Bozovici în anul 1907. Sursa: Banatul de altădată (pe Facebook).
Almăjul este o depresiune intramontană între Masivul Semenic la nord, lanţul muntos al Aninei şi Munţii Almăjului la sud. Valea Almăjului a fost denumită astfel din vechime, fiind amintită cu acest nume în izvoarele scrise ale evului mediu. (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Bucureşti, 1977, p. 15.) Ea are o lungime de 30,75 km şi o lăţime de 12,75 km, suprafaţa sa totală fiind de 1.144 kmp. Dintre aceştia, numai 12,87% sunt cultivaţi, restul fiind format, datorită reliefului, din păduri, fâneţe, islazuri şi poieni. (p. 16)
În acele locuri romanii au exploatat aur, atât prin guri de exploatare, cât şi prin cernerea nisipului din râuri şi pârâuri. (p. 16) Urme ale antichităţii sunt cetatea dacică de la Grădiştea-Dalboşeţ, villa rustica de la Dragomireana-Dalboşeţ, cetatea romană de lângă cimitirul catolic din Bozovici, o piatră funerară la Ogei-Prigor (p. 19), alta lângă Dragomireana-Dalboşeţ, o piatră cu inscripţie latină în locul denumit „cetate” la Bozovici, o mare lespede de piatră şi un suport de treaptă din piatră la Comoara-Prilipeţ, sarcofage din piatră şi monede tot acolo, dar şi în alte locuri. (p. 20)
Perioada migraţiilor nu a afectat prea mult aşezările existente în Almăj, datorită zonei ferite în care se aflau. S-au păstrat monede bizantine şi bulgăreşti la Pătaş şi Şopotu Nou, aşezarea intrând sub administraţia voievozilor bănăţeni Glad şi Ahtum în secolele X-XI. (p. 20) Din secolul al XIII-lea, Regatul maghiar a introdus în Banat comitatele Timiş, Cenad şi Caraş, precum şi Banatul de Severin. În secolul al XIV-lea în Banat existau opt districte româneşti, inclusiv Almăjul, cărora regii unguri le-au acordat privilegii multiple prin diplomele din 1457 şi 1552, acestea trebuind în schimb să apere hotarele răsăritene ale Ungariei. (p. 20)
În anul 1430, regele Sigismund menţiona în Almăj cnezate şi aşezări stabile care cuprindeau 504 ţărani liberi, 32 de grăniceri şi 26 de curieri. În acelaşi an venea acolo banul Severinului Nicolae Radwitz pentru a judeca unele pricini apărute între nobili şi cnezi. (p. 20)
Din secolele XIV-XV datează primele aşezări existente şi azi, în locuri ferite şi în poieni, fiind ulterior denumite „sălişte”, la Pătaş, Gârbovăţ, Lăpuşnic etc. Până în secolul al XVII-lea aveau să apară şi satele Bănia, Borlovenii Vechi, Bozovici, Dalboşeţ, Moceriş, Prigor, Prilipeţ, Putna, Rudăria şi Şopot. (p. 21) În 1484, conscripţia aşezărilor din Almăj, făcută din motive atât militare, cât şi financiare (impuneri de dări), menţiona Bănia, Bozovici, Lăpuşnic, Moceriş, Prigor, Prilipeţ şi Rudăria. Conscripţia din 1603 adăuga Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Putna şi Şopot. În 1484 mai erau amintite şi câteva sate care între timp au dispărut (Gârlişte, Rustnic, Herniac), la fel în 1550 (Padeş) şi în 1552 (Margine şi Sălişte). (p. 22)
Printre cnezii locali almăjeni documentele medievale îi aminteau pe Radu, Raia, Dobre, Ioan, fiul lui Dragomir, pe Iacob Gârleşteanu, înnobilat de Matei Corvin, precum şi pe vecinii săi Lazăr de Bozovici, George de Moceriş şi Vasile de Bănia. Iacob Gârleşteanu avea să ajungă ban de Severin în perioada 1495-1508, iar urmaşii săi au fost menţionaţi până în 1598 ca proprietari în Valea Almăjului. (p. 22) După instaurarea ocupaţiei turceşti în Banat, în 1552, a fost impusă tuturor o dare, pe care în Almăj o strângea banul Petre Petrovici. Turcii au recunoscut vechile drepturi ale celor opt districte bănăţene: Almăj, Ilidia, Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Comiat, Caraşova şi Bârzava. (p. 23)
