi citită în şedinţă publică în ziua de 28 aprilie 1950, orele 18. Sala Tribunalului militar din Bucureşti a fost plină până la refuz de oameni ai muncii care au aplaudat îndelung, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare.” (56)

„Diplomaţii-spioni se dovedeau oameni cu vederi largi. Pe dânşii îi interesa orice: informaţii militare şi acorduri economice, starea de spirit din instituţii şi organizaţiile sioniste, Partidul Social Democrat, deplasările de trupe şi programele de producţie”, dezvăluia propagandistul Tudor Olaru în Scânteia. (57) Era tot ceea ce spera regimul ca populaţia să reţină din acest proces. Un proces care încerca să lovească „duşmanii” pe direcţii multiple. A reuşit însă altceva: să transmită peste timp aspectul hidos şi înfricoşător al regimului comunist-stalinist, care nu se mulţumea să-şi lichideze toţi adversarii, reali ori presupuşi, ci să-i şi degradeze şi să-i înjosească prin toate modalităţile. Rezultatul a fost un oprobiu general al lumii civilizate faţă de aceste manifestări scelerate ale unui primitivism întârziat.

 

 

 

Note:

1    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. III, Bucureşti, 1993, p. 196.

2 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 291.

3    Ibidem.

4    Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului 1919-1943. Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 11.

5    Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Bucureşti, 1991, p. 160.

6    Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 292.

7    Ibidem.

8    Ibidem, p. 293.

9    Marius Mircu, op. cit., p. 158-159.

10  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 294.

11  Ibidem.

12  Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Bucureşti, 1993, p. 143.

13  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 254.

14  Ibidem, p. 294.

15  Scânteia, nr. 1.710 din 15 aprilie 1950.

16  Ibidem.

17  Ibidem, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950; de asemenea, Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 55.

18  Elizabeth Hazard, Războiul rece a început în România, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 38.

19  Ibidem, p. 37.

20  Ibidem, p. 38.

21  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 403.

22  Culegere de materiale…, p. 43.

23  Ibidem, p. 42.

24  Ibidem, p. 43-44.

25  Ibidem, p. 44.

26  Ibidem, p. 45.

27  Ibidem, p. 46.

28  Ibidem, p. 47.

29  Ibidem, p. 47-48.

30  Ibidem, p. 48.

31  Elizabeth Hazard, op. cit., p. 37.

32  Culegere de materiale…, p. 50.

33  Ibidem, p. 51.

34  Victor Frunză, op. cit., p. 272.

35  Ibidem, p. 277.

36  Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1993, p. 23.

37  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 121.

38  Victor Frunză, op. cit., p. 390.

39  Culegere de materiale…, p. 58.

40  Ibidem, p. 61.

41  Ibidem.

42  Ibidem, p. 63.

43  Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.

44  Culegere de materiale…, p. 64.

45  Ibidem, p. 65.

46 Teodor Wexler, Dr. Wilhelm Filderman – un avocat pentru cauza naţională a României, în Magazin istoric, nr. 9/1996, p. 83.

47  Culegere de materiale…, p. 66.

48  Ibidem, p. 68.

49  Ibidem, p. 71.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 74.

52  Ibidem, p. 80.

53  Scânteia, nr. 1.720 din 27 aprilie 1950.

54  Culegere de materiale…, p. 81.

55 Ibidem, p. 82-83; a se vedea şi Şerban Rădulescu-Zoner, „Procesul bibliotecilor”, engleză şi americană, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 321-336.

56  Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950; Culegere de materiale…, p. 84.

57  Scânteia, nr. 1.722 din 29 aprilie 1950.

Mircea Rusnac – Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale

Relaţiile româno-iugoslave au traversat, la mijlocul secolului al XX-lea, o perioadă de criză deosebit de gravă (1948-1954). Această criză a fost generată de izbucnirea conflictului personal dintre Stalin, dictatorul lagărului comunist mondial, şi Tito, liderul comunist iugoslav. Conflictul a devenit public odată cu desfăşurarea la Bucureşti, în perioada 20-28 iunie 1948, a sesiunii Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform), fără participarea reprezentanţilor Partidului Comunist Iugoslav. (1) A fost emisă o rezoluţie prin care se constata că Partidul Comunist Iugoslav adoptase o linie falsă, implicând abandonarea marxism-leninismului. Ea condamna politica sa nefastă de defăimare la adresa U.R.S.S., caracterul ruşinos, pur despotic şi terorist al regimului, renunţarea la teoria marxistă a luptei de clasă, lipsa democraţiei interne de partid, naţionalismul conducătorilor, într-un cuvânt revizionismul lor. Ea declara că partidul se pune în afara „familiei partidelor comuniste frăţeşti” şi cerea forţelor sale sănătoase să-i oblige pe conducătorii lor să-şi recunoască greşelile şi, dacă aceştia nu erau de acord să o facă, să-i înlocuiască. (2) În continuare, după o serie de tentative de a-l răsturna pe Tito de la putere, liderii sovietici nu mai aveau decât o singură soluţie: „Lovitura de stat eşuând, Stalin va recurge la toate mijloacele, fără a îndrăzni totuşi să meargă până la atacul armat: incidente de frontieră, o propagandă din ce în ce mai violentă – care va merge până la a-l face pe Tito un agent hitleristo-troţkist -, un veritabil război economic.” (3)

Aflată sub ocupaţia Armatei Roşii şi cu un regim-marionetă instalat de aceasta, România s-a încadrat cu totul în tabăra sovietică, la fel ca toate celelalte state comuniste, demascând cu multă vehemenţă „erezia” titoistă. Victor Frunză consemna referitor la acest subiect: „Se ştie că rezoluţia Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, intitulată Partidul Comunist Iugoslav în mâinile unor trădători şi spioni, fusese adoptată pe baza raportului prezentat de Gheorghiu-Dej. În anii următori, România a acceptat numeroşi emigranţi din Iugoslavia, devenind o bază pentru propaganda antititoistă prin radio, iar populaţia sârbească din zonele de graniţă a suferit şi ea de pe urma persecuţiilor. Tito era prezentat în caricaturi şi afişe ca un călău cu o bardă însângerată în mână (când represiuni sângeroase aveau loc şi în România), iar numele lui nu apărea în presă şi la radio altfel decât în formula şablon «banda de trădători şi spioni Tito-Rankovici». Faptul că Dej ar fi provocat o întârziere de 24 de ore a rezoluţiei, putea fi şi o legendă ulterioară, dar şi adevărată, nu însemna la urma urmelor nimic.” (4) Situaţia era prezentată astfel de Ion Raţiu: „Când a izbucnit conflictul dintre Tito şi Stalin, Bucureştii s-au declarat de la bun început de partea Moscovei. Redacţia ziarului Pentru pace trainică, pentru democraţie populară, organ al Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, a cărui principală sarcină era combaterea «titoismului», fu stabilită în capitala României. Violenţa de limbaj împotriva «călăului» de la Belgrad din presa românească depăşea tot ce se publica în celelalte ţări de democraţie populară, egalând-o doar pe cea sovietică. Placarde înfăţişând pe Tito în mână cu un satâr din care picura sânge împânzeau zidurile. Această propagandă stridentă viza uneori ridicolul, dar marele public nu avea de unde-l afla. La Radio Bucureşti textele antititoiste trebuiau să capete nenumărate vize înainte de a fi citite la microfon, pentru ca nu cumva să se strecoare vreo greşeală ideologică şi politică.” (5)

În septembrie 1949, emisiunile în limba sârbo-croată ale posturilor de radio din Moscova şi din celelalte capitale comuniste către Iugoslavia însumau 105 ore pe zi, iar o „staţie a emigranţilor revoluţionari iugoslavi” a început să opereze pe aceeaşi lungime de undă cu Radio Belgrad. Când, la 29 septembrie 1949, U.R.S.S. a denunţat tratatul de prietenie cu Iugoslavia, toate celelalte ţări est-europene aflate sub control comunist care încheiaseră tratate asemănătoare au făcut acelaşi lucru în interval de câteva zile. (6) La 1 octombrie 1949, guvernul român denunţa la rândul lui Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu R.P.F. Iugoslavia, încheiat la 19 decembrie 1947. (7)

Despre evoluţia relaţiilor Iugoslaviei cu blocul sovietic am aflat amănunte interesante într-o lucrare a lui Christopher Andrew şi Oleg Gordievski: „U.D.B. şi M.G.B. au demarat un război al informaţiilor. Hebrang şi Juiovici, cei doi agenţi sovietici strecuraţi în guvernul lui Tito, sunt imediat arestaţi. Trei ofiţeri superiori iugoslavi racolaţi de spionajul sovietic sunt interceptaţi în momentul când încercau să treacă graniţa în România. Alţi agenţi sunt descoperiţi în rândul gărzii personale a lui Tito. După cum relevă Djilas, un complot M.G.B. viza «lichidarea biroului politic, cu rafale de arme automate, pe când acesta se relaxa jucând biliard în vila lui Tito». Teroarea declanşată de U.D.B. împotriva «trădătorilor cominformişti» rivalizează în oroare, dar nu şi în amploare, cu Marea Teroare N.K.V.D.-istă din anii ’30. Rankovici a recunoscut mai târziu că 12.000 de presupuşi sprijinitori ai lui Stalin şi ai Cominform-ului au fost deportaţi în lagărul de concentrare de la Goli Otok. Cifra exactă era probabil mai mare. În lagăr, prizonierii erau bătuţi, umiliţi şi degradaţi într-un mod odios, cei care refuzau să-şi mărturisească realele sau imaginarele erezii erau vârâţi cu capul în excremente umane.” (8)

În aceste condiţii, propaganda antititoistă din presa românească atingea cote paroxistice. De exemplu, o modestă gazetă locală precum săptămânalul reşiţean Flamura Roşie publica aproape în fiecare număr articole calomnioase şi denigratoare la adresa regimului existent în Iugoslavia. Numai în intervalul iulie 1949 – iulie 1950, în paginile sale au apărut articole intitulate astfel: Clica lui Tito colaborează făţiş cu imperialiştii anglo-americani (24 iulie 1949); Relaţiile dintre clica lui Tito şi guvernul monarho-fascist grec sunt din nou date la iveală (31 iulie 1949); O nouă provocare fascistă a lui Iuda-Tito, descoperită la Bucureşti (23 august 1949); Clica lui Tito ticăloasă agentură a imperialiştilor (28 august 1949); Tito a devenit un dictator despotic şi terorist (4 septembrie 1949); Imperialiştii americani se folosesc de clica trădătoare a lui Tito pentru a pune la cale o nouă încălcare a Chartei O.N.U. (23 octombrie 1949); Clica lui Tito scoate avuţiile Iugoslaviei la mezat (19 februarie 1950); Crunta teroare dezlănţuită de banda fascistă a lui Tito împotriva deţinuţilor politici iugoslavi (26 februarie 1950); Alegerile fasciste din Iugoslavia vor spori ura poporului iugoslav împotriva călăului Tito (2 aprilie 1950); Mârşava falsificare a voinţei poporului iugoslav (9 aprilie 1950); Tito este arma cea mai puţin costisitoare a Statelor Unite (7 mai 1950); Rolul clicii fasciste a lui Tito în planurile imperialiştilor americani şi englezi (4 iunie 1950); O nouă formă de înfometare a maselor de muncitori din Iugoslavia (11 iunie 1950); Clica lui Tito a făcut din Iugoslavia o pradă pentru monopolurile americane (18 iunie 1950); Oamenii muncii îşi exprimă ura şi dispreţul lor faţă de Tito (9 iulie 1950); Călăul Tito vinde petrolul Iugoslaviei monopoliştilor americani (16 iulie 1950); Cum vede populaţia sârbă din plasa Moldova Nouă acţiunile duşmănoase a (sic!) clicii titoiste (30 iulie 1950).

