Posts Tagged ‘Bocşa’

Mircea Rusnac – Cetatea Bocşa, martora unei zbuciumate istorii

13 ianuarie 2012

Fotografii de imaRESITA

O foarte importantă cetate medievală din sudul Banatului a fost cea de la Bocşa, situată la o înălţime de 125 m deasupra Bârzavei, în partea nordică, în dreptul fostei localităţi Vasiova. Acolo, pe dealul Buza Turcului, se mai păstrează ruinele unui castel nobiliar cu plan poligonal, care multă vreme fusese reşedinţa unei familii de nobili români. (1) Începuturile sale însă se pierd în negura timpurilor.

Pentru apărarea intrării înspre valea Bârzavei existase un grup de cetăţi care dominau zona şi care administrau câte un domeniu, precum cele de la Caraşova, Bocşa şi Borzafew (Obârşia Bârzavei). Ultima, situată în zona Reşiţei sau mai în amonte pe Bârzava, nu a fost identificată nici până în prezent, deşi Coriolan Cocora încercase să o plaseze în punctul Ogăşele din cartierul Moroasa, unde se văd ruinele unei biserici. (2) În schimb, celelalte două îşi etalează rămăşiţele seculare pe înălţimile din regiune. Este foarte posibil ca pe lângă ele să mai fi existat şi alte cetăţi, cărora li s-a mai păstrat numele în documente, însă nu li se mai găsesc urmele după atâta timp. (3)

Aceste cetăţi în prima lor formă au fost întemeiate încă de romani, unele păstrându-şi numele latin, fiind apoi refăcute de români ca sedii ale diferiţilor cnezi. Când ungurii au pătruns în Banat cetăţile existau, astfel încât niciun izvor maghiar nu menţiona nimic despre construirea lor, ci numai despre faptul că ele se aflau în regiune. (4) Din perioada feudalismului timpuriu (secolele XI-XIV) a fost identificată o aşezare în preajma Bocşei, la punctul Gruniul Cetăţii, precum şi o fortificaţie din pământ. (5)

Bocşa era amintită documentar pentru prima oară într-un tablou de zeciuială papală din 1333, când aparţinea de protopopiatul catolic de Caraşova. (6) Apoi timp de două secole nu s-a mai spus nimic despre ea. Este perioada în care era des menţionată cetatea Cuieşti, fapt care a determinat pe unii istorici să le considere ca fiind una şi aceeaşi. Discuţia însă pe această temă este departe de a se fi încheiat.

Primul district privilegiat bănăţean atestat documentar, în 1341, apoi în anii 1349-1351, a fost Cuieşti (districtus Kuest), pe care Vasile V. Muntean îl localiza la Găvojdia. (7) Peste câţiva ani, în 1370, era menţionat şi Radul vayvoda comes de Kuesd, unul dintre cnezii şi voievozii locali. (8) Cetatea Cuieşti sau „Cetatea Pietroasă” (din maghiarul „köves” – pietros) era amintită odată cu cnezii din districtul aparţinător în 1376 (kenezius de districtu castri Kuesd) şi în 1395 (castrum Kwesd), (9) însă pentru Ilie Uzum localizarea acesteia nu putea fi făcută în mod sigur. (10) Ea a fost plasată la Bocşa începând din 1964 de către Pavel Binder, urmat apoi de alţii. (11) Ţinând cont de absenţa menţionării Bocşei în acest interval şi de nedescoperirea unor urme sigure ale cetăţii Cuieşti, acestea pot fi în mod provizoriu considerate drept identice, însă orice element nou apărut ar putea modifica această teorie.

