Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1920-1944. Perioada U.D.R.

Şi trupele române, proaspăt intrate în Banat, au proclamat, la rândul lor, starea de asediu. La Reşiţa, infanteriştii români au ocupat temporar „Casa muncitorească”, fosta casă Bähr. În curând, locuitorii Reşiţei, indiferent de naţionalitate, au ajuns să cunoască procedeele rău famate ale Siguranţei, făcând cunoştinţă cu metoda „educativă” moştenită de la turci, „bastonada” celor 25 de lovituri. (1) Însă şi în anii care au urmat lui 1919, autorităţile române au recunoscut şi acceptat pentru muncitorii reşiţeni ziua de muncă de opt ore şi concediul plătit. Vechile asociaţii şi reuniuni au renăscut, întemeindu-se şi altele noi. La Reşiţa, muncitorii şi-au extins şi şi-au amplificat activitatea, atât cea sindicală, cât şi cea politică, în cadrul social-democraţiei. Pe plan naţional, având peste 3.000 de membri cotizanţi, organizaţia locală Reşiţa era cea mai puternică din România în cadrul sindicatelor metalurgiştilor. (2)

La 10 iunie 1920, în adunarea generală constitutivă, a fost înfiinţată Societatea anonimă „Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa”, prescurtat U.D.R., cu sediul în Reşiţa. Aceasta achiziţiona uzinele de fier şi oţel, minele, alte întreprinderi şi stabilimente industriale, precum şi domeniile şi pădurile aparţinând St.E.G. din judeţul Caraş-Severin şi, totodată, încorpora şi domeniile, minele şi uzinele proprietate a statului român de la Hunedoara şi Cugir. Prin aportul în natură al fostei societăţi St.E.G., noua Societate U.D.R. devenea proprietara următoarelor întreprinderi, mine, concesiuni şi domenii în judeţul Caraş-Severin: uzinele metalurgice din Reşiţa şi Anina; fabrica de maşini şi unelte agricole de la Bocşa; minele de fier de la Ocna de Fier; minele de cărbuni de la Anina, Secu şi Doman; minele de aramă şi de aur de la Oraviţa; mina de aramă de la Ciclova; mina de aramă de la Sasca; minele de aramă şi de pirită de fier de la Moldova Nouă; concesiunea următoarelor mine: minele de fier şi mangan de la Delineşti, minele de fier de la Armeniş, minele de lignit de la Caransebeş, Armeniş şi Bozovici, minele de aramă şi de fier de la Liubcova; domeniile, în suprafaţă totală (după aplicarea reformei agrare, în 1923) de 95.803 ha, dintre care 88.248 ha păduri. Pe aceste domenii funcţionau patru fabrici de cherestea (Anina, Vasiova, Văliug şi Zăvoi); o vărărie la Colţan; o instalaţie de mărunţit lemnul la Reşiţa; 134 km de căi ferate proprii; 103 km canale; trei podgorii (Ramna, Tirol, Moldova Nouă); două pisciculturi (Văliug şi Anina); opt lacuri; 27 de depozite de desfacere. De asemenea, U.D.R. a preluat participaţiile St.E.G. la următoarele întreprinderi: „Societatea română pentru industria distilării lemnului”, „Societatea Industriei fierului din Nădrag”, „Industria forestieră din Nădrag”, „Société anonyme serbe minière et métalurgique”, „Industria morăritului din Banat”, „Société bulgare minière et métalurgique” etc. În acest mod, U.D.R. a moştenit situaţia privilegiată deţinută de St.E.G. în fostul Imperiu austro-ungar, constituind, datorită puterii şi influenţei sale, un adevărat stat în stat. (3)

Capitalul social al U.D.R. a fost subscris de mari patroni, bancheri şi moşieri români, precum C. Caragea, Dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Pherekide, Gr. Duca, M. Diamandi sau I. Boambă, de fostul director general al St.E.G., austriacul Adalbert Veith, şi de băncile: „Marmorosch-Blank”, „Crissoveloni”, „Banca de scont”, „Banca comercială”, „Banca generală a Ţării Româneşti”, „Banca Albina din Sibiu”, „Temesvarer Bank und Handels A.G.” etc. Dar această primă împărţire a capitalului a nemulţumit profund atât pe politicienii liberali, care au împiedicat, printr-o vastă campanie de presă şi prin opoziţie în Parlament, votarea legii privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R., cât şi capitalul străin, care a accentuat intervenţiile politice, recurgând inclusiv la corupţie pentru atingerea scopurilor sale. Sindicatul internaţional care controla Societatea St.E.G., format atunci din „Boden Kredit Anstalt” din Viena, „Vickers-Armstrong” din Londra şi „Continental Trust for Bank & Industrial Values” din Basel, pentru a influenţa atitudinea guvernului român, a procedat la o redistribuire a acţiunilor U.D.R. aflate în posesia St.E.G. şi a determinat noi emisiuni de acţiuni ale U.D.R. În consecinţă, din 1922 un rol extrem de important în capitalul şi conducerea Societăţii U.D.R. l-a avut firma de armament britanică „Vickers-Armstrong”. (4)

Şi pe plan intern, disputele au continuat, concomitent cu cele externe prezentate mai sus, pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul U.D.R. Astfel, în decembrie 1921, datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul condus de generalul Alexandru Averescu a fost îndepărtat de la putere. Guvernul liberal instalat la o lună după aceasta a promulgat, la 14 iunie 1923, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R.