Într-unul dintre aceste nenumărate articole, cel din 23 august 1949, preluat din Scânteia, nr. 1.508, se arăta că, în noaptea de 16 spre 17 iulie, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Boşco Laţici şi Nicola Medici, au fost surprinşi în Bucureşti aruncând „fiţuici de propagandă murdară fascistă şi de aţâţare împotriva regimului de democraţie populară din R.P.R.” Ei erau definiţi drept „aceşti agenţi ai călăului Rankovici” (ministrul de interne al Iugoslaviei, n.n.), adică membri ai U.D.B., serviciul de securitate titoist. (9) Până în februarie 1946, U.D.B (Administraţia Securităţii Statului) fusese intitulată O.Z.N. (Biroul pentru protecţia poporului). (10)

Arestarea celor doi funcţionari ai ambasadei iugoslave va declanşa un val de teroare asupra conducătorilor minorităţii sârbe din România, suspectată de autorităţi că ar fi puternic contaminată de „erezia” titoistă. Pentru minoritatea sârbă în întregul ei dificultăţile deveneau tot mai numeroase. Un autor contemporan sublinia: „După 1948, anul anatemei aruncată lui Tito, sate întregi cu populaţie sârbească de pe graniţa româno-iugoslavă vor fi strămutate şi izolate în mijlocul Bărăganului. Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă. Atunci însă frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (11) Numeroşi sârbi arestaţi erau forţaţi prin cele mai diverse metode de presiune fizică şi psihică să recunoască faptul că ar fi acţionat în favoarea lui Tito şi că, la ordinele acestuia, ar fi pregătit lovituri de forţă împotriva României, între altele încercând să desprindă Banatul de România şi să-l alipească Iugoslaviei. Dar asemenea acuze erau aduse şi altor arestaţi. Între ei se afla şi comunistul Herbert Zilber, care, nemaiputând rezista metodelor de anchetă ale Securităţii, permanent perfecţionate, după modelul M.G.B.-ului sovietic, a procedat astfel: „Am cerut hârtie, toc şi cerneală. Am organizat un complot complet, cu arme trimise de americani cu ajutorul lui Tito şi depozitate la ambasadele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, cu întruniri conspirative (…), cu încercarea de a otrăvi membrii biroului politic cu apă grea furnizată de americani, cu răspândirea ciumei în cartierele muncitoreşti şi epizootii la sate cu microbi furnizaţi de Intelligence Service, cu organizarea unei lovituri de stat ajutaţi de divizii blindate iugoslave, care urmau să ocupe Timişoara şi Sibiul, cu executarea conducătorilor de partid şi de stat. În schimbul ajutorului iugoslav, dăruisem Banatul lui Tito. Era o combinaţie de crime după modelul celor (despre) care citisem că (se) proiectaseră la Moscova în 1937, la Budapesta şi Sofia în 1949.” (12)

Într-un asemenea context, agravat şi de atmosfera creată de izbucnirea, la 25 iunie 1950, a războiului din Coreea, care era în plină desfăşurare în acel moment, avea loc, între 1 şi 7 august 1950, în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, aşa-numitul „proces al trădătorilor şi spionilor titoişti”. Completul de judecată a fost prezidat din nou de celebrul general-maior magistrat Alexandru Petrescu, fost criminal de război reabilitat prin condamnarea la închisoare grea pe viaţă a lui Iuliu Maniu şi care a pronunţat de-a lungul carierei sale cele mai dure sentinţe. El era secondat acum de colonelul magistrat Gheorghe Stavrică, colonelul Louis Toescu, locotenent-colonelul Ion Zănescu şi locotenent-colonelul Pogrion Popescu. (13) Lista celor 12 acuzaţi, consemnată în stenograma procesului, stenogramă editată într-o culegere de materiale destinată pregătirii ideologice a personalului Securităţii şi având regim de uz intern, era următoarea:

„1 Todorov Miloş, fost medic la Vaslui;

2   Boşco Laţici, învăţător şi fost locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei iugoslave din Bucureşti;

3  Medici Nicola, sublocotenent în U.D.B. şi fost radiotelegrafist la ambasada din Bucureşti;

4  Adamov Milorad, fost director al morilor de stat din Chichinda;

5  Basler Djuro, inginer, fost şef de serviciu la Centrala petroliferă „Muntenia”;

6   Petrov Jiva, fost monteur de tractoare;

7   Peiovici Angelco, fost învăţător suplinitor;

8   Stanoievici Bojidar, fost ajustor mecanic, Timişoara;

9   Silin Miladin, fost învăţător;

10 Radosavlievici Svetomir, fost fierar;

11 Milutinovici Nicola, fost funcţionar la Cooperativa de consum din Timişoara;

12 Nedici Vidosa, fostă funcţionară.” (14)

Trebuie menţionat din capul locului că majoritatea acestor acuzaţi făcuseră parte din conducerea organizaţiilor de stânga ale sârbilor bănăţeni. Astfel, în toamna anului 1944, s-a înfiinţat Frontul Antifascist Slav, transformat ulterior în Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave, organizaţie de stânga, care grupa în cadrul ei reprezentanţi ai unor minorităţi din ţara noastră precum: sârbi, slovaci, croaţi etc. În mare parte însă, rolul conducător în F.A.S. îl deţinuseră sârbii. Ei se bucurau în acel timp de mare prestigiu în ochii sovieticilor, deoarece Iugoslavia lui Tito era singurul stat est-european care adoptase sistemul comunist fără „ajutorul” Armatei Roşii. (15)

Acest Front Antifascist Slav, la fel ca şi alte organizaţii minoritare de stânga (Uniunea Populară Maghiară, Comitetul Democratic Evreiesc etc.) urma îndeaproape linia politică trasată de partidul comunist. El a atacat partidele „istorice”, pe care le eticheta drept „reacţionare”, şi pretindea că guvernele din perioada interbelică ar fi „înrobit” populaţia slavă din România. F.A.S. a înlesnit trecerea frontierei de către numeroşi tineri sârbi, care dezertau din armata română şi se înrolau în cea a lui Tito. Alţii plecau în Iugoslavia pentru a participa la construirea sau refacerea unor obiective precum căi ferate, clădiri, şosele etc. (16) Din aceste motive, deşi era o organizaţie procomunistă, F.A.S. a avut de la început numeroase divergenţe cu autorităţile româneşti, deoarece, pe când acestea se identificau întrutotul cu interesele sovietice, liderii sârbi ai Frontului optau mai degrabă către tutela lui Tito, care încă de pe atunci manifesta tendinţe, nesesizate de observatorii străini lagărului comunist, de a urma o cale independentă faţă de linia trasată de Moscova. (17)

La 8 mai 1945, F.A.S. solicita primarului Timişoarei, Traian Novac, autorizaţia pentru ţinerea unui congres în acest oraş a doua zi. La congres urmau să participe şi delegaţi sosiţi din Banatul iugoslav, despre care se bănuia că vor fi înarmaţi. Alertat, primarul a cerut primului ministru Petru Groza să solicite Înaltului comandament sovietic din Bucureşti ca acest congres să fie interzis. Groza a obţinut această aprobare şi congresul a fost interzis, trimiţându-se la frontieră trupe de armată şi jandarmerie. (18) Existau serioase temeri că liderii de la Belgrad aveau în vedere ocuparea Banatului românesc, la fel cum disputau în acea vreme Italiei – Istria şi Triestul, Austriei – Carintia, Ungariei – zona Szeged, Bulgariei – Macedonia, Greciei – Epirul şi Tesalia şi urmăreau anexarea Albaniei. (19) Conducătorii sârbi ai F.A.S. au fost chiar convocaţi la Comisia sovietică de armistiţiu. Acolo, ei au afirmat că congresul nu ar fi avut ca scop revendicări teritoriale. Ca o dovadă a faptului că argumentaţia lor a fost neconvingătoare şi că pretenţiile iugoslave îi luaseră pe nepregătite pe sovietici, aceştia au interzis organizaţiei să mai joace vreun rol politic, având de atunci înainte numai un caracter cultural şi educativ. În acest scop, F.A.S. a fost rebotezat Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (U.A.C.D.S.). (20)

S-a demonstrat în istoriografie faptul că, în acea vreme, Uniunea Sovietică avea interesul ca România să rămână cu o suprafaţă şi o populaţie cât mai mari, considerând-o ca pe o „placă turnantă” de răspândire a comunismului de tip sovietic în Europa răsăriteană (neluându-se, bineînţeles, în calcul adevărata opţiune a populaţiei României). În acest scop, sovieticii au renunţat la plănuita anexare a Moldovei şi au susţinut (spre deosebire de englezi) reintegrarea întregului nord al Transilvaniei la România. (21)

Ca urmare, U.A.C.D.S., condusă de elemente mai conformiste, a urmat o linie stalinistă prudentă, renunţând la acte de divergenţă faţă de regimul prosovietic de la Bucureşti. După rezoluţia Cominformului din iunie 1948 de la Bucureşti, de excludere a Iugoslaviei din „familia ţărilor frăţeşti”, conducerea U.A.C.D.S. a publicat un comunicat în Scânteia, prin care „erezia” titoistă era condamnată în termeni identici cu cei folosiţi de regimurile de la Moscova şi Bucureşti. Comunicatul era semnat de conducătorul U.A.C.D.S., Miloş Todorov. Dar nu peste mult timp, U.A.C.D.S. va fi dizolvată şi toţi liderii săi arestaţi.

În asemenea context, un proces intentat sârbilor „titoişti” nu putea avea decât consecinţe deosebit de grave asupra celor învinuiţi de acest păcat ideologic şi politic. Am mai menţionat faptul că, încă din 1949, în ţările de democraţie populară, au fost judecaţi pentru titoism fruntaşi fără pată ai partidelor comuniste respective, care, după ce îşi recunoşteau fără rezerve toate „crimele”, erau imediat executaţi. Aceasta a fost soarta miniştrilor de interne albanez şi maghiar, Koçi Xoxe şi László Rajk, şi a secretarului comitetului central al Partidului Comunist Bulgar, Traicio Kostov. „Neverosimilitatea mărturiilor acestor oameni, care, după ce îşi riscaseră viaţa timp de douăzeci de ani în serviciul comunismului, afirmau că nu au fost în realitate decât agenţi ai imperialismului, va provoca în Occident, în cercurile până atunci cele mai favorabile colaborării cu extrema stângă, un sentiment de oroare comparabil celui pe care îl determinaseră înainte de război marile procese de la Moscova. De dincolo de cortina de fier, mai impermeabilă ca oricând, nu mai soseau alte ştiri decât acelea care se refereau la descoperirea vreunui nou complot şi la pedepsirea promotorilor acestuia.” (22)

