Posts Tagged ‘muncitori’

Mircea Rusnac – S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (1979). Aspecte bănăţene

21 februarie 2010

O formă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, care la vremea ei a stârnit mult interes prin modul de organizare şi prin relativa amploare pe care a cunoscut-o, dar care ulterior a fost foarte puţin cercetată de către istorici, a fost S.L.O.M.R. – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România din primăvara lui 1979. Acesta a fost primul sindicat liber creat în ţară după 1945 şi preceda cu mai mult de un an înfiinţarea unui alt sindicat anticomunist mult mai celebru, Solidaritatea (Solidarność) din Polonia, creat în august 1980 şi care în 1989 a jucat un rol de mare însemnătate în răsturnarea regimurilor comuniste din estul Europei. Însă cronologic sindicatul din România a apărut înaintea acestuia.

În lucrarea sa intitulată Istoria stalinismului în România (Bucureşti, 1990, p. 526), Victor Frunză scria: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R., subl. aut.), organizat în primăvara anului 1979 de un nucleu de oameni, în frunte cu dr. Ionel Cană, Gh. Braşoveanu, probabil şi Gh. Calciu-Dumitreasa, dovedeşte maturizarea condiţiilor, dar şi o radicalizare a conştiinţelor în vederea unei organizări a oamenilor muncii (subl. aut.) în câştigarea unui drept primordial la această oră: de a avea un dialog cu puterea nu de la sclav la stăpânul lui, ci între două forţe egale în drepturi. Cronologic, se ştie că S.L.O.M.R. a venit înaintea Solidarităţii poloneze (august 1980), dar mijloacele de informare în masă din occident nu au observat că lichidarea lui pompieristică pune în lumină nu atât prioritatea în timp a acestuia, cât caracterul represiv sporit al regimului generalului Ceauşescu, comparativ cu cel al generalului Jaruzelski, care a interzis Solidaritatea după ce căpătase un caracter de masă, dar nu a îndrăznit să-l aresteze pe Lech Walesa.”

Iar Vlad Georgescu, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Bucureşti, 1992, p. 295), adăuga: „Mai periculoase au fost probabil frământările muncitoreşti, în primul rând surprinzătoarea înfiinţare a unui sindicat liber (martie 1979), cu secţii în Muntenia, Banat şi Transilvania, însumând peste 2.000 de membri; sindicatul, al cărui interesant program cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitoreşti inexistente în societăţile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi, precum şi mulţi dintre membri, dispărând sau sfârşind în închisoare. Crearea S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) venea la numai doi ani după greva celor 35.000 de muncitori minieri din Valea Jiului (august 1977) şi conducerea partidului s-a grăbit să înăbuşe mişcarea înainte de a începe să se întindă. De atunci încoace, grupuri izolate au anunţat în mai multe rânduri întemeierea unor noi sindicate libere, dar niciunul nu pare să fi reuşit să supravieţuiască mai mult de câteva zile momentului ieşirii în public.”

Creat în februarie 1979, S.L.O.M.R. va avea în total în jur de 2.400 de aderenţi. În ianuarie, un grup de 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin, conduşi de medicul Ionel Cană, au semnat o petiţie cu privire la condiţiile de muncă existente. Declaraţia de constituire a Sindicatului a fost citită de către Noel Bernard la Radio Europa Liberă la 4 martie. Prin aceasta, organizaţia declara că se afiliază la Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere. Ea nu se afla sub influenţe politice, dorind doar asigurarea dreptăţii în domeniul social şi muncitoresc. Membrii săi militau împotriva concedierilor, pentru condiţii mai bune de muncă, pentru asigurarea sănătăţii în întreprinderi, pentru revizuirea sistemului de pensii, pentru reducerea perioadei de lucru săptămânale şi suprimarea orelor suplimentare neplătite. De asemenea, ei solicitau purtarea unor discuţii deschise cu autorităţile.