Din 1658 însă, turcii şi-au extins administraţia şi în Valea Almăjului, ca şi în celelalte districte ale Banatului. Impozitele erau acum adunate de la ţărani de către beiul din Bozovici. (p. 24) Însă în zonă s-au petrecut şi evenimente militare importante. În 1598 almăjenii îl uciseseră pe paşa Eukan al Belgradului, care făcuse o incursiune în regiune. Odată cu el au pierit sute de turci la Poaina Fetei din lanţul muntos Blidariu. (p. 24) Iar în 1605, în „cetatea Almăjului” a fost semnat un tratat de pace între solii împăratului Rudolf II al Austriei şi cei ai sultanului Ahmet I. (p. 25) În 1688, generalul austriac Veterani şi-a stabilit cartierul general în Almăj, aprovizionându-se acolo cu alimente şi furaje. Turcii au prădat satele almăjene, însă în 1689 localnicii i-au învins la locul Groşi de lângă Şopotu Nou şi la Rădutu, lângă Lăpuşnicu Mare, incendiind întăriturile militare pe care şi le făcuseră. (p. 25)
În 1718 guvernatorul austriac Mercy a împărţit Banatul în 11 districte, unul fiind la Orşova-Mehadia-Almăj, cu centrul la Orşova şi două ocoluri, la Mehadia şi Bozovici. Pământul era acum considerat proprietate a coroanei şi împărţit anual pe familii de către cnezii satelor. Robota şi prestaţiile pentru armată erau obligatorii. (p. 30) În 1722 a început lărgirea şi amenajarea vechilor drumuri Bozovici-Pătaş-Borloveni-Mehadia, sub conducerea inginerului Ktencka, a drumului Bozovici-Gura Golâmbului (18 km de-a lungul văii Minişului) şi a celui spre Stăncilova şi Moldova Veche (30 km). Siliţi să robotească la construirea acestor drumuri, mulţi ţărani almăjeni au fugit în păduri, devenind haiduci. (p. 31) Neobişnuiţi cu asemenea tratament, bănăţenii s-au alăturat masiv turcilor în noul război purtat contra austriecilor în 1737-1739.
Conform conscripţiei din 1718, satele almăjene aveau următorul număr de case: Bozovici 82, Bănia 56, Dalboşeţ 15, Gârbovăţ 28, Lăpuşnic 47, Moceriş 26, Pătaş 44, Prilipeţ 57, Prigor 40, Putna 30, Rudăria 82, Şopot 35, Tăria şi Jidovini 30. (p. 34) Altă conscripţie a fost efectuată în scop militar în 1749. Atunci nu mai erau menţionate Tăria-Jidovini de lângă Bozovici, populaţia lor mutându-se între timp în această localitate. (p. 34-35)
Până în anul 1751, Banatul s-a aflat sub administraţia militară cu sediul la Timişoara, iar apoi a trecut sub conducerea sistemului civil sau cameral-provincial. În 1768 a fost înfiinţat Regimentul confiniar româno-bănăţean sau zona Confiniului militar (cuprinzând la început Marga, Caransebeşul, Orşova, iar din 1773 şi Almăjul). Pe scurt, regiunea militarizată avea să se numească Graniţa. (p. 35) Satele situate în acest teritoriu depindeau administrativ direct de Curtea de la Viena şi de Consiliul aulic de război. (p. 36)
De la instaurarea stăpânirii austriece, din Valea Almăjului fuseseră recrutaţi plăieşi, care aveau misiunea să cutreiere permanent dealurile şi munţii dimprejur şi să păzească frontiera dinspre Dunăre. Ieşirile şi intrările în Almăj pe drumurile nou amenajate erau controlate de trei posturi fixe de plăieşi, la Borlovenii Noi în est, la Stăncilova în vest şi la Gura Golâmbului în nord, acestea menţinându-se ca puncte de pază permanente până în 1918. În fiecare sat almăjan exista câte o pază formată din 2-4 plăieşi, care se bucurau de multă vază şi puteau cerceta la nevoie orice casă suspectă. Organizaţia plăieşilor a încetat odată cu extinderea Confiniului militar în Almăj în 1773. (p. 37)
Bozovici în 1910. Sursa: Lugojul de altădată (pe Facebook).