După obişnuitele lozinci propagandistice împotriva regimului titoist, actul de acuzare în procesul intentat sârbilor din Banat voia să dovedească faptul că, imediat după 23 august 1944, „după eliberarea României de către armatele sovietice”, agenţii lui Tito şi-au început activitatea în România în vederea dezmembrării sale, „dovedind astfel duşmănia lui împotriva forţelor antihitleriste.” (23) Această afirmaţie era făcută cu nonşalanţă, atunci când întreaga lume cunoştea modul în care partizanii conduşi de Tito au luptat timp de patru ani singuri cu Wehrmacht-ul, reuşind în cele din urmă să elibereze Iugoslavia fără ajutor străin. În oraşul de graniţă Biserica Albă s-ar fi constituit o reţea de spionaj cu ramificaţii în următoarele centre: Timişoara, Oraviţa şi Clisura Dunării. La Biserica Albă ar fi existat un birou care centraliza informaţiile culese din Banat şi care erau trimise la Centrul de informaţii din Novi Sad. Mai târziu, celor trei ramificaţii urma să le fie adăugată şi Reşiţa. Centrul din Novi Sad era condus de maiorul Covacievici, având porecla „Velichi”. Ulterior, el a fost înlocuit cu maiorul Dragoliub Gvozdenaţ. Printre primii agenţi recrutaţi s-ar fi numărat Svetomir Radosavlievici, Slobodan Paulievici şi Zoran Vuletici. La rândul lor, ei ar fi recrutat în Banat pe următorii agenţi: Sava Bugarschi şi Novac Popov la Timişoara, Margareta Begov la Oraviţa, Vasa Nestorovici şi Ivan Iancovici la Liubcova, Svetco Stoianovici şi Alexandru Balea la Moldova Veche, Jarco Unici şi Jiva Bojovici la Belobreşca, Milan Radosevici şi Radoslav Giurovici la Socol. (24) Mai târziu, în ianuarie 1945, pe lângă centrul de la Biserica Albă s-ar mai fi adăugat şi un al doilea, la Zrenianin, condus de Ranco Luchici, cu numele conspirativ „Ţârni Bata”, şi de Milorad Adamov. Aceştia ar fi luat legătura la Timişoara cu Rada Fenlacichi, fostul preşedinte al Frontului Antifascist Slav. Scopurile lor erau culegerea de informaţii cu caracter economic, strângerea de date asupra „conducătorilor reacţionari, legionari şi elemente hitleriste” şi culegerea informaţiilor cu caracter militar. Se specifica expres în actul de acuzare: „Activitatea de spionaj a agenturii titoiste urmărea în primul rând pregătirea actului mârşav de anexare imperialistă a Banatului românesc.” (25) Astfel, „organele O.Z.N.-ei au dat directive agenţilor lor de a cultiva şovinismul în sânul populaţiei iugoslave din România, lansând lozinca «unirii Banatului cu Iugoslavia» şi punând la cale o ticăloasă înscenare menită să dea impresia că aceasta ar fi dorinţa populaţiei din aceste locuri.” (26) În acest scop ar fi fost trimişi numeroşi agenţi în satele sârbeşti. „Principalul spion titoist” era considerat Duşan (Duşco) Iovanovici, numit în decembrie 1944 ca reprezentant comercial al Iugoslaviei la Timişoara. Congresul programat de F.A.S. în 8-9 mai 1945 era, fireşte, prezentat ca fiind organizat de elementele favorabile anexării Banatului de către Iugoslavia. La acest congres urmau să participe şi agenţii Dragoliub Gvozdenaţ, Duşco Iovanovici, Miloş Şaletici, Paia Stoianov, Liubiţa Marcovici şi Novac Popovici. Descoperirea şi interzicerea congresului ar fi determinat guvernul iugoslav, pentru a nu fi descoperit rolul pe care îl jucase, să ordone liderilor F.A.S. să ia asupra lor întreaga vină. Actul de acuzare preciza: „Interzicerea congresului şi dizolvarea Frontului Antifascist Slav din România încheie astfel prima fază a uneia dintre cele mai ticăloase activităţi a lui Tito şi banda lui (sic!): încercarea de a cotropi Banatul românesc.” (27) Totuşi, generalul iugoslav Bojidar Maslarici ar fi declarat, tot atunci, la Timişoara, că, deşi anexarea Banatului în acel moment nu era posibilă, ea „va putea fi realizată mai târziu.” (28)

Se pretindea apoi că din acea perioadă principalul centru de spionaj ar fi devenit ambasada iugoslavă din Bucureşti (relaţiile diplomatice fuseseră reluate la 24 ianuarie 1945), (29) unde Duşco Iovanovici a fost transferat ca secretar. Alături de el mai activau acolo Nicola Medici, Ranco Zeţ, Voia Baldjici, Dobriţa Bogdanovici, Drago Rafai etc. Erau consideraţi spioni, se asemenea, şi Pavle Stoianov, corespondentul la Bucureşti al agenţiei „Tanjug”, şi Boşco Laţici, locţiitor al ataşatului de presă al ambasadei. Dintre aceştia, se afirma că Iovanovici, Zeţ şi Baldjici efectuau dese deplasări în Banat, pentru culegere de informaţii. Iovanovici ar fi folosit ca informatori în Banat pe Zoran Vuletici, angajat la Poliţia din Reşiţa, şi pe Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici din conducerea U.A.C.D.S. La aceştia se adăugau Borislav Conici la Sânnicolau Mare şi Miladin Silin la Diniaş. Concentrarea rapoartelor informative se făcea la Timişoara, până la sfârşitul anului 1947. (30) Responsabila cu această activitate era Goriţa Todorovici, funcţionară la librăria „Cartea Iugoslavă” din Timişoara, apoi învăţătorul iugoslav Panta Luchici. Erau consideraţi deopotrivă ca spioni şi directorul librăriei, Bora Iacovlevici, ca şi directorul adjunct, Zoran Vuletici. Acelaşi rol era rezervat şi Comisiei de navigaţie fluvială iugoslavă din Timişoara, condusă de Mirco Petrovici, ca şi delegaţiei iugoslave în Comisiunea dunăreană de la Orşova. (31)

După emiterea rezoluţiei Cominformului din iunie 1948, se pretindea că personalul ambasadei iugoslave ar fi recurs la „difuzarea clandestină de material subversiv, broşuri şi manifeste prin care se calomniază marea Ţară a socialismului victorios şi ţările de democraţie populară şi se aţâţă la ură împotriva partidelor comuniste şi muncitoreşti din aceste ţări.” (32) Acest material ar fi fost difuzat, bineînţeles, şi prin librăria „Cartea Iugoslavă”, ca şi prin alte trei centre de difuzare din Banat, conduse de învăţătorii Panta Luchici, Ante Marşal şi Goico Vucmirovici. În plus, clădirea ambasadei ar fi fost transformată, nici mai mult, nici mai puţin, decât în „depozit de arme şi muniţiuni.” Încheind această trecere în revistă, actul de acuzare pretindea că nu se referise decât la „câteva dintre crimele săvârşite de către grupul de spioni titoişti, agenţi ai imperialiştilor americani şi englezi, duşmanii înverşunaţi ai progresului şi ai păcii.” (33)

În continuare, în zilele de 2 şi 3 august 1950, au avut loc interogatoriile celor 12 acuzaţi. Ele se desfăşurau conform sistemului stalinist, constând în recunoaşterea necondiţionată de către acuzaţi a tuturor învinuirilor care le erau aduse prin actul de acuzare. La aceste rezultate se ajungea prin utilizarea împotriva celor arestaţi a tot felul de metode de constrângere, atât fizice, cât mai ales psihice, de măcinare a voinţei şi rezistenţei lor. Ei erau forţaţi astfel să semneze declaraţiile redactate de anchetatori, urmând ca la interogatoriul luat de tribunal să nu facă altceva decât să le repete, după ce le învăţaseră pe dinafară. În aceste condiţii, un proces de tip stalinist nu mai reprezenta decât o simplă formalitate, necesară pronunţării unor sentinţe aspre de condamnare, gata pregătite dinainte.

Acuzatul Nicola Medici a mai făcut chiar un „supliment de declaraţii”, prin care se străduia să demonstreze faptul că ambasada iugoslavă, al cărei funcţionar fusese, era „o agentură de spionaj şi provocare.” (34) De aceste declaraţii se va ţine cont, după cum se va vedea, la pronunţarea sentinţei în cazul respectiv, dovadă că regimul stalinist punea mare preţ pe asemenea gen de „dezvăluiri senzaţionale”. Toţi acuzaţii au recunoscut, răspunzând la o întrebare adresată special, că au activat în vederea desprinderii Banatului de România şi anexării sale de către Iugoslavia. Acuzatul Miloş Todorov a recunoscut faptul că el şi întreaga conducere a Frontului Antifascist Slav şi, ulterior, a Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave (Paia Stoianov, Ioţa Sapungin, Bojidar Stanoievici, Rada Fenlacichi, Liubiţa Marcovici) erau spioni titoişti. El mai afirma că în anul 1946 a fost într-o delegaţie la Belgrad, unde pretindea că a discutat cu ministrul adjunct de externe al Iugoslaviei, generalul Velebit. Acesta i-ar fi comunicat cu acel prilej: „Clisura, porţiunea de sud a judeţului Caraş, limitrofă cu Dunărea, va fi anexată la Iugoslavia, iar iugoslavii din Banatul de nord vor fi transportaţi în Iugoslavia.” (35)

Ziarul Scânteia din 4 august 1950 nu întârzia să publice un furibund articol de fond, intitulat Trădătorii şi spionii titoişti în faţa judecăţii, în care, printre multe altele, se menţiona: „Procesul a demascat odată mai mult complotul împotriva păcii, urzit de miliardarii americani cu complicitatea slugilor lor titoiste. După eşecul agenturilor lui Rajk, Kostov, Koçi Xoxe, vigilenţa poporului nostru muncitor şi a organelor de stat au adus o nouă contribuţie la cauza păcii, trimiţând în faţa judecăţii banda de trădători şi spioni titoişti, duşmani de moarte ai socialismului şi ai păcii.” (36) Articolul nu uita să specifice faptul că „misiunea josnică” a „lacheilor” titoişti s-a „prăbuşit în mod ruşinos datorită vigilenţei partidelor comuniste şi în primul rând datorită înaltei vigilenţe a tovarăşului Stalin”! Se mai pretindea că „aproape întreg personalul ambasadei iugoslave folosea imunitatea diplomatică în scopul desfăşurării activităţii de spionaj.” Referitor la chestiunea Banatului, se preciza: „Dezbaterile procesului au arătat că unul din ţelurile principale ale fasciştilor de la Belgrad era anexarea imperialistă a Banatului românesc, a cărui populaţie abia eliberată din lanţurile imperialismului german urmăreau s-o târască sub jugul imperialiştilor americani, adevăraţii stăpâni ai Iugoslaviei. O asemenea provocare mârşavă, o astfel de lovitură mişelească pe la spate dată unui alt popor, seamănă ca două picături de apă cu comploturile hitleriste împotriva popoarelor.” (37) Bineînţeles, se afirma apoi că populaţia sârbească din Banat, care „vede cum poporul iugoslav geme sub jugul imperialismului american”, respingea cu tot dispreţul calea titoistă şi că „sute de familii de ţărani muncitori sârbi au pornit să-şi făurească o viaţă nouă, unindu-se cu ţăranii muncitori români, maghiari şi germani în gospodării colective ca cele din comunele Socol şi Belobreşca din jud. Caraş, sau Diniaş, Satu Mare şi Variaş din jud. Timiş-Torontal. Pe drept cuvânt, populaţia sârbă din ţara noastră priveşte cu ură la regimul terorist chiaburesc din Iugoslavia.” (38)

Procesul a continuat în zilele de 3 şi 4 august 1950, când a avut loc audierea martorilor, care cu toţii erau arestaţi şi consideraţi drept „complici” ai acuzaţilor. În aceste condiţii, mărturiile lor nu puteau decât să îngreuneze soarta celor aflaţi în boxă. Astfel, martorul Bora Petrov, fostul redactor responsabil al ziarului de limba sârbă Pravda din Timişoara, susţinea că şi acest organ de presă era pus în slujba spionajului titoist. (39) Un martor special era Slobodan Paulievici, despre care stenograma precizează că „a declarat mai departe că, după rezoluţia Biroului informativ, el a rupt legăturile cu clica titoistă şi organizaţia de spionaj şi a emigrat în România, dezvăluind şi recunoscând faptele comise. De la această dată el a început să demaşte activitatea de criminali şi spioni a clicii fasciste Tito-Rankovici.” (40) Martorul Lazar Adamov, care făcuse parte din delegaţia U.A.C.D.S. din 1946 de la Belgrad, aducea noutatea că această delegaţie nu fusese primită numai de minstrul adjunct de externe, generalul Velebit, ci şi de însuşi titularul postului, ministrul Şubaşici, care „a aprobat în totul expunerea noastră cu privire la anexarea Banatului românesc la Iugoslavia, încurajându-ne şi făcându-ne promisiunea ca într-un viitor apropiat, cu ajutorul anglo-americanilor, Banatul să fie alipit Iugoslaviei.” (41) Martorul Jiva Vuievici mărturisea că avusese misiunea de „a difuza în rândul populaţiei sârbe din regiunea Timişoara, Oraviţa şi Reşiţa material de propagandă titoist.” Prin acest material, continua el, „se chema populaţia sârbă să se poarte duşmănos faţă de P.M.R. şi guvern.” Folosind aceste mijloace, populaţia sârbească trebuia „să fie atrasă pe linia fascistă a lui Tito-Rankovici.” (42) Iar martorul Pera Giurgev pretindea că partizanilor iugoslavi din război li se spunea că „după terminarea războiului, ţările balcanice vor fi stăpânite de Tito”! (43)

Tot în 4 august 1950 a fost prezentat tribunalului rechizitoriul procurorului locotenent-colonel Niculae Constantinescu, care repeta în linii mari afirmaţiile din actul de acuzare. El spunea: „Cu cinismul caracteristic spionilor plătiţi, acuzaţii din boxă au confirmat punct cu punct gravele învinuiri conţinute în actul de acuzare. Martorii au întărit prin depoziţiile lor probele zdrobitoare aflate la dosar şi au completat astfel tabloul odioasei activităţi a bandei din boxă.” Şi, referindu-se la acuzaţi, procurorul exclama patetic: „Laşitatea şi neruşinarea se desprind din fiece cuvânt, din fiece privire, din fiece mişcare a lor”! (44) În general, urma apoi înşiruirea de formule propagandistice din actul de acuzare.

