Mircea Rusnac – Accidente feroviare petrecute în Banat

De-a lungul timpului, pe căile ferate bănăţene au avut loc, ca pretutindeni în lume, şi evenimente nefericite, soldate cu deraieri, pagube materiale şi uneori chiar cu vieţi umane pierdute. Frecvenţa acestor accidente nu a fost însă deosebit de mare, datorită calităţii lucrărilor efectuate în momentul construirii liniilor şi a competenţei în domeniu a celor care au condus trenurile din 1854 şi până astăzi. Totuşi, la această regulă au existat şi câteva excepţii, enumerate în special în lucrarea lui Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu intitulată Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, din care vom extrage şi noi exemplele de mai jos.

Cel mai vechi accident cunoscut pe una din liniile existente în această zonă s-a produs încă la începutul  anilor 1860 pe calea ferată Timişoara-Baziaş, în staţia Vârşeţ. Acolo a avut loc o puternică coliziune între două trenuri, în urma căreia au fost distruse complet câteva vagoane şi au fost avariate trei locomotive. Din fericire, nu au fost victime. (p. 596)

Fotografie de la Anton Schulz

În schimb, în 1965 au murit cinci feroviari în apropierea staţiei Lişava Nouă de pe linia Oraviţa-Anina. În acel loc se mai poate vedea cu greu în acest moment o cruce ruginită şi năpădită de vegetaţie, ridicată în amintirea lor. (p. 618) Un tren de marfă cobora atunci către Oraviţa, însă din cauza defectării pompei de aer, acesta a scăpat în pantă, ajungând la o viteză de peste 80 km/oră, într-un tronson în care viteza maximă admisă era de 15 km/oră. În consecinţă, locomotiva şi mai multe vagoane au deraiat şi s-au răsturnat, ucigând întregul personal care deservise trenul şi care rămăsese până la sfârşit la posturi. În urma acestui cumplit accident, locomotiva nr. 50.051 nici nu a mai fost reparată, fiind casată în anul 1968. (p. 619)

Un alt accident de o factură mai ciudată, care s-a înregistrat pe aceeaşi linie, a fost menţionat de Iacob I. Voia şi Doru G. Ilana în monografia Slatina-Nera. Însemnări despre sat şi oamenii lui, Timişoara, 2008, p. 219. Vântul Coşava a atins viteza maximă de 250 km/oră sau 70 m/s în luna februarie 1979 la Oraviţa, aceasta fiind şi maxima absolută din România. Vântul a bătut neîntrerupt din 16 februarie ora 19 până la 18 februarie ora 7. În 1979, datorită vântului Coşava au fost răsturnate trei vagoane pe sectorul Oraviţa – Brădişoru de Jos.

Lacriţeanu şi Popescu mai aminteau în final un ultim accident, produs în apropiere de Arad la 29 august 1999. Atunci un tren rapid a lovit un TIR turcesc care traversa un pasaj la nivel cu calea ferată fără ca şoferul să se asigure. Trenul avea o viteză de peste 100 km/oră, iar în urma impactului locomotiva electrică a fost proiectată la circa 20 de metri depărtare, într-o casă. Cu această ocazie a murit electrocutat şoferul unei maşini care aştepta trecerea trenului şi peste care au căzut firele reţelei de contact. Au fost mai mulţi răniţi, mecanicul trenului având ambele picioare fracturate. Din fericire, locuitorul casei lovite nu se afla acolo în acel moment, scăpând astfel cu viaţă. Şoferul turc care a produs întreaga nenorocire a dispărut la timp şi nu a mai fost prins niciodată. (p. 624)

Accidentele enumerate aici, dintre care unele s-au soldat cu urmări tragice, fac parte integrantă din istoria circulaţiei feroviare bănăţene. Ele au însoţit evoluţia mersului trenurilor în întreaga lume. Nici regiunea noastră nu a fost scutită de asemenea evenimente, pe care este bine să ni le reamintim în speranţa că ele nu se vor mai repeta niciodată.

Mircea Rusnac – O familie-simbol a vechii Reşiţe: Scheuchenstein

Palatul Scheuchenstein la începutul secolului al XX-lea. Fotografie de la Anton Schulz

Perioada de glorie a Reşiţei (1771-1948) se confundă în bună măsură cu existenţa în localitate a unei familii cu totul deosebite, care poseda una dintre cele mai importante clădiri ale timpului. Este vorba de familia şi de palatul Scheuchenstein. Destinul acestei familii este foarte asemănător cu cel al oraşului, cunoscând momente de mare succes în acelaşi timp şi fiind apoi ruinate în aceleaşi condiţii. Se poate considera pe bună dreptate că familia Scheuchenstein şi palatul pe care izbutise să îl construiască au reprezentat un adevărat simbol al Reşiţei acelor vremuri.

În dificila muncă de documentare privind trecutul acestei familii emblematice am avut şansa de a beneficia, pe lângă puţinele surse publicate care o menţionează, de informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de Richard Scheuchenstein, fiul ultimului proprietar al palatului, căruia îi mulţumim în mod deosebit şi pe această cale. Pe baza lor ne vom putea face o idee mult mai clară asupra trecutului Reşiţei din perioada când numele său era cunoscut într-o mare parte a Europei.

Ruinele cetăţii Scheuchenstein

Numele Scheuchenstein, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări (maghiarizare, românizare), este amintit încă în secolul al XII-lea în Falkensteinerkodex, purtând şi particula „von”, atribuită nobililor. În perioada modernă însă familia a renunţat la această particulă. Ruina cetăţii lor de provenienţă se află în Austria, lângă Wiener Neustadt, în comuna Miesenbach. Această comună fusese colonizată cu meseriaşi provenind din localitatea bavareză Miesbach. Cetatea şi micul sat din apropierea ei poartă chiar numele Scheuchenstein. Însă mărturiile despre existenţa acestei familii s-au încheiat în jurul anului 1520. După două secole şi jumătate, descendenţii cu acelaşi nume se vor regăsi pe teritoriul Banatului.

