Mircea Rusnac – Statuile Sfântului Florian din Banatul istoric

Sfântul Florian se sărbătorește în calendarul catolic la 4 mai. El a fost un martir din perioada romană care a murit în anul 304. A comandat armata imperială din provincia Norricum, aflată pe actualul teritoriu al Austriei și Sloveniei. De asemenea, el a fost responsabil și cu organizarea brigăzilor de pompieri. Conform legendei, Sfântul Florian a stins miraculos un incendiu cu ajutorul unui singur ulcior cu apă, astfel încât este deseori reprezentat purtând un ulcior sau o găleată.
Începând cu sosirea catolicilor de naționalitate germană în Banat, în secolul al XVIII-lea, Sfântul Florian a fost celebrat în numeroase comunități ca protector al pompierilor și totodată ca apărător al localităților de pericolul incendiilor. În centrele industriale, ca de pildă la Reșița, el era și protectorul furnaliștilor. Însă în general în Banat sfântul a rămas cunoscut ca apărător împotriva focului. Drept recunoștință, pe teritoriul Banatului istoric au fost ridicate cinci monumente în onoarea Sfântului Florian.
Cel mai vechi dintre ele se află la Panciova (Pančevo), în apropiere de centrul orașului. A fost înălțat în anul 1813 pentru protejarea localității în fața incendiilor. Altul aproape la fel de vechi se află la Jimbolia, unde este considerat un adevărat simbol al orașului, protector al locuitorilor și al pompierilor localnici. Conform unui raport al vizitei efectuate la Jimbolia de episcopul Josef Lonovics al Cenadului în 1837, statuia se găsea deja acolo în acel moment. Ea fusese adusă din motivul binecunoscut: pentru a proteja localitatea de incendii.
La Aradu Nou, statuia Sfântului Florian datează din 1869, fiind confecționată din fontă turnată la Reșița. Donatori au fost familiile Dambacher și a lui Anton Sachs. Ea a fost amplasată pe locul în care fusese stins un puternic incendiu care a afectat grav localitatea, constituită în principal din case din lemn. Aceasta este și una dintre cele trei statui ale Sfântului Florian din Banat pictate în culori.
Celelalte două se află în localitățile Zădăreni și Sânpetru German. În cazul statuii de la Zădăreni, s-a mai păstrat inscripția cu numele donatorilor, Thomas și Maria Zipfel, și cu anul în care a fost ridicată, 1905. În cazul celei de la Sânpetru German, aceste informații s-au pierdut. Statuia de acolo se află pe strada principală a satului, în apropiere de marginea acestuia. Ea reprezintă un soldat roman pășind autoritar cu piciorul drept.
În aceste cinci localități ale Banatului istoric cultul Sfântului Florian a fost eternizat în modul amintit. Chiar dacă, așa cum am arătat, unele informații legate de ele au dispărut, este un aspect foarte pozitiv faptul că toate cele cinci statui mai există și astăzi, în pofida tuturor vicisitudinilor trecutului. Un circuit al Sfântului Florian prin Banat nu poate fi decât o excursie foarte binevenită și cu multiple învățăminte pentru posteritate.