După încheierea păcii cu turcii la Belgrad în 1739, Austria a pierdut Oltenia, noul hotar fiind aşezat pe Dunăre şi către Ţara Românească. Ca urmare, în 1753 a fost înfiinţată Miliţia naţională bănăţeană, care apăra linia Dunării, Almăjul şi zona montană a Caraşului, aflată în plină dezvoltare minieră şi industrială (Moldova Veche, Sasca, Ciclova, Oraviţa, Maidan, Bocşa, Reşiţa). (p. 39) În 1766-1768 s-a înfiinţat Regimentul confiniar iliro-bănăţean. El slujea drept cordon pe linia Munţilor Semenic, dealurile Ţărovei, culmea Rudăriei, culmea Blidariu, dealurile Stăncilovei din lanţul Munţilor Almăjului. Apoi continua cu drumul numit Calea Mare către Potoc-Ciclova şi pădurile de la Gura Golâmbului din lanţul Munţilor Aninei. Cordonul era prelungit către zona Bisericii Albe. În total, în districtul Orşova-Mehadia-Almăj se aflau 11 posturi fixe de pază. Dintre acestea, trei se aflau în Valea Almăjului: la Gura Golâmbului, Stăncilova şi Borloveni, sub dealul Ţărova. (p. 39-40)
În aceeaşi perioadă a fost înfiinţat şi Regimentul germano-bănăţean pentru vestul Banatului, acoperind regiunea dintre Panciova şi Biserica Albă. (p. 40) Iar în urma vizitei făcute în Banat în 1767 de viitorul împărat Iosif II, în 1768 s-a înfiinţat şi Batalionul românesc. În cadrul acestuia erau mobilizate 34 de sate din zona Marga-Caransebeş-Mehadia-Jupalnic. Sediul Batalionului era la Jupalnic, cu patru companii la Ohaba-Bistra, Ilova, Globurău şi Topleţ. (p. 40)
Cum arătam, în 1773 s-au alăturat Batalionului românesc şi cele 13 sate din Valea Almăjului: Bozovici, Bănia, Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Moceriş, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Prilipeţ, Prigor, Putna, Rudăria şi Şopot. Militarizarea satelor almăjene a fost hotărâtă cu ocazia vizitei efectuate acolo de Iosif II în 17-18 mai 1773. (p. 40) Marea cazarmă din Bozovici a fost zidită la ordinul Mariei Tereza prin robota satelor în 1745-1750. (p. 42)
În 1775, Batalionul românesc de la Jupalnic s-a contopit cu cel ilir-sârbesc, formând Regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă. Comanda sa a fost preluată de către colonelul Papilla. (p. 43) În cadrul său se aflau două companii dislocate în Almăj, la Bozovici şi la Prigor. De cea din Bozovici aparţineau satele: Bozovici, Prilipeţ, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia. De cea din Prigor aparţineau: Prigor, Putna, Borloveni, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus şi Rudăria. (p. 43) Comandantul divizional al celor două companii era un maior cu reşedinţa la Bozovici. (p. 44)
În 1838, Regimentul româno-ilir nr. 13 s-a despărţit din nou: cel ilir cu sediul la Biserica Albă şi Regimentul de grăniceri româno-banatic nr. 13 cu sediul la Caransebeş. În Valea Almăjului se aflau acum trei companii, la Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor. Comandant divizional era comandantul companiei din Bozovici. (p. 44) Acest Regiment confiniar de grăniceri româno-banatic nr. 13 avea să fie desfiinţat la 1 noiembrie 1872, pe baza unui manifest imperial al împăratului Franz Iosif din 9 iunie acelaşi an. (p. 44)