Planul cetăţii Scheuchenstein

Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771. În acea zi a fost întocmit şi un document istoric, procesul-verbal de punere în funcţiune, care specifica următoarele: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-nasterea-unui-centru-industrial/) El era redactat de funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein şi de controlorul Lammer. Iată deci că din prima zi de existenţă a uzinei şi a noii localităţi Reşiţa Montană, numele Scheuchenstein era deja prezent, şi încă într-o poziţie importantă în ierarhia societăţii.

Trebuie să precizăm însă că acest nume încă nu era consemnat în forma sa corectă, chiar documentele germane prezentându-l în diverse variante. Legat de anul 1771, el apărea drept Schenckenstein la Victor Brătfălean (25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 20 – lucrare scrisă în 1929) sau Scheuchenstuel la Gheorghe Cimponeriu (Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., an I, nr. 2, decembrie 1930, p. 68). Josef Windhager amintea numele Seichenstein printre cele mai vechi familii ale Reşiţei, existente înainte de anul 1848, când au fost incendiate registrele bisericii catolice. (Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 69). Şi în vorbirea curentă a germanilor reşiţeni se va generaliza varianta Seichenstein.

Carnetul "de provenienţă curată" al lui Franz Scheuchenstein (1943)

Conform unui carnet „de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein întocmit în perioada nazistă (1943), arborele său genealogic începea în Banat cu Franciscus Seigenstein, născut la 27 martie 1832 la Bocşa şi decedat la 2 iulie 1885 la Reşiţa (alţi strămoşi proveneau din Dognecea). Fiul său, Franz Josephus Scheuchenstein (în sfârşit apărea varianta corectă!), s-a născut la 25 iunie 1852 la Reşiţa, unde a şi murit, la 19 aprilie 1898. Ei erau oameni oarecum obişnuiţi, muncitor în uzină, respectiv măcelar. Cel care a readus familia la gloria de odinioară a fost însă comerciantul Rudolf Scheuchenstein, născut la 4 iulie 1878 la Reşiţa şi decedat în aceeaşi localitate la 29 decembrie 1937. Din căsătoria acestuia cu Anna Henisz au rezultat doi băieţi majori (Anton, născut în 1909, şi Franz, în anul următor), pe lângă numeroşi copii morţi la vârste fragede.

Pe cripta familiei aflată la Cimitirul nr. 3 din Reşiţa sunt menţionaţi copiii Feri (1900-1905) şi Rudi (1907-1908), pe care Richard Scheuchenstein îi crede posibili fraţi ai tatălui său Anton, morţi din cauza unor boli incurabile pe atunci. În acea perioadă mortalitatea infantilă era încă deosebit de mare, ea lovind din plin chiar şi familii bine situate ca aceasta. Este şi cazul surorii gemene a lui Anton Scheuchenstein, Janka (1909-1910), răpusă de difterie, boală care l-a afectat grav şi pe el, însă a supravieţuit. În sfârşit, în criptă se mai află şi un al patrulea copil, Rudi, care a trăit între 1912-1917.

Palatul Scheuchenstein în 1931. Fotografie de la Anton Schulz

În lucrarea sa Hoinărind prin Reşiţa pierdută (p. 6), Dan D. Farcaş menţiona casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet/). După cum ne-a confirmat Richard Scheuchenstein, Rudolf a construit palatul familial în preajma anului 1900, în apropierea viitoarei Cantine C.S.R.,  însă adăugirile şi finisările au durat până în 1912. Josef Windhager (op. cit., p. 45) scria că el a fost ridicat în 1909. La parter se aflau diferite magazine de jur împrejur, iar pe colţ era o farmacie. În curtea interioară şi în subsol se aflau fabrica de gheaţă, de sifon, de băuturi răcoritoare, de lichioruri şi spirtoase. De acolo se aprovizionau atât Reşiţa, cât şi împrejurimile, afacerea fiind una foarte profitabilă. Sticlele de sifon aveau cap şi mâner de aluminiu, iar pe corpul sticlei era inscripţionat numele Scheuchenstein.

Anton Scheuchenstein la vânătoare

Adalbert Przibram amintea faptul că în anii 1920-1930 fiii doamnei Scheuchenstein erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. (Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, 2003, p. 22; https://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/18/mircea-rusnac-resita-anilor-1918-1934-in-amintirile-unui-fiu-de-al-sau/). După cum spune fiul său, Anton Scheuchenstein a moştenit pasiunea pentru vânătoare de la tatăl lui, Rudolf.

Anton Scheuchenstein a urmat cursuri universitare de inginerie şi arhitectură la München, absolvindu-le în 1933. A practicat din 1925 sporturi precum atletismul, handbalul şi înotul. A fost şi premiat la concursuri de înot desfăşurate la München şi Buziaş, iar în 1932 a îmbunătăţit de două ori recordul naţional al României la acest sport, la stilul 100 m liber. (Franz König, Cronica înotului sportiv reşiţean 1924-2004, vol. II, Reşiţa, 2004, p. 361). El se ocupa de firma părintească, fiind de asemenea, pe lângă vânător şi sportiv, pictor şi pianist de concert. Era un pacifist convins (nu făcuse nici armata) şi nu se interesa de politică în niciun fel.

Anton Scheuchenstein

Profesoara sa de pian, Frieda Engleitner, îi era în acelaşi timp şi verişoară din partea bunicii. Ea a trăit întotdeauna în Reşiţa, lângă Şcoala de beton. Era probabil soră cu tânărul Rudi Engleitner (1910-1925), aflat şi el în cripta familiei Scheuchenstein. Acesta fusese actor şi corist, fiind accidentat mortal în timpul unei călătorii către Anina, când camionul coriştilor reşiţeni s-a răsturnat într-o prăpastie la Celnic. (https://istoriabanatului.wordpress.com/2010/01/29/mircea-rusnac-perioada-de-glorie-a-muzicii-resitene/) Faptul de a-l regăsi în această criptă după ce am scris despre tragicul eveniment a constituit o veritabilă surpriză.