Mircea Rusnac – Rolul lui Mihajlo Pupin în 1918-1919

Unul dintre principalii responsabili pentru divizarea Banatului în anii 1918-1919 a fost omul de știință Mihajlo Pupin. Originar din Idvor, a trăit cea mai mare parte a vieții în Statele Unite, unde prin descoperirile sale științifice a devenit extrem de respectat. La conferința de pace de la Paris din 1919 el a mers pe același vapor cu președintele Woodrow Wilson. În luarea deciziilor, opinia sa a cântărit foarte greu.
Deși avea și strămoși vlahi, Pupin a susținut cu putere partea sârbească în procesul de negociere a viitorului Banatului. Ținând cont că în partea apuseană a regiunii sârbii erau mai numeroși decât românii, el a cerut insistent ca aceasta să fie alipită Serbiei. În acest sens, opiniile lui coincideau cu cele ale lui Take Ionescu, Vasile Lucaciu sau Octavian Goga, aflați în delegația română. Aceștia sunt cei cărora un cântec popular bănățean consideră că „greu le-o fi păcatul”.
Prin urmare, cererii lui Pupin i s-a dat curs și Banatul a fost împărțit. Aceasta chiar dacă Ionel Brătianu nu accepta nicio divizare, iar Sever Bocu deplângea dezmembrarea regiunii.
Așa se văd lucrurile din partea românească a Banatului. Însă în partea sârbească Mihajlo Pupin este considerat un mare erou până astăzi. Sârbii apreciază că fără intervenția lui, întregul Banat ar fi fost atribuit României, deci existența lor acolo nu ar fi fost prea fericită. Este bine ca pe viitor bănățenii să îl celebreze pe Mihajlo Pupin că pe un indiscutabil om de știință, trecând sub tăcere intervenția lui politică, pe care a făcut-o în mod sigur cu bună intenție. El își doarme și acum somnul de veci în America. Statul sârb nu a reușit să îi repatrieze rămășițele. Deși mulți bănățeni de acolo consideră că locul lor ar fi acasă.

Mircea Rusnac – Castelele și conacele în stare bună ale Banatului

Am căutat castele și conace în stare de conservare bună pe întregul cuprins al Banatului istoric și am găsit destul de puține, mai ales în partea românească, unde pot fi numărate pe degete. Evident că aceste monumente, provenind din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, nu puteau rămâne până astăzi într-o stare bună decât dacă erau întreținute, reparate și renovate. Este bine că totuși mai există câteva și bineînțeles că un circuit cultural care să cuprindă toate aceste splendori ar fi un lucru extraordinar.
În partea sârbească am putut remarca starea excelentă a conacelor și castelelor din localitățile Konak, Ecica, Bočar, Novi Bečej și Banatski Dvor. Acolo a existat din perioada comunistă obiceiul de a transforma aceste monumente în obiective turistice, multe castele și conace fiind utilizate ca hoteluri și restaurante.
În schimb, în partea românească, de două ori mai mare, am găsit cu dificultate un număr asemănător de castele și conace în bunăstare: la Hodoni, Fârliug, Sânnicolau Mare, Lipova și Jimbolia. Aici majoritatea celor salvate până astăzi au fost sedii ale unor instituții publice (primării sau muzee). În felul acesta, au fost întreținute.
Nu este mult, dar iată că mai există cel puțin zece monumente arhitectonice de acest tip în întregul Banat. Ținând cont că distanța dintre ele nu este prea mare, ar putea fi incluse cu succes în circuite cultural-turistice. Acestea ar contribui implicit la strângerea relațiilor interbănățene, în necesitatea redescoperirii trecutului nostru istoric comun.

Mircea Rusnac – Cei mai îndreptățiți critici

Înainte de 1919, în rândul românilor și sârbilor bănățeni au existat o serie de personalități politice și culturale care militau pentru unirea regiunii, în întregime sau cel puțin parțial, cu regatele României și Serbiei aflate în vecinătate. Acest lucru s-ar și întâmplat după dispariția Imperiului austro-ungar, când Banatul și-a pierdut unitatea și a fost împărțit în principal între cele două state. Însă starea de lucruri intervenită din acel moment în regiune a fost foarte nemulțumitoare față de standardul cu care locuitorii fuseseră obișnuiți până atunci, astfel că în scurt timp au început să se ridice glasuri de protest. Semnificativ este faptul că vocile cele mai vehemente erau cele ale susținătorilor înfocați de până atunci ai unirii Banatului cu România, respectiv cu Serbia.
În fruntea protestatarilor s-au aflat nume grele: Sever Bocu și Jaša Tomić, Traian Vuia și Vasa Stajić, Victor Babeș și Miloš Crnjanski. Faptul că tocmai ei criticau aspru noua situație indică gradul de realitate pe care îl exprimau. La urma urmei, ei erau cei mai îndreptățiți să recunoască propriile erori politice, care au condus în mare măsură la noua situație. O critică a dușmanilor este de multe ori o laudă. Însă când criticile au venit din partea personalităților menționate, situația era cât se poate de gravă.
Acest lucru mai dovedește ceva. Toată propaganda vehiculată din 1919 până astăzi în favoarea unirii Banatului cu România, respectiv cu Serbia, este mincinoasă. Ea a afectat mental o mare parte a populației regiunii, care mai crede și acum că unirea a fost un act progresist. De aceea, constatările artizanilor unirii din perioada ulterioară au fost ascunse publicului timp de un secol, ele ieșind la iveală abia în ultimii ani. Sigur că, după un secol de propagandă unionistă post factum, ele par acum exagerate sau chiar răuvoitoare. Însă ele arată în modul cel mai clar dezamăgirea cruntă a susținătorilor de până atunci ai unirii.
Ei sunt cei mai îndreptățiți critici ai urmărilor acestui act și prin urmare afirmațiile lor au cea mai mare greutate. Ele sunt acum cunoscute și pot fi oricând contrapuse minciunilor propagandistice. Fruntașii bănățeni au avut bărbăția de a-și recunoaște greșeala.