După încheierea primului război mondial şi schimbarea completă a cadrului de existenţă al uzinelor reşiţene, activitatea de aici se relua cu destulă dificultate. În 1919, producţia lor nu mai reprezenta decât 33%, comparativ cu cea a anului 1913. (5) Prima activitate prestată în cadrul statului român a fost, în anii 1919-1920, repararea a unui număr de aproape 300 de locomotive pentru C.F.R. (6) Mai târziu, în 1921-1923, U.D.R. a construit o fabrică de locomotive, unde au fost executate până în 1944 un număr de 1.402 reparaţii de locomotive şi, începând din 1925, şi 566 de locomotive noi de diferite tipuri, inclusiv 52 cu ecartament îngust, pentru căile ferate industriale şi forestiere. (7) Locomotivele produse erau moderne pentru vremea aceea, fiind fabricate atât după licenţă germană, cât şi după concepţii proprii ale inginerilor reşiţeni.

În 1923 a fost reluată fabricaţia de armament, prin executarea unor comenzi de proiectile, iar în 1925 s-au făcut şemizări ale tunurilor de câmp. Din 1924, ţinându-se cont de specificul economiei româneşti, a început şi producţia de unelte şi utilaje pentru industria petrolieră. În vederea dezvoltării acestui nou sector de fabricaţie, U.D.R. a încheiat o convenţie cu firma „National Supply Corporation” (N.S.Co) din Statele Unite, obţinând licenţa pentru numeroase utilaje destinate industriei petroliere. (8) Astfel, constructorii de maşini din Reşiţa au putut să livreze către industria extractivă de ţiţei primele instalaţii de foraj adânc produse în România. În 1925, uzinele reşiţene aveau 7.000 de angajaţi şi peste 300 de funcţionari. (9)

O perioadă de avânt în viaţa uzinelor a început din anii 1926-1927. În aceşti ani au fost executate următoarele construcţii metalice: halele mecanice pentru „Societatea franco-română” Brăila; centrala electrică a atelierelor C.F.R. „Griviţa” Bucureşti; magazia fabricii de zahăr de la Bod şi depoul de vagoane al „Societăţii tramvaielor” din Bucureşti. În anii 1927-1929 au fost executate construcţiile metalice ale atelierelor „Malaxa” din Bucureşti, şi anume: atelierul mecanic, fabrica de locomotive, cazangeria, forja, fabrica de muniţii, fabrica de ţevi şi oţelăria. În 1929 au fost construite halele atelierelor C.F.R. din Cluj, în 1930 pasarela Bucureşti-Griviţa şi hala Militari; în 1932 Palatul telefoanelor din Bucureşti; în 1935 palatele „Adriatica” şi „Societatea de gaz şi electricitate” Bucureşti; în 1938-1940 palatul administraţiei C.F.R. din Bucureşti etc. În 1927, U.D.R. realiza 69,7% din producţia totală de fontă a României, 90,1% la oţel, 65% la laminate, 100% la locomotive, poduri şi construcţii metalice, ramificaţii de cale ferată, roţi montate, locomotive-vagoane şi maşini electrice. (10)

U.D.R. a construit peste 180 de poduri feroviare şi 100 de poduri rutiere pe întreaga suprafaţă a ţării. (11) În 1920, constructorii de poduri reşiţeni au refăcut podul de la Feteşti, peste braţul stâng al Dunării, distrus în timpul primului război mondial. În 1930, U.D.R. a construit la Reşiţa primul pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa. În 1926 au fost produse primele motoare electrice pentru centralele din Iaşi şi Tulcea.

În 1929, U.D.R. deţinea acţiuni la alte 29 de societăţi; în 1935, ca urmare a efectelor crizei economice, participarea a fost redusă la 20 de societăţi; dar în 1941 ea crescuse din nou la 30, în special ca urmare a colaborării cu noua fabrică de armament „Astra” Braşov, unde U.D.R. deţinea 40% din acţiuni. (12)

Din 1930, manifestările crizei economice au început să se resimtă şi la U.D.R. Statul şi-a redus bugetul, iar unele comenzi deja lansate către U.D.R. au fost reziliate. În consecinţă, a trebuit să fie desfăcute unele contracte de muncă şi să fie practicat şomajul tehnic al unor salariaţi. Reacţia muncitorilor s-a exprimat printr-un şir de greve şi manifestaţii de protest. Din 1931, datorită adâncirii crizei, Societatea U.D.R., ale cărei livrări către stat nu mai erau plătite decât parţial şi la intervale inegale, nu mai reuşea să plătească salariile şi restanţele muncitorilor şi funcţionarilor. După ce au izbucnit unele greve mai mici, muncitorii au hotărât să părăsească toate secţiile uzinelor, având loc o demonstraţie masivă, la care au luat parte şi femei şi şomeri. În urma acţiunilor repetate ale muncitorilor, statul a alocat, în cele din urmă, fondurile necesare achitării salariilor restante. În 1932, anul de apogeu al crizei, U.D.R. mai avea doar 9.000 de angajaţi, faţă de 16.000 în 1928. (13) Grevele au continuat şi acum, pentru că nu erau plătite salariile restante.