Fratele lui Anton,  Franz (Feri) Scheuchenstein, cu studii superioare la Viena, s-a căsătorit cu Gertrude Edith Dammberger, originară din acel oraş. Au avut doi copii: Elfriede (Elfi), care a făcut şi ea înot de performanţă, şi Rudolf (Rolfi), care a lucrat ca şofer la C.S.R. Elfriede, căsătorită Lung, trăieşte acum în Traunreut (Bavaria). Spre deosebire de fratele său, Franz a fost atras înainte de război de ideologia nazistă, deţinând, după cum am menţionat, şi un carnet „de provenienţă curată”, care purta semnătura lui Hitler. În perioada celui de-al doilea război mondial, el a fost pentru scurt timp şeful judeţean al Grupului Etnic German, funcţie în care a fost precedat de funcţionarul Fritz Svoboda şi urmat de ţesătorul Fritz Cloos. (Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 112.) La întoarcerea armelor, în 1944, el a reuşit să fugă în Austria şi apoi să locuiască în zona americană de ocupaţie din această ţară. Acolo s-a recăsătorit şi a lucrat ca şef al departamentului de vânzări-cumpărări al unei firme importante. A murit la Linz.

Familia sa însă a mai rămas mult timp în România, fiind persecutată de comunişti atât din cauza orientării naziste a lui Franz, cât şi pentru statutul social pe care îl deţinuse. Anton a fost arestat de mai multe ori pentru a spune unde era fratele său. În 1948, firma şi locuinţa familiei Scheuchenstein au fost naţionalizate, iar Anton a fost ridicat cu ceea ce avea pe el, noaptea la ora 2, cu pistolul la cap. A fost întemniţat până în 1952. În această perioadă, cel mai greu i-a fost la puşcăria de la Târgu Jiu, însă a trecut şi prin altele. După naţionalizare au fost furate toate bunurile familiei, iar utilajele firmei Scheuchenstein au fost împrăştiate pretutindeni. Apoi casa a fost folosită ca aprozar şi alte magazine, producţia nemaifiind posibilă. În anii 1950 ea era „împodobită” cu un imens panou conţinând caricatura lui Tito cu barda plină de sânge.

Planul palatului, desenat din memorie de Anton Scheuchenstein

Eliberat din puşcărie, Anton Scheuchenstein a găsit pentru început refugiu la Măureni, unde a cunoscut-o pe Helene Kohlbach, cu care se va căsători. În 1953 le-a fost impus domiciliu obligatoriu la Hunedoara, unde s-a născut, în anul următor, fiul Richard. În 1974 ei au reuşit să plece în Germania, fiind urmaţi ulterior de verişorii din Reşiţa, Rolfi şi Elfi, şi de mama lor, Gertrude Scheuchenstein. Richard Scheuchenstein a revenit în România în 2006 ca administrator al unei firme germane. El a reuşit să obţină din partea primarului Reşiţei, Mihai Stepanescu, acordarea, la 21 iulie 2009, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului (post mortem) pentru Anton Scheuchenstein. Cu ocazia ceremoniei oficiale, a avut marea surpriză de a recunoaşte o parte din mobilierul familial la Casa Municipală din Reşiţa. A făcut un demers în justiţie pentru recuperarea acestuia, acţiunea fiind în curs.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa

Palatul Scheuchenstein a fost dinamitat şi demolat în anul 1977. Acum în zona Reşiţei în care el a existat se mai află un platan bătrân care odinioară era în curtea clădirii, constituind mândria lui Rudolf Scheuchenstein. Acesta se află tot în cripta familiei, însă probabil în cavoul din mijloc, a cărui inscripţie a fost deteriorată. De altfel, cripta a fost şi spartă de căutătorii de valori, Richard Scheuchenstein descoperind un craniu în copacul din spatele acesteia. O ramură a familiei a mai locuit în Câlnic, din aceasta provenind un cunoscut motociclist reşiţean din anii 1960-1970, campion naţional împreună cu Werner Hirschvogel.

Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa. Cu cele două excepţii menţionate, fotografiile provin de la Richard Scheuchenstein

Aceasta este cronica pe scurt a unei mari familii reşiţene de altădată, însă care a fost şi ea victima timpurilor în care a trăit. Familia Scheuchenstein a rămas pentru totdeauna în istoria oraşului şi trecutul său, deşi ţinut cu străşnicie secret chiar şi propriilor descendenţi, se cuvine a fi scos la lumină. Soarta ei a fost prea legată şi prea asemănătoare cu soarta însăşi a Reşiţei pentru a nu face toate eforturile să le descriem aşa cum au fost.

Mircea Rusnac – Cetatea Bocşa, martora unei zbuciumate istorii

Fotografii de imaRESITA

O foarte importantă cetate medievală din sudul Banatului a fost cea de la Bocşa, situată la o înălţime de 125 m deasupra Bârzavei, în partea nordică, în dreptul fostei localităţi Vasiova. Acolo, pe dealul Buza Turcului, se mai păstrează ruinele unui castel nobiliar cu plan poligonal, care multă vreme fusese reşedinţa unei familii de nobili români. (1) Începuturile sale însă se pierd în negura timpurilor.

Pentru apărarea intrării înspre valea Bârzavei existase un grup de cetăţi care dominau zona şi care administrau câte un domeniu, precum cele de la Caraşova, Bocşa şi Borzafew (Obârşia Bârzavei). Ultima, situată în zona Reşiţei sau mai în amonte pe Bârzava, nu a fost identificată nici până în prezent, deşi Coriolan Cocora încercase să o plaseze în punctul Ogăşele din cartierul Moroasa, unde se văd ruinele unei biserici. (2) În schimb, celelalte două îşi etalează rămăşiţele seculare pe înălţimile din regiune. Este foarte posibil ca pe lângă ele să mai fi existat şi alte cetăţi, cărora li s-a mai păstrat numele în documente, însă nu li se mai găsesc urmele după atâta timp. (3)

Aceste cetăţi în prima lor formă au fost întemeiate încă de romani, unele păstrându-şi numele latin, fiind apoi refăcute de români ca sedii ale diferiţilor cnezi. Când ungurii au pătruns în Banat cetăţile existau, astfel încât niciun izvor maghiar nu menţiona nimic despre construirea lor, ci numai despre faptul că ele se aflau în regiune. (4) Din perioada feudalismului timpuriu (secolele XI-XIV) a fost identificată o aşezare în preajma Bocşei, la punctul Gruniul Cetăţii, precum şi o fortificaţie din pământ. (5)

Bocşa era amintită documentar pentru prima oară într-un tablou de zeciuială papală din 1333, când aparţinea de protopopiatul catolic de Caraşova. (6) Apoi timp de două secole nu s-a mai spus nimic despre ea. Este perioada în care era des menţionată cetatea Cuieşti, fapt care a determinat pe unii istorici să le considere ca fiind una şi aceeaşi. Discuţia însă pe această temă este departe de a se fi încheiat.