În continuare, era reluată teza conform căreia, începând din septembrie 1944, Tito declanşase operaţiunile de spionaj împotriva României. Erau reamintite cele două centre de spionaj ale O.Z.N. de la Biserica Albă şi Zrenianin. Datele culese în Banat, se pretindea, erau transmise de liderii iugoslavi serviciului de spionaj englez! După încheierea războiului, centrul principal de spionaj avea să devină ambasada iugoslavă de la Bucureşti: „Întreaga ambasadă era plină de ofiţeri ai U.D.B.-ei camuflaţi în diplomaţi, a căror principală muncă era spionajul.” (45) Alte „centre de spionaj”, pomenite şi mai înainte, erau reprezentate de delegaţia iugoslavă de navigaţie pe Bega, reprezentanţa iugoslavă în administraţia Porţilor de Fier, presa în limba sârbă şi librăria „Cartea Iugoslavă”.

Un capitol special al rechizitoriului era intitulat: Clica fascistă Tito-Rankovici a organizat tentativa imperialistă de anexare a Banatului românesc. Se susţinea aici că: „Clica lui Tito pregătea populaţiei din Banatul românesc aceeaşi soartă cumplită pe care a hărăzit-o popoarelor Iugoslaviei, vândute pe dolari imperialismului american şi târâte de bandiţii titoişti în ghiarele aţâţătorilor la război.” (46) Se făcea din nou referire la congresul proiectat de F.A.S. pentru 8-9 mai 1945, denumit acum „această provocaţie fascistă”. Încercarea de a anexa Banatul era considerată drept „una din cele mai mişeleşti acţiuni îndreptate de agentura americană de la Belgrad împotriva poporului român.” (47) Apoi se încerca din nou să se dovedească faptul că populaţia sârbească din Banat era cu totul reticentă faţă de această propagandă. Era reamintit rolul organizaţiilor slave în cadrul operaţiunilor de spionaj, teză fundamentată pe „mărturisirile” lui Miloş Todorov şi Bojidar Stanoievici.

În încheierea rechizitoriului, se mai amintea că ambasada iugoslavă difuza „material subversiv” şi depozita arme şi muniţii în vederea pregătirii „unor acte şi chiar rebeliuni teroriste.” (48) Se cerea, în consecinţă, „în numele poporului muncitor”, tribunalului, „aplicarea pedepsei maxime pentru trădătorii şi spionii din boxă!” (49)

După aceasta a fost prezentat cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber. Prin el era stabilită „vinovăţia” fiecărui acuzat în parte. Se solicita ca acuzaţii Nicola Milutinovici, Vidosa Nedici şi Djuro Basler să fie condamnaţi la moarte, iar ceilalţi la muncă silnică pe viaţă, cu excepţia lui Nicola Medici, pentru care erau admise circumstanţe atenuante. (50)

În aceeaşi zi de 4 august 1950 a fost dat cuvântul şi avocaţilor celor aflaţi în boxă, avocaţi numiţi din oficiu. „Pledoariile” lor au fost absolut formale şi nu au uşurat cu nimic soarta acuzaţilor. Ei s-au mulţumit să recunoască toate acuzaţiile aduse „clienţilor” lor, dar dând vina principală pe „agentura fascistă de la Belgrad”. Rolul jucat în proces de aceşti „avocaţi” (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Barbu Solomon, Doru Gherson, Mircea Bobeş, Nicolae Hogaş, Vasile Gheciu, Roman Manole, Nicolae Zaharia, Fred Lazarovici, Guido Bondi, Ion Lucaci, David Zaidman) a fost cu adevărat jalnic. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre momentul următor, cel al rostirii ultimului cuvânt de către acuzaţi. Ei nu mai solicitau nici măcar clemenţa tribunalului la dozarea pedepsei, declarând doar că îşi aşteaptă „cu încredere pronunţarea sentinţei.” (51)

Sentinţa n-a fost pronunţată de Tribunalul militar din Bucureşti decât la 7 august 1950. Ea era astfel consemnată de Scânteia:

„Deliberând în secret, tribunalul a declarat cu unanimitate de voturi că nu sunt circumstanţe atenuante în favoarea acuzaţilor, în afară de acuzatul Medici Nicola, şi a condamnat pe acuzaţii:

Basler Djuro, la moarte şi confiscarea averii;

Milutinovici Nicola, la moarte, confiscarea averii şi 20.000 lei amendă corecţională;

Nedici Vidosa, la moarte şi confiscarea averii;

Miloş Todorov, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Boşco Laţici, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Stanoievici Bojidar, la muncă silnică pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Adamov Milorad, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Silin Miladin, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Peiovici Angelco, la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Petrov Jiva, la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 30.000 lei amendă corecţională;

Radosavlievici Svetomir, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;

Medici Nicola, la 3 ani închisoare corecţională.

Fiecare acuzat a fost condamnat la 20.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care se aflau în sala tribunalului au aplaudat puternic sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” Astfel încheia Scânteia relatarea, pe care o titrase cu satisfacţie: „Trădătorii şi spionii titoişti şi-au primit pedeapsa!” (52)

Se observă uşor faptul că sentinţele respectau întrutotul solicitările procurorilor, cu excepţia celor pronunţate în cazurile lui Adamov, Silin, Peiovici, Petrov şi Radosavlievici, care, în loc de muncă silnică pe viaţă, au „scăpat” cu termene cuprinse între 12 şi 25 ani de muncă silnică. Cum era de aşteptat, mult mai „ieftin” a ieşit Medici, ca urmare a faptului că a acceptat să „demaşte” cu violenţă regimul titoist.

Acest nefast proces, ca şi întreaga isterie antititoistă din care făcea parte integrantă, nu puteau trece neobservate în trecutul relaţiilor româno-iugoslave. Iugoslavia reprezentase până atunci vecinul cel mai sigur şi aliatul cel mai apropiat al ţării noastre, iar relaţiile bilaterale cunoscuseră, până în 1948, o stabilitate şi o constanţă desăvârşite. Dar, din cauza ocupaţiei sovietice şi a instalării, sub protecţia acesteia, a unui regim stalinist dogmatic în România, relaţiile cu acest bun vecin al ţării noastre au fost agravate artificial, lăsând amintiri imposibil de depăşit. Când, în anii ’60, chiar Gheorghiu-Dej a încercat o apropiere de Tito în vederea organizării unei rezistenţe în faţa primejdiei de la răsărit, ea nu a reuşit decât în mod formal. Victor Frunză explica astfel cauzele acestei atitudini: „Ori, poate din pricina acelui an 1948, care s-a interpus ca un sloi de ghiaţă între cele două ţări, poate din cauză că, în interior, Dej, apoi succesorul lui, au păstrat stalinismul în formele cele mai dogmatice, concilierea (cu tot sistemul întâlnirilor comune anuale, a acordurilor şi proiectelor comune) nu a transformat relaţiile în exterior corecte, în ceva mai mult decât o prietenie formală, de suprafaţă. Anul 1948 a lăsat o cicatrice care se vede şi astăzi.” (53)

 

 

 

Note:

1    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 258.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 128-129.

3    Ibidem, p. 129.

4    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 449.

5    Ion Raţiu, România de astăzi. Comunism sau independenţă?, Bucureşti, 1990, p. 24-25.

6    Idem, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 262.

7    Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 259 şi 256.

8  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, f.a., p. 258.

9    Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 35 din 23 august 1949.

10  Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 256-257.

11  Victor Frunză, op. cit., p. 384.

12  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 90.

13  Flamura Roşie, Reşiţa, an. II, nr. 85 din 6 august 1950.

14  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 154.

15 Pe larg despre această diferenţiere în lucrarea lui Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., passim.

16  Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 424.

17  André Fontaine, op. cit., p. 124-128.

18  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424.

19  André Fontaine, op. cit., p. 126.

20  Vasile Râmneanţu, op. cit., p. 424-427.

21  Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 52.

22  André Fontaine, op. cit., p. 133.

23  Culegere de materiale…, p. 155.

24  Ibidem, p. 156.

25  Ibidem, p. 157.

26  Ibidem.

27  Ibidem, p. 159.

28  Ibidem.

29  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, p. 247.

30  Culegere de materiale…, p. 160.

31  Ibidem, p. 161-162.

32  Ibidem, p. 164.

33  Ibidem, p. 166.

34  Ibidem, p. 177.

35  Ibidem, p. 179.

36  Scânteia, nr. 1.803 din 4 august 1950.

37  Ibidem.

38  Ibidem.

39  Culegere de materiale…, p. 182.

40  Ibidem, p. 184.

41  Ibidem.

42  Ibidem.

43  Ibidem.

44  Ibidem, p. 186.

45  Ibidem, p. 188.

46  Ibidem, p. 191.

47  Ibidem.

48  Ibidem, p. 193.

49  Ibidem, p. 194.

50  Ibidem, p. 196.

51  Ibidem, p. 198.

52  Scânteia, nr. 1.806 din 8 august 1950.

53  Victor Frunză, op. cit., p. 450.

Mircea Rusnac – Procesul intentat conducătorilor Bisericii romano-catolice din Banat (1951) şi locul său în campania antireligioasă a regimului comunist

Etapa comunizării forţate, la care au fost supuse statele Europei centrale şi răsăritene ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, între care şi România, a conţinut şi o latură absolut necesară acaparării complete a puterii de către oamenii sprijiniţi de Moscova: un atac frontal îndreptat împotriva Bisericii ca instituţie, dar şi împotriva credinţei religioase a populaţiei, în care vedeau o concurentă serioasă. Încă de la naşterea sa, în secolul al XIX-lea, comunismul declarase război făţiş religiei, pe care o trata ca pe un „opiu” folosit de „clasele exploatatoare” pentru a adormi vigilenţa „maselor asuprite”. Ion Raţiu caracteriza comportamentul comuniştilor faţă de religie în felul următor: „Ţelul pe termen lung al comunismului este completa eradicare a religiei din viaţa socială. Adevăratul comunist tratează religia cu dispreţ şi consideră orice credinţă religioasă drept superstiţie – nefericită moştenire din adolescenţa omului.” (1)

Ca urmare, după ce comuniştii au preluat integral puterea politică în noile ţări de democraţie populară din centrul şi răsăritul Europei, ei au declanşat, în special din 1948-1949, ofensiva împotriva Bisericii. Era vizată în special Biserica catolică, dat fiind că aceasta era net predominantă în unele ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar prin subordonarea sa ierarhică faţă de Vatican excludea din start posibilitatea exercitării oricărui tip de control al statului comunist ateu asupra sa. De aceea, din momentul în care noul stat s-a simţit suficient de puternic, el a început represiunea împotriva conducătorilor bisericilor catolice din Europa centrală. Fenomenul era astfel descris de André Fontaine: „Procesul care va fi intentat cardinalului Mindszenty, principele-primat al Ungariei, va avea un caracter în întregime diferit (…). La 29 decembrie (1948, n.n.), un comunicat va anunţa că urmează să fie urmărit pentru înaltă trădare, complot, spionaj şi trafic cu devize. Atitudinea sa în faţa tribunalului n-a corespuns în niciun fel la ceea ce se putea aştepta din partea unei personalităţi atât de combative şi sigure de dreptatea sa. De la un cap la altul al procesului, aparent «zdrobit», el nu va înceta să exprime regrete şi remuşcări. Va fi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Eliberarea sa, în 1956, de către insurgenţii din Budapesta, nu va duce la clarificarea adevăratelor motive ale atitudinii sale.