Totodată, în declaraţia de constituire a S.L.O.M.R. se mai arăta că acesta „luptă pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, punând un accent deosebit pe drepturile ce decurg din relaţiile de muncă.” Sindicatul nu îşi propunea acţiuni cu caracter politic, însă cerea ca aceste drepturi să fie realizate în România pentru cetăţenii săi. Prin respectarea articolului 12 din Pactul drepturilor civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, „orice persoană e liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” Erau menţionate şomajul real care exista în România, pensiile nesatisfăcătoare, cazurile „psihiatrice”, situaţia grea a foştilor deţinuţi politici. Se cereau condiţii mai bune de muncă, desfiinţarea „muncii patriotice”, încetarea mitingurilor în timpul programului de lucru, mărirea timpului de odihnă, îmbunătăţirea aprovizionării, mărirea numărului de spitale. S.L.O.M.R. se angaja să facă cunoscute în ţară şi străinătate cazurile care îi erau semnalate în privinţa încălcării drepturilor omului. De asemenea, în declaraţie se preciza: „Există posibilitatea ca noi, fondatorii S.L.O.M.R., să fim striviţi, distruşi fizic şi moral de perfecţionatul aparat de represiune. Orice dezicere a vreunuia dintre noi de la principiile de mai sus o declarăm nulă, ea fiind obţinută prin forţă şi represiune. Noi putem fi anihilaţi, dar idealul pentru care luptăm nu va pieri cât va mai fi picior de român în această ţară.” Semnau: medicul Ionel Gh. Cană, economistul Gheorghe Braşoveanu, ilegalistul Nicolae Gugu, reporterul Gheorghe Frăţilă, activista de partid Ioana Grigore (toţi cinci din Bucureşti) şi 15 muncitori din Drobeta Turnu Severin. Toţi semnatarii îşi comunicau adresele. Acestea au fost făcute publice la 4 martie 1979 de către Europa Liberă, care a difuzat tot atunci declaraţia de constituire şi programul organizaţiei.

În continuare, evenimentele s-au derulat destul de rapid. Între 4 şi 6 martie, la Sindicat au aderat individual un număr de circa 40 de persoane. Tot la 6 martie, Virgil Chender a adus la Bucureşti adeziunea colectivă a 1.487 de persoane din judeţul Mureş, care încă din 1978 constituiseră Sindicatul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din judeţul Mureş. În seara aceleiaşi zile, cei doi conducători ai S.L.O.M.R., Cană şi Braşoveanu, au fost izolaţi de Securitate la locuinţele lor, iar telefoanele le-au fost tăiate. La 8 martie a fost arestat şi membrul de sindicat Vasile Paraschiv, care apoi a fost bătut la Securitate şi ameninţat cu moartea.

În intervalul 8-10 martie au fost arestaţi toţi membrii şi aderenţii Sindicatului, fiind reţinuţi mai multe zile. După eliberarea celor mai mulţi dintre ei, au continuat să rămână în arest Cană, Braşoveanu, Paraschiv şi Chender. Însă locul lor în conducerea organizaţiei a fost luat imediat de alte persoane, care au continuat să ţină legătura telefonică cu occidentul. Prin intermediul Europei Libere, ei au făcut cunoscute şi pe mai departe numele noilor aderenţi.

La 30 martie, Alexandru Nagy a comunicat în acest mod o nouă listă de aderenţi ai S.L.O.M.R. din Bucureşti şi Timişoara, precizând că în acest din urmă oraş se constituise primul sindicat liber la întreprinderea Electrobanat (Elba), numărând 18 membri. În ziua următoare, G. Stancu a anunţat adeziunea şi a unui număr de 40 de persoane din Arad. Pentru a preveni noile arestări, din luna aprilie postul de radio de la München nu a mai transmis numele membrilor de sindicat cuprinse în liste.