Primul district privilegiat bănăţean atestat documentar, în 1341, apoi în anii 1349-1351, a fost Cuieşti (districtus Kuest), pe care Vasile V. Muntean îl localiza la Găvojdia. (7) Peste câţiva ani, în 1370, era menţionat şi Radul vayvoda comes de Kuesd, unul dintre cnezii şi voievozii locali. (8) Cetatea Cuieşti sau „Cetatea Pietroasă” (din maghiarul „köves” – pietros) era amintită odată cu cnezii din districtul aparţinător în 1376 (kenezius de districtu castri Kuesd) şi în 1395 (castrum Kwesd), (9) însă pentru Ilie Uzum localizarea acesteia nu putea fi făcută în mod sigur. (10) Ea a fost plasată la Bocşa începând din 1964 de către Pavel Binder, urmat apoi de alţii. (11) Ţinând cont de absenţa menţionării Bocşei în acest interval şi de nedescoperirea unor urme sigure ale cetăţii Cuieşti, acestea pot fi în mod provizoriu considerate drept identice, însă orice element nou apărut ar putea modifica această teorie.

Bocşa reapărea în documente în anul 1534, când cetatea era stăpânită de trei fraţi nobili români (Petru, Martin şi Ladislau Racoviţă), care au făcut legământ cu alt nobil român, George Vrabie, să o păstreze în composesorat, apărându-se reciproc şi fără să uneltească unul împotriva altuia pentru a se scoate din dreptul de posesiune a cetăţii (ex castro Bokcha). (12) Iar în 1552 George Racovsky (probabil un Racoviţă maghiarizat) raporta regelui Ferdinand al Ungariei despre situaţia comunelor Jdioara şi Bocşa (Baczka), aflate atunci în posesia sebeşenilor (Caransebeş) şi a lugojenilor şi aparţinând Timişoarei. El amintea că de la Bocşa s-ar fi putut administra foarte bine Banatul Severinului, căci acolo se găseau şi mine de aur. (13) De altfel, încă dintr-un document emis de regele ungur Sigismund la 14 februarie 1395 era pomenită existenţa mai multor sate locuite de lucrători minieri şi a minelor de fier care aparţineau cetăţii Cuieşti din comitatul Caraş. (14) Mineritul avea puternice tradiţii în regiune. În 1594 era menţionată o aşezare de mineri numită Bokkhiara. (15) O serie de obiecte de fier, unelte de minerit şi urme ale cuptoarelor de redus minereul de fier din secolele XVI-XVII au fost descoperite chiar în teritoriul oraşului Bocşa, pe valea Bichiştinului. (16)

În anul 1563, cetatea era denumită Castellum Turcarum Bokchija, ajunsă în posesia otomanilor după căderea Timişoarei şi capitularea cetăţilor Lipova, Caransebeş şi Lugoj. Turcii au predat aceste oraşe principelui Transilvaniei Ioan Sigismund, însă Bocşa au păstrat-o în stăpânirea lor ca aparţinând districtului Timişoarei. (17) În 8 iulie 1595 banul Caransebeşului, românul George Borbely, a atacat cetatea cu 27 de tunuri mici, cucerind-o şi ucigând garnizoana turcească. Apoi cetatea a fost cumpărată cu 3.000 de fiorini de către nobilul Fodor Francisc din Caransebeş. (18)

În 1597 Sigismund Bathory a donat cetatea, împreună cu comunele Doclin şi Biniş, lui Nicolae Negul din Caransebeş. Dar în acelaşi an principele a dăruit-o şi lui Andrei Barcsay, care însă nu a putut-o lua în stăpânire deoarece era revendicată şi de Ana Pubek, născută Racoviţă, urmaşa vechilor proprietari. (19) În 1604 a ajuns din nou sub stăpânire turcească, dar în acelaşi an a fost dăruită de Sigismund Rakoczy lui Ştefan Trâmbiţaş din Lugoj. În 1658 sau la începutul anului următor, cetatea Bocşa a fost aruncată în aer pentru a nu cădea sub stăpânire turcească, însă ulterior a fost reconstruită. (20) În 1694 era pentru scurt timp în stăpânirea turcilor, însă după izgonirea lor cetatea nu a mai fost reclădită. (21) Din ea se mai păstrează relativ bine un singur turn.

În conscripţia lui Marsigli din 1690-1700 erau amintite satele Ezeriş, Târnova, Reşiţa, Câlnic, Vasiova, Doclin, Ramna, Fizeş, Jidovin (Berzovia), Şoşdea, Gătaia, Semlac, Butin şi Moraviţa (Ocna de Fier) ca aparţinând de districtul Bocşa (Bokcsény – Bocceni). (22) Iar pe harta întocmită de generalul Mercy în 1723 figura cu numele Poksan, cu menţiunea „Schloss”, drept nouă comună germană, situată lângă „Vasiova Eisenhammer” din districtul Vârşeţului. (23) Odată cu stăpânirea austriacă, Bocşa şi Banatul intrau în faza dezvoltării industriale, care marca începutul epocii moderne în regiunea noastră. Zbuciumata istorie a cetăţii Bocşa, ale cărei ruine pot fi admirate pe dealul Buza Turcului, a rămas în urmă, împreună cu vremurile tulburi cărora a trebuit să le facă faţă.

Note:

1 Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981, p. 306.

2 Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reşiţa, Reşiţa, 1938.

3 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 59.

4 Ibidem.

5 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa (1771-1971), vol. I, Reşiţa, 1971, p. 32.

6 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

7 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 95.

8 Ibidem.

9 200 ani…, vol. I, p. 39.