În perioada militarizării satelor almăjene, grănicerii au luat parte la numeroase conflicte militare, făcându-se deseori remarcaţi. Cele mai importante războaie la care au participat au fost împotriva turcilor în 1784 şi 1788-1791, împotriva Franţei napoleoniene (1793-1814), împotriva Prusiei (1866-1867), dar şi împotriva revoluţionarilor unguri din 1848-1849. (Liviu Smeu, Almăjul grăniceresc 1773-1872, Bucureşti, 1980, p. 42.) Contra turcilor au fost mai mult lupte de apărare a graniţelor. Cu Napoleon, almăjenii s-au confruntat de mai multe ori: pe Rin, în Italia (la Arcole, Rivoli, Marengo), la Ulm, la Austerlitz, la Wagram, iar în 1813 au participat la înfrângerea acestuia de la Leipzig. (p. 48) În 1848-1849 ei au luat parte din nou la campania din Italia, luptând la Veneţia, Gorrizia şi Verona până în 1851, când s-au reîntors la Caransebeş. (p. 53) Tot în 1849 au luat parte la apărarea cetăţii Timişoara, aflată sub asediul generalului Bem. (p. 53) În 1854, în timpul războiului Crimeei, trupele almăjene au fost trimise de guvernul austriac în Ţările Române, staţionând la Galaţi până la sfârşitul anului 1855. (p. 54-55). Ultimul război la care au participat a fost cel cu Prusia din 1866, luptând la Sadova, Lipa şi Königgrätz. (p. 55)
În 1774 au fost colonizate la Bozovici şi Prigor 96 de familii germane (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, op. cit., p. 53.) Aceştia aveau să fie singurii colonişti care au rezistat mai mult timp în Valea Almăjului, activând ca meseriaşi şi convieţuind paşnic cu localnicii. (p. 55) Iar în 1827 au fost aduşi pemi cehi cu căruţele grănicerilor almăjeni de la Moldova Nouă peste dealurile Stăncilovei la Bozovici şi de acolo la locurile fixate de companie. 36 de familii au fost aşezate la Poneasca (Schönthal). (p. 62) Dar în 1836 localitatea a fost abandonată, unii locuitori întorcându-se în Boemia, iar alţii mutându-se la Şumiţa şi la Ravensca. (p. 63) 64 de familii au întemeiat satul Ravensca prin defrişarea pădurilor. Acesta avea să rămână un sat izolat de cele militarizate din Almăj, fiind considerat un sat cameral, supus administraţiei civile din Timişoara. (p. 63)
De la începutul secolului al XIX-lea, Almăjul număra 16 sate, iar în 1830 a fost construit un nou drum pe cheile Prigorului. (p. 63) În 1848 situaţia se prezenta astfel: cele trei comitate bănăţene (Caraş, Timiş şi Torontal) aparţineau administrativ de Ungaria din anul 1779. Dezvoltarea marii proprietăţi a nemeşimii maghiare a determinat în acel an frământările ţăranilor români. În acelaşi timp, la Timişoara se afla Înaltul comandament militar austriac pentru Banat, cu generalii Glaser, Leiningen, Rukavina şi Wernhardt, cu 8.840 de soldaţi, cărora li se adăuga Confiniul militar german. 65% din pământul pustei Caraşului se afla în stăpânirea unor nemeşi germani sau sârbi maghiarizaţi, precum Bissingen la Iam sau Baici la Vărădia. (p. 77) Zona montanistică sau minieră a Caraşului (Oraviţa, Maidan, Anina, Reşiţa, Bocşa, Dognecea, Secul, Ocna de Fier, Ciclova, Sasca, Moldova Nouă) era condusă de Directorul montanistic de la Oraviţa, Gustav Gränzenstein, care depindea direct de Curtea de la Viena. (p. 77-78) Iar graniţa dinspre Dunăre şi Ţara Românească constituia Confiniul militar românesc bănăţean sau Regimentul româno-bănăţean nr. 13, cu sediul comandamentului în Caransebeş. Şi acesta depindea direct de Curtea din Viena. (p. 78) Prin diverse regulamente, în special Constituţia confiniară din 1807, în graniţă funcţionau şcoli româneşti şi germane, iar fiecare companie avea propriul medic şi personal sanitar, acordând asistenţă medicală gratuită. (p. 78-80) Aceasta explică ataşamentul grănicerilor faţă de austrieci în 1848.
