Posts Tagged ‘sindicat’

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

2 februarie 2010

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni” (http://romulusioan.blogspot.com), este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.* Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.

Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» – subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor. (…) Există tendinţa de a considera Banatul ca fiind buricul pământului.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Reclame

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1855-1920. Perioada St.E.G.

4 decembrie 2009

La 14 septembrie 1854, din cauza unei noi crize financiare care a zguduit imperiul, guvernul austriac a hotărât să cedeze, printr-o lege specială, toate căile ferate construite de stat către societăţi particulare. În consecinţă, s-au constituit mai multe Societăţi de acest tip, dintre care cea mai importantă era „Königlich-Kaiserliche Privilegierte Österreichische Staats-Eisenbahn-Gesellschaft”, prescurtat St.E.G. (Societatea privilegiată imperială şi regală austriacă a căilor ferate de stat). Aceasta avea capital multinaţional: austriac, francez, belgian şi englez. St.E.G. a fost fondată de baronul aromân George Sina, patronul băncii „S.C. Sina” din Viena, baronul Daniel Eskeles, patronul băncii „Arnstein et Eskeles” din Viena, Isaak Peréire, preşedintele băncii „Société Générale de Crédit Mobilier” din Paris, şi prinţul Rafael Galliera, rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi directorul aceleiaşi bănci. Noua Societate avea sediul la Viena. Ea a preluat o serie de căi ferate din Imperiul habsburgic, inclusiv liniile bănăţene Timişoara-Seghedin, Timişoara-Baziaş şi Baziaş-Oraviţa-Lişava. Pe lângă acestea, ea a mai cumpărat câteva fabrici din Viena, câteva mine de cărbuni din Boemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Banat, ultimele cuprinzând 226.232 de iugăre. (1) Contractul a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, fiind sancţionat după două zile de împăratul Franz Joseph.

Suma pentru care proprietăţile bănăţene au fost achiziţionate de St.E.G. a fost de 11.125.046 de florini şi 89 de creiţari, sumă pe bună dreptate considerată atunci ca fiind extrem de mică. Contractul propriu-zis a fost, totuşi, printre cele mai mari din epocă, fiind întrecut doar de contractul de construire a Canalului de Suez, care se ridica la 200 de milioane de franci aur. (2) De aceea, se poate afirma că proprietăţilor din Banat le-a fost puternic subevaluat uriaşul potenţial economic, pe care aveau să-l demonstreze ulterior cu prisosinţă. Aceste proprietăţi erau: minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor; minele de aramă, argint şi fier din Dognecea; minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor; minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secu; minele de aramă şi uzinele din Moldova; minele de cărbuni din Steierdorf; uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug; uzinele de fier şi aramă din Bocşa; uzinele de fier din Ciclova; minele de fier din Ocna de Fier şi Slamina; toate terenurile şi pădurile care aparţineau minelor şi uzinelor (87.500 ha de pădure); toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa (42.600 ha de teren arabil). Pe aceste din urmă terenuri se aflau amplasate 63 de localităţi. (3)

Pentru a mări capacitatea de producţie a uzinelor reşiţene, prima preocupare a noilor stăpâni a fost să le doteze cu noi clădiri şi să instaleze maşini moderne, proces care a durat până în 1858. Cu conducerea uzinelor în această perioadă a fost însărcinat francezul Charles Dubocq. În 1857 deja, la St.E.G. lucrau 5.000 de muncitori. (4)

În intervalul 1854-1874, atât Austria, cât şi Ungaria, şi-au dezvoltat semnificativ reţeaua de căi ferate. Prin instalaţiile lor industriale, uzinele din Reşiţa au furnizat aproape întregul material necesar pentru aceasta (90%). În scopul îndeplinirii acestor furnizări, s-a mărit producţia de fier şi de oţel prin construirea de noi instalaţii. Reşiţa a completat liniile ferate ale Ungariei cu 1.634 km şi pe cele ale Austriei cu 1.377 km. (5) De asemenea, uzina siderurgică din Reşiţa a participat în perioada respectivă la o serie de expoziţii internaţionale sau mondiale cu produsele sale, la Londra (1862), Paris (1867, 1878, 1900), Viena (1873) şi Budapesta (1885, 1896). La expoziţia de la Paris din 1878, produsele reşiţene au atras atenţia în mod deosebit tuturor specialiştilor în domeniu prin calitatea lor excepţională. (6)