Redresarea uzinelor reşiţene a început în 1934, când au primit comenzi masive de armament din partea statului şi au produs tunuri antiaeriene şi antitanc, aruncătoare de grenade, mine marine şi altele. În acest sens, a fost încheiat un contract de parteneriat cu uzinele engleze „Vickers-Armstrong”. În 1935, U.D.R. era cea mai mare societate industrială din România, având 12.838 de angajaţi, dintre care numai la Reşiţa erau 5.998. (14) În 1932, Societatea reşiţeană a construit structura metalică a Palatului telefoanelor din Bucureşti, care a fost prima clădire-turn din România. În 1938-1940, U.D.R. a livrat un schelet metalic complet sudat, în greutate totală de 4.800 tone, pentru construcţia blocului administrativ al Direcţiei generale a C.F.R. din Bucureşti, aceasta fiind, şi ea, prima construcţie de acest gen din România.

În 1930, U.D.R., împreună cu Societatea „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile Societăţii „Industria Fierului”, devenită proprietara Societăţii „Griviţa” din Bucureşti, care lamina ţagle, reprezentând o concurentă periculoasă. În consecinţă, producţia de fier laminat din ţagle a fost oprită. (15) În 1932, tot pentru a înlătura concurenţa, U.D.R., împreună din nou cu „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile „Întreprinderilor Metalurgice David Goldenberg et Fii, S.A.” (16)

În 1934 s-a format la Monaco o nouă societate holding, care a preluat controlul întreprinderilor care aparţinuseră St.E.G. şi se aflau pe teritoriile statelor succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar, inclusiv, sau mai ales, al U.D.R.-ului. Ea a fost denumită „Compagnie Européenne de Participations Industrielles” (C.E.P.I.). Membrii fondatori ai acestui consorţiu financiar erau: „Vickers Ltd.”, „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, „Societatea anonimă elveţiană pentru valori industriale” (SOVALIN), St.E.G., Banca de credit român şi industriaşii Max şi Edgar Auschnitt, Paul Gauthier, Marcel Barde şi Douglas Vickers. În 1936, acestora li s-au adăugat şi Nicolae Malaxa şi „Československa Zbrojovka Brno”, ca şi o Societate holding nou înfiinţată, numită CENTRIND. (17)

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în 1939, U.D.R. participa cu 100% din producţia de cocs pentru furnale înalte a ţării, 75% din cea de fontă, 80% din cea de oţel, 70% la fier comercial, 50% la locomotive de C.F.R., 100% la şine, bandaje, roţi de locomotive, vagoane, încrucişări şi schimbători de cale ferată etc. De asemenea, societatea şi-a păstrat preponderenţa în privinţa fabricaţiei de poduri şi contrucţii metalice, precum şi a celei de maşini electrice. (18) În 1940, la U.D.R. lucrau 30.000 de oameni. (19) Tot atunci, după lichidarea Cehoslovaciei, Uzinele „Hermann Göring” au dobândit acţiunile pe care le deţinuseră la U.D.R. firmele „Zbrojovka Brno” şi „Škoda”. În consecinţă, în consiliul de administraţie al Societăţii au fost cooptaţi reprezuentanţii capitalului german, Albert Göring, fratele mareşalului Reich-ului, şi Guido Schmidt, iar inginerul Ottmar Heczko a devenit director al U.D.R. Acelaşi concern german a achiziţionat mai târziu şi acţiunile pe care le deţinuse fostul administrator Max Auschnitt.

Pentru a încheia istoria realizărilor Societăţii U.D.R. din perioada interbelică, mai consemnăm că în 1928 a fost construită, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, o vilă impunătoare la Reşiţa pentru conducerea acesteia, iar în 1932-1933 a fost construit, cu contribuţia financiară a U.D.R., staţionarul unui spital pe teritoriul fostei localităţi Reşiţa Română, încorporată acum oraşului, din interesul de a ajuta la îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor săi şi a membrilor familiilor acestora. Ambele obiective sunt funcţionabile şi astăzi, îndeplinind aceleaşi scopuri ca şi atunci când au fost construite.

Cu toate aceste realizări, şi în perioada interbelică au existat o serie de mişcări de ordin social, dat fiind faptul că Reşiţa dispunea de o muncitorime foarte numeroasă pentru vremea aceea şi care începea să se organizeze tot mai eficient. Astfel, în august 1920, după o grevă de trei zile, salariaţii de la U.D.R. au reuşit să obţină ridicarea stării de asediu, reintroducerea sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere şi o mărire a salariilor. În consecinţă, datorită satisfacerii de către autorităţi a acestor obiective, ei nu au mai avut motive să participe la greva generală declanşată după două luni, astfel încât ea nu a avut aproape niciun efect în zona Banatului. Tot în 1920, Johann Staudt, care era din 1904 conducătorul sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa, a demisionat din funcţie, în locul său fiind ales strungarul Josef Ebert.

În 1921, când s-a produs sciziunea Partidului Socialist între comunişti şi social-democraţi, muncitorii reşiţeni au optat în cea mai mare parte pentru calea social-democrată. Ei au fost urmaţi în acest sens şi de ceilalţi lucrători de la U.D.R., minerii şi metalurgiştii de la Anina, Doman, Secu, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa. Numai un grup restrâns de muncitori reşiţeni s-au orientat către noul Partid Comunist din România. Iar peste doi ani, când şi mişcarea sindicală s-a scindat pe plan naţional, muncitorii de la U.D.R. au optat tot pentru social-democraţi, care au aderat la Internaţionala de la Amsterdam.