Bocşa reapărea în documente în anul 1534, când cetatea era stăpânită de trei fraţi nobili români (Petru, Martin şi Ladislau Racoviţă), care au făcut legământ cu alt nobil român, George Vrabie, să o păstreze în composesorat, apărându-se reciproc şi fără să uneltească unul împotriva altuia pentru a se scoate din dreptul de posesiune a cetăţii (ex castro Bokcha). (12) Iar în 1552 George Racovsky (probabil un Racoviţă maghiarizat) raporta regelui Ferdinand al Ungariei despre situaţia comunelor Jdioara şi Bocşa (Baczka), aflate atunci în posesia sebeşenilor (Caransebeş) şi a lugojenilor şi aparţinând Timişoarei. El amintea că de la Bocşa s-ar fi putut administra foarte bine Banatul Severinului, căci acolo se găseau şi mine de aur. (13) De altfel, încă dintr-un document emis de regele ungur Sigismund la 14 februarie 1395 era pomenită existenţa mai multor sate locuite de lucrători minieri şi a minelor de fier care aparţineau cetăţii Cuieşti din comitatul Caraş. (14) Mineritul avea puternice tradiţii în regiune. În 1594 era menţionată o aşezare de mineri numită Bokkhiara. (15) O serie de obiecte de fier, unelte de minerit şi urme ale cuptoarelor de redus minereul de fier din secolele XVI-XVII au fost descoperite chiar în teritoriul oraşului Bocşa, pe valea Bichiştinului. (16)

În anul 1563, cetatea era denumită Castellum Turcarum Bokchija, ajunsă în posesia otomanilor după căderea Timişoarei şi capitularea cetăţilor Lipova, Caransebeş şi Lugoj. Turcii au predat aceste oraşe principelui Transilvaniei Ioan Sigismund, însă Bocşa au păstrat-o în stăpânirea lor ca aparţinând districtului Timişoarei. (17) În 8 iulie 1595 banul Caransebeşului, românul George Borbely, a atacat cetatea cu 27 de tunuri mici, cucerind-o şi ucigând garnizoana turcească. Apoi cetatea a fost cumpărată cu 3.000 de fiorini de către nobilul Fodor Francisc din Caransebeş. (18)

În 1597 Sigismund Bathory a donat cetatea, împreună cu comunele Doclin şi Biniş, lui Nicolae Negul din Caransebeş. Dar în acelaşi an principele a dăruit-o şi lui Andrei Barcsay, care însă nu a putut-o lua în stăpânire deoarece era revendicată şi de Ana Pubek, născută Racoviţă, urmaşa vechilor proprietari. (19) În 1604 a ajuns din nou sub stăpânire turcească, dar în acelaşi an a fost dăruită de Sigismund Rakoczy lui Ştefan Trâmbiţaş din Lugoj. În 1658 sau la începutul anului următor, cetatea Bocşa a fost aruncată în aer pentru a nu cădea sub stăpânire turcească, însă ulterior a fost reconstruită. (20) În 1694 era pentru scurt timp în stăpânirea turcilor, însă după izgonirea lor cetatea nu a mai fost reclădită. (21) Din ea se mai păstrează relativ bine un singur turn.

În conscripţia lui Marsigli din 1690-1700 erau amintite satele Ezeriş, Târnova, Reşiţa, Câlnic, Vasiova, Doclin, Ramna, Fizeş, Jidovin (Berzovia), Şoşdea, Gătaia, Semlac, Butin şi Moraviţa (Ocna de Fier) ca aparţinând de districtul Bocşa (Bokcsény – Bocceni). (22) Iar pe harta întocmită de generalul Mercy în 1723 figura cu numele Poksan, cu menţiunea „Schloss”, drept nouă comună germană, situată lângă „Vasiova Eisenhammer” din districtul Vârşeţului. (23) Odată cu stăpânirea austriacă, Bocşa şi Banatul intrau în faza dezvoltării industriale, care marca începutul epocii moderne în regiunea noastră. Zbuciumata istorie a cetăţii Bocşa, ale cărei ruine pot fi admirate pe dealul Buza Turcului, a rămas în urmă, împreună cu vremurile tulburi cărora a trebuit să le facă faţă.

Note:

1 Judeţele patriei. Caraş-Severin, Bucureşti, 1981, p. 306.

2 Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reşiţa, Reşiţa, 1938.

3 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 59.

4 Ibidem.

5 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa (1771-1971), vol. I, Reşiţa, 1971, p. 32.

6 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

7 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 95.

8 Ibidem.

9 200 ani…, vol. I, p. 39.

10 Ibidem; Judeţele patriei…, p. 68.

11 Pavel Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII, 1964, p. 321.

12 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

13 Ibidem.

14 200 ani…, vol. I, p. 45.

15 Ibidem, p. 46.

16 Ibidem, p. 47.

17 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 59.