În 1868, la Reşiţa a fost introdus pentru fabricarea oţelului procedeul Bessemer, la numai şase ani după utilizarea pentru prima dată a acestuia la firma Krupp. (7) În 1871-1873, St.E.G. a construit linii ferate industriale între Reşiţa-Bocşa-Ocna de Fier şi între diferitele secţii din ateliere şi uzine, în lungime totală de 73 km. În acelaşi timp, Societatea s-a preocupat să poată fabrica singură mijloacele de tracţiune şi de transport, respectiv locomotivele şi vagoanele. A fost instalat un atelier de locomotive pentru trenul industrial, astfel încât în 1872-1873 au fost fabricate la Reşiţa primele trei locomotive din Ungaria şi de pe actualul teritoriu al României. Ele au primit denumirile de „Reşiţa”, „Bocşa” şi „Hungaria”. (8)

În perioada 1870-1916, uzinele reşiţene au construit numeroase poduri de oţel pentru calea ferată în Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia şi România, ca de exemplu podurile de peste Dunăre de la Novi Sad şi Ujpest, podul peste Tisa de la Seghedin, construit după planurile inginerului francez Gustave Eiffel, cu şapte ani înainte de ridicarea turnului omonim de la Paris. De altfel, în domeniul construirii de căi ferate, uzinele reşiţene au fost pe primul loc atât în Imperiul habsburgic, cât şi în Europa de sud-est. (9) În 1872, ele au finalizat în România construirea căii ferate Bucureşti-Galaţi-Bacău, iar în 1874 a liniei Bucureşti-Piteşti-Turnu Severin.

În 1876, la 11 ani după încheierea cu succes a experimentelor făcute de Pierre şi Émile Martin, a căror procedură de topire a oţelului a permis pentru prima dată folosirea în cantităţi mari a fierului vechi, la Reşiţa a fost pus în funcţiune primul cuptor Siemens-Martin.

Din 1892, Societatea St.E.G. avea direcţiunea cu sediul la Budapesta, deşi conducerea efectivă a sa a continuat să se exercite de la Viena. Deja din 1889, ea a început să îşi diversifice producţia, întrucât construirea de căi ferate în imperiu s-a încheiat în cea mai mare parte. Ca urmare, s-au edificat, între altele, la Reşiţa fabrica de poduri şi construcţii metalice şi fabrica de maşini, la Bocşa fabrica de maşini agricole, iar la Anina fabrica de şuruburi. După ce în 1906 la Reşiţa a fost construită uzina hidroelectrică, în 1907-1909 s-a înălţat un mare baraj de acumulare la Breazova, pentru alimentare cu energie electrică a industriei sale. În sfârşit, pentru potenţarea capacităţii de producţie a uzinelor în mai multe direcţii şi pentru a face faţă concurenţei cu alte centre metalurgice din Europa, în anii 1910-1914 s-au făcut aici noi şi importante investiţii de capital, instalaţiile existente fiind din nou modernizate, în acord cu ultimele progrese tehnice în domeniu.

În ciuda tuturor acestor succese, muncitorii continuau să aibă o viaţă deosebit de grea. În 1860, din cauza condiţiilor de viaţă lipsite de igienă, maladii precum tuberculoza, malaria sau alcoolismul le subminau sănătatea. La Reşiţa mureau în acel an mai mult de 25% dintre adulţii de sex masculin înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, iar dintre copii, 50% nu depăşeau vârsta de 10 ani. (10) Tot în 1860, Societatea St.E.G. a transformat „Lada frăţească” într-un „Institut de aprovizionare şi asistenţă pentru slujitori şi muncitori”. Contribuţia lunară a muncitorilor la fondurile acestuia a fost mărită la 6% din salariul brut, iar contribuţia patronatului era de 1,6% din cuantumul total al salariilor achitate. În acelaşi timp, statutul acestui Institut conţinea unele prevederi drastice, care permiteau Societăţii să îl folosească drept mijloc de presiune împotriva muncitorilor. (11)

În perioada 1867-1873, procentajul îmbolnăvirilor salariaţilor Societăţii St.E.G. era de 45% în minerit, 84% la topitorii, 50% la muncitorii de la pudlaje, 47% la muncitorii forestieri, 40% la cărăuşi şi 56% la cărbunari. Cele mai frecvente dintre bolile înregistrate erau reumatismul, tuberculoza şi emfizemul pulmonar. În 1868 s-au înregistrat 463 de cazuri de răniri grave în urma accidentelor de muncă, în care au fost implicaţi 2.800 de membri ai „Lăzii frăţeşti”. (12)