La 4 aprilie, profesorul Nicolae Dascălu a anunţat crearea unui comitet provizoriu care să acţioneze până la eliberarea membrilor fondatori. În aceeaşi zi, timişorenii Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost arestaţi, fiind condamnaţi la 6 aprilie la câte şase luni de închisoare. La 5 aprilie erau tăiate legăturile telefonice ale lui Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu. În scurt timp, ultimul a fost şi el arestat. Totuşi, în 7 şi 8 aprilie erau anunţate noi liste de aderenţi, conduşi de Mihai Vlad şi A. Comşa. Au mai fost arestaţi A. Nagy, M. Vlad, I. Dascălu, B. şi R. Mischiu şi C.E. Oncescu. Alexandru Nagy va fi condamnat la 4 luni, iar Mihai Vlad la 3 luni, ambii pentru „parazitism social”. La 16 aprilie mai erau condamnaţi la câte 2 luni A. Comşa, N. Oblici şi M. Zamfirescu.

Într-un apel public, R.S. Ghiţă cerea la 19 aprilie încetarea represiunilor. În scurt timp, acesta, împreună cu S. Vasiliu şi L. Neagu, au primit condamnări la câte 5 luni. La 8 iulie, sindicalistul C. Liutiev primea 6 luni condamnare, iar în cursul lunii august Securitatea a operat circa 1.000 de arestări în judeţul Mureş.

La acest Sindicat aderaseră şi membri din Ploieşti şi Constanţa. Preotul ortodox disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa le-a oferit sprijin spiritual. La fel, i-au susţinut şi Paul Goma şi ziarista Carmen Popescu. Un manifest al S.L.O.M.R. solicita legalizarea sa şi recunoaşterea de către autorităţi a dreptului la liberă asociere. Reacţiile acestora însă au fost, aşa cum s-a văzut, extrem de violente. Ele au constat în arestări masive, internări forţate în spitale psihiatrice sau exil. Au fost condamnaţi un număr de 20 de fondatori: Cană la 7 ani, Calciu-Dumitreasa la 10 ani, Braşoveanu şi Paraschiv au fost duşi la psihiatrie.

Cât timp a deţinut conducerea Sindicatului, Nicolae Dascălu a adresat în numele acestuia o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu, prin care se protesta împotriva arestării membrilor săi. În iunie, şi el va fi condamnat la 18 luni de închisoare. Cană şi Braşoveanu au fost totuşi eliberaţi în 1980. La Timişoara au fost reţinute peste 20 de persoane, fiind anchetate timp de două zile. În total, au fost arestaţi un număr de 153 de lideri sindicali din întreaga ţară, sub acuzaţiile de huliganism şi parazitism. Ei au fost plasaţi în arest la domiciliu, internaţi în spitale psihiatrice, deportaţi, închişi sau expulzaţi din ţară după expirarea sentinţelor.

Un important centru al acestui Sindicat a fost la Timişoara. Ajuns în 1980 la New York, Nicolae Dascălu declara în acest sens: „Probabil cea mai mare realizare a activităţii noastre a fost informarea prin intermediul Europei Libere că în Timişoara s-a format un comitet de fabrică al S.L.O.M.R. Am sugerat aceasta lui Carl Gibson şi Erwin Ludwig când m-au vizitat la sfârşitul lui martie. În comunicatul curent al S.L.O.M.R.-ului pe care l-am trimis la Paris am menţionat acest fapt. Am rămas uimit ce efect a avut asupra ţării; imediat s-au anunţat comitete S.L.O.M.R. în alte oraşe ale ţării, care n-au fost oprite decât de arestarea tuturor celor activi din grupul meu şi a altora care au vrut să continue activitatea noastră. Cred că nu exagerez dacă afirm că cel puţin 50 de persoane au fost arestate şi condamnate imediat după anunţarea acestei iniţiative. În total, cel puţin 100 de persoane au făcut închisoare pentru afişarea adeziunii la S.L.O.M.R. şi mii de persoane au fost intimidate în fel şi chip de securişti, care i-au lămurit să se dezică de acest «sindicat fantomă» care «nu există», aşa cum spuneau ei. Urma să contactăm mai multe grupuri, totalizând un număr de peste 400 de persoane, care îşi exprimaseră telefonic adeziunea.”