10 Ibidem; Judeţele patriei…, p. 68.

11 Pavel Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII, 1964, p. 321.

12 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

13 Ibidem.

14 200 ani…, vol. I, p. 45.

15 Ibidem, p. 46.

16 Ibidem, p. 47.

17 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

18 Ibidem, p. 59-60.

19 Ibidem, p. 60.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 200 ani…, vol. I, p. 44.

23 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 60.

Mircea Rusnac – Fotbalul reşiţean în Divizia A (1972-1978)

În rândul de jos: Damian, Florea, Firiţeanu, Portik, Iacob. În rândul din mijloc: antrenorul secund Dănilă Otiman, Poraczky, Hergane, Chivu, Telescu, Riteş, Ciocârlie, Ciortan, antrenorul principal Ioan Reinhardt. În rândul de sus: Ilieş, Gabel, Tot, Viaşu, Irimia, Windt, Oancea, Uţiu, Bora, Fuchs.

Începând cu anul sportiv 1971-1972, fotbalul reşiţean a cunoscut o perioadă foarte favorabilă, în care a înregistrat multe reuşite. În acel sezon echipa C.S.M. Reşiţa a obţinut promovarea în prima ligă (Divizia A, cum era numită atunci), unde a evoluat timp de şase ani consecutiv. Era o perioadă favorabilă, când oraşul încă înregistra un progres economic, conducerea judeţeană era preocupată de soarta locuitorilor, iar jucătorii erau bine retribuiţi pentru condiţiile de atunci. Un merit deosebit l-a avut antrenorul Ioan Reinhardt, fost component al vestitei echipe I.T. Arad, care în primii ani postbelici făcuse furori în fotbalul românesc (cu jucători ca Petschovschi, Lorant, Bonyhadi, Mercea etc.)

În continuare, răsfoind colecţia ziarului Sportul din anii 1971-1978, vom urmări evoluţia echipei C.S.M. (din 1974 F.C.M.) Reşiţa în acel timp. Campionatul promovării (1971-1972) a fost unul practic fără istoric, reşiţenii câştigând seria a II-a a Diviziei B cu 43 de puncte, 11 mai mult decât a doua clasată, Minerul Baia Mare. Cu aceasta, reşiţenii făcuseră egal, 1-1, în deplasare, şi câştigaseră acasă cu 3-2. Bilanţul general era de 19 victorii din 30 de jocuri, 5 egaluri şi 6 înfrângeri, cu golaverajul de 47-23. Printre cei mai importanţi marcatori s-au numărat Szilagyi, Varga, Puşcaş, Atodiresei, Dumitru, Florea, Kiss, Stoia şi Zsak.

Debutul în Divizia A s-a făcut la 20 august 1972, în meciul de acasă cu Steagul Roşu Braşov, încheiat 0-0. Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Grozăvescu (69 Puşcaş), Beldeanu – Atodiresei, Neagu, Szilagyi (72 Varga), Florea. Deja se conturau câţiva oameni de bază ai viitorilor ani, precum portarul Ilieş, extremele Florea şi Atodiresei sau coordonatorul Beldeanu. În schimb, golgeterul din B, Szilagyi, nu va face faţă în prima divizie şi îşi va pierde curând locul din echipă.

Debutul a fost oricum destul de timid, urmând trei înfrângeri cu 0-2 (la Bacău, acasă cu C.F.R. Cluj şi la Petroşani). După 4 etape, C.S.M. Reşiţa era pe ultimul loc, cu un punct şi fără niciun gol marcat. Abia în etapa a 5-a, la 1 octombrie, era obţinută prima victorie, 5-2 cu cealaltă promovată, Sportul Studenţesc. Au marcat: Beldeanu (în minutele 10 şi 77 din penalty), Nestorovici (minutele 30 şi 58) şi Neagu (minutul 52). Echipa deja se schimbase: Gornea – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Puşcaş, Beldeanu – Dumitru (46 Rădulescu), Neagu (78 Roşca), Nestorovici, Florea.

Au urmat scoruri oarecum normale, cu înfrângeri în deplasare şi victorii acasă. La 19 noiembrie, în etapa a 12-a, era scos primul punct afară, 0-0 cu Universitatea Cluj. Au jucat: Gornea – Atodiresei, Georgevici, Kiss, Kafka – Puşcaş, Beldeanu – Szilagyi, Neagu, Nestorovici (67 Rednic), Florea. După alte egaluri (cu Rapid şi Universitatea Craiova acasă şi cu Farul Constanţa în deplasare), reşiţenii încheiau turul cu o victorie (1-0 cu F.C. Argeş, gol Puşcaş în minutul 86). Ei erau încă pe o poziţie retrogradabilă, penultimul loc, cu 3 victorii, 6 egaluri şi 6 înfrângeri, golaveraj 13-20.

Returul începea la 11 martie 1973 cu un dezastruos 1-5 la Braşov, continua cu un 1-1 acasă cu S.C. Bacău şi alt 1-1 la C.F.R. Cluj (gol al lui Roşca în minutul 62). La 8 aprilie se obţinea o victorie clară (3-0 cu Jiul Petroşani), prin golurile lui Puşcaş, Atodiresei şi Dudu Georgescu. După un alt egal (1-1 la Sportul Studenţesc), erau obţinute victorii contra Stelei (2-0) şi cu U.T. Arad (3-0). Cu Steaua, la 22 aprilie, au marcat Florea (minutul 55) şi Beldeanu (din 11 m în minutul următor). Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Kafka – Beldeanu, Puşcaş – Atodiresei, Nestorovici, D. Georgescu, Florea.

La 3 iunie 1973 avea loc şi marele meci al acelui campionat, 4-1 cu Dinamo, când Dudu Georgescu, autor a două goluri (minutele 49 şi 61), a făcut pasul către marea performanţă, cucerind ulterior de două ori „Gheata de Aur” a Europei. Celelalte goluri le-au înscris Florea (în minutul 18) şi Dumitru (minutul 70), stadionul cunoscând momente de mare entuziasm. Au jucat: Ilieş – Rednic, Georgevici, Kiss, Gaşpar – Puşcaş, Beldeanu – Atodiresei, Nestorovici (56 Dumitru), D. Georgescu, Florea.