18 Ibidem, p. 59-60.

19 Ibidem, p. 60.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 200 ani…, vol. I, p. 44.

23 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 60.

Reclame

Mircea Rusnac – Două personalităţi uitate ale Banatului: Julius şi Ladislaus Horvath

19 decembrie 2010

În cele ce urmează vom urmări pe scurt biografia unor oameni care ar fi trebuit să reprezinte nişte mândrii pentru Reşiţa şi pentru Banat, dar care, datorită vremurilor pe care le-au trăit, au rămas în anonimat. Acum îi putem face cunoscuţi cititorilor prin grija lui Anton Schulz, prieten statornic al blogului nostru. Datele i-au fost oferite de bocşanul de origine Octavian Vasiliu, domiciliat acum în Austria, amândoi fiind legaţi prin pasiunea comună pentru filatelie. Pentru informaţiile oferite le mulţumim amândurora.

Primul specialist menţionat, Julius Horvath, s-a născut în 8 ianuarie 1886 la Somogyvar, actualmente în Ungaria. A învăţat de tânăr meseria de lăcătuş la fabrica „Fraţii Solymos” din Arad, apoi a lucrat, în intervalul 1904-1917, ca lăcătuş, controlor şi maistru provizoriu la Fabrica de maşini agricole din Bocşa, care pe atunci aparţinea de St.E.G. Tot acolo s-a căsătorit cu Emilia Sörös, sora bunicii lui Octavian Vasiliu, având un fiu. Între 1917 şi 1929 a fost maistru la Forja U.D.R. de la Reşiţa, devenind apoi prim-maistru, adică un fel de şef de secţie, la Forjă, până în data de 1 noiembrie 1940. Din acel moment, destinul său a cunoscut o întorsătură bruscă.

Prin adresa U.D.R. nr. 81.764 din 25 octombrie 1940 era înştiinţat scurt că i-a fost desfăcut contractul de muncă: „Întrucât dv. aţi luat parte la acţiuni politice contrare intereselor statului, vă denunţăm angajamentul pe data de 1 noiembrie 1940, fără preaviz (subl. n.).” Pe document se găseşte şi răspunsul manuscris al lui Julius Horvath: „Rezervându-mi dreptul de preaviz de un an ce mi se cuvine după 38 ani de serviciu cinstit şi toate celelalte drepturi.” SCAN0001[1]

Pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să precizăm că în acel moment România era sub conducerea generalului Antonescu şi a legionarilor, care nu tolerau atitudini politice contrare mişcării lor. Iar conducerea U.D.R. din acea perioadă, când o importantă parte din acţiuni era deţinută de capitalul german, nu putea decât să se conformeze situaţiei existente. Din acest motiv, printre victimele colaterale s-au aflat şi unii buni specialişti, cu o mare vechime în domeniul în care munceau, precum a fost şi cazul lui Julius Horvath.

După lovitura primită în felul acesta, cu toate că mai târziu a făcut contestaţie, el nu a mai lucrat nicăieri. În scurtă vreme s-a îmbolnăvit de tromboză şi nu a mai putut ieşi din casă. În acea perioadă a şi devenit filatelist, de la el învăţând această preocupare şi Octavian Vasiliu. Horvath a murit la Bocşa, pe Str. Teilor, în anul 1967.

Un destin nefericit a avut şi fiul său, Ladislaus Horvath, care se născuse tot la Bocşa, la 6 februarie 1911. El a făcut studii de medicină la Universităţile din Tübingen şi Viena, carnetul său de student de la Tübingen fiind acesta: SCAN0002[1] A murit însă la doar 30 de ani, la 31 iulie 1941, de septicemie, la spitalul din Dej, unde profesase şi ca medic. Este înmormântat la cimitirul catolic din Bocşa Montană.

Acestea au fost pe scurt vieţile a doi oameni strâns legaţi de trecutul Banatului, fiind dintre aceia care au ilustrat perioada glorioasă a acestuia. Însă unele tragice împrejurări i-au împiedicat să dea întreaga măsură a valorii lor şi evenimentele ulterioare i-au lăsat în anonimat. De aceea este datoria istoricilor să scoată la lumină evenimente şi personalităţi uitate, care merită să fie cunoscute acum de fiecare dintre noi.