În documentarea pentru acest articol am beneficiat de nenumărate informaţii oferite cu multă bunăvoinţă de însuşi Carl Gibson, principalul realizator al constituirii Sindicatului timişorean (http://www.gibsonpr.de). El a descris pe larg toate aceste evenimente în voluminoasa lucrare, disponibilă şi pe Internet: Symphonie der Freiheit. Widerstand gegen die Ceauşescu-Diktatur. Chronik und Testimonium einer tragischen Menschrechtsbewegung, in literarischen Skizzen, Essays, Bekenntnissen und Reflexionen (Simfonia libertăţii. Rezistenţa împotriva dictaturii Ceauşescu. Cronică şi depoziţie asupra unei tragice mişcări pentru drepturile omului, în schiţe literare, eseuri, mărturii şi reflecţii), Verlag I.H. Röll, Dettelbach, 2008. Îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţa sa.

Născut în 1959, Carl Gibson a început disidenţa sa faţă de regimul comunist din România încă din anii 1976-1977, iniţial sub forma unei opoziţii individuale. Ca elev de liceu la Timişoara, a început să critice deschis regimul, exprimându-şi în mod liber propriile păreri despre acesta. Cum însă şi în clasele de liceu se găseau destui turnători, Securitatea a început să-l supravegheze cu atenţie. În 1976, el a solicitat la Ministerul de interne de la Bucureşti permisiunea emigrării familiei sale în Germania Federală, declarând că era dispus să facă greva foamei pentru aceasta, inspirat fiind de alte acţiuni similare, comunicate românilor prin emisiunile postului Radio Europa Liberă. Pe când era în clasa a XI-a seral la Liceul Nikolaus Lenau din Timişoara, a fost anchetat de securiştii P. Pele şi R. Köppe, deoarece se îmbrăcase în cavaler teuton cu cruce şi culorile germane negru-roşu-auriu. În timpul zilei muncea la fabrica de tricotaje „1 Iunie”.

În 1977, Gibson a încercat să semneze apelul lansat atunci de scriitorul Paul Goma, fiind apoi urmărit permanent de Securitate, care îl considera un element anarhic şi destabilizator. Fusese arestat chiar la Goma acasă, fiind anchetat la Ministerul de interne şi apoi trimis la Timişoara, unde a fost preluat din nou de procurorul anchetator căpitan Petre Pele şi de maiorul Rudolf Köppe. În timpul verii a fost incriminat în faţa colegilor de muncă drept anticomunist şi duşman al clasei muncitoare şi al poporului, fiind concediat. În anii 1977-1979 a continuat să fie urmărit şi persecutat de organele de partid şi de Securitate din Timişoara şi Bucureşti, fiind de multe ori anchetat în detenţie. După această perioadă în care a fost şomer, fiind în consecinţă considerat ca „parazit social”, a reuşit să se angajeze la Electrobanat, tocmai în scopul de a constitui sindicatul liber de acolo (ca şomer nu l-ar fi putut iniţia). În anii 1978-1979, pentru că aprobarea emigrării familiei sale întârzia, el a continuat opoziţia, având contacte cu unii membri ai Aktionsgruppe Banat, în special cu consăteanul său din Săcălaz, Gerhard Ortinau, cu unii componenţi ai cercului literar „Adam Müller-Guttenbrunn”, între care chiar cu preşedintele Nikolaus Berwanger, şi chiar cu persoane de stânga, unii fiind membri ai P.C.R.: Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson.