Prin noua Constituţie confiniară din 1850, proprietăţile imobiliare ale grănicerilor erau înscrise în cartea funduară de pe lângă judecătoria de la Bozovici. Dreptul de proprietate deplină a stimulat dezvoltarea economică. Braţele de muncă erau adunate pe comunioane, care îşi distribuiau membrii după ocupaţii. (p. 84) La rândul lor, comunioanele aveau dreptul de diviziune pe familii. (p. 85)
Tot în 1850 era stabilit prin lege ca târgul săptămânal de la Bozovici să aibă loc marţi, iar anual să se ţină patru bâlciuri: luni şi marţi în săptămâna Paştilor din aprilie, luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (în iunie, când se ţinea şi nedeea la Bozovici), luni şi marţi în săptămâna sărbătorii Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie), luni şi marţi în săptămâna Naşterii Domnului din decembrie. (p. 94) La aceste bâlciuri veneau, mai ales toamna, mulţi negustori din Viena şi Budapesta, care cumpărau în Valea Almăjului vite, porci, fructe şi ţuică. Erau aduse în schimb în regiune produse textile, articole de menaj şi îmbrăcăminte din Transilvania, Timişoara, Lugoj etc. (p. 94-95)
În anul 1869 la Viena exista marele depozit de vânzare a rachiului de prune, magiunului şi fructelor conservate al căpitanului pensionar Paul Smeu. Alt depozit avea la Prigor preotul Teodor Câmpian, cu legături la pieţele din Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. Cei doi s-au asociat, înfiinţând o cooperativă de achiziţionare a prunelor din Valea Almăjului. Marele comerciant din Bozovici Ion Stanoilovici achiziţiona şi el vite pentru negustorii turci de peste Dunăre. (p. 95)
Reclamă din 1895. Sursa: Arhivele Naţionale Timiş.
Câţiva ciobani din Almăj, pentru a-şi valorifica produsele pe piaţa Vârşeţului şi Bisericii Albe, au întemeiat aşezări păstoreşti în pusta Deliblata. După o legendă relatată de Nicolae Tincu Velia, ei ar fi întemeiat chiar şi oraşul Vârşeţ, numit astfel după poiana Vârşaţa din codrii Rudăriei, de unde plecaseră cu oile. La Vârşeţ se afla centrul teologico-pedagogic unde învăţau mulţi tineri almăjeni. (p. 95)
În 1853-1855, în Valea Almăjului a fost introdus iluminatul cu lămpi cu petrol. Petrolul era adus de la Orşova. S-a introdus şi iluminatul public cu lămpi cu petrol, fixate pe stâlpi de lemn la încrucişarea drumurilor şi în faţa prăvăliilor şi instituţiilor. (p. 96)
După desfiinţarea graniţei în 1872, interesul satelor almăjene era să obţină dreptul asupra pădurilor, poienilor şi munţilor din partea statului maghiar. Generalul Traian Doda a intervenit în acest sens la Viena şi la Budapesta. În consecinţă, prin legea din 15 iunie 1873 a fost creată Comunitatea de Avere cu sediul la Caransebeş. În 1874 în reprezentanţa regimentară (consiliul Comunităţii de Avere) au fost aleşi reprezentanţi ai preturilor nou înfiinţate. Din partea Văii Almăjului a fost ales ofiţerul Ştefan Dancea din Rudăria. (p. 98) Până în 1879 au fost duse tratative de partajare între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar. În acel an a fost ales primul comitet al Comunităţii de Avere de la Caransebeş, preşedinte fiind, până în 1892, Traian Doda. (p. 98)
La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut în zonă numeroase bănci, precum Almăjana, Nera, Cooperativa de Credit, Prilipceana, filiale ale Băncii Poporane din Caransebeş şi ale Băncii Orăviţana, semn al dezvoltării economice din acea perioadă. (p. 120-121) Cu excepţia sfârşitului primului război mondial şi a crizei economice din 1929-1933, situaţia s-a menţinut înfloritoare până la instaurarea regimului comunist. În perioada celui de-al doilea război mondial, în luna septembrie 1944, în Valea Almăjului a avut loc o mare confruntare între sovietici şi germani. (p. 168-172)
Încheind această incursiune prin trecutul unei regiuni extrem de pitoreşti a Banatului, vom reproduce o descriere edificatoare a istoricului maghiar Szentkláray Jenő de la finele secolului al XIX-lea: „De la Steierdorf până la numitul izvor Coronini, stânci ce se înalţă până la cer, de o frumuseţe fără pereche, cu izvoare cu susur de cascade; această lucrare de artă trece prin păduri înfrunzite. Uimitor şi grandios prin frumuseţile tectonice, această regiune poate concura cu cele mai romantice regiuni din Elveţia şi Tirol.” (p. 177-178)
Istoria Banatului 