În 1951, succesorul cardinalului, monseniorul Groesz, avea să compară la rândul său în faţa justiţiei. În cursul procesului, el va mărturisi tot ceea ce s-a dorit de la el. Arhiepiscopul de Praga, primat al Cehoslovaciei, monseniorul Beran, fusese arestat în anul precedent, dar nu va fi niciodată judecat.” (2) Totodată, guvernele aservite Kremlinului încurajau tendinţele menite să-i rupă pe catolici de dependenţa faţă de Roma, prin apariţia unor schisme naţionale şi mişcări aşa-zis „progresiste”, precum Acţiunea catolică a preotului Plohjar, devenit membru al guvernului cehoslovac, sau grupul polonez Dzis i Jutro. (3)

În România, Biserica catolică, deşi minoritară faţă de cea ortodoxă, cuprindea în acea perioadă aproape trei milioane de credincioşi. Aceştia însă erau organizaţi în două ramuri separate. Cea mai numeroasă (de 1,5 milioane de credinicioşi) era, din punct de vedere etnic, în întregime românească. De rit bizantin (greco-catolic), ea a fost unită cu Roma din 1700. Cea de-a doua, mai puţin numeroasă (având circa 1,2 milioane de credincioşi) era de rit latin (romano-catolic). Ea cuprindea credincioşi germani şi maghiari din Banat şi Transilvania, precum şi români din Moldova şi Bucureşti. (4)

Regimul rezervat Bisericii romano-catolice, la care ne vom ocupa în continuare, a fost, de asemenea, deosebit de dur. În anul 1948, noul patriarh, numit de comunişti în fruntea Bisericii ortodoxe române, Justinian (după ce vechiul patriarh, Nicodim, fusese otrăvit la 18 februarie), declara: „Interesele politice urmărite de Vatican sunt împotriva a însuşi spiritului credinţei noastre creştine.” (5) Ofensiva a debutat la 17 iulie 1948, când regimul comunist, prin decretul-lege nr. 151, a denunţat unilateral concordatul încheiat în 1927 cu Vaticanul. La 4 august 1948 a fost publicat în Monitorul oficial decretul-lege nr. 177 privind Regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă în general şi în structura Bisericii catolice în special. Articolul 22 al decretului-lege, care reglementa crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor), reducea numărul acestora de la zece la cinci; articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii catolice şi la dependenţa ei faţă de Papă; articolele 44 şi 45, privitoare la cler, introduceau un control sever al statului. (6)

De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care avea următorul conţinut: „Nici o confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului.” (7)

Prin decretul-lege nr. 176 din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare cu sau fără scop lucrativ şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate.

În septembrie 1948, trei dintre cele cinci episcopii romano-catolice au fost desfiinţate arbitrar şi episcopii respectivi depuşi. Guvernul a încercat să dea naştere unei mişcări schismatice, preocupându-se să impună un statut al cultului catolic care, în fapt, să accepte toate legile antiecleziastice şi amestecul făţiş al guvernului în problemele Bisericii. Un grup de preoţi comunişti, excomunicaţi, a întemeiat Comitetul catolic de acţiune, cu intenţia de a conduce Biserica catolică în spiritul independenţei faţă de Sfântul scaun, intenţie care a şi fost exprimată în rezoluţia pe care amintitul comitet o adoptase la întrunirea sa ţinută la Cluj, în data de 15 martie 1951.

La 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul muncii.

După ce ultimul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, a fost rechemat de Sfântul scaun ca persona non grata noului regim de la Bucureşti, locul său a fost luat de monseniorul Gerald Patrick O’Hara, în calitate de regent al nunţiaturii apostolice din capitala României. La 4 iulie 1950, ministrul de externe al României, celebra Ana Pauker, a comunicat regentului O’Hara că trebuie să părăsească ţara în termen de trei zile, împreună cu toţi colaboratorii săi. (8) Iar la 7 iulie 1950, guvernul comunist rupea în mod oficial relaţiile diplomatice cu Vaticanul. (9)

Regimul comunist ateu şi-a celebrat victoria deplină încă din iunie 1949, când s-au întâlnit la Bucureşti reprezentanţii a şapte biserici şi a două culte, care şi-au exprimat „completa satisfacţie cu condiţiile existente în Republica Populară Română.” (10)

Victoria aceasta consta în faptul că, deja în acel moment, bisericile şi cultele din România erau conduse de elemente docile, favorabile regimului comunist, iar acei lideri care manifestaseră spirit de independenţă faţă de stat erau azvârliţi în puşcării. Numele cele mai răsunătoare de prelaţi romano-catolici urmau să fie ponegrite şi înjosite prin înscenarea de procese publice de tip stalinist. Victor Frunză identificase încă mai demult care fusese cel mai important proces intentat conducătorilor Bisericii catolice din România: „A existat un proces-cap de serie în care a fost implicată nunţiatura papală din România, acuzată de spionaj în favoarea… Vaticanului.” (11) Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: „Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian.” El s-a desfăşurat în intervalul 10-17 septembrie 1951 în faţa Tribunalului militar din Bucureşti şi implica judecarea conducerii celei mai puternice episcopii romano-catolice din ţară, cea de Timişoara şi Banat, în frunte cu însuşi episcopul titular, dr. Augustin Pacha. Dar, pe lângă el şi ceilalţi înalţi prelaţi bănăţeni, au mai fost incluşi în lotul acuzaţilor numeroşi alţi cetăţeni, pentru ca acuzatul principal să dispară în anonimat printre colegii săi de suferinţă. Aspectul unui asemenea proces era astfel sesizat de Ion Raţiu: „Acuzatul principal nu numai că este demascat a fi un criminal ordinar, dar întregul său trecut este dezgropat şi caracterul său este pătat cu noroi. El este descris ca un om de o ambiţie personală nelimitată şi fără scrupule, care nu se dă înapoi să conspire cu agenţi secreţi militari sau diplomatici americani, de care este întotdeauna plătit. Tribunalul apare ca iertător şi cel mai adesea acuzatul principal este condamnat la închisoare pe viaţă sau pe termen lung. Cei mai mulţi dintre acuzaţi fac uz de dreptul la recurs.” (12)

Procesul la care ne vom referi în continuare, cel ai cărui principali învinuiţi erau conducătorii episcopiei timişorene, a fost instrumentat de cunoscutul torţionar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), conform mărturiei fostului şef-adjunct al serviciilor secrete române, Ion Mihai Pacepa. (13) Completul de judecată era prezidat de cel mai cunoscut inchizitor stalinist al acelei epoci, criminalul de război general-maior magistrat Alexandru Petrescu. Alături de el mai împărţeau „dreptatea” locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, colonelul Ion Petreanu, colonelul Nicolae Grigore şi colonelul Lascăr Petrovici. Acuzarea a fost susţinută de procurorul militar special, colonel Aurel Ardeleanu, şi de căpitanul magistrat Ovidiu Teodorescu. Apărarea era susţinută de avocaţii Ladislau Savin, Manole Roman, C. Dumitrescu, N. Hogaş, B. Solomon, Vasile Gheciu, Eugen Ionescu, Victor Lăzărescu, C. Constantinescu şi Mihail Mayo. (14) Între cei trimişi în judecată se numărau: Augustin Pacha, episcopul romano-catolic de Timişoara şi Banat; Adalbert Boroş, rector al Seminarului catolic din Timişoara şi episcop romano-catolic clandestin; Iosif Waltner, prelat papal, director al eparhiei romano-catolice din Timişoara; Ioan Heber, preot romano-catolic, secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara. Ceilalţi şase acuzaţi erau: Clement Gatti, preot paroh al Bisericii italiene din Bucureşti; Eraldo Pintori, funcţionar al legaţiei Italiei din Bucureşti; Iosif Schubert, paroh canonic al Catedralei catolice din Bucureşti şi episcop romano-catolic clandestin; Lazăr Ştefănescu, inspector general şcolar; Gheorghe Săndulescu, inspector general şcolar şi Petre Topa, medic din Bucureşti. (15)

Actul de acuzare (referatul introductiv) a fost întocmit de maiorul de justiţie Adrian Frăţilă, procuror şef al Parchetului Tribunalului militar Bucureşti. După formulele introductive privind „activitatea criminală” a Vaticanului, dusă prin nunţiatura papală din Bucureşti „în folosul imperialismului americano-englez”, referatul îşi începea acuzele constatând că la începutul lui februarie 1934, episcopul Augustin Pacha se prezentase într-o audienţă solemnă la Adolf Hitler, unde, în calitatea sa de episcop de Timişoara şi de reprezentant al vârfurilor germane catolice din Europa de sud-est, „a făcut urări fierbinţi pentru izbânda acţiunilor tâlhăreşti pornite de Hitler.” (16) Tot atunci, Pacha a luat contact şi cu nunţiul papal din Berlin, Cesare Orsenigo, „care îl autoriză în numele Vaticanului să trateze colaborarea cu Hitler.” Reîntors la Timişoara, Pacha ar fi început acţiunile „pentru crearea coloanei a V-a în ţara noastră.” (17) El ar fi cerut preoţilor catolici să acţioneze în aşa fel încât toţi germanii romano-catolici să devină hitlerişti. În 1936, într-o şedinţă ţinută în biroul episcopului, s-ar fi discutat şi hotărât „programul asociaţiunilor de tineret romano-catolice germane din Banat”, care prevedea într-un punct special: „Aprobăm ce se întâmplă în al III-lea Reich, suntem plini de admiraţie pentru ceea ce se face de către Hitler, aprobăm ideea rasismului şi toate celelalte puncte din programul Partidului Naţional Socialist German.” (18) Acest program, se susţinea, ar fi fost citit la manifestarea tineretului german care a avut loc la Teremia Mare în cursul lunii august 1936, şi la care au participat episcopul Pacha şi preotul Heber. În acelaşi timp, actul de acuzare îi declara în mod automat pe preoţii romano-catolici drept spioni ai Vaticanului. La cercetări, episcopul Pacha fusese forţat, de altfel, să semneze o declaraţie în care se afirma faptul că „episcopii catolici din întreaga lume au dus şi duc asemenea activitate informativă în folosul Vaticanului.” (19)

În noiembrie 1944, nunţiul Andrea Cassulo l-ar fi convocat telefonic la Bucureşti pe prelatul Waltner, dându-i dispoziţiuni ca „agentura de spionaj din Timişoara să continue culegerea şi transmiterea informaţiunilor ca şi mai înainte, specificând ca informaţiile să fie mai ample şi mai numeroase, măsurile de precauţie mai mari şi să se urmărească cu deosebită atenţie activitatea Partidului Comunist Român şi a activiştilor lui, ca şi a aparatului de stat.” (20) Se pretindea că în anii 1944, 1945 şi 1946, „agentura din Timişoara” ar fi transmis „centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti”, condus de Andrea Cassulo, informaţii privind: trupele sovietice aflate în trecere prin Banat, unităţile armatei române, personalităţile politice şi conducătorii administrativi din regiune, transporturile, aprovizionarea fabricilor cu materii prime sau activitatea P.C.R. În 1946, nunţiul papal Cassulo a fost înlocuit în post de episcopul american de Savannah, O’Hara. Prin această măsură, se pretindea în actul de acuzare, „serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la nunţiatura apostolică din Bucureşti.” (21) În martie 1947, O’Hara i-ar fi cerut lui Waltner să intensifice acţiunea de spionaj şi i-ar fi dat noi instrucţiuni pentru „agentura din Timişoara.” Ca urmare, între martie 1947 şi iulie 1950, când nunţiatura a fost desfiinţată, acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber ar fi trimis informaţii cu privire la: aprovizionarea fabricilor şi uzinelor cu materie primă, naţionalizarea industriei din Banat, numărul, salarizarea şi aprovizionarea muncitorilor, stabilizarea monetară, organizarea, conducerea şi activitatea Partidului Muncitoresc Român din regiune, organizarea gospodăriilor agricole colective, trupele aflate în regiune şi mişcarea lor, precum şi multe alte informaţii militare, economice şi politice. La rândul lor, Pacha, Waltner şi Heber ar fi folosit şi informatori anume recrutaţi şi instruiţi în diferitele sectoare de activitate locală. Aceste informaţii erau predate la Bucureşti fie nunţiului O’Hara, fie secretarului Guido Del Mestri. În acest scop se deplasau periodic la Bucureşti acuzaţii Pacha, Waltner şi Heber sau, în cazuri de extremă urgenţă, dr. Franz Kräuter şi călugăriţa Elisabeta Wulff (sora Hildegardis).

