După desființarea, din dispoziția marilor puteri, a Republicii Bănățene, la 21 februarie 1919, teritoriul acesteia a fost împărțit între România, Serbia și Ungaria. A urmat un proces grăbit și intens de colonizare a părților dobândite de statele respective, cu intenția clară de a modifica raportul etnic în favoarea lor. Despre calitatea noilor veniți scria deja la 18 noiembrie 1919 politicianul din Banatul sârbesc Vasa Stajić în publicația Zastava: „În regiunile noastre s-au stabilit companii de tâlhari, în stare de ebrietate și răzvrătiți, care au început să sugă inima și seva Voivodinei uluite și sub impresia unor mari evenimente. Precum hoarde sălbatice și hiene însetate de sânge, ticăloși și oameni egoiști au atacat regiunile noastre, pentru a jefui, pentru a devaliza aceste regiuni ca nimeni înainte.”
În anul următor, la 16 aprilie 1920, gruparea majoritară a șvabilor bănățeni, condusă de Gaspar Muth și Franz Blaskovits, a trimis un memoriu Conferinței de pace, în care cerea înființarea Republicii Banatia, formată din Banat și Bacica și organizată în cantoane după modelul elvețian, cantoane care urmau a fi administrate de etniile predominante. Memoriul fiind respins ca o cerință a șvabilor, considerați parte a poporului german, învins în recent încheiatul război mondial, procesul de asimilare a Banatului a continuat anii următori.
În 1921, două importante personalități românești au exprimat temeri privind politica urmărită în Banat, care nu putea duce decât la ruinarea regiunii. Victor Babeș îi scria la 20 februarie lui Sever Bocu: „Doresc din tot sufletul Unirea tuturor românilor și dezaprob orice tendință separatistă, dar nu pricep această Unire ca să fim excluși din drepturile și de la folosința bogățiilor noastre, invadați și reduși la rolul unei colonii cucerite de către politicienii egoiști din toate partidele ale Vechiului Regat și ale Ardealului.” Iar în același an, Ioan Slavici își arăta în cartea Închisorile mele aceeași neîncredere în metehnele noilor stăpâni: „Stau pe gânduri și mă uit împrejurul meu și nu îndrăznesc să mă bucur de norocul cel mare, ba câteodată jale adâncă mă cuprinde în fața temerii ca nu cumva mâine ori poimâine la Chișinău, la Cernăuți, la Brașov, la Oradea Mare, la Arad, la Timișoara, ba poate chiar și la Sibiu, să fie cum e azi la București.”
Aceste idei au fost mult dezvoltate de Traian Vuia în scrisoarea din 11 aprilie 1922 către George Dobrin. Este adevărat că mai târziu Vuia și-a modificat punctul de vedere, însă scrisoarea aceasta, însoțită și de alte mărturii ale sale din perioada imediat posterioară dezmembrării Banatului, reflectă cât se poate de exact realitatea de atunci. Așadar: „Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet și au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide ușa casei în care noi am intrat de voie (…).
Când în 1917 și 1918, prin forța împrejurărilor și neîmpins de nicio ambițiune personală, am fost silit să mă ocup de prepararea Unirii noastre, a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat). Ei nu admiteau nici măcar termenul <<unire>>. Baza anexărei după dânșii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raționamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internațional numește <<droit de conquete>> (…).
C-un cuvânt, <<Unirea>> a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr (…).
Până în timpurile mai recente am avut credința că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioții dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor.”
Dovada că și în partea cealaltă a Banatului lucrurile decurgeau în același mod este că la 22 octombrie 1922 Jaša Tomić, cel mai înfocat susținător al unirii cu Serbia, a decedat în urma unui atac vascular cerebral provocat de marile dezamăgiri survenite în urma acestui act.
Luând cuvântul în Parlamentul României la 18 decembrie 1923, Sever Bocu dădea glas disperării bănățenilor de după dezmembrarea forțată a regiunii lor: „L-au despicat, după o înțelepciune solomonică, Banatul în două și azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părți, amândouă, căci pe locul amputației se scurge sângele și puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferința, răbdarea, 5-10-15 ani, nu știm, dar ceea ce știm e că o reacțiune e pe drum, masele dezamăgite, decepționate de greutăți de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării care înlătură condiții indispensabile, organice de viață, detestă până și ideea de stat național, ce poate da loc la așa ecrescențe.”
O problemă care producea mari necazuri exponenților Banatului din ambele părți ale frontierei era pericolul balcanizării, reprezentat de politica diriguitorilor României și Iugoslaviei de a transpune în această regiune central-europeană metehnele cu care crescuseră și cu care erau familiarizați. Ea răzbate strident din luările de poziție din perioada 1919-1924 în special, dar și mai târziu, tot mai sporadic pe măsură ce această politică se instaura într-un mod temeinic. Traian Vuia scria în 1922: „Dacă guvernul din București nu comite greșeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiață, ca măgarul, și dacă o nouă comoțiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizați. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe frații noștri de dincolo de Carpați. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoși prin contactul lor cu cele sănătoase, ci și cele bune vor putrezi.” Sever Bocu adăuga la cele de mai sus: „Centralismul nu are naționalitate; el a dus, fie că a fost unguresc sau românesc, la aceleași concluzii logice: exploatare sau sărăcie.”
În 1924, scriitorul Miloš Crnjanski demonstra că și în Banatul sârbesc era exact aceeași problemă: „Trecerea de la modul de guvernare central-european la cel balcanic a fost un șoc cultural, mai ales pentru Voivodina, deoarece a reprezentat un avantaj al exploatării speciale.” Iar ceva mai târziu, Constantin Daicoviciu adeverea și el: „Și așa mi-am dat seama care e diferența între administrația austro-ungară și cea românească.”
Concluzia acelor ani era de asemenea identică pe ambele părți ale graniței româno-sârbe. În 1919 deja, Vasa Stajić încheia deznădăjduitul său articol din Zastava: „Voivodino, plângi, că nu ai de ce să te bucuri.” Sever Bocu exclama disperat în Parlament în 1923: „Vă implor în numele Banatului, nu ratificați acest tratat!” Amândoi aveau dreptate. Era în fond opinia bănățenilor într-o epocă în care ei erau prea mici pentru a le fi vocea ascultată.
Istoria Banatului 