Mircea Rusnac – Cândva, Bocşa a fost staţiune climaterică

28 mai 2010

                        Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una foarte prielnică pentru localitatea Bocşa Montană, aflată la circa 20 km de Reşiţa pe drumul către Timişoara. Fiind aşezată la altitudinea de 189 m peste nivelul mării şi beneficiind de un aer curat şi sănătos, ea a fost declarată staţiune climaterică prin decizia Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale nr. 46.713 din 25 iulie 1931.

                        Cu 786 de case şi locuită de numeroase etnii, Bocşa Montană era reşedinţă de plasă. Ea dispunea în acei ani de hotelul „Cerbul de Aur”, situat în centru şi având 30 de camere, restaurant, cafenea, cazinou, grădină de vară cu popicărie şi sală de dans cu scenă; de restaurantul „Unirea”, fost cinematograf, care avea o sală de dans şi o bibliotecă; de restaurantele „Becher” şi „Lupu”; de ştrandul şi restaurantul „Paradis”, care avea şi o pescărie pentru crapi, popicărie, arenă de tenis şi un parc al rozelor cu muzică de salon şi de jazz. Ştrandul era într-un bazin din beton cu apă curgătoare.

                        La aproximativ 1 km distanţă de comună se afla restaurantul „Bocşa Izvor” sau „Bründl”, cu popicărie şi instalaţii de gimnastică şi canotaj. Lângă el era atelierul fotografic „I. Dreher”. Fiind o zonă de vilegiatură, tot acolo se găsea platoul „Maier”, înconjurat de pădure bine întreţinută, cu o arenă sportivă şi cu locul unde a fost organizată prima tabără bănăţeană de cercetaşi.

                        La 1,5 km către est se aflau cele mai mari cuptoare de var din ţară, de la Colţan, zonă în care erau şi două peşteri mari, dintre care una avea, potrivit unei variante, nu mai puţin de 48 km lungime. Alte frumoase locuri de excursie în zona Bocşei mai erau: „Valea Medreşului”, unde vara erau organizate petreceri în aer liber, „Capela Calvariei”, de pe care în zilele senine se putea vedea până la Dunăre, „Smida”, pădurea de brazi de la „Măgura”, mina străveche de la „Buza Turcului” sau mânăstirea „Godinova”. Toate acestea se situau în locuri puternic împădurite.

                        Un rol important l-a jucat atunci sanatoriul „Dr. Velicsek”, pus la dispoziţia bolnavilor de nervi, anemie, inimă sau piatră la ficat. Acesta avea peste 100 de camere, oferind o îngrijire specială celor internaţi. El nu era frecventat doar de cetăţeni români, ci şi de bolnavi din Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria.

                        Din comitetul de conducere a staţiunii climaterice Bocşa Montană făceau parte, printre alţii, Ionel Gaşpar, Francisk Kakerda, ing. Cornel Manciu, ing. Stefan Schick, dr. Cornel Petricu, dr. Liviu Ronca, dr. Ion Fira, primarul Vasile Perian etc.

                        Conform lui Ion Păsărică: „În zilele de târg furnică aci o lume amestecată, judecând după costume şi limbi, ce-i dă aspectul unei expoziţii cosmopolite, în care nu ştii ce să priveşti mai întâi: faţa îmbujorată a ţăranului român de baştină, melancolia şvabului bălan sau mustaţa răsucită spre urechi a ungurului.” În apropiere se aflau şi alte locuri de mare interes turistic, precum Ocna de Fier, Dognecea, Cacova sau Dealul Ariniş, cu o înălţime de 550 m şi pe care fuseseră descoperite urme de elefanţi şi de cai de mare.

                        După război, staţiunea Bocşa Montană a dispărut. Cazul cel mai elocvent este cel al sanatoriului Velicsek, transformat în Casă de cultură. Fosta proprietate mai cuprinde şi alte clădiri, precum şi un teren cu parc de circa 3 ha. Retrocedat foştilor proprietari, nu se ştie care va fi soarta sa viitoare, dată fiind intenţia acestora de a-l vinde. În acest fel, nici Bocşa nu face excepţie de la incertitudinile care bântuiesc astăzi multe moşteniri istorice.