Tot în 1921, muncitorii reşiţeni s-au afiliat la „Asociaţia profesională a muncitorilor fierari, metalurgişti şi din chimie”, cu sediul la Bucureşti, preşedinte al acesteia devenind reprezentantul lor, Petru Bârnau. La rândul lor, minerii din Anina, Doman, Secu, Dognecea şi Ocna de Fier s-au alăturat „Uniunii minerilor”, al cărei conducător a ajuns, de asemenea, reprezentantul lor, Eftimie Gherman, care era şi deputat social-democrat de Caraş-Severin. (20)

În 1921, U.D.R. şi sindicatul fierarilor şi metalurgiştilor reşiţeni au încheiat un prim contract colectiv de muncă, stipulându-se drepturile şi îndatoririle celor două părţi. Acum, vechea instituţie a „Lăzii frăţeşti” era înlocuită cu o „Casă de asigurări sociale”. Şi tot în acel an, un grup de 44 de social-democraţi şi de sindicalişti reşiţeni a lansat un nou apel pentru construirea unei „Case muncitoreşti”. Primul semnatar era Petru Bârnau. Între timp, sindicatul muncitorilor metalurgişti a cumpărat casa familiei Weiss, unde au fost instalate birourile sindicale şi cele ale organizaţiei locale social-democrate şi au fost organizate o bibliotecă muncitorească şi un loc de întâlnire pentru sportivii muncitori. (21)

În 1925, o altă grevă de trei zile a tuturor muncitorilor reşiţeni i-a sprijinit pe constructorii de poduri să-şi impună cererile de mărire a salariului. La 22 martie 1926 a izbucnit cea mai mare grevă de până atunci din istoria industriei grele bănăţene, cu o durată de şase săptămâni şi la care au participat 7.000 de muncitori. (22) Ea a fost declanşată în urma refuzului conducerii U.D.R. de a semna un nou contract colectiv de muncă şi de a adapta salariile la noile preţuri de pe piaţă. U.D.R. dorea să înlocuiască contractul colectiv cu un „regulativ” unilateral, prin care să stabilească singură drepturile şi îndatoririle salariaţilor. În ciuda numeroaselor runde de negocieri, cele două părţi nu au reuşit să ajungă la nicio înţelegere şi au fost nevoite să se supună arbitrajului Ministerului muncii. Acesta a acordat muncitorilor o mărire a salariilor cu 7,5%, iar Societatea U.D.R. trebuia să renunţe la „regulativul” pe care îl propusese. În urma acestei mari greve încheiate cu un parţial succes pentru ei, numărul sindicaliştilor de la Reşiţa a crescut de la 2.800 la 3.500. (23)

Preponderenţa social-democraţilor în oraş s-a evidenţiat şi cu ocazia alegerilor comunale din 1926, când ei au obţinut în consiliul local şapte mandate din totalul de 15. (24) La următoarele alegeri locale, cele din 1932, social-democraţii reşiţeni au obţinut 67% din voturi şi 12 mandate din totalul de 18, iar cei din Anina 68%. (25) Nemulţumite de aceste rezultate, autorităţile au anulat însă alegerile din cele două localităţi.

În 1934, a fost în sfârşit inaugurată „Casa Muncitorească” din Reşiţa, construită exclusiv prin contribuţia financiară a muncitorilor de la U.D.R. Ea era utilizată de sindicatele metalurgiştilor şi ale constructorilor, de Partidul Social-Democrat şi de muncitorii sportivi de la U.D.R. În 1936 a fost inaugurată şi marea sală a „Casei Muncitoreşti”, care avea 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere), construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. (26) În anii 1941 şi 1942, în această sală avea să concerteze de două ori, cu mare succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. (27) Devenită un adevărat simbol al Reşiţei, clădirea „Casei Muncitoreşti”, transformată în cinematograf în perioada comunistă, a fost complet abandonată după 1990, fiind distrusă integral de un incendiu în noaptea de 14-15 august 2002.

Un nou contract colectiv de muncă a fost încheiat în 1937, prevăzând creşteri ale salariilor între 7 şi 15%. Acest nou succes se datora forţei sindicatului, care cuprindea 4.000 de membri plătitori şi avea nişte lideri remarcabili în persoana preşedintelui Franz Klein şi ale negociatorilor Karl Lindner şi Michael Gemmel. De asemenea, trebuie precizat faptul că şi conjunctura economică a momentului era deosebit de favorabilă. (28) În 1941 a fost încheiat alt contract colectiv, care prevedea menţinerea tuturor drepturilor anterioare ale muncitorilor: ziua de muncă de 8 ore, respectarea a 12 sărbători legale şi a 3 sărbători catolice, drept la concediu anual de 7 până la 30 de zile pe an, plătirea orelor suplimentare cu 25-60% din salariu, plăţi suplimentare pentru scumpiri de preţuri, tainuri de lemne de foc şi de curent, recunoaşterea în continuare a sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere. Din partea conducerii U.D.R., contractul din 1941 a fost semnat de directorul general, inginerul Alexandru Popp. Muncitorii erau nevoiţi să activeze în două organizaţii distincte, pe bază de etnie, conform legislaţiei regimului lui Antonescu, astfel încât românii erau reprezentaţi de Iosif Musteţiu, iar germanii de Hans Langhardt şi de Julius Baumann. Însă în chestiunile muncitoreşti, sindicaliştii reşiţeni au continuat să activeze în mod unitar. (29)