În aceste condiţii, muncitorii reşiţeni au început să se organizeze mai bine în vederea întrajutorării. În 1861, muncitorii metalurgişti şi minerii au înfiinţat o primă organizaţie de susţinere reciprocă, intitulată „Asociaţia de sprijin a muncitorilor”, al cărei prim preşedinte a fost Johann Lang. Ea a dăinuit, sub diferite forme, până astăzi, când este cunoscută sub denumirea de „Verein” şi se prezintă sub aspectul unei întrajutorări a membrilor săi în caz de înmormântare.

În 1868, lăcătuşul de cale ferată reşiţean Karl Farkas a înfiinţat la Timişoara şi la Reşiţa filiale ale „Asociaţiei Generale a Muncitorilor”, constituită de puţin timp la Budapesta după modelul german al lui Lasalle. După câţiva ani, în 1876, muncitorul tâmplar Johann Brodnyansky, care a locuit mai mult timp la Paris şi a participat la mişcarea care a generat Comuna din capitala Franţei, a înfiinţat la Reşiţa o „Asociaţie de cultură şi educaţie a muncitorilor”, care a fost însă dizolvată după puţină vreme de către autorităţi datorită ideilor ei considerate „comuniste”. (13)

Prima sărbătorire a zilei de 1 Mai a avut loc chiar în 1890 la Reşiţa, Anina şi Bocşa, ocazie cu care demonstranţii din aceste centre industriale bănăţene au solicitat ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Tot în acel an, delegaţi din Reşiţa şi Bocşa au participat la Budapesta la congresul de înfiinţare a Partidului Social-Democrat din Ungaria. În curând, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost constituite filiale ale acestui partid. În 1891, prin lege avea să fie consfinţită, în sfârşit, respectarea strictă a repausului duminical.

O primă mare grevă s-a desfăşurat la Reşiţa în 1897, când 1.100 de muncitori siderurgişti au protestat împotriva intenţiilor societăţii de a modifica, din nou în sens restrictiv, statutele „Lăzii frăţeşti”. În 1899 au făcut grevă cei 2.100 de muncitori ai fabricii de maşini, împotriva reducerii salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de acord şi cerând introducerea zilei de lucru de 10 ore. (14) Tot în 1899, muncitorii de naţionalitate germană au creat „Asociaţia generală a muncitorilor din Reşiţa”, condusă de Valentin Tokarsky, Eugen Schmidt şi Anton Techan. În 1901, sub conducerea lor, muncitorii reşiţeni au reuşit, după o grevă de şase săptămâni, să impună ziua de lucru de 10 ore, dar cu preţul dizolvării de către autorităţi a Asociaţiei amintite. Cei trei conducători au fost concediaţi şi obligaţi să părăsească localitatea. (15)

Dar în 1903, când pe domeniile Societăţii St.E.G. lucrau peste 16.000 de muncitori, (16) a fost înfiinţată filiala reşiţeană a „Uniunii muncitorilor metalurgişti şi fierari din Ungaria”, condusă de Andreas Jendl, Jakob Hermann şi Josef Huber. Acest sindicat avea şi un sediu, asigurat prin închirierea unui spaţiu format din trei încăperi în casa lui Johann Jendl. (17) După câteva luni însă, Andreas Jendl s-a retras din conducere, în locul său fiind ales Johann Staudt. În 1904 a avut loc o nouă grevă, datorită intenţiei conducerii de a prelungi ziua de lucru de la 10 la 11 ore. În 1905 s-a reorganizat la Reşiţa filiala locală a Partidului Social-Democrat, care milita pentru reforma sistemului electoral, solicitând desfăşurarea de alegeri generale, egale şi secrete. Iar la adunarea generală a social-democraţilor ţinută la 3 iunie 1906, muncitorul român Vasile Bârnau a pus problema construirii unui sediu propriu al sindicaliştilor reşiţeni. Adunarea a ales un comitet pentru construirea unei „Case muncitoreşti”, ai cărui primi doi membri erau românii Vasile Bârnau şi Ioan Lupu. (18) Însă acest deziderat al muncitorilor reşiţeni nu s-a putut realiza decât cu 30 de ani mai târziu.