                        Situată pentru prea puţin timp pe harta turistică a Banatului, staţiunea climaterică Bocşa Montană trebuie să fie cunoscută de publicul de astăzi, în speranţa unei viitoare renaşteri, pe care ar merita-o din plin.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 42; Francisk Kakerda, Bocşa Montană – staţiune de cură şi turism, în Fruncea – revistă bănăţeană, an. III, nr. 24, 4 iunie 1936; Gabriela Şerban, La Bocşa, istoria are prioritate!, în Gazeta Bocşei, an. IV, nr. 1-3 (33-35), ianuarie-martie 2010, p. 7.

Mai multe imagini din perioada de înflorire a Bocşei pot fi văzute aici.

Mircea Rusnac – Perioada de apogeu a activităţii culturale în Banatul montan

23 aprilie 2010

                       

Casa Muncitorească din Reşiţa (astăzi dispărută)

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, Banatul montan a cunoscut o frumoasă activitate culturală, manifestată pe multiple direcţii. Era o perioadă de avânt economic, care a atras o evoluţie favorabilă şi în celelalte aspecte ale vieţii locuitorilor. Nu întâmplător, tocmai centrele industriale ale regiunii au avut parte şi de o dezvoltare din punct de vedere cultural şi spiritual. Populaţia acestora dispunea de mult timp liber, după statuarea zilei de lucru de opt ore, astfel încât, la fel ca şi în cazul fenomenului muzical analizat de noi anterior, mulţi au putut să-şi folosească talentul şi înclinaţia către diferite domenii spirituale. Rezultatul a fost pozitiv pentru întreaga comunitate, marcând un pas înainte pe drumul culturii şi al civilizaţiei.

                        În luna octombrie 1875, la Reşiţa s-a ţinut Adunarea generală a Societăţii pentru fond de teatru român. Totuşi, în plan local o trupă de diletanţi avea să fie înfiinţată numai în 1886, sub conducerea lui Ion Dolorean. Din aceasta făceau parte actorii amatori Elisabeta Bârnau, Ecaterina Racocian, Adela Pocrean, Elisabeta Stancovici, Maria Chiorean, Carol Jianu, Simion Pateşan, Iosif Barbu, Iosif Pocrean, Traian Baiaş, Ion Spineanu şi Romul Liuba.

                        Între timp, în 1881, se constituise la Reşiţa „Asociaţia generală de lectură” a locuitorilor germani („Allgemeiner Leseverein”), care va avea pentru mult timp un rol foarte important. În perioada 1885-1894, Corneliu Diaconovici, născut la Bocşa Germană, a tipărit la Reşiţa Romänische Revue, prima revistă în limba germană care a propagat valori culturale româneşti. Un colaborator apropiat al său în editarea acestei reviste a fost reşiţeanul Ludwig Vinzenz Fischer, care provenea dintr-o familie muncitorească. Tot Corneliu Diaconovici avea să editeze la Sibiu în perioada 1898-1904 prima Enciclopedie în limba română.

                        În anul 1887 a apărut săptămânalul Reschitzaer Zeitung, redenumit din 1889 Allgemeine Volks-Zeitung (Ziar general popular). În acel timp, la Reşiţa activau librăriile lui Wunder, Stein şi Weiß, dezvoltându-se mult apariţia de publicaţii periodice. În anii de final de secol XIX, la Oraviţa apăreau două săptămânale: Orawiczaer Wochenblatt (Foaie săptămânală orăviţeană), scos de tipograful Johann Wunder, şi Orawiczaer Zeitung, editat de tipograful C. Kehrer.

