Arhivă pentru Ianuarie 2015

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (III)

3 Ianuarie 2015

Încheiem acest ciclu de articole aruncând o privire asupra „comportamentului” economic al României faţă de regiunile bănăţene pe care şi le-a adjudecat la sfârşitul primului război mondial. Comportament absolut „frăţesc”, după cum se va vedea.

Reşiţa era pe atunci unul dintre cele mai importante centre industriale ale Europei. Devenind peste noapte proprietarii săi, conducătorii României au dat lupte grele între ei pentru a se infiltra în conducerea Societăţii. În 1920, primii acţionari ai Reşiţei au devenit C. Caragea, dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Sc. Pherekide, Gr. Duca, Manole Diamandi, I. Boambă. (200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.) Cu toţii mari „specialişti” în metalurgie, desigur! Lor li s-au adăugat băncile Marmorosch Blank, Crissoveloni, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Albina etc. (Ibidem.) Şi astfel, dintr-o dată, Reşiţa devenise o afacere românească!

Situaţia însă nu era prea simplă. Un guvern român a căzut în urma bătăliilor date pentru acapararea Reşiţei. Instalat în 1920 ca un satelit al liberalilor, guvernul Partidului Poporului condus de generalul Alexandru Averescu a crezut că poate să îşi instaleze oamenii (cei sus-amintiţi) la conducerea Societăţii Reşiţa. Aceasta nu putea să convină liberalilor, care au manevrat pe lângă regele Ferdinand pentru demiterea guvernului. Întreaga tărăşenie era relatată pe larg de istoricii Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 294-295: „Semnalul pentru înlăturarea guvernului Averescu a fost dat cu ocazia aducerii în discuţia şedinţei parlamentare din 15 iulie 1921 a legii de naţionalizare a Uzinelor «Reşiţa». Încercând să scape de sub tutela liberalilor şi să naţionalizeze «Reşiţa» în interesul grupării lui, Averescu a venit în contradicţie cu interesele oligarhiei liberale, care nu admitea «să-i scape cea mai însemnată întreprindere metalurgică a României». Averescu nu înţelesese că, primind interimatul guvernării ţării de la liberali, aceştia nu-i încredinţaseră şi afacerile, fapt dovedit de naţionalizarea Societăţii petrolifere «Steaua» sau a Societăţii carbonifere «Petroşani», care prezentau o importanţă mult mai mică în preocupările liberalilor decât «afacerea Reşiţa».

Aşa-zisa naţionalizare a «Reşiţei» intra în cadrul acţiunii de lichidare de către statul român a bunurilor austro-germane din sectorul industriei grele şi consta în emiterea unui număr de acţiuni noi care să formeze o majoritate în mâinile românilor. Negocierile fuseseră duse încă în timpul guvernării Vaida, între V. Bontescu şi Veith, care se afla în fruntea Societăţii şi primise încuviinţarea acţionarilor de peste hotare. După venirea guvernului Averescu, tratativele au fost reluate de Octavian Tăslăoanu, care, în locul unei subscripţii publice a acţiunilor, a recurs la distribuirea lor după anumite criterii, menite să împiedice acapararea lor de către liberali. Acest fapt a dus la înrăutăţirea relaţiilor dintre Partidul Poporului şi Partidul Liberal. Aceştia din urmă însă intenţionau să atragă în conflict întreaga «opoziţie naţională», nemulţumită şi ea de felul cum fuseseră distribuite acţiunile şi, în general, de politica guvernului Averescu. Planul lor a reuşit. La mijlocul lunii iulie 1921, întreaga opoziţie, în frunte cu liberalii, părăseşte Parlamentul şi astfel opoziţia a intrat, fără să-şi dea seama, în jocul şi în serviciul cauzei liberale. Atrăgând atenţia asupra acestui fapt, ziarul independent Adevărul (16 iulie 1921, n.n.) scria: «Dacă „Federaţia” nu s-a retras pe chestia agrară, când liberalii au votat guvernul, nu e cazul să se retragă din Parlament pentru că „Reşiţa” nu a încăput pe mâinile liberalilor.»”

După căderea guvernului Averescu şi venirea liberalilor la putere, conducerea Reşiţei s-a schimbat radical. În 1925, în consiliul de administraţie se aflau: principele Barbu Ştirbey, Constantin Argetoianu, dr. Ilie Beu, Mauriciu Blank, dr. Valeriu Branişte, ing. Constantin D. Buşilă, principele Mihail Cantacuzino, Theodor Capitanovici, prof. dr. Vasile Grecu, dr. I. Popovici, general Constantin Prezan, ing. Nicolae P. Ştefănescu etc. (Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 79-80.) În cele din urmă, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R. a fost promulgată de guvernul liberal la 14 iunie 1923.

Nu numai Reşiţa era o mină de aur pentru guvernanţii români, ci întregul Banat. Încă în perioada interbelică, protestele localnicilor făceau destule referiri la aceste practici. La 17 septembrie 1931, însuşi Sever Bocu scria în ziarul Vestul: „De şapte ani Banatul varsă anual milioane, contribuind cu cea mai mare cotă – date fiind industria şi comerţul său odinioară în floare – la augmentarea fondului de ucenici. Din cele peste 25 de milioane s-a dat o singură dată, pentru îmbrăcarea ucenicilor (din Timişoara), numai 200.000 lei.”

Iar în Memorandum-ul din 15 decembrie 1938, înaintat regelui Carol II de numeroşi fruntaşi ardeleni şi bănăţeni, între care Iuliu Maniu şi Sever Bocu, cazul Banatului era specificat într-un mod extrem de clar: „Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane! Atât face bugetul ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe care îl compun şi a creat ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, care au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaşi stare în care au decăzut demult. De altfel, şoselele naţionale, care sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În ţinutul Timiş, ministerul n-a făcut niciun drum modern, autostrade, până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare, cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem niciuna. (…)

Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională.”

Toate cele prezentate aici pot fi rezumate simplu în două cuvinte: exploatare economică.