După izbucnirea primului război mondial, s-au construit noi clădiri pentru ateliere şi producţia uzinelor a fost orientată către satisfacerea necesităţilor militare ale Imperiului austro-ungar. De altfel, încă din 1905 ele au început să se profileze şi pe fabricarea de armament, efectuându-se importante investiţii în această direcţie. Ca urmare, după 1914 Societatea St.E.G. a devenit un mare furnizor de arme al Puterilor Centrale, fiind supranumită în acea vreme „Micul Krupp”. Pentru prima dată, şi femeile au fost atunci angajate în sectoare cu munci fizice grele. (19) Minele şi fabricile St.E.G.-ului au fost supuse după 1914 unui comandament militar, sub conducerea generalului austriac Hauser. A fost introdusă ziua de lucru de 14 ore şi au fost suspendate duminicile libere. În uzine a intrat în vigoare o nouă ordine interioară, mult mai drastică. Cei care nu se supuneau noilor reglementări erau pedepsiţi în mod exemplar, prin trimiterea pe front. Preţurile la alimente au crescut şi ele vertiginos. În consecinţă, locuitorii Reşiţei au început, mai ales din 1916, să cultive zonele neîmpădurite din jur şi să crească capre.

În 1917, în ciuda tuturor interdicţiilor, sindicatele şi Partidul Social-Democrat şi-au reluat activitatea, cumpărând chiar casa familiei Tiger, care a devenit „Cămin muncitoresc”. A fost din nou sărbătorită ziua de 1 Mai, participanţii venind cu garoafe roşii, care erau simbolul social-democraţiei austriece. La 8 iunie, 5.000 de muncitori au cerut, cu ocazia unei noi demonstraţii, oprirea imediată a războiului. (20) Anul următor a fost cumpărată de către sindicat casa familiei Bähr, care cuprindea un restaurant, săli de teatru şi reuniuni şi avea chiar şi o scenă. Tot în 1918 a fost introdusă în minele şi fabricile bănăţene ale St.E.G. ziua de lucru de 8 ore. (21) Cu toate acestea, la 12 februarie a avut loc o nouă demonstraţie pentru pace a muncitorilor, grevele ţinându-se lanţ, astfel încât conducerea Societăţii nu mai putea stăpâni situaţia.

La 1 noiembrie 1918, războiul luând sfârşit, a fost proclamată şi la Reşiţa prăbuşirea Imperiului austro-ungar. Muncitorii adunaţi au aclamat, la fel ca şi la Timişoara, constituirea Republicii Autonome Banat în cadrul Ungariei cu o zi mai devreme. (22) Tot în noiembrie au fost constituite pretutindeni în Banat consilii naţionale şi gărzi naţionale înarmate, în funcţie de etniile fiecărei localităţi. La Reşiţa s-au constituit consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. În localitate administraţia oficială a rămas neschimbată, spre deosebire de satele româneşti şi sârbeşti, unde primarii şi notarii unguri au fost destituiţi. Doar generalul Hauser şi colegii săi au părăsit în grabă localitatea.

La jumătatea lunii noiembrie 1918, Reşiţa, la fel ca şi întregul Banat, au fost ocupate de trupele sârbeşti, iar din decembrie au sosit şi unele regimente franceze. Republica autonomă a fost dizolvată, autorităţile sârbeşti lăsând limpede să se înţeleagă că aveau intenţia de a anexa Banatul. Împotriva acestei intenţii, sindicatele muncitoreşti din întreaga regiune au declanşat în 1919 o grevă generală. Ca urmare, la intervenţia unei comisii militare franceze, trupele sârbeşti s-au retras pe linia de demarcaţie stabilită de aceasta, predând restul Banatului francezilor. Aceştia au declarat starea de urgenţă, au dezarmat gărzile naţionale şi muncitoreşti, au interzis adunările publice şi demonstraţiile şi au introdus cenzura. (23) La 1 Mai 1919, Reşiţa arăta ca o tabără militară. Totuşi, tradiţionala demonstraţie muncitorească a decurs în mod paşnic. În fruntea participanţilor, spre surprinderea tuturor, mărşăluiau înşişi directorii uzinelor, Otto Müller şi Nikolaus Balint, precum şi toţi colaboratorii lor apropiaţi, inspectori şi inspectori superiori, în semn de protest faţă de prelungirea ocupaţiei străine. Abia în luna iulie 1919 trupele franceze au fost retrase din Banat, care a putut să se integreze în cadrul României conform Proclamaţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, recunoscută şi de Conferinţa de pace de la Paris.