Conform declaraţiei sale, în perioada 1977-1978 Carl Gibson şi-a găsit „patria ideologică” în Organizaţia Timişoara Banat. Numele acesteia fusese ales pentru o identificare în occident şi pentru stabilirea de contacte cu Radio Europa Liberă. Totuşi, acest nume nu a fost prea mult popularizat din motive conspirative, astfel încât această organizaţie a rămas destul de puţin cunoscută până astăzi. Ea era un cerc politico-literar de discuţii critice şi nonconformiste. În cadrul său era analizată situaţia europeană de după Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi atitudinea adoptată de România faţă de aceasta. În acelaşi timp, declaraţiile publicate de guvernul român erau puse în raport cu Constituţia României şi cu Codul penal.

Preşedinte al organizaţiei a fost ales medicul prof. dr. Fenelon Sacerdoţeanu, fiu de boier din Costeşti (judeţul Vâlcea). Acesta fusese medicul privat al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol II, apoi colonel în armata română pe Frontul de est. A scris multe pagini de amintiri despre războiul împotriva Uniunii Sovietice şi despre colaborarea armatei române cu cea germană condusă de mareşalul Manstein. După război fusese întemniţat timp de mulţi ani. Alt membru important era artistul, muzicianul şi omul de cultură Georg Weber, care fusese şi el arestat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria din 1956. El suferea de TBC şi prezenta sechele după numeroasele anchete la care a fost supus. Locul de acţiune al Organizaţiei Timişoara Banat (O.T.B.) era la domiciliul său din Strada Horia. În afara acestora şi a lui Gibson, din organizaţie mai făceau parte fraţii Edgar şi Erwin Ludwig, născuţi în 1953, respectiv în 1955, la Nerău (judeţul Timiş). De asemenea, O.T.B. menţinuse contacte şi cu reprezentanţi ai Bisericilor romano-catolică şi protestantă şi chiar cu unii comunişti critici faţă de regim şi retraşi din funcţii. Discuţiile critice purtate între cei 4-5 membri de bază, având ca temă generală „respectarea drepturilor omului în România şi Europa de est”, au fost înregistrate de ei pe o bandă de magnetofon care avea durata de trei ore şi jumătate şi care apoi a fost trimisă în occident ca măsură de precauţie în cazul unei arestări.

În 1978, Weber a primit permisiunea de a părăsi România, emigrând în Austria şi apoi în Germania. Prin această măsură, Securitatea a lipsit grupul de locul de întâlnire şi cu aceasta manifestările sale au trebuit să se oprească. Dar nu pentru mult timp, întrucât tocmai se anunţa constituirea în ţară a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, la care membrii fostei Organizaţii Timişoara Banat au hotărât în curând să adere.

Referitor la această aderare, Carl Gibson aprecia: „Desigur, motivul principal a fost de tip profan – emigrarea familiei. Aveam deja de doi ani actele depuse pentru plecarea definitivă în Germania, obţinând aşa-numitele formulare mari. Fiind reţinut din motive obscure, m-am gândit să forţez emigrarea şi prin S.L.O.M.R., care – înainte de a fi constituit – şi în ochii mei apărea ca un instrument pentru atingerea unui scop.

Totuşi, S.L.O.M.R.-ul timişorean a fost de la bun început o mişcare de opoziţie, ai cărei membri s-au recrutat dintr-un nucleu disident, acea structură O.T.B., Organizaţia Timişoara Banat, care exista clandestin de doi ani şi se manifesta critic, în frunte cu medicul Fenelon Sacerdoţeanu.

Cu formarea S.L.O.M.R.-ului timişorean în primele zile din aprilie 1979 s-a născut şi o viziune a unei mişcări umanitare de opoziţie mai mari.”

Prin urmare, la sfârşitul lunii martie, Carl Gibson, însoţit de Horst Gängler, Steffy Mayer şi Erwin Ludwig, au mers la Bucureşti, unde au contactat ambasadele Germaniei Federale, Marii Britanii şi Statelor Unite şi au expus planul de fond al unui S.L.O.M.R. la Timişoara. Tot atunci, Gibson l-a vizitat pe Nicolae Dascălu, noul conducător al S.L.O.M.R. după izolarea de către Securitate a lui Cană şi Braşoveanu la domiciliile lor. Împreună au elaborat un plan de acţiune care prevedea aplicarea în practică a mişcării sindicale în întreaga ţară. Deviza membrilor Sindicatului era: „Pe noi ne vor aresta, dar organizaţia va supravieţui.”