                        Tot în anii 1890, la Reşiţa activau cu succes dascălii Ludwig Mottl, Adalbert Henn, Josef Tietz şi Ernst Speidl. Dacă primii trei au fost şi buni dirijori de coruri, Speidl a fost pasionat de cercetarea istoriei vechi. El a descoperit la Colţan, lângă Bocşa, un depozit de unelte şi podoabe din epoca bronzului, dovedind existenţa activităţii miniere în această regiune încă din vremuri îndepărtate. Şi anterior mai avuseseră loc descoperiri arheologice importante în împrejurimile Reşiţei. În 1880, un miner din Secu a găsit în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baciului câteva sute de monede romane de argint care proveneau din timpul a 16 împăraţi, de la Marcus Aurelius până la Filip Arabul şi Decius. Acest fapt dovedeşte prezenţa romanilor în preajma Reşiţei actuale cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. Iar în 1882, arheologul maghiar Gábor Téglás a descoperit la Cracul cu Aur de lângă Bocşa urmele unei mine romane, împreună cu o serie de unelte specifice. Tot el a demonstrat existenţa la Bersobis (Berzovia de azi) a unei tabere întărite a romanilor pe cursul văii Bârzavei.

                        La Timişoara a apărut în 1895 un ghid turistic al Banatului, intitulat Wegweiser durch Süd-Ungarn, editat de „Asociaţia carpatină a Ungariei de Sud”. Acesta conţinea peste 700 de pagini, incluzând şi o primă descriere consistentă a Banatului de munte. La întocmirea ghidului au luat parte mulţi specialişti din întreaga regiune, între care orăviţenii Otto Becker, Dr. Alexander Köváry şi Dr. Paul Fitz, reşiţeanul Alexander Mihalik şi Felix Milleker din Vârşeţ.

                        În 1897, la Anina notarul Friedrich Stock a organizat pentru nou înfiinţatul sindicat al minerilor şi metalurgiştilor din localitate o primă bibliotecă muncitorească din regiunea montanistică a Banatului. Tot atunci, maestrul de cor Franz Hummel din Steierdorf a înfiinţat Secţia de cânturi a Asociaţiei sindicale, primul cor muncitoresc din această regiune. Acest cor s-a asociat cu o formaţie de diletanţi, constituindu-se primul ansamblu artistic muncitoresc din Banatul montan. În 1904 era deschisă şi la Reşiţa o bibliotecă sindicală.

                        La începutul secolului al XX-lea, teatrul de diletanţi din Reşiţa a beneficiat de susţinerea deosebită a lui Iosif Velceanu. În 1902 a fost construită şi o scenă după modelul oraşelor mai mari, cu cortina pictată după moda vremii, cu rampă, reflectoare, culise şi cu un aparataj de scenă destul de modern. În 1903, repertoriul diletanţilor din Reşiţa Montană a cuprins piesele Herşcu Boccegiul de Vasile Alecsandri şi Salon fără pat de Teochar Alexi, spectacolele desfăşurându-se în localul Casinei române. Un alt conducător eficient al Societăţii pentru fond de teatru român a fost la începutul secolului Aurel P. Bănuţ.

                        În decembrie 1908, diletanţii corului din Reşiţa Română au prezentat şi ei piesa Sătenii de Alexandru Petrin, în regia învăţătorului Ion Mărilă. În februarie 1909 a fost jucat spectacolul cu piesa Trei doctori, localizare de Virginia A. Vlaicu, în sala mare a ospătăriei S. Cioran. A urmat apoi aproape un deceniu de stagnare a mişcării teatrale reşiţene, incluzând perioada primului război mondial. În 1919 amatorii din Reşiţa au reluat activitatea, prezentând şi multe nume noi, practic o nouă generaţie de actori.

                        În perioada interbelică, la Reşiţa au prezentat spectacole trupe de turneu de la Teatrele Naţionale din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi de la Teatrul de Vest din Timişoara. În schimb, diletanţii reşiţeni au avut o activitate mai redusă, cu excepţia liceenilor şi a tinerilor. Trebuie să menţionăm faptul că în localitate a fost prezent de mai multe ori şi marele actor de revistă Constantin Tănase, care a susţinut şi aici, cu mult succes, celebrele sale cuplete satirice. În anii ’30 ai secolului, la Reşiţa activa societatea culturală „Junimea reşiţeană”, care prezenta în dese rânduri şi spectacole de teatru amator. În aceeaşi perioadă interbelică, teatrul de amatori a fost susţinut şi de coriştii Reuniunii de cântări, lectură şi muzică a plugarilor din Reşiţa Română.