Încheierea primului război mondial şi dispariţia de pe harta Europei a Imperiului austro-ungar a marcat şi sfârşitul perioadei St.E.G. din istoria uzinelor reşiţene. Perioada 1855-1920 a fost una extrem de glorioasă în trecutul Reşiţei. St.E.G. a contribuit în mod hotărâtor la modernizarea economiei bănăţene, transformând regiunea în cea mai dezvoltată parte din punct de vedere industrial din Europa sud-estică. În 1863, maşinile cu abur ale St.E.G. însumau 17% din forţa motrice a industriei din Ungaria. (24) În 1891, liniile de cale ferată ungare fuseseră răscumpărate de către stat, la fel ca şi cele austriece în 1908. După această dată, Societatea St.E.G. a rămas numai cu uzinele, minele şi domeniile pe care le avusese, în suprafaţă totală de 133.170 ha. (25) Datorită bunei administrări din această epocă, Reşiţa a devenit cel mai important centru industrial din Ungaria. (26) Vastele domenii ale Societăţii cuprindeau aproape jumătate din comitatul Caraş. Unii considerau în acea perioadă, nu lipsit de temei, că St.E.G. ajunsese un adevărat stat în stat, având reprezentanţii săi în Parlament, ca şi în consiliile comunale. Judecătoriile, bisericile şi şcolile din regiune erau şi ele sub influenţa sa. De altfel, St.E.G.-ul era şi cel mai important plătitor de impozite de pe teritoriul Ungariei. (27)

Forţa economică şi chiar politică a St.E.G.-ului erau impresionante pentru acea epocă, date fiind multiplele relaţii şi posibilităţi de influenţă atât asupra guvernului austriac, cât şi a altor state, prin mijloace economice şi politice. De exemplu, St.E.G. a preluat în condiţii foarte favorabile, printr-un contract încheiat la 6 martie 1872 cu „Societatea pe acţiuni a Căilor Ferate Române”, toate obligaţiile neonorate de către consorţiul financiar german Stroussberg în privinţa executării liniilor ferate Bucureşti-Roman (inclusiv ramificaţiile spre Brăila şi Galaţi), Piteşti-Vârciorova şi Bucureşti-Târgovişte. Societatea a reuşit să îşi respecte aceste obligaţii, inclusiv în ceea ce priveşte termenele, statul român răscumpărând peste câţiva ani (în 1880) administrarea şi exploatarea acestor concesiuni. (28) În 1902, St.E.G. a iniţiat un cartel pentru desfacerea cărbunilor de lemn pe teritoriul austro-ungar, denumit „Holzkohlzentrale A.G.” (HOZAK). În aceeaşi perioadă, Societatea a intrat şi în cartelul european al fabricanţilor de bandaje pentru locomotive şi vagoane numit „Deutsche Stahlgemeinschaft”, având sediul la Essen, din care mai făceau parte şi grupurile Krupp, Vitkovice şi Škoda. (29) Treptat, St.E.G. a reuşit să deţină pachetul de control la mai multe societăţi austriece, maghiare şi sârbeşti. De asemenea, societatea a obţinut concesiuni importante în Imperiul otoman şi în Grecia pentru noi perimetre miniere şi construcţii de căi ferate. (30)

Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 77.
2 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 50.
3 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 56.
5 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 18.
6 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 94.
7 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 78.
8 Ibidem.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 60.
10 Ibidem, p. 57.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 58-59.
13 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 32.
14 Georg Hromadka, op. cit., p. 68.
15 Ibidem, p. 69.
16 Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 82.
17 Victor Brătfălean, op. cit., p. 43.
18 Ibidem, p. 52.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 74.
20 Ibidem, p. 75-76.
21 Ibidem, p. 77.
22 Ibidem, p. 76-77.
23 Ibidem, p. 78-79.
24 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, Reşiţa, 1997, p. 11.
25 Ion Păsărică, op. cit., p. 18.
26 Ibidem.
27 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 50.
28 Ibidem, p. 66-67.
29 Ibidem, p. 67.
30 Ibidem.