În final, C.S.M. Reşiţa a încheiat pe locul 14, primul peste linie, dar în acel an nu a retrogradat nimeni întrucât s-a trecut de la 16 la 18 echipe. Au fost utilizaţi în campionatul respectiv 21 de jucători, dintre care Georgevici, Kiss şi Puşcaş au evoluat în toate partidele. Marcatorii au fost Dudu Georgescu (7 goluri), Puşcaş şi Beldeanu (câte 6), Nestorovici (3), Neagu, Szilagyi, Atodiresei şi Florea (câte 2), Roşca şi Dumitru (câte 1), iar doi adversari şi-au marcat autogoluri. Cu 26 de puncte obţinute în 30 de jocuri, bilanţul era unul mulţumitor pentru o formaţie nou promovată.

În vara lui 1973 reşiţenii se despărţeau de Dudu Georgescu, care avea să realizeze o carieră strălucită la Dinamo Bucureşti. Au venit în schimb atacanţi precum Florea Voinea sau Căprioru, care, deşi nu s-au ridicat la valoarea celui plecat, au contribuit totuşi la reuşitele echipei. Al doilea campionat începea foarte bine, fără înfrângere în primele cinci etape, când s-a realizat un 1-1 în deplasare cu Steaua (în prima etapă, 12 august 1973, prin golul lui Nestorovici din ultimul minut de joc).  Au urmat o victorie cu 4-1 în faţa Jiului Petroşani (toate golurile fiind realizate de acelaşi Nestorovici!), două egaluri la F.C. Argeş (1-1) şi C.F.R. Cluj (3-3) şi un nou succes la scor (5-1) cu Petrolul Ploieşti. Echipa se afla pe locul 2 cu 7 puncte în 5 etape şi golaveraj de 14-7 (marcatori: Nestorovici de 8 ori, Voinea, Atodiresei şi Beldeanu câte 2). Cu Petrolul au jucat: Ilieş (83 Constantinescu) – Rednic, Ologeanu, Kiss, Kafka – Puşcaş (81 Roşca), Beldeanu – Atodiresei, Voinea, Nestorovici, Florea.

Au urmat rezultate ceva mai „normale”, echipa oscilând pe locurile 5-6, dar la 4 noiembrie urca pe 3 după o nouă victorie în faţa lui Dinamo cu 2-1 (Florea în minutul 15 şi Puşcaş în minutul 38), realizată de: Ilieş – Ologeanu, Georgevici, Kiss, Rednic – Puşcaş, Beldeanu – Atodiresei, Doru Popescu, Voinea, Florea. Turul a fost însă încheiat pe locul 6, după o ultimă înfrângere la 9 decembrie, 0-3 la A.S.A. Târgu-Mureş. Returul a debutat cu un nou egal cu Steaua (1-1 la Reşiţa, 3 martie, gol Beldeanu din penalty în minutul 84), înfrângere la Petroşani (1-2) şi victorie cu F.C. Argeş (2-0). După egalul de acasă (0-0) cu C.F.R. Cluj, reşiţenii au coborât pe locul 8, apoi pe 10 la 7 aprilie, când au pierdut cu 0-1 la Constanţa. Între etapele XXV şi XXIX au fost pe locul 9, căzând chiar pe 11 după înfrângerea din 26 mai de la Poli Timişoara (2-3, goluri ale lui Bora în minutele 22 şi 46). În acest campionat se reluaseră duelurile de tradiţie Timişoara-Reşiţa, făcând parte din marea rivalitate sportivă interbănăţeană care a făcut de fiecare dată ca stadioanele să fie arhipline (în tur, la Reşiţa, fusese 2-2). C.S.M. Reşiţa încheia totuşi campionatul pe locul 9, după victoria clară din ultima etapă (19 iunie 1974), 4-1 cu A.S.A. Târgu-Mureş. După golurile lui Puşcaş (minutul 17) şi Bora (minutul 35), vârful Doru Popescu a ratat numeroase ocazii create de extremele Florea şi Atodiresei. La ieşirea nervoasă a ultimului, Popescu a fost înlocuit în minutul 57, după care Atodiresei a marcat de două ori (minutele 73 şi 82).

Golgeterii acelui campionat au fost: Nestorovici (15), Voinea şi Beldeanu (câte 6), Atodiresei, Puşcaş şi Bora (câte 4), Popescu şi Florea (câte 2) şi Căprioru (1), precum şi un autogol al unui adversar. Au fost utilizaţi 22 de jucători, de bază fiind Rednic, Puşcaş, Atodiresei, Ologeanu, Beldeanu şi Nestorovici.

Cel mai reuşit campionat a fost însă cel din 1974-1975, după schimbarea denumirii în F.C.M. Reşiţa. La 12 august era pierdut meciul din deplasare cu Dinamo (1-2, gol Beldeanu în minutul 8), dar după victoria cu Steaua (2-0) din etapa a patra, egalul de la C.F.R. Cluj (1-1) şi mai ales victoria de la Timişoara (1-0), reşiţenii ajunseseră pe locul 2. La Timişoara asistaseră la meci 45.000 de spectatori, între care 6.000 de reşiţeni. A marcat Puşcaş în minutul 45. Formaţia: Ilieş (8 Constantin) – Pigulea, Georgevici, Hergane, Filipescu – Puşcaş, Beldeanu, Bora – Atodiresei, Nestorovici (66 Zimmer), Florea. După alte victorii acasă, cu Politehnica Iaşi, Universitatea Cluj şi F.C. Constanţa, şi egaluri la Piteşti şi Satu Mare, poziţia secundă din clasament a fost consolidată. Au urmat două victorii consecutive acasă, 4-1 cu Chimia Râmnicu Vâlcea şi 1-0 cu Universitatea Craiova (gol Beldeanu în minutul 37) şi o înfrângere în ultima etapă a turului (0-1 la Sportul Studeneţesc), bilanţul fiind de 10 victorii, 3 egaluri şi 4 înfrângeri, golaveraj 26-15. Locul 2 de la finalul acelui tur 1974 a fost momentul culminant al prezenţei Reşiţei în Divizia A.