Tot din 1941, după izbucnirea războiului cu Uniunea Sovietică, uzinele U.D.R. au fost militarizate, fiind puse sub controlul armatei, reprezentate de colonelul Boitan şi de maiorul Staricu, adjutantul său. Aceştia, mai ales ultimul, au rămas în memoria muncitorilor prin metodele lor de procedură, constând în bătăi şi carceră. Acum a fost introdus programul de muncă de 10 ore, cele două ore în plus fiind însă plătite ca ore suplimentare. (30)

În perioada războiului antisovietic, comuniştii urmăreau să saboteze producţia militară, astfel încât Reşiţei i se acorda, în mod firesc, un interes special. De exemplu, secretarul comitetului regional Banat al P.C.R., Leontin Szilagyi (Sălăjan), intenţiona aruncarea în aer a barajului de la lacul de acumulare de la Breazova. Însă comuniştii reşiţeni s-au opus acestei idei deplasate. Totuşi, în 1943 a avut loc la Reşiţa o mare acţiune de sabotaj, pusă la cale de către un grup filoenglez de funcţionari ai U.D.R., care au incendiat depozitul de materiale al fabricii de locomotive. Paguba înregistrată a fost deosebit de mare. (31)

Chiar şi în perioada celui de-al doilea război mondial, Societatea U.D.R. s-a îngrijit de situaţia angajaţilor săi, care nu au fost trimişi pe front şi au putut trăi în condiţii destul de mulţumitoare. Societatea se preocupa să asigure muncitorilor şi un mod plăcut de petrecere a timpului liber, astfel că în 1943 ea a început construirea între localitatea Văliug şi vârful Gozna din Munţii Semenic a primului teleferic pus în funcţiune în România. Acesta a fost însă dezafectat în perioada comunismului, nefiind refăcut nici până acum.

Note:
1 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 80.
2 Ibidem, p. 81.
3 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.
4 Ibidem.
5 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 6.
6 Georg Hromadka, op. cit., p. 80-81.
7 200 ani…, p. 106.
8 Ibidem, p. 104.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 89.
10 200 ani…, p. 108.
11 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 84.
12 Ibidem, p. 91.
13 Georg Hromadka, op. cit., p. 99.
14 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 94.
15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 67.
16 Ibidem, p. 68.
17 200 ani…, p. 99.
18 Ibidem, p. 109.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 112.
20 Ibidem, p. 86.
21 Ibidem, p. 87.
22 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 77.
23 Georg Hromadka, op. cit., p. 90.
24 Ibidem, p. 90-91.
25 Ibidem, p. 100.
26 Ibidem, p. 105.
27 Ibidem, p. 115.
28 Ibidem, p. 107.
29 Ibidem, p. 113.
30 Ibidem, p. 115.
31 Ibidem, p. 114 şi 117.

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1855-1920. Perioada St.E.G.

La 14 septembrie 1854, din cauza unei noi crize financiare care a zguduit imperiul, guvernul austriac a hotărât să cedeze, printr-o lege specială, toate căile ferate construite de stat către societăţi particulare. În consecinţă, s-au constituit mai multe Societăţi de acest tip, dintre care cea mai importantă era „Königlich-Kaiserliche Privilegierte Österreichische Staats-Eisenbahn-Gesellschaft”, prescurtat St.E.G. (Societatea privilegiată imperială şi regală austriacă a căilor ferate de stat). Aceasta avea capital multinaţional: austriac, francez, belgian şi englez. St.E.G. a fost fondată de baronul aromân George Sina, patronul băncii „S.C. Sina” din Viena, baronul Daniel Eskeles, patronul băncii „Arnstein et Eskeles” din Viena, Isaak Peréire, preşedintele băncii „Société Générale de Crédit Mobilier” din Paris, şi prinţul Rafael Galliera, rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi directorul aceleiaşi bănci. Noua Societate avea sediul la Viena. Ea a preluat o serie de căi ferate din Imperiul habsburgic, inclusiv liniile bănăţene Timişoara-Seghedin, Timişoara-Baziaş şi Baziaş-Oraviţa-Lişava. Pe lângă acestea, ea a mai cumpărat câteva fabrici din Viena, câteva mine de cărbuni din Boemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Banat, ultimele cuprinzând 226.232 de iugăre. (1) Contractul a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, fiind sancţionat după două zile de împăratul Franz Joseph.