Reveniţi la Timişoara, Gibson şi colegii săi au acţionat rapid. S.L.O.M.R. s-a constituit acolo în 30-31 martie 1979, în intervalul 1-3 aprilie Gibson a adunat semnături de la aderenţii din localitate, iar la 4 aprilie Radio Europa Liberă anunţa crearea noii filiale în emisiunea de dimineaţă. Preşedintele S.L.O.M.R. era tot medicul Fenelon Sacerdoţeanu, iar membrii principali au fost: Carl Gibson, Erwin şi Edgar Ludwig, Stefan Wolf, Helmut Reiter, Horst Gängler, Helmut Wallner, Steffy Mayer, înscrişi împreună cu familiile lor. Conform lui Gibson, la Timişoara s-au adunat în cele câteva zile peste 150 de membri, muncitori, studenţi şi intelectuali. Numărul lor ar fi urmat să crească, deoarece pe lângă membrii majoritari germani ai Sindicatului îşi manifesta intenţia de a se înscrie şi un grup de români din anturajul lui Karol Szomoru. Aceştia însă nu au mai reuşit să se înscrie din cauza măsurilor urgente de reprimare luate de Securitate. În aceeaşi perioadă aveau loc rebeliuni studenţeşti la Timişoara şi Oradea.

În afara acestor mişcări anticomuniste, în vestul României s-a mai constituit, după cum am arătat, o filială a S.L.O.M.R. şi la Arad (anunţată la radio la 31 martie). Mai târziu, în închisoare, Carl Gibson a fost coleg de celulă cu pastorul baptist Dimitrie Ianculovici, care i-a spus că şi la Caransebeş existaseră numeroşi simpatizanţi şi aderenţi ai Sindicatului, însă aceştia fuseseră opriţi cu forţa să se solidarizeze în mod deschis. Iar după un timp, când a început mişcarea sindicală din Polonia, la ora intrării în schimb, la I.C.M. Reşiţa un muncitor se urcase pe o clădire, unde afişa o pancardă pe care scria: „Sclavi români – libertate sau moarte.”

După ce, în dimineaţa zilei de 4 aprilie 1979, Europa Liberă anunţase formarea S.L.O.M.R. Timişoara şi numele iniţiatorilor săi, aceştia au fost arestaţi în aceeaşi zi. După o anchetă de două zile, în 6 aprilie Carl Gibson şi Erwin Ludwig au fost judecaţi şi condamnaţi la câte 6 luni de închisoare. Sentinţa evita orice referire la numele S.L.O.M.R., acuzându-i în schimb că „au iniţiat constituirea unui grup contrar prevederilor legale şi ordinii publice”, format din 16 persoane din judeţul Timiş. În continuare, sentinţa nr. 2.678 considera: „Constituirea acestui grup, care prin comportamentul său exprimă o concepţie anarhică, este străină principiului de convieţuire socialistă.”

Întemniţaţi în continuare la penitenciarul „Popa Şapcă”, Gibson şi Ludwig au fost ţinuţi în celule separate, fără a avea posibilitatea să comunice între ei. Lui Gibson i-a fost cerută de către Securitate o declaraţie împotriva lui Nicolae Dascălu, dar el a refuzat să o dea. Ambii arestaţi au fost bătuţi rău atât la interogatorii, cât şi de către gardianul Bolog din penitenciar. Deşi se aflau pe acelaşi nivel al închisorii, nu puteau lua legătura unul cu celălalt şi nici cu alţi deţinuţi, care, spre deosebire de ei, erau scoşi zilnic la muncă pe diferite şantiere.