După ce, în 1949, mulţi dintre preoţii catolici bănăţeni au fost arestaţi, O’Hara ar fi trecut la organizarea unei acţiuni informative „şi mai conspirative”, denumită „Jakab”. Francesco Strazzari considera că, prin utilizarea de către acuzatori a acestui onomastic maghiar pentru a desemna o „acţiune de spionaj”, se conta pe efectul naţionalist „antimaghiar” al acţiunii. (22) Agenturile nou înfiinţate prin acest plan ar fi fost conduse de preoţi catolici care erau consacraţi ca episcopi clandestini. Consacrarea lor se făcea „în cel mai strict secret şi sub legătura celor mai straşnice jurăminte de păstrare a conspirativităţii.” (23) Pentru Timişoara, conducerea „dublurii agenturii de spionaj” a fost încredinţată acuzatului Adalbert Boroş, care fusese consacrat ca episcop în clandestinitate la 12 decembrie 1948. Legătura cu nunţiatura era asigurată prin sora Hildegard Reissner. În vara anului 1950, nunţiatura papală a fost desfiinţată, iar locul în conducerea „centrului de spionaj al Vaticanului la Bucureşti” era preluat de acuzatul Iosif Schubert, vicarul arhiepiscopiei catolice din Bucureşti şi preotul canonic al Catedralei Sfântul Iosif, consacrat la rândul său ca episcop clandestin la 30 iunie 1950. Colectarea informaţiilor, pe lângă Hildegard Reissner, se mai făcea şi de către Maria Judith Fenyvesi, Cristina Dewald şi Ioana Niculiţa. Aceştia ar fi avut legături acum şi cu legaţia Italiei. Pe această filieră, agentura acuzatului Waltner ar fi trimis Vaticanului informaţii între noiembrie 1950 şi februarie 1951 privind: producţia şi personalul fabricilor şi uzinelor, gospodăriile agricole colective etc. (24) S-ar fi recurs astfel şi la serviciile ambasadei Austriei din Bucureşti. Se făceau apoi referiri la organizarea unor grupuri de rezistenţă armată intitulate „Partidul Socialist Creştin” (!) şi la faptul că Vaticanul ar fi plătit cu dolari americani activităţile de spionaj. Apoi se afirma: „Cu câteva zile numai înainte de plecarea sa din ţară, O’Hara a dat dispoziţiuni exprese ca acuzatul Pacha să citească din amvon, în catedrala din Timişoara, o pastorală, care cuprindea atacuri calomnioase împotriva Republicii Populare Române şi îndemnuri la nesupunere faţă de legi. Pastorala adusă de la Bucureşti de Hildegard Reissner şi transmisă prin Elisabeta Wulff acuzatului Pacha a şi fost difuzată de către acesta – potrivit ordinului primit – prin citirea ei în catedrală.” (25)

Ca în toate celelalte procese inentate unor capi ai Bisericii catolice din Europa răsăriteană, şi acuzatul Heber a semnat o declaraţie prin care mărturisea că în 1949, la rugămintea lui Pacha, făcuse trafic de valută. Tot Heber ar mai fi făcut şi trafic cu aur, ascunzând, cu ajutorul protopopului Mihai Willjung, un kilogram de aur în interiorul bisericii din Becicherecu Mic. (26) Se mai preciza, totodată, că în Banat activau, ca agenţi ai centrului de spionaj italian, şi inginerul Vignati (la Timişoara), şi inginerul Rossi (la Arad).

În încheierea consemnării de către Scânteia a actului de acuzare, se specifica: „Interpretul de limbă maghiară a dat citire, în limba maghiară, pentru acuzaţii Pacha Augustin şi Boroş Adalbert, faptelor acuzatoare, aşa cum sunt prevăzute în referatul introductiv, şi textelor de legi pentru care acuzaţii au fost trimişi în judecată.” (27)

În continuare, tot prin interpret, a fost luat interogatoriul acuzatului Augustin Pacha. El a recunoscut că în 1934 a efectuat, împreună cu ruda sa apropiată Franz Kräuter, o călătorie de cinci zile în Germania. Acolo l-a abordat pe nunţiul papal Orsenigo, care a aprobat audienţa sa la Hitler, făcută în scopul de a tempera propaganda anticatolică pe care o practica şi acesta. Kräuter l-a însoţit şi la audienţa de la Hitler, la care a mai participat şi locţiitorul acestuia, Rudolf Hess. Pacha a declarat la proces: „Pe Hitler l-a interesat situaţia materială a germanilor din România şi mi-a promis că va interzice propagandiştilor săi să facă propagandă împotriva Bisericii catolice.” (28) Apoi, el a luat parte la o manifestaţie desfăşurată la Timişoara, organizată de Andreas Schmidt, locţiitorul şi reprezentantul lui Hitler în România, şi la o altă manifestaţie, la Aradu Nou. În 1941, cu aprobarea Vaticanului, episcopul Pacha a acceptat ca toate şcolile catolice de limbă germană să fie predate Grupului Etnic German, împreună cu toată averea şi bunurile pe care le posedau. Urma apoi o întrebare promptă din partea Tribunalului:

„PREŞEDINTELE: Ce părere ai despre acţiunile d-tale contra legilor ţării noastre? Recunoşti că ai dus o activitate de spionaj?

ACUZATUL (Pacha, n.n.): Recunosc, aşa după cum am făcut şi în declaraţia mea, această activitate de spionaj în dauna statului român şi în folosul Vaticanului.” (29)

El mai recunoştea că îşi începuse activitatea de spionaj tocmai din 1923, când Vaticanul îl numise episcop romano-catolic de Timişoara şi Banat. Rapoartele, pe care le ducea personal din cinci în cinci ani la Vatican, se refereau la chestiuni atât bisericeşti, cât şi militare, politice, economice şi sociale. În perioada 1941-1944, rapoartele conţineau informaţii cu caracter militar: câţi oameni au fost încorporaţi, câţi tineri germani au fost înrolaţi în S.S., care era moralul armatei şi cum privea aceasta războiul hitlerist. Alte rapoarte se refereau la problemele de trai, la problemele privind felul în care populaţia înţelegea desfăşurarea luptelor de pe front. La 15 august 1945, Pacha ar fi mers personal la Bucureşti pentru a face un referat verbal nunţiului Cassulo. În 1948, „când regimul actual s-a bucurat de succese mai mari, această activitate de spionaj a primit baze mai largi şi un aspect mai conspirativ.” (30) El mai recunoştea că în 1950 distrusese anumite dosare cu documente păstrate în arhivă, că a deţinut metale preţioase şi valută străină. La întrebarea specială a  procurorului, colonelului Aurel Ardeleanu, acuzatul Pacha a răspuns că într-un raport al său din 1938 era vorba şi despre activitatea P.C.R.

Cel de-al doilea acuzat interogat, Iosif Waltner, a dezvăluit faptul că Pacha se întâlnise la Berlin nu numai cu Hitler, ci şi cu ministrul german de externe, Neurath: „Mi-a spus de asemenea că în audienţa de la Hitler a vorbit despre activitatea desfăşurată de el în rândurile populaţiei germane din Banat şi l-a rugat pe Hitler să-l ajute în această activitate. Hitler l-a felicitat pe episcopul Augustin Pacha şi l-a rugat să continue activitatea lui în folosul naţional-socialiştilor din Banat.” (31) El a recunoscut apoi că nunţiul Cassulo i-a cerut să culeagă informaţii din domeniul economic, cultural, militar şi social. Astfel şi-a început, încă din 1934, activitatea de spionaj. Între ajutoarele sale, pe lângă Elisabeta Wulff şi Heber, îi mai menţiona şi pe sora Patricia Zimmermann şi pe Eugen Csendes. Pacha i-a cerut să culeagă informaţii după 1944 despre activitatea partidelor politice, despre manifestări culturale, despre unităţi militare, despre producţia din fabrici, despre recoltă şi însămânţări etc. Waltner a recunoscut că transmisese informaţii nunţiaturii până în iunie 1950, când Del Mestri i-a predat pastorala care trebuia să fie citită de episcop în catedrala din Timişoara (deşi actul de acuzare nu pomenise nimic despre rolul pe care l-ar fi jucat Waltner în această acţiune!). El mai recunoştea (altă noutate) că arsese dosarul care conţinea socotelile banilor primiţi de la nunţiatură; dosarul care conţinea documente, acte şi notiţe scrise, care oglindeau activitatea preoţilor şi a eparhiei contra P.C.R. şi a Uniunii Sovietice, în special propaganda oficială, misiuni speciale; dosarul conţinând date asupra unităţilor sovietice care au trecut prin ţară spre Frontul de vest. (32)

Acuzatul Iosif Schubert a recunoscut că din vara anului 1950 primea informaţii de la Timişoara din partea monseniorului Boroş şi a monseniorului Waltner, prin călugăriţa Gerta Kernweiss. Aceste informaţii se refereau la organizarea gospodăriilor agricole colective, la unele măsuri luate de autorităţi, la situaţia financiară şi economică, la salariile muncitorilor din fabrici şi întreprinderi, la aprovizionarea oraşelor, la chestiuni administrative şi din domeniul organizaţiei bisericeşti, la congresele bisericeşti de la Târgu Mureş şi Gheorgheni-Ciuc, la mişcări de trupe militare. Un pasaj din interogatoriu este sugestiv:

„PREŞEDINTELE: Pentru adunarea informaţiilor ce anume instrucţiuni ai dat lui Waltner, Boroş şi Sándor Imre (episcopul din Alba Iulia, n.n.)?

ACUZATUL (Scubert, n.n.): Instrucţiuni speciale nu i-am dat nici lui Boroş şi nici lui Sándor.

PREŞEDINTELE: Din ce cauză nu le-ai dat instrucţiuni?

ACUZATUL: Pentru că dumnealor erau în curent cu misiunea lor, deoarece au vorbit dinainte de plecarea nunţiului cu monseniorul Del Mestri sau chiar cu nunţiul.” (33)

El a mai arătat că i-a cerut lui Waltner şi informaţii de la Oradea şi Satu Mare. Şi pentru că Schubert nu a declarat tot ce se aştepta de la el, a fost confruntat cu Waltner. Acesta a confirmat că îi transmisese lui Schubert informaţii din toate domeniile, inclusiv militar, ceea ce Schubert nu recunoscuse:

„PREŞEDINTELE: Schubert, ce ai de declarat?

ACUZATUL SCHUBERT: Despre aceste conversaţii n-am putut să-mi reamintesc.

PREŞEDINTELE: Acum îţi aminteşti?

ACUZATUL SCHUBERT: Nu pot totuşi să spun că în conştiinţa mea îmi aduc aminte şi ştiu. Dar eu nu pot să refuz o afirmaţie care vine din partea unui om venerabil.

PREŞEDINTELE: Declaraţiile din primele cercetări le recunoşti în total?

ACUZATUL SCHUBERT: Eu susţin declaraţiile mele, ce am scris cu mâna mea recunosc în totul.” (34)

În acest mod, problema a fost considerată rezolvată. Dar, din cauza confruntării dintre Waltner şi Schubert, interogatoriul lui Adalbert Boroş a fost amânat pentru a doua zi dimineaţă.

Boroş a relatat cum a fost hirotonisit ca episcop la Bucureşti, la 12 decembrie 1948, în capela nunţiaturii. Slujba a fost oficiată de nunţiul O’Hara şi la ea au mai participat şi cei doi secretari, Del Mestri şi Kirk. De atunci, el transmitea informaţii prin sora Gerta Kernweiss. El a relatat: „Nunţiul mi-a adus la cunoştinţă că pentru eparhia Timişoarei eu sunt însărcinat cu strângerea şi cu transmiterea informaţiilor, pentru toată eparhia.” (35) Şi mai departe: „Am transmis informaţii în primul rând în legătură cu tot ceea ce am văzut şi am aflat eu pe teritoriul Timişoarei. Apoi m-am interesat de la preoţii din eparhie, care au venit la biroul episcopiei, despre întreaga situaţie a parohiilor lor. Apoi, m-am interesat şi la personalul biroului episcopiei. În special, de la secretarul episcopiei, Ioan Heber.” (36) Informaţiile trimise lui Schubert se refereau în general la manifestările politice din unele oraşe ale Ardealului şi la influenţa acestora pe teritoriul eparhiei bănăţene. Din august 1950, Boroş mărturisea că primea indicaţii prin emisiunile postului de radio Vatican! Un extras din finalul interogatoriului:

„PREŞEDINTELE: Mai ai ceva de adăugat pe lângă declaraţiile făcute?