Suma pentru care proprietăţile bănăţene au fost achiziţionate de St.E.G. a fost de 11.125.046 de florini şi 89 de creiţari, sumă pe bună dreptate considerată atunci ca fiind extrem de mică. Contractul propriu-zis a fost, totuşi, printre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de contractul de construire a Canalului de Suez, care se ridica la 200 de milioane de franci aur. (2) De aceea, se poate afirma că proprietăţilor din Banat le-a fost puternic subevaluat uriaşul potenţial economic, pe care aveau să-l demonstreze ulterior cu prisosinţă. Aceste proprietăţi erau: minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor; minele de aramă, argint şi fier din Dognecea; minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor; minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secu; minele de aramă şi uzinele din Moldova; minele de cărbuni din Steierdorf; uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug; uzinele de fier şi aramă din Bocşa; uzinele de fier din Ciclova; minele de fier din Ocna de Fier şi Slamina; toate terenurile şi pădurile care aparţineau minelor şi uzinelor (87.500 ha de pădure); toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa (42.600 ha de teren arabil). Pe aceste din urmă terenuri se aflau amplasate 63 de localităţi. (3)

Pentru a mări capacitatea de producţie a uzinelor reşiţene, prima preocupare a noilor stăpâni a fost să le doteze cu noi clădiri şi să instaleze maşini moderne, proces care a durat până în 1858. Cu conducerea uzinelor în această perioadă a fost însărcinat francezul Charles Dubocq. În 1857 deja, la St.E.G. lucrau 5.000 de muncitori. (4)

În intervalul 1854-1874, atât Austria, cât şi Ungaria, şi-au dezvoltat semnificativ reţeaua de căi ferate. Prin instalaţiile lor industriale, uzinele din Reşiţa au furnizat aproape întregul material necesar pentru aceasta (90%). În scopul îndeplinirii acestor furnizări, s-a mărit producţia de fier şi de oţel prin construirea de noi instalaţii. Reşiţa a completat liniile ferate ale Ungariei cu 1.634 km şi pe cele ale Austriei cu 1.377 km. (5) De asemenea, uzina siderurgică din Reşiţa a participat în perioada respectivă la o serie de expoziţii internaţionale sau mondiale cu produsele sale, la Londra (1862), Paris (1867, 1878, 1900), Viena (1873) şi Budapesta (1885, 1896). La expoziţia de la Paris din 1878, produsele reşiţene au atras atenţia în mod deosebit tuturor specialiştilor în domeniu prin calitatea lor excepţională. (6)

În 1868, la Reşiţa a fost introdus pentru fabricarea oţelului procedeul Bessemer, la numai şase ani după utilizarea pentru prima dată a acestuia la firma Krupp. (7) În 1871-1873, St.E.G. a construit linii ferate industriale între Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier şi între diferitele secţii din ateliere şi uzine, în lungime totală de 73 km. În acelaşi timp, Societatea s-a preocupat să poată fabrica singură mijloacele de tracţiune şi de transport, respectiv locomotivele şi vagoanele. A fost instalat un atelier de locomotive pentru trenul industrial, astfel încât în 1872-1873 au fost fabricate la Reşiţa primele trei locomotive din Ungaria şi de pe actualul teritoriu al României. Ele au primit denumirile de „Reşiţa”, „Bocşa” şi „Hungaria”. (8)

În perioada 1870-1916, uzinele reşiţene au construit numeroase poduri de oţel pentru calea ferată în Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia şi România, ca de exemplu podurile de peste Dunăre de la Novi Sad şi Ujpest, podul peste Tisa de la Seghedin, construit după planurile inginerului francez Gustave Eiffel, cu şapte ani înainte de ridicarea turnului omonim de la Paris. De altfel, în domeniul construirii de căi ferate, uzinele reşiţene au fost pe primul loc atât în Imperiul habsburgic, cât şi în Europa de sud-est. (9) În 1872, ele au finalizat în România construirea căii ferate Bucureşti-Galaţi-Bacău, iar în 1874 a liniei Bucureşti-Piteşti-Turnu Severin.

În 1876, la 11 ani după încheierea cu succes a experimentelor făcute de Pierre şi Émile Martin, a căror procedură de topire a oţelului a permis pentru prima dată folosirea în cantităţi mari a fierului vechi, la Reşiţa a fost pus în funcţiune primul cuptor Siemens-Martin.

Din 1892, Societatea St.E.G. avea direcţiunea cu sediul la Budapesta, deşi conducerea efectivă a sa a continuat să se exercite de la Viena. Deja din 1889, ea a început să îşi diversifice producţia, întrucât construirea de căi ferate în imperiu s-a încheiat în cea mai mare parte. Ca urmare, s-au edificat, între altele, la Reşiţa fabrica de poduri şi construcţii metalice şi fabrica de maşini, la Bocşa fabrica de maşini agricole, iar la Anina fabrica de şuruburi. După ce în 1906 la Reşiţa a fost construită uzina hidroelectrică, în 1907-1909 s-a înălţat un mare baraj de acumulare la Breazova, pentru alimentare cu energie electrică a industriei sale. În sfârşit, pentru potenţarea capacităţii de producţie a uzinelor în mai multe direcţii şi pentru a face faţă concurenţei cu alte centre metalurgice din Europa, în anii 1910-1914 s-au făcut aici noi şi importante investiţii de capital, instalaţiile existente fiind din nou modernizate, în acord cu ultimele progrese tehnice în domeniu.