Returul a fost ceva mai slab. A fost pierdut acasă meciul direct pentru locul 2 cu A.S.A. Târgu-Mureş (0-1), apoi echipa a început să coboare treptat. La 26 martie era pe locul 4, după un 1-4 la Braşov. La 23 aprilie era câştigat şi returul derby-ului bănăţean cu 2-0 (a marcat Beldeanu în minutele 33 şi 69). În etapa următoare, a 26-a, se pierdea incredibil la Iaşi cu 4-5, când Nestorovici a înscris trei goluri. La 25 mai F.C.M. Reşiţa cobora pe 5, iar la 22 iunie pe 6, unde a şi încheiat campionatul. Golurile acelei ediţii le-au marcat Nestorovici (10), Beldeanu (9), Puşcaş (8), Florea şi Atodiresei (câte 7), Bora (5), Filipescu (4), Căprioru şi Ologeanu (câte 2). Oamenii de bază fuseseră Florea (prezent în toate meciurile), Filipescu, Nestorovici, Puşcaş, Beldeanu şi Atodiresei. Însă în acea vară a anului 1975 echipa a terminat pe cel mai bun loc din cele şase campionate consecutive la care a participat şi pe care le prezentăm aici.

Ediţia 1975-1976 nu a prezentat prea multe lucruri spectaculoase. În general erau câştigate meciurile de acasă şi pierdute cele de afară, campionatul fiind încheiat cu 34 de puncte în 34 de jocuri. La 17 august, în prima etapă, era învinsă Steaua cu 2-1 (goluri Atodiresei în minutul 39 şi Tănase în minutul 48). Multe înfrângeri au fost la scor, ceea ce a făcut ca golaverajul final să fie de 39-55. S-a pierdut cu 0-4 la Târgu-Mureş, 0-4 la Dinamo, 0-5 la Iaşi, 1-8 la Sportul Studenţesc, 0-3 la Craiova etc. Duelul cu Politehnica Timişoara a fost pierdut în acest campionat cu 0-2 în deplasare şi 1-2 acasă. În tur, un joc mai reuşit a avut loc în etapa a patra, la 31 august: 4-0 cu Politehnica Iaşi, prin golurile lui Munteanu (minutul 3), Bojin (minutul 45), Ologeanu (minutul 77) şi Florea (minutul 90), jucând în formula: Constantin – Pigulea, Ologeanu, Hergane, Filipescu (78 Boţonea) – Gabel, Munteanu (22 Căprioru), Bora – Atodiresei, Bojin, Florea. În ultima etapă a turului, la 10 decembrie 1975, era învinsă Universitatea Craiova cu 3-0, goluri Gabel (minutul 18), autogol Deselnicu (minutul 63) şi Tănase (minutul 87). Au jucat atunci: Constantin – Chivu, Ologeanu, Hergane (87 Kiss), Filipescu – Gabel, Căprioru (74 Bojin), Beldeanu – Atodiresei, Tănase, Florea.

Returul a adus două dintre cele patru victorii obţinute de reşiţeni în deplasare de-a lungul întregului interval 1972-1978. La 23 mai 1976, în etapa XXIX, era câştigat cu 2-1 jocul cu Olimpia Satu Mare, prin golurile lui Florea şi Tănase, iar la 9 iunie, în etapa XXXII, reşiţenii obţineau victoria cu Universitatea Cluj (2-0) datorită lui Florea şi lui Gabel. În penultima etapă se remiza pe teren propriu (1-1) cu C.F.R. Cluj, un punct de care oaspeţii aveau mare nevoie pentru a nu retrograda, iar campionatul era încheiat cu amintita înfrângere de la Craiova. F.C.M. Reşiţa ocupa finalmente locul 8.

Marcatorii se numeau: Tănase (8 reuşite), Florea (6), Bojin şi Gabel (câte 5), Munteanu (4), Ologeanu, Bora, Filipescu şi Beldeanu (câte 2), Atodiresei (1), precum şi autogolurile lui Deselnicu (Craiova) şi Bölöni (A.S.A. Târgu-Mureş). Hergane a jucat în toate cele 34 de meciuri, fiind urmat de Florea, Gabel, Ologeanu, Filipescu şi Bojin.

Anul 1976-1977 accentua regresul echipei. Beldeanu a plecat la Universitatea Craiova, unde a avut evoluţii remarcabile. Apăreau jucători noi, precum Portik, Poraczky, Jacotă. Scorurile mari păreau să se reediteze când, în etapa a treia, reşiţenii erau învinşi de Corvinul Hunedoara cu 6-1. Însă în restul turului au fost rezultate mult mai strânse. La 19 septembrie era învinsă Craiova cu 3-2 (goluri Poraczky în minutul 4 şi Bora în minutele 70 şi 75). Au jucat: Windt – Chivu, Poraczky, Hergane, Filipescu – Portik, Gabel, Bora – Atodiresei (46 Căprioru), Tănase, Florea. Noile promovate F.C.M. Galaţi şi Progresul Bucureşti pierdeau la Reşiţa cu acelaşi scor (4-1), iar derby-ul bănăţean cu Politehnica Timişoara era tranşat prin golul lui Atodiresei din minutul 50 (1-0). Turul era terminat pe locul 10, cu 17 puncte în 17 meciuri şi golaveraj 24-25.

În retur, la 1 mai 1977 Bojin înscria în minutul 87 pentru 1-1 la Craiova, dar în etapa următoare reşiţenii pierdeau acasă, 1-3, cu Steaua. Un meci de pomină a fost cel de la Timişoara din 22 mai, când Poli conducea cu 2-0 la pauză, iar în repriza secundă rezultatul a fost întors senzaţional de Bojin, Poraczky şi Jacotă. După un 3-0 cu U.T.A. (Poraczky, Tănase, Gabel), se ajungea, în numai patru zile, la 0-5 la Constanţa, ultimele etape prefigurând dezastrul din campionatul următor. În ultimele şapte partide reşiţenii au mai câştigat una singură (1-0 cu F.C. Bihor), pierzând cinci, inclusiv 1-2 acasă cu F.C. Argeş şi 0-5 la Dinamo în ultima etapă. Golaverajul (43-55) semăna mult cu cel din anul precedent.