                        Încă din anii ’20, la Reşiţa erau trei cinematografe, în care erau proiectate în special filme germane, însă subtitrate şi în limbile română şi maghiară, iniţial fiind filme mute, apoi şi cu sonor. Tot atunci funcţionau librăriile lui Anton Neff şi a fraţilor Deutsch, la care predominau de asemenea cărţile în limba germană, apărute la editurile germane şi austriece. Existau şi patru tipografii, dovedind o viaţă culturală intensă.

                        În aceiaşi ani, la Reşiţa apăreau două ziare în limba germană. Reschitzaer Zeitung era editat de proprietarul de tipografie şi librărie Adolf Weiß. În 1922 acest ziar era condus de preotul Paul Fulda, iar în 1927 de profesorul Alexander Tietz. Săptămânalul Reschitzaer Wochenschau era editat de tipograful Anton Leeb. La Oraviţa, librarul Josef Kaden conducea publicaţia Orawitzaer Wochenblatt, iar la Bocşa proprietarul de tipografie Adolf Rosner edita Bogsaner Zeitung.

                        În 1921, sindicatul muncitorilor metalurgişti din Reşiţa a cumpărat o casă mare de la familia Weiß, organizând în continuare acolo şi o bibliotecă muncitorească cu mai multe mii de volume şi un club de lectură unde se puteau citi ziare muncitoreşti editate la Viena, Timişoara şi Cernăuţi în limba germană.

                        Începând din 1926, preotul romano-catolic reşiţean Matthias Lischerong a dus o intensă activitate pentru întărirea unităţii comunităţii catolice, îndreptându-şi în mod special atenţia către tineret. El a fost secondat în acest sens de fiul de muncitori Karl Wanya, viitor medic. Organizaţia de tineret Wandervogel (Pasărea călătoare), înfiinţată în 1925, făcea turnee prin localităţile germane ale zonei montane a Banatului, prezentând spectacole de cântece, dansuri şi teatru. Din repertoriul său făceau parte atât melodii populare, cât şi compoziţii de Bach, Händel, Purcell, Haydn sau Mozart. Cei mai activi membri erau fiii de muncitori şi meseriaşi Koloman Stieger, Hans Kurath, Fritz Guth şi violonistul şi dirijorul Josef Williger.

                        În anul 1928, care a fost declarat Anul internaţional Schubert, un număr de 50 de corişti reşiţeni au participat la Viena la un festival internaţional de coruri. În anul următor a fost înfiinţată la Reşiţa organizaţia social-democrată T.M.S. (Tineretul Muncitoresc Socialist), condusă de Ion Muntean, apoi de Hans Langhardt (preşedinte) şi de Georg Hromadka (secretar). Aceasta avea un cor propriu, o echipă de teatru şi o bibliotecă.

                        În anii ’30, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost construite Case muncitoreşti, expresii ale puterii sindicatelor din acel timp. Tot atunci, la Reşiţa apăreau două şi temporar chiar patru săptămânale în limba germană. Marcel Fischer şi Georg Hromadka au editat în 1932 săptămânalul Das Freie Wort (Cuvântul liber), care a devenit rapid forumul de expresie al social-democraţiei locale. Hromadka efectuase în anii 1930-1931 un stagiu de voluntariat ziaristic la Berlin. Încă din momentul ajungerii lui Hitler la putere, acest ziar a tras un semnal de alarmă prin articolul lui Hromadka intitulat: O să cadă capete? La rândul său, Alexander Tietz a înfiinţat în 1934 săptămânalul Bergland (Ţinutul muntos).

                        Acestea au fost unele dintre activităţile culturale ale Banatului montan din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial. A fost o perioadă de avânt şi efervescenţă, care a evidenţiat în mod special regiunea noastră. O perioadă de apogeu rămasă neegalată ulterior, cu toată intruziunea statului comunist în manifestările culturale, devenite inevitabil şi propagandistice. Cultura, ca şi arta, nu se pot dezvolta decât în mod liber, fără planuri şi dispoziţii de sus. În acest sens, activitatea desfăşurată în centrele bănăţene între anii 1875-1940 este mai mult decât edificatoare.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Traducerea în limba germană a acestui articol, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Revoluţia din decembrie 1989 în oraşele judeţului Caraş-Severin

14 noiembrie 2009

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din păcate, în final s-au înregistrat şi şapte victime şi în plus au fost şi serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.