În ciuda tuturor acestor succese, muncitorii continuau să aibă o viaţă deosebit de grea. În 1860, din cauza condiţiilor de viaţă lipsite de igienă, maladii precum tuberculoza, malaria sau alcoolismul le subminau sănătatea. La Reşiţa mureau în acel an mai mult de 25% dintre adulţii de sex masculin înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, iar dintre copii, 50% nu depăşeau vârsta de 10 ani. (10) Tot în 1860, Societatea St.E.G. a transformat „Lada frăţească” într-un „Institut de aprovizionare şi asistenţă pentru slujitori şi muncitori”. Contribuţia lunară a muncitorilor la fondurile acestuia a fost mărită la 6% din salariul brut, iar contribuţia patronatului era de 1,6% din cuantumul total al salariilor achitate. În acelaşi timp, statutul acestui Institut conţinea unele prevederi drastice, care permiteau Societăţii să îl folosească drept mijloc de presiune împotriva muncitorilor. (11)

În perioada 1867-1873, procentajul îmbolnăvirilor salariaţilor Societăţii St.E.G. era de 45% în minerit, 84% la topitorii, 50% la muncitorii de la pudlaje, 47% la muncitorii forestieri, 40% la cărăuşi şi 56% la cărbunari. Cele mai frecvente dintre bolile înregistrate erau reumatismul, tuberculoza şi emfizemul pulmonar. În 1868 s-au înregistrat 463 de cazuri de răniri grave în urma accidentelor de muncă, în care au fost implicaţi 2.800 de membri ai „Lăzii frăţeşti”. (12)

În aceste condiţii, muncitorii reşiţeni au început să se organizeze mai bine în vederea întrajutorării. În 1861, muncitorii metalurgişti şi minerii au înfiinţat o primă organizaţie de susţinere reciprocă, intitulată „Asociaţia de sprijin a muncitorilor”, al cărei prim preşedinte a fost Johann Lang. Ea a dăinuit, sub diferite forme, până astăzi, când este cunoscută sub denumirea de „Verein” şi se prezintă sub aspectul unei întrajutorări a membrilor săi în caz de înmormântare.

În 1868, lăcătuşul de cale ferată reşiţean Karl Farkas a înfiinţat la Timişoara şi la Reşiţa filiale ale „Asociaţiei Generale a Muncitorilor”, constituită de puţin timp la Budapesta după modelul german al lui Lasalle. După câţiva ani, în 1876, muncitorul tâmplar Johann Brodnyansky, care a locuit mai mult timp la Paris şi a participat la mişcarea care a generat Comuna din capitala Franţei, a înfiinţat la Reşiţa o „Asociaţie de cultură şi educaţie a muncitorilor”, care a fost însă dizolvată după puţină vreme de către autorităţi datorită ideilor ei considerate „comuniste”. (13)

Prima sărbătorire a zilei de 1 Mai a avut loc chiar în 1890 la Reşiţa, Anina şi Bocşa, ocazie cu care demonstranţii din aceste centre industriale bănăţene au solicitat ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Tot în acel an, delegaţi din Reşiţa şi Bocşa au participat la Budapesta la congresul de înfiinţare a Partidului Social-Democrat din Ungaria. În curând, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost constituite filiale ale acestui partid. În 1891, prin lege avea să fie consfinţită, în sfârşit, respectarea strictă a repausului duminical.

O primă mare grevă s-a desfăşurat la Reşiţa în 1897, când 1.100 de muncitori siderurgişti au protestat împotriva intenţiilor societăţii de a modifica, din nou în sens restrictiv, statutele „Lăzii frăţeşti”. În 1899 au făcut grevă cei 2.100 de muncitori ai fabricii de maşini, împotriva reducerii salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de acord şi cerând introducerea zilei de lucru de 10 ore. (14) Tot în 1899, muncitorii de naţionalitate germană au creat „Asociaţia generală a muncitorilor din Reşiţa”, condusă de Valentin Tokarsky, Eugen Schmidt şi Anton Techan. În 1901, sub conducerea lor, muncitorii reşiţeni au reuşit, după o grevă de şase săptămâni, să impună ziua de lucru de 10 ore, dar cu preţul dizolvării de către autorităţi a Asociaţiei amintite. Cei trei conducători au fost concediaţi şi obligaţi să părăsească localitatea. (15)

Dar în 1903, când pe domeniile Societăţii St.E.G. lucrau peste 16.000 de muncitori, (16) a fost înfiinţată filiala reşiţeană a „Uniunii muncitorilor metalurgişti şi fierari din Ungaria”, condusă de Andreas Jendl, Jakob Hermann şi Josef Huber. Acest sindicat avea şi un sediu, asigurat prin închirierea unui spaţiu format din trei încăperi în casa lui Johann Jendl. (17) După câteva luni însă, Andreas Jendl s-a retras din conducere, în locul său fiind ales Johann Staudt. În 1904 a avut loc o nouă grevă, datorită intenţiei conducerii de a prelungi ziua de lucru de la 10 la 11 ore. În 1905 s-a reorganizat la Reşiţa filiala locală a Partidului Social-Democrat, care milita pentru reforma sistemului electoral, solicitând desfăşurarea de alegeri generale, egale şi secrete. Iar la adunarea generală a social-democraţilor ţinută la 3 iunie 1906, muncitorul român Vasile Bârnau a pus problema construirii unui sediu propriu al sindicaliştilor reşiţeni. Adunarea a ales un comitet pentru construirea unei „Case muncitoreşti”, ai cărui primi doi membri erau românii Vasile Bârnau şi Ioan Lupu. (18) Însă acest deziderat al muncitorilor reşiţeni nu s-a putut realiza decât cu 30 de ani mai târziu.