ACUZATUL (Boroş, n.n.): Doresc să menţionez şi vă rog să aveţi în vedere următoarele: întreaga activitate nu am dus-o din proprie iniţiativă, mi s-a cerut şi am fost însărcinat de către nunţiul O’Hara şi de către secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că aceasta este un lucru ilegal, totuşi am acceptat.

PROCURORUL CĂPITAN MAGISTRAT OVIDIU TEODORESCU: Să ne spună acuzatul Boroş dacă a colaborat vreodată la anumite publicaţii ale Vaticanului?

ACUZATUL: Da. În anul 1936 sau 1937, nu-mi aduc aminte precis, am primit o însărcinare oficială de la episcopul Augustin Pacha să scriu articole pentru oficiosul Vaticanului, Osservatore Romano. Am primit această însărcinare şi am scris în două ocazii articole pentru acest ziar. Un articol despre locul de pelerinaj de la Maria Radna, al doilea despre jubileul episcopal.” (37)

Iată deci o nouă probă evidentă a activităţii de spionaj!

Ultimul acuzat interogat a fost Ioan Heber. El a arătat că în 1935 Pacha l-a numit secretar al eparhiei romano-catolice din Timişoara: „În această calitate am ajutat pe episcop în conducerea tehnică a asociaţiilor profasciste ale tineretului romano-catolic din Banat. Încă în 1936, episcopul mi-a cerut să-i furnizez informaţii cu caracter de spionaj de pe întreg teritoriul eparhiei din Timişoara. Eu am fost de acord.” (38) În 1938 el a observat că revistele şi ziarele catolice, la ordinele Vaticanului, au declanşat „o campanie furibundă împotriva comunismului.” (39) În perioada 1936-1944 el transmisese informaţii: despre recrutarea tinerilor din Banat; despre activitatea G.E.G.; despre starea de spirit a populaţiei şi a soldaţilor în legătură cu războiul; despre activitatea P.C.R. în ilegalitate etc. După 23 august 1944, acestea se refereau la: spitalele militare din Timişoara; numărul soldaţilor bolnavi; transporturile militare sovietice din anii 1944-1945; activitatea unor fabrici care au produs stofe pentru armată; situaţia populaţiei germane din Banat între 1945-1946; reîntoarcerea primilor prizonieri de pe frontul german; reîntoarcerea trupelor de pe frontul german; organizarea armatei române; diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; livrările în contul armistiţiului şi al Tratatului de pace; aprovizionarea armatei; construcţia unor cazărmi; introducerea normelor în fabrici şi atitudinea muncitorilor faţă de aceste norme; salarizarea lor; numărul muncitorilor şi angajaţilor din fabrici; producţia unor fabrici din regiune; aprovizionarea cu materii prime; calitatea produselor;  neajunsurile existente în fabrici; înfiinţarea de gospodării agricole colective, gospodării de stat şi staţiuni de maşini; relaţiile dintre naţionalităţile conlocuitoare etc. Mai târziu, Del Mestri îi ceruse şi informaţii privind situaţia industriei grele, adică de la societăţile „Reşiţa”, „Oţelu Roşu”, „Nădrag”. Heber menţiona că între Pacha şi Auschnitt existau legături speciale, primind de la acesta bani prin curier sau prin Direcţia U.D.R. de la Timişoara. În încheiere, el afirma că avusese legături chiar şi cu legaţia Suediei! (40)

Primul martor audiat la proces a fost Franz Kräuter, care a recunoscut că împreună cu episcopul Pacha a făcut o vizită la Hitler. El a spus: „De Hitler am fost primiţi politicos. El ne-a oferit locuri după ce am intrat, pe o garnitură de club. Alături de el a luat loc Rudolf Hess, apoi discuţia a început. Primul a luat cuvântul episcopul Pacha, care s-a prezentat ca episcop catolic din Banat, arătându-i că majoritatea credincioşilor săi sunt germani şi l-a salutat în numele acestora.” (41) Martora Frederica Hildegard Reissner a confirmat fapte deja cunoscute (corespondenţa secretă a nunţiaturii cu Pacha, Boroş, Waltner şi preoţii din Alba Iulia, Oradea şi Satu Mare, citirea pastoralei din iunie 1950, rolul jucat ulterior de Schubert etc.). Martora Ecaterina (Gerta) Kernweiss i-a recunoscut pe acuzaţii Pacha, Schubert, Waltner, Boroş şi Heber. Ea a recunoscut că transmitea informaţii secrete între aceştia şi nunţiatură. Martora Cristina Dewald a recunoscut că asigura legătura dintre Schubert şi episcopul din Alba Iulia, Sándor Imre. Mai puţin importante au fost depoziţiile martorelor Maria Judith Fenyvesi, Eva Elisabeta Schritt şi Ioana Niculiţa, care au recunoscut, la rândul lor, tot ceea ce s-a cerut de la ele. Alţi martori au mai fost audiaţi în legătură cu ceilalţi acuzaţi (aparţinând, chipurile, de „centrul de spionaj italian”). În sfârşit, martora Elisabeta Wulff, fostă călugăriţă benedictină, a declarat: „Din anul 1929 până în 1940-41, cu ştirea şi cu voinţa Prea Sfinţitului Pacha, am întemeiat şi am condus Uniunea femeilor şi fetelor germane romano-catolice din dieceza noastră. Am avut în Banat aproximativ 40 de filiale. Materialul nostru şi fondurile pe care le-am întrebuinţat, materiale care au constat din broşuri, reviste, tablouri, programe de manifestaţii, cărţi, le-am primit din Reich. La baza activităţii noastre a stat rasismul.” (42) Ea a mai spus că între 1933-1938 a efectuat călătorii în Germania. De asemenea, a mărturisit că atât ea, cât şi episcopul Pacha, erau „distruşi” în momentul înfrângerii Germaniei naziste şi plini de „ură faţă de armata sovietică.” (43)

Trebuie precizat faptul că acest gen de „mărturisiri” publice, practicate şi în vremea Inchiziţiei, era specific tuturor proceselor staliniste. Preluând metodele perfecţionate de M.G.B.-ul lui Stalin (fostul N.K.V.D. din anii ’30), Securitatea română reuşea să obţină de la personalităţile arestate şi supuse anchetării tot ceea ce dorea. Metodele utilizate împotriva lor variau de la torturi fizice la presiuni psihice şi morale, în vederea slăbirii şi distrugerii capacităţii de rezistenţă a celor anchetaţi astfel. În cele din urmă, pentru a evita continuarea exercitării asupra lor a acestui „tratament”, arestaţii (atât acuzaţii, cât şi martorii) sfârşeau prin a recunoaşte toate „crimele” care le erau imputate şi chiar inventau altele noi. Dacă unii încercau să reziste până la capăt, în ciuda tuturor presiunilor (cum a fost cazul episcopului Schubert în acest proces), sentinţa pronunţată împotriva lor era mai necruţătoare.

Rechizitoriul procurorului militar special, colonelul Aurel Ardeleanu, a fost citit în 14 septembrie 1951. El afirma de la început că „unul din duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului nostru este concernul internaţional, Vaticanul”, această „caracatiţă capitalistă, care şi-a întins tentaculele sale peste o mare parte a globului pământesc”, care „este în slujba politicii magnaţilor din Wall-Street.” (44) Se pretindea apoi că „dezbaterile acestui proces au dovedit strânsa legătură dintre Vatican şi Hitler.” (45) Era citat apoi comunicatul oficial al Berlinului, emis după audienţa episcopului Pacha la Hitler: „Cancelarul Reich-ului, Hitler, a primit joi la prânz, în prezenţa locţiitorului său, ministrul Reich-ului, Hess, pe episcopul timişorean dr. Augustin Pacha, care a apărut însoţit fiind de vicepreşedintele fracţiunii germane din România, dr. Franz Kräuter, şi de conducătorul Uniunii germanilor catolici din străinătate, Scherer. Episcopul Pacha, care a fost prezentat ca reprezentant al germanilor din Europa de sud-est, a transmis cancelarului salutul şvabilor din Banat şi a cerut binecuvântarea Domnului asupra marii opere a cancelarului Hitler, pe care acesta a făurit-o în interesul reînnoirii şi redeşteptării germanilor.” (46) Întors în ţară, Pacha „convoacă în palatul său episcopal din Timişoara pe ciracii săi şi le prezintă planul de fascizare a germanilor din Banat”, în special „în vederea fascizării tineretului catolic german.” (47) Se preciza că în serviciul Vaticanului activau Pacha (din 1923), Waltner (din 1934), Heber (din 1936) şi Boroş (din 1948). Tot din 1948, informaţiile sosite de la Timişoara erau centralizate de Schubert, iar ele erau scoase din ţară prin intermediul centrului de spionaj italian. Schubert a fost însărcinat cu această misiune datorită faptului că Vaticanul cunoştea „perfidia şi ura sa de moarte împotriva regimului nostru.” Apoi se afirma: „Nici nu-i de mirare că un exemplar ca acuzatul Schubert poate să tăgăduiască cu neruşinare însăşi evidenţa.” (48) În continuare, se mai arăta în rechizitoriu: „Nunţiatura apostolică din Bucureşti, prin secretarul personal al lui O’Hara, Kirk, a trecut fraudulos în Iugoslavia, cu ajutorul călugăriţei Wulff Elisabeta, pe trădătorul Greceanu, conducătorul agenturii de spionaj denumită «Ajutorul catolic». Prin aceeaşi Elisabeta Wulff, spionul Del Mestri a încercat să treacă peste frontieră pe şoferii nunţiaturii, care, la curent cu activitatea sa de spionaj, fiind pe punctul de a fi arestaţi, puneau în primejdie însăşi existenţa centrului de spionaj al Vaticanului.” (49) Era amintit, desigur, şi faptul că Pacha, prin intermediul lui Heber, a negociat „vinderea de dolari” şi a ascuns un kilogram de aur în biserica din Becicherecu Mic. În concluzie se aprecia: „Spioni, trădători, aţâţători la asasinate şi sabotaj, sprijinitori ai bandelor teroriste, jefuitori, contrabandişti şi speculanţi, iată adevărata faţă a galeriei de netrebnici puşi în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai omenirii, imperialiştii americano-englezi.” (50) Duritatea etichetărilor la adresa acuzaţilor era, de altfel, tot mai mare: „spioni în sutană”, „agenţii spionajului americano-englez”, „aceşti trădători ai patriei şi poporului muncitor”, „duşmani înrăiţi ai poporului”, „crescuţi în spiritul făţărniciei, al minciunii şi înşelăciunii, al afacerismului, al ideologiei canibalice fasciste, rasiste”, stăpâniţi de „ura bestială faţă de oameni, faţă de pace”, „hienele acestea furioase” etc. (51) Bazat pe asemenea „justificări”, el cerea în încheiere „pentru toţi acuzaţii pedeapsa cea mai aspră.” (52)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului căpitan magistrat Ovidiu Teodorescu, a învinuit nominal pe fiecare acuzat de o serie de infracţiuni precum: „trădarea de patrie, spionajul, crima de uneltire contra ordinei economice şi sociale instituită în stat, infracţiunea de înlesnire a trecerii frauduloase a frontierei, instigarea, complicitatea, deţinerea de aur, valute efective şi a altor mijloace de plată străine.” Pacha era acuzat de trădare, „deoarece a condus centrul de spionaj din Timişoara”, de instigare la crima de trădare, de deţinere de metale preţioase, de efectuarea de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine, precizându-se totodată că „acuzatul a recunoscut la cercetări şi în instanţă aceste infracţiuni.” Schubert era şi el acuzat de trădare, deoarece a trimis legaţiei Italiei „date şi informaţiuni secrete privitoare la securitatea statului”; de crima de instigare la trădare, deoarece „cu intenţie a îndemnat cetăţeni români să continue şi să intensifice activitatea de procurare de informaţiuni.” Boroş era acuzat tot de trădare, pentru că „a procurat şi transmis centrului de spionaj de la nunţiatura de la Bucureşti şi acuzatului Schubert Iosif, în cadrul planului conspirativ «Jakab», informaţiuni şi date cu caracter secret.” Waltner era acuzat de trădare şi de instigare la crima de trădare, iar Heber de trădare şi de efectuare de operaţiuni ilicite cu mijloace de plată străine. După ce a adus învinuiri asemănătoare şi celorlalţi acuzaţi, rechizitoriul se încheia astfel: „Vinovăţia acuzaţilor este dovedită. În numele legii, în numele vieţii şi al păcii, îi acuz pentru fapte dintre cele mai odioase. Constituţia Republicii Populare Române declară aceste fapte drept crimele cele mai grave faţă de popor şi impune pedepsirea lor cu toată asprimea legii.