Mircea Rusnac – Sfinții protectori ai Banatului

Populația multiconfesională a Banatului și-a ales o serie de sfinți protectori, care să ajute regiunea și să o ferească de necazuri. După încheierea perioadei otomane, etniile creștine bănățene au adoptat fiecare câte un asemenea sfânt, care este venerat până astăzi în mod deosebit. De altfel, Banatul este și străjuit de numeroase reprezentări artistice ale diferiților sfinți. La limita sa nordică, în Aradu Nou, se află statuia Sfântului Florian, protectorul pompierilor bănățeni. La limita sudică, în Panciova, o pictură îl reprezintă pe Sfântul Wendelin.
Sfântul protector al românilor ortodocși bănățeni este Iosif cel Nou de la Partoș, întâiul mitropolit al Banatului în perioada 1650-1653. Moaștele sale se găsesc în catedrala mitropolitană din Timișoara. Sârbii bănățeni sunt ocrotiți de Sfântul Teodor al Vârșețului, episcopul care a condus răscoala antiotomană din 1594 și apoi a fost martirizat în chinuri cumplite. Romano-catolicii din Banat l-au adoptat ca sfânt protector în anul 1722 pe Ioan de Nepomuk. Aceștia sunt cei mai importanți susținători ai Banatului, însă mai există și alți sfinți care, asemenea Sfântului Florian sus-amintit, protejau diferite meserii. Astfel, Sfânta Barbara a fost protectoarea minerilor bănățeni, Sfântul Rochus al constructorilor, iar Sfântul Iosif al dulgherilor.
Din anul 2019, greco-catolicii din Banat îl au ca sfânt ocrotitor pe Valeriu Traian Frențiu, episcopul de Lugoj și apoi de Oradea mort în temnița comunistă de la Sighet. Beatificat de papa Francisc I la 2 iunie 2019, împreună cu alți șase episcopi martiri, Valeriu Traian Frențiu a fost prezentat ca personalitate istorică pe acest blog. Fără modestie, menționăm că informațiile istorice oferite de noi au fost utilizate la susținerea beatificării, ceea ce ne-a adus o diplomă de excelență din partea Bisericii greco-catolice.
În acest mod, Banatul, deși o regiune relativ mică, a adunat de-a lungul timpului numeroși sfinți ocrotitori, care sunt venerați și acum în lăcașurile sale de cult. Este încă un avantaj al diversității culturale și religioase a regiunii, care a reprezentat mereu un spațiu propice de conviețuire pentru locuitorii săi.