După izbucnirea primului război mondial, s-au construit noi clădiri pentru ateliere şi producţia uzinelor a fost orientată către satisfacerea necesităţilor militare ale Imperiului austro-ungar. De altfel, încă din 1905 ele au început să se profileze şi pe fabricarea de armament, efectuându-se importante investiţii în această direcţie. Ca urmare, după 1914 Societatea St.E.G. a devenit un mare furnizor de arme al Puterilor Centrale, fiind supranumită în acea vreme „Micul Krupp”. Pentru prima dată, şi femeile au fost atunci angajate în sectoare cu munci fizice grele. (19) Minele şi fabricile St.E.G.-ului au fost supuse după 1914 unui comandament militar, sub conducerea generalului austriac Hauser. A fost introdusă ziua de lucru de 14 ore şi au fost suspendate duminicile libere. În uzine a intrat în vigoare o nouă ordine interioară, mult mai drastică. Cei care nu se supuneau noilor reglementări erau pedepsiţi în mod exemplar, prin trimiterea pe front. Preţurile la alimente au crescut şi ele vertiginos. În consecinţă, locuitorii Reşiţei au început, mai ales din 1916, să cultive zonele neîmpădurite din jur şi să crească capre.

În 1917, în ciuda tuturor interdicţiilor, sindicatele şi Partidul Social-Democrat şi-au reluat activitatea, cumpărând chiar casa familiei Tiger, care a devenit „Cămin muncitoresc”. A fost din nou sărbătorită ziua de 1 Mai, participanţii venind cu garoafe roşii, care erau simbolul social-democraţiei austriece. La 8 iunie, 5.000 de muncitori au cerut, cu ocazia unei noi demonstraţii, oprirea imediată a războiului. (20) Anul următor a fost cumpărată de către sindicat casa familiei Bähr, care cuprindea un restaurant, săli de teatru şi reuniuni şi avea chiar şi o scenă. Tot în 1918 a fost introdusă în minele şi fabricile bănăţene ale St.E.G. ziua de lucru de 8 ore. (21) Cu toate acestea, la 12 februarie a avut loc o nouă demonstraţie pentru pace a muncitorilor, grevele ţinându-se lanţ, astfel încât conducerea Societăţii nu mai putea stăpâni situaţia.

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme. (22) Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. (23) La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Încheierea primului război mondial şi dispariţia de pe harta Europei a Imperiului austro-ungar a marcat şi sfârşitul perioadei St.E.G. din istoria uzinelor reşiţene. Perioada 1855-1920 a fost una extrem de glorioasă în trecutul Reşiţei. St.E.G. a contribuit în mod hotărâtor la modernizarea economiei bănăţene, transformând regiunea în cea mai dezvoltată parte din punct de vedere industrial din Europa sud-estică. În 1863, maşinile cu abur ale St.E.G. însumau 17% din forţa motrice a industriei din Ungaria. (24) În 1891, liniile de cale ferată ungare fuseseră răscumpărate de către stat, la fel ca şi cele austriece în 1908. După această dată, Societatea St.E.G. a rămas numai cu uzinele, minele şi domeniile pe care le avusese, în suprafaţă totală de 133.170 ha. (25) Datorită bunei administrări din această epocă, Reşiţa a devenit cel mai important centru industrial din Ungaria. (26) Vastele domenii ale Societăţii cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş. Unii considerau în acea perioadă, nu lipsit de temei, că St.E.G. ajunsese un adevărat stat în stat, având reprezentanţii săi în Parlament, ca şi în consiliile comunale. Judecătoriile, bisericile şi şcolile din regiune erau şi ele sub influenţa sa. De altfel, St.E.G.-ul era şi cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. (27)

Forţa economică şi chiar politică a St.E.G.-ului erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului austriac, cât şi a altor state, prin mijloace economice şi politice. De exemplu, St.E.G. a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu „Societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stroussberg în privinţa executării liniilor ferate Bucureşti-Roman (inclusiv ramificaţiile spre Brăila şi Galaţi), Piteşti-Vârciorova şi Bucureşti-Târgovişte. Societatea a reuşit să îşi respecte aceste obligaţii, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţiva ani (în 1880) administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. (28) În 1902, St.E.G. a iniţiat un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austro-ungar, denumit „Holzkohlzentrale A.G.” (HOZAK). În aceeaşi perioadă, Societatea a intrat şi în cartelul european al fabricanţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane numit „Deutsche Stahlgemeinschaft”, având sediul la Essen, din care mai făceau parte şi grupurile Krupp, Vitkovice şi Škoda. (29) Treptat, St.E.G. a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi austriece, maghiare şi sârbeşti. De asemenea, societatea a obţinut concesiuni importante în Imperiul otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate. (30)

Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 77.
2 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 50.
3 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56.
5 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 18.
6 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 94.
7 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 78.
8 Ibidem.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 60.
10 Ibidem, p. 57.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 58-59.
13 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 32.
14 Georg Hromadka, op. cit., p. 68.
15 Ibidem, p. 69.
16 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 82.
17 Victor Brătfălean, op. cit., p. 43.
18 Ibidem, p. 52.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 74.
20 Ibidem, p. 75-76.
21 Ibidem, p. 77.
22 Ibidem, p. 76-77.
23 Ibidem, p. 78-79.
24 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 11.
25 Ion Păsărică, op. cit., p. 18.
26 Ibidem.
27 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 50.
28 Ibidem, p. 66-67.
29 Ibidem, p. 67.
30 Ibidem.