Au marcat în această ediţie Gabel (11 goluri), Bora (8), Bojin (6), Tănase (5), Florea (4), Poraczky (3), Atodiresei şi Jacotă (câte 2), Portik şi Filipescu (câte 1). Oamenii de bază au fost din nou Hergane, Bora, Florea, dar şi Poraczky, Gabel, Bojin şi Tănase.

Campionatul soldat cu retrogradarea echipei, 1977-1978, a prezentat, fireşte, puţine aspecte pozitive. Înfrângerile la scoruri mari abundă deja de la început (0-3 la Petroşani, 0-4 la Constanţa, 1-4 la Târgu-Mureş). După eşecul de la Constanţa din etapa a treia, antrenorul Ioan Reinhardt a fost înlocuit cu Cicerone Manolache. Acesta a debutat cu o victorie (3-0 cu F.C. Bihor), care s-a dovedit a fi un foc de paie. Au înscris Gabel (de două ori) şi Poraczky. Au jucat: Windt – Poraczky, Uţiu, Hergane, Boţonea (69 Filipescu) – Portik (79 Iovan), Gabel, Bora – Atodiresei, Bojin, Jacotă. În acest meci debuta Iovan, care în 1986, în calitate de căpitan al Stelei Bucureşti, primea Cupa Campionilor Europeni cucerită la Sevilla.

Următorul joc pe teren propriu era pierdut însă cu 0-2 în faţa Sportului Studenţesc, iar F.C.M. Reşiţa începea să se consolideze pe ultima poziţie în clasament. La 2 octombrie 1977, în etapa a opta, era smuls singurul punct în deplasare din acel campionat, 0-0 la Bacău, în componenţa: Windt – Uţiu, Poraczky, Hergane, Boţonea – Gabel, Portik, Bora – Atodiresei, Bojin, Florea. Urma o nouă victorie clară (3-0 cu C.S. Târgovişte), prin golurile lui Portik, Florea şi Gabel. Înfrângerea de acasă, 0-2 cu Politehnica Iaşi, lăsa echipa reşiţeană la trei puncte în urma penultimei clasate (pe atunci la o victorie se acordau doar două puncte), dar la 20 noiembrie ea reuşea să învingă Corvinul Hunedoara cu 4-1 (au înscris Oancea în minutele 40 şi 67, Florea în minutul 75 şi Atodiresei în minutul 80).

După o nouă victorie, 1-0 cu Poli Timişoara (Bora, minutul 34), era părăsit pentru ultima dată locul codaş, care era reluat din 27 noiembrie, odată cu înfrângerea cu 1-3 de la Arad. Dezastrul din ultima etapă a turului (0-4 acasă cu Steaua) făcea ca reşiţenii să ierneze pe ultimul loc, la cinci puncte distanţă de restul plutonului.

Returul începea la 26 februarie 1978 cu mici speranţe: 3-2 cu Jiul Petroşani (două goluri Atodiresei şi unul Oancea), însă echipa era neschimbată: Ilieş (35 Windt) – Chivu, Poraczky, Hergane, Boţonea – Bojin, Jacotă (46 Portik), Bora – Atodiresei, Oancea, Florea. A mai fost obţinută o victorie cu A.S.A. Târgu-Mureş (2-0) şi alta cu scandal cu Universitatea Craiova (2-1 prin golul lui Poraczky din minutul 85), însă ultimul loc era asigurat. Ultima victorie a fost realizată la 16 aprilie, în etapa XXV, 4-1 cu S.C. Bacău (Oancea, Poraczky din două penalty-uri şi Gabel), iar ultimul punct în etapa XXXII, la 4 iunie: 0-0 cu U.T. Arad. În rest, înfrângeri pe linie (1-2 acasă cu F.C. Argeş, 0-3 acasă cu Dinamo, 1-5 la Hunedoara, 0-3 la Timişoara etc.), ultimul joc fiind la Bucureşti cu Steaua (0-4) la 15 iunie 1978. Evoluau atunci: Windt – Chivu, Poraczky, Hergane, Uţiu – Portik (6 Iovan), Lepădat, Gabel – Atodiresei, Oancea (55 Jacotă), Florea. Tristul campionat era terminat cu 20 de puncte (penultima echipă avea 30!) şi golaverajul de 29-65.

Marcatorii de atunci au fost: Oancea (7), Gabel (5), Poraczky (4), Bora şi Atodiresei (câte 3), Portik şi Florea (câte 2), Bojin, Jacotă şi Uţiu (câte 1). Ultimul gol a fost înscris de Uţiu la Hunedoara. Jucătorii cei mai folosiţi au fost Hergane, Portik, Poraczky, Boţonea, Atodiresei, Florea şi Gabel.

Bilanţul total al celor şase ani de prezenţă a Reşiţei în Divizia A cuprindea exact 200 de partide. El era:

Total     200      69       42       89        244-302      180

Acasă    100      65       22       13        184-  84        152

Afară      100        4       20       76         60-218          28

În total au înscris 25 de jucători: Nestorovici (28), Beldeanu şi Florea (câte 23), Bora (22), Gabel (21), Atodiresei (19), Puşcaş (18), Tănase (13), Bojin (12), D. Georgescu, Filipescu, Poraczky şi Oancea (câte 7), Voinea (6), Ologeanu şi Munteanu (câte 4), Căprioru, Jacotă şi Portik (câte 3), Neagu, Szilagyi şi D. Popescu (câte 2), Roşca, Dumitru şi Uţiu (câte 1), precum şi 5 autogoluri ale adversarilor. Au evoluat în total 60 de jucători, lideri fiind Florea (184 de meciuri în toate cele 6 campionate), Atodiresei (174 tot în 6 campionate), Hergane (131), Filipescu (116), Bora (112), Kiss (107), Puşcaş (101), Beldeanu (100). Singurii care au evoluat în toate cele şase ediţii au fost extremele Florea şi Atodiresei, nişte adevărate simboluri ale Reşiţei acelui timp, şi portarul Ilieş. Au urmat 14 ani de anonimat în Divizia B, apoi puţinele bucurii din cursul anilor ’90.