De aceea, cerem pentru acuzaţii Pintori Eraldo, Schubert Iosif, Ştefănescu Lazăr şi Săndulescu Gheorghe pedeapsa cu moartea, iar pentru ceilalţi acuzaţi să li se aplice legea, cu toată severitatea, în cadrul articolului 7 din decretul 199/1950.” (53)

După o pauză de 15 minute, cuvântul a fost dat apărării. Avocatul din oficiu al lui Pacha, Ladislau Savin, a acceptat acuzaţiile la adresa clientului său, care „a înţeles să meargă pe această cale a trădării”, dar aceasta numai din vina Vaticanului, care a exercitat asupra sa „o presiune puternică.” Erau cerute circumstanţe atenuante pentru că din anii 1945-1946 Pacha „şi-a slăbit activitatea de culegere şi transmitere de informaţii secrete” şi pentru că „la un moment dat” locul său a fost luat de Boroş. Avocatul George Dumitrescu, pledând pentru Schubert, a dat vina pe O’Hara. El a spus că Schubert „a înţeles să recunoască faptele ce i s-au imputat” şi că   „şi-a desfăşurat activitatea în interesul Vaticanului numai în perioada iunie 1950 – februarie 1951.” Pentru acuzatul Boroş, avocatul Nicolae Hogaş a dat vina şi el pe O’Hara şi Del Mestri, cerând „să se ţină seama de aceste elemente (!) şi să i se dea lui Adalbert Boroş o pedeapsă echivalentă cu faptele sale.” Avocatul Barbu Solomon, în numele lui Waltner, „a arătat gravitatea faptelor comise de acuzat”! Şi de data aceasta ţapul ispăşitor era Vaticanul, faţă de care acuzaţii nu erau decât „uneltele sale oarbe.” În concluzie, el a cerut pentru clientul său „o pedeapsă justă.” În apărarea lui Heber a vorbit avocatul Vasile Gheciu, care a invocat „atitudinea lui de sinceritate în cursul desfăşurării procesului.” Întreaga sa activitate de spionaj a fost dusă din ordin, el fiind doar un „executant”, o „simplă unealtă.” Toate „pledoariile” celorlalţi avocaţi au avut acelaşi aspect dezagreabil. (54)

A urmat imediat ultimul cuvânt al acuzaţilor. Augustin Pacha a declarat: „Am încredere în înţelepciunea domnilor judecători şi în iubirea lor faţă de dreptate. Vă rog să luaţi în consideraţie vârsta mea înaintată, vă rog de asemeni să luaţi în consideraţie că în anchetă, cât şi aici în instanţă, am recunoscut în mod sincer toate crimele comise de mine.

Rog cu profund respect tribunalul şi pe onoratul domn preşedinte ca să binevoiască să pronunţe pentru mine o sentinţă miloasă.”

Waltner a spus: „Cu cea mai mare încredere în justiţie aştept sentinţa dvs., care nu poate să fie decât justă. Faptele mele criminale le recunosc şi le-am mărturisit sincer, fără camuflare şi fără scuze. Recunosc că am fost împins pe un drum care m-a dus la catastrofă de către reprezentanţii Vaticanului din România şi regret că alături de mine nu se află în boxă acei care sunt adevăraţii vinovaţi, acei care m-au împins la crimele săvârşite de mine. Regret ce am făcut şi vă rog ca la sentinţă să ţineţi seamă de atitudinea mea sinceră pe care am avut-o în cursul cercetărilor şi în faţa instanţei. Aştept cu încredere absolută sentinţa dvs.”

Schubert a fost mai scurt: „Eu nu am nimic nou de adăugat în ceea ce mă priveşte şi aştept şi eu cu toată încrederea justa dvs. sentinţă în cazul meu.”

Boroş a spus: „La ultimul cuvânt aş vrea să menţionez şi vă rog să luaţi în considerare că în cursul cercetărilor şi în instanţă am recunoscut în mod sincer şi deschis tot ce am făcut.

Ceea ce am făcut nu am făcut din propria iniţiativă, ci la cererea şi din ordinul primit de la nunţiatură, adică de la nunţiul O’Hara şi secretarul Del Mestri. Cu toate că am ştiut că este un lucru ilegal, am primit şi am dus la îndeplinire însărcinările.”

Iar Heber a declarat: „Sunt conştient că prin faptele mele criminale am sacrificat situaţia mea, libertatea mea, executând ordinele superiorilor de la episcopie şi nunţiatură, care s-au folosit de disciplina canonică spre a mă împinge la activitatea de spionaj şi activitate subversivă.

Rog onoratul tribunal să-mi aplice pedeapsa pe deplin meritată şi să-mi deschidă şi o cale de reabilitare.” (55)

Sentinţa a fost pronunţată la 17 septembrie 1951, ora 12. Scânteia de a doua zi consemna: „Deliberând în secret, Tribunalul militar Bucureşti a condamnat în unanimitate pe:

Pintori Eraldo, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 40.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 14.174.565 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Boroş Adalbert, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Săndulescu Gheorghe, la muncă silnică pe viaţă şi degradare civică;

Ştefănescu Lazăr, la muncă silnică pe viaţă, degradare civică, 30.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pintori Eraldo, lei 45.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Schubert Iosif, la temniţă grea pe viaţă şi degradare civică;

Pacha Augustin, 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică, 880.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească suma de 306.000 lei cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Gatti Clement, la 15 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică;

Waltner Iosif, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică;

Heber Ioan, la 12 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 20.000 lei amendă penală şi-l obligă să plătească, solidar cu Pacha Augustin, lei 306.000 cu titlu reparatoriu în folosul statului;

Topa Petre, la 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Tuturor condamnaţilor le-a fost confiscată averea şi au fost obligaţi să plătească fiecare 50.000 lei cheltuieli de judecată.

Oamenii muncii care au umplut până la refuz sala tribunalului şi-au manifestat satisfacţia pentru sentinţa dreaptă a justiţiei populare.” (56)

Ce vor fi simţit şi gândit acuzaţii la aflarea acestor sentinţe nimicitoare la adresa lor, care practic îi condamnau la o moarte lentă, dar sigură? Poate ar fi fost tentaţi să riposteze în modul în care a făcut-o marele avocat Istrate Micescu în 1948, când a fost condamnat de acelaşi tribunal de lachei, pentru „complot împotriva statului”, la 20 de ani de muncă silnică: „Vă mulţumesc că mi-aţi urat o viaţă atât de lungă. Dar vă pot asigura că eu nu voi face decât doi, trei ani, atât cât va dura republica voastră populară, restul îl veţi face voi!” (57) Peste trei ani, el murea în închisoare la Aiud.

În comentariul său, intitulat Sentinţa în procesul grupului de spioni, trădători şi complotişti în slujba imperialismului americano-englez şi a Vaticanului, ziarul oficial al partidului comunist menţiona: „Justiţia populară, exprimând năzuinţele, interesele şi voinţa poporului muncitor, a pedepsit fără îndurare, aşa cum se cuvine, pe aceste unelte netrebnice ale imperialismului americano-englez, care au furnizat duşmanilor de moarte ai poporului nostru informaţii secrete din toate domeniile vieţii noastre de stat şi au pus la cale crearea unor bande subversive, care, cu ajutorul armamentului primit de la imperialiştii americani, urmăreau să treacă la acte de teroare şi sabotaj. Aceşti bandiţi fără scrupule au comis fapte pe care legile ţării le sancţionează ca pe cele mai mari crime îndreptate împotriva patriei şi a poporului muncitor.” Se mai arăta că „acuzaţii şi-au recunoscut întrutotul faptele lor mârşave.” Ei erau definiţi drept „episcopul hitlerist Pacha şi ceilalţi spioni în sutană de prelaţi catolici” şi, fireşte, „agenţi plătiţi în slujba imperialismului americano-englez.” Un alt pasaj din articol poate fi revelator:

„Regimul nostru de democraţie populară, care acordă tuturor cultelor cea mai deplină libertate, nu poate tolera activitatea criminală a elementelor care, folosind biserica drept paravan, uneltesc împotriva Republicii Populare Române şi se pun în slujba monştrilor omenirii, imperialiştii americani.

Pe bună dreptate, reprezentanţii tuturor cultelor din raionul şi oraşul Stalin au înfierat şi stigmatizat acţiunea de subminare a păcii şi securităţii patriei pe care au desfăşurat-o spionii din slujba imperialismului americano-englez şi ai Vaticanului şi au hotărât să lupte cu puteri sporite, alături de toţi oamenii cinstiţi, pentru victoria forţelor păcii.” În consecinţă, „urletele turbate ale posturilor de radio imperialiste dovedesc că poporul nostru a izbit la ţintă.” (58)

În acest mod se încheia procesul intentat (între alţii) conducătorilor Bisericii romano-catolice bănăţene! Acest proces nu a reprezentat decât o simplă verigă din nesfârşitul lanţ al crimelor şi ororilor epocii staliniste, un mic episod din genocidul organizat împotriva unor întregi popoare. Dar, la fel ca şi celelalte odioase acte comise, şi acest proces s-a transformat într-un veritabil act de acuzare la adresa regimului comunist. De aceea, ni se pare absolut firească concluzia trasă de André Fontaine: „Destalinizarea avea să arate şi faptul că, devenită pentru mulţi unicul refugiu contra unui prezent inacceptabil, credinţa rezistase mai bine, în cele din urmă, persecuţiei din răsărit, decât seducţiilor materialismului celui mai vulgar din apus.” (59)

 

 

Note:

1    Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Timişoara, 1990, p. 116.

2    André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti, 1992, p. 134-135.

3    Ibidem, p. 136.

4  Ion Raţiu, op. cit., p. 118. Referitor la persecutarea Bisericii greco-catolice din Banat şi la desfiinţarea episcopiei de la Lugoj, a se vedea Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 25-115.

5    Ion Raţiu, op. cit., p. 116.

6    Francesco Strazzari, Cruciada împotriva lui Christos, în Magazin istoric, nr. 11/1992, p. 22.

7    Anton Moisin, Au biruit prin credinţă, în Magazin istoric, nr. 7/1994, p. 48.

8    Francesco Strazzari, op. cit., p. 22-23.

9   Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 259.

10  Ion Raţiu, op. cit., p. 117.

11  Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 392.

12  Ion Raţiu, op. cit., p. 123.

13  Francesco Strazzari, op. cit., p. 23.

14  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

15  Ibidem.

16  Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 276; de asemenea, broşura specială intitulată Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian, Bucureşti, 1952, passim.

17  Culegere de materiale…, p. 276.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 277.

20  Ibidem.

21  Ibidem.

22  Francesco Strazzari, op. cit., p. 24.

23  Culegere de materiale…, p. 278.

24  Ibidem, p. 279.

25  Ibidem, p. 282.

26  Ibidem.

27  Scânteia, nr. 2.140 din 11 septembrie 1951.

28  Culegere de materiale…, p. 288.

29  Ibidem, p. 289.

30  Ibidem, p. 290.

31  Ibidem, p. 291.

32  Ibidem, p. 293.

33  Ibidem, p. 294.

34  Ibidem, p. 295-296.

35  Ibidem, p. 296.

36  Ibidem, p. 297.

37  Ibidem.

38  Ibidem, p. 305.

39  Ibidem.

40  Ibidem, p. 306-307.

41  Ibidem, p. 308.

42  Ibidem, p. 316.

43  Ibidem, p. 317.

44  Ibidem, p. 318-319.

45  Ibidem, p. 321.

46  Ibidem, p. 321-322.

47  Ibidem, p. 322.

48  Ibidem, p. 324.

49  Ibidem, p. 326.

50  Ibidem.

51  Ibidem, p. 326-327.

52  Ibidem, p. 327.

53  Ibidem, p. 328-329.

54  Ibidem, p. 329-330.

55  Ibidem, p. 331-332.

56  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

57 Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 251.

58  Scânteia, nr. 2.146 din 18 septembrie 1951.

59  André Fontaine, op. cit., vol. II, p. 136.