Mircea Rusnac – Iolanda Balázs despre Timișoara

Multipla campioană mondială și olimpică la săritura în înălțime Iolanda Balázs (1936-2016) era unguroaică din Banat. Ea a păstrat întreaga viață amintirea orașului sau natal Timișoara, despre care a avut numai cuvinte frumoase. Ea spunea:
„Timișoara e cel mai frumos și cel mai civilizat oraș din România. Știu că sunt subiectivă, dar așa simt. Pe unde mă duc îmi place să spun că sunt din Timișoara. Sunt mândră că sunt din Timișoara.”
Ea făcea o descriere emoționantă a capitalei Banatului din perioada în care a trăit acolo: „Am copilărit împreună cu copiii de toate naționalitățile Timișoarei, ceea ce a fost un lucru extraordinar, pentru că gândirea și mentalitatea timișorenilor era alta decât aici, în Regat.
Probabil pentru că Timișoara e mai aproape de Viena, decât e Bucureștiul de Istanbul; de aici această diferență de gândire, mentalitate, civilizație…”
Cuvintele unei mari sportive care a cunoscut întreaga lume, dar care a știut să păstreze amintirea orașului natal, un oraș al cărui parfum era inconfundabil. Diversitatea era un lucru normal in Banat și de aici locuitorii au putut avea numai de câștigat.

Mircea Rusnac – Capetele de turci de pe simbolurile heraldice bănățene

Câteva localități din Banatul sârbesc, și anume comuna Mocrin și orașele Chichinda Mare și Vârșeț, au pe stemă sau blazon câte un cap de turc înfipt într-o sabie. La fel și câteva așezări mai mici, anume Bašaid, Krstur, Jozefovo, Vranjevo, Melenci, Karlovo, Kumane și Taraš. Aceste imagini heraldice destul de greu de acceptat astăzi își au originea evident în trecutul istoric tumultuos al regiunii. Ele comemorează în special răscoala bănățenilor din 1594, care a generat acțiuni de mare violență din ambele părți, ceea ce a lăsat amintiri de neșters.

Faptul că blazoanele respective prezintă capetele unor turci executați de tabăra creștină indică nevoia de a celebra peste veacuri lupta de eliberare a bănățenilor de sub crunta dominație otomană. Ele au avut de-a lungul timpului rolul de a încuraja locuitorii regiunii în acțiunea de rezistență în fața oprimărilor de orice tip și totodată un mijloc de avertisment al potențialilor viitori dușmani.

Însă în contextul european al secolului al XXI-lea considerăm că asemenea imagini violente nu ar trebui să își mai găsească locul pe blazoanele localităților bănățene. Cele trei așezări pomenite sunt printre cele mai importante din partea vestică a Banatului, au și vor avea numeroși vizitatori, deci aceste imagini care pot fi ușor catalogate ca violente și discriminatorii ar trebui trimise la muzeu. Mai ales că ele nici nu cadrează cu tradițiile de toleranță și de bună înțelegere interetnică prezente mai mereu în regiunea noastră.

De aceea, ar trebui ca amintitele imagini dure să fie îndepărtate de pe emblemele Vârșețului, Chichindei și Mocrinului. Cele trei pitorești localități bănățene au destule lucruri pozitive, pe care le pot etala cu succes. Violențele ar trebui să rămână în trecut.

Mircea Rusnac – Bisericile catolice din Deta și Jaša Tomić

În Banatul central se află două monumentale biserici romano-catolice construite în stil neogotic, aproximativ în aceeași perioadă (începutul secolului al XX-lea). Prin asemănarea izbitoare dintre ele, acestea pot fi considerate ca biserici-surori din vremea Banatului unitar.

Biserica Sfânta Ana din Deta a fost ridicată în perioada 1898-1901. Ea are dimensiuni impresionante: 49,45 m lungime, 24,80 m lățime, 58,57 m înălțimea turnului, 15,84 m înălțimea interioară a navei. Vitraliile sale au fost realizate de Róth Miksa. Consacrarea solemnă a lăcașului a fost celebrată în 1910 de episcopul de Cenad, Csernoch János. Orga a fost construită de Carl Leopold Wegenstein în 1905. Este a treia clădire ca înălțime din actualul județ Timiș, după catedrala mitropolitană și biserica Millenium din Timișoara.

La rândul său, biserica romano-catolică din Modoș (acum Jaša Tomić) este cea mai mare din Banatul sârbesc central. Ea are hramul Adormirea Maicii Domnului, fiind construită în 1911. Este o clădire monumentală, având o singură navă, cu absidă în trei laturi, două sacristii cu cinci laturi și o clopotniță deasupra fațadei de apus. Ansamblul structural este format din pereți masivi, arcade frânte și bolți gotice executate cu înveliș din beton armat. Baza bisericii este în formă de cruce, fiind foarte complexă. Corul se sprijină pe coloane masive, care susțin arcade și bolți în cruce. Nava este împărțită în patru secțiuni. În a treia se află un transept cu aripi transversale scurte ale intrărilor laterale.

Vitraliile absidelor au fost create de artiști din Budapesta în anul 1912. Pe un vitraliu este inscripția cu numele donatorilor, adică membrii familiei Rubčić (Rubchich). Între picturile din biserică se află două imagini cu tema Înălțării Maicii Domnului. Una este opera lui Vasa Pomorišac din 1926, iar a doua este semnată Johannes Metz din Buda, din anul 1799. Ambele au fost realizate în tehnica uleiului pe pânză.

Două monumente care vorbesc peste granițe și peste veacuri despre o regiune cândva unitară. Deși se află acum în țări diferite, bisericile-surori din Deta și din Jaša Tomić stau mărturie despre istoria noastră comună cu începere din negura timpului.

Mircea Rusnac – Răscoala bănățenilor din 1594

Revolta din Banat din anul 1594 este una dintre cele trei mari răscoale antiotomane ale sârbilor și cea mai mare dinaintea răscoalei din 1804. Ea s-a petrecut cu un secol înaintea Marii migrații a sârbilor, condusă de patriarhul Arsenije Čarnojević, continuând existența neîntreruptă a lor în Banat încă din vremea Sfântului Sava, care a întemeiat mânăstirile bănățene Cusici, Baziaș și Zlatița.

În secolul al XVI-lea însă, Banatul Timișoarei se afla în componența Imperiului otoman. Sârbii bănățeni au declanșat în 1594 o mare revoltă împotriva dominației turcești. Centrul mișcării a fost orașul Vârșeț, iar conducătorul acesteia a fost liderul spiritual al sârbilor din Banat, Sfântul Episcop Teodor Nestorović. Alți fruntași ai răscoalei au fost Sava Temišvarac, Janko Halabura, Vukadin Spahiul și voievodul Velja Mironić.

În 1594, sârbii bănățeni au început să atace convoaiele turcești. Cel mai mare sprijin al lor a venit din Transilvania, de unde vasalul turcilor Sigismund Báthory le-a venit în ajutor în secret, deși nu avea voie să se alăture revoltei, nici după ce sârbii i-au oferit coroana de conducător. La revolta izbucnită la începutul primăverii anului 1594 au participat peste 600 de sate bănățene.

De la început, episcopul Vârșețului Sfântul Teodor i-a îmbărbătat pe insurgenți, adresându-li-se, potrivit izvoarelor bisericești, cu următoarele cuvinte: „Luați steagurile din bisericile voastre, împodobiți-le cu chipul Sfântului Sava. Așa cum Sfântul Împărat Constantin a câștigat cu steagurile pe care se afla Crucea, tot așa și pe steagurile noastre să fâlfâie chipul Sfântului Sava, părintele nostru duhovnicesc și apărătorul nostru. Haideți, copiii și frații mei, să luptăm pentru dreptate și libertate!”

Apoi a început uriașa revoltă, care s-a răspândit rapid. Insurgenții i-au distrus pe turci la Becicherec, Bečej, Titel și Lipova, au dat foc cetății din lemn de la Panciova și au preluat controlul navigației de pe Dunăre. Turcii nu se așteptau la o asemenea rezistență armată, iar revolta a perturbat atât de mult Imperiul otoman, încât au fost folosite imediat toate forțele pentru a o suprima.

După ce armata austriacă, trimisă pentru a-i ajuta pe sârbi, sub comanda lui Ferenc Balas, a fost învinsă, armatele turcești din pașalâcurile de Buda și Timișoara s-au unit și i-au zdrobit pe sârbi lângă Becicherecu Mare. Până și armata tătarilor din Crimeea a participat la zdrobirea revoltei, iar trupele din Anatolia au fost aduse sub comanda lui Mehmed-pașa, beglerbegul provinciei. Numai acest fapt arată despre ce fel de revoltă a fost vorba și cât de mult a zguduit ea temelia Imperiului otoman.

Până la sfârșitul lunii iulie 1594, întregul Banat a fost recucerit, iar consecințele au fost oribile. Episcopul Teodor a fost jupuit de viu și ars, în timp ce Kocea Sinan-pașa a poruncit ca moaștele Sfântului Sava să fie aduse de la mânăstirea Mileševa și arse pe dealul Vračar, deasupra cetății Belgradului. El credea că, făcând acest lucru, îi va distruge psihologic pe sârbi și va ucide motivația lor de a se ridica din nou la revoltă.

Întreaga zonă a Banatului geografic a fost arsă și devastată după izbucnirea revoltei, iar populația a fost persecutată. Cei care au supraviețuit represaliilor au trebuit să facă față mâniei tătarilor din Crimeea. Se spunea că atunci un om putea merge trei zile prin Banat fără să întâlnească o ființă vie. Mulți supraviețuitori sârbi s-au refugiat în Transilvania, unde au creat o nouă eparhie (de atunci provin numele sârbești ca Erdeljan sau Erdeljanović). Totuși, turcilor nu le-a convenit ca Banatul să rămână pustiu pe termen lung, deoarece aveau nevoie de venituri din biruri, așa că la scurt timp după aceea au promis milă fiecărui sârb care se întoarce din Transilvania și trăiește în pace pe pământul fertil al Banatului.

Biserica Ortodoxă Sârbă îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Teodor al Vârșețului la 16/29 mai, în funcție de calendarul utilizat.

Mircea Rusnac – Cele două „Mici Americi” ale Banatului

În Banat se află două așezări cunoscute sub denumirea de „Mica Americă”. Sunt plasate simetric, una în partea românească și cealaltă în partea sârbească a regiunii. Din păcate, granița trasată în 1919 le-a separat și acum prin termenul de „Mica Americă” în cele două părți se înțeleg lucruri diferite. În cele ce urmează încercăm să readucem în memoria bănățenilor adevărul întreg.

În partea românească această denumire se referă la localitatea Ilidia, care era renumită pentru numărul mare de locuitori care la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea au emigrat în America, aproape toți revenind după un timp acasă cu banii câștigați acolo, bani cu ajutorul cărora au putut să își creeze condiții decente de trai. Din acest motiv, Ilidia a rămas cunoscută până astăzi ca „America Mică” sau „Mica Americă”. Ea este însă o veche localitate bănățeană, care în evul mediu a fost centrul politico-administrativ al unui district privilegiat. La sfârșitul secolului al XIX-lea, locuitorii din Ilidia aveau școală, bibliotecă, fanfară și cor, renumite pe întreaga vale a Carașului.

În partea sârbească, prin „Mala Amerika” se înțelege o așezare devenită cartier al orașului Zrenjanin. Deși nu există informații oficiale cu privire la originea numelui așezării, aceasta a fost menționată pentru prima dată la sfârșitul secolului al XIX-lea ca „Așezare americană”, denumire transformată în numele actual de „Mica Americă”. Ea este situată pe o insulă de pe râul Bega, legată de restul orașului prin patru poduri. La mijlocul secolului al XIX-lea, administrația vremii a început să dreneze insula, constatând că acolo se aflau exclusiv mlaștini. După desecarea acestora, a început acolo construcția de clădiri, precum și locuirea permanentă.

În consecință, Banatul nu are numai o „Mică Americă”, ci două. Este demn de menționat faptul că ambele aceste denumiri datează dinainte de 1919, deci din perioada în care regiunea a fost unitară. Bănățenii de atunci au cunoscut existența lor simultană. Însă în secolul care a trecut memoria noastră a fost afectată și fiecare parte a Banatului a rămas cu „Mica Americă” a sa. Însă trebuie să știm bine cu toții că în realitate suntem mai bogați. Avem două „Mici Americi”!