Pe când Carl Gibson se afla în închisoare, în august 1979, părinţii şi fratele său au căpătat permisiunea de a emigra în Germania. Deja avea şi el paşaportul pregătit. Eliberat la 4 octombrie 1979, nu a mai putut merge la locuinţa familiei sale din Săcălaz, întrucât aceasta fusese deja confiscată de autorităţi. A plecat din ţară cu avionul de la Otopeni, ajungând la Frankfurt la 13 octombrie. Şi ceilalţi membri ai S.L.O.M.R. Timişoara au primit paşaportul pentru a emigra (cu excepţia doctorului Sacerdoţeanu, care nu a dorit niciodată să plece din ţară, murind în 1982), la fel cum se întâmplase anterior şi cu membrii mişcării Goma. Circa 150 de persoane au părăsit România cu acest prilej.

În exil, Carl Gibson şi-a continuat activitatea pe aceleaşi coordonate, devenind purtătorul de cuvânt al S.L.O.M.R. în occident. Deja în noiembrie el a dat două interviuri la Europa Liberă. A vizitat sediul din Londra al organizaţiei Amnesty International, a scris articole în presă, arătând situaţia din România. La Paris i-a vizitat pe Paul Goma şi pe istoricul Mihnea Berindei, conducătorul Ligii pentru drepturile omului în România, iar la Lausanne pe scriitorul Ion Caraion. S-a constituit un comitet de sprijin pentru S.L.O.M.R., din care făceau parte Radu Câmpeanu, Michel Korne, Cicerone Ioniţoiu, dr. Ion Solacolu etc. Împreună cu alţi disidenţi români aflaţi în Franţa şi Elveţia, Gibson a informat Confederaţia Mondială a Muncii din Bruxelles şi Organizaţia Internaţională a Muncii a Naţiunilor Unite despre mişcarea sindicală liberă din România şi despre violarea drepturilor omului din această ţară. Ca punct culminant, el a depus o plângere la O.N.U., înregistrată la 10 iulie 1981, fapt care a determinat eliberarea altor deţinuţi politici din România. Printre ultimii eliberaţi s-au aflat Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Mişcarea sindicală liberă din România comunistă, la care şi Banatul şi-a adus contribuţia sa, a fost un eveniment foarte semnificativ, demonstrând faptul că regimul de „dictatură a proletariatului” era contestat de înşişi „oamenii muncii”, al căror protector se pretindea a fi. Este demn de consemnat faptul că în perioada sa de criză care a precedat prăbuşirea finală, comunismul românesc a fost contestat în special de către muncitorime. În 1977 avusese loc marea grevă a minerilor din Valea Jiului, urmată de activitatea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. A urmat revolta muncitorilor de la Braşov din noiembrie 1987, care a precedat revoluţia din decembrie 1989, izbucnită la Timişoara şi victorioasă la Bucureşti. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că S.L.O.M.R. a precedat cu mai mult de un an apariţia Solidarităţii din Polonia, care avea să joace un rol atât de important în răsturnarea comunismului din estul Europei.

Reclame

Mircea Rusnac – Evoluţia industrială a Reşiţei între 1920-1944. Perioada U.D.R.

6 decembrie 2009

Şi trupele române, proaspăt intrate în Banat, au proclamat, la rândul lor, starea de asediu. La Reşiţa, infanteriştii români au ocupat temporar „Casa muncitorească”, fosta casă Bähr. În curând, locuitorii Reşiţei, indiferent de naţionalitate, au ajuns să cunoască procedeele rău famate ale Siguranţei, făcând cunoştinţă cu metoda „educativă” moştenită de la turci, „bastonada” celor 25 de lovituri. (1) Însă şi în anii care au urmat lui 1919, autorităţile române au recunoscut şi acceptat pentru muncitorii reşiţeni ziua de muncă de opt ore şi concediul plătit. Vechile asociaţii şi reuniuni au renăscut, întemeindu-se şi altele noi. La Reşiţa, muncitorii şi-au extins şi şi-au amplificat activitatea, atât cea sindicală, cât şi cea politică, în cadrul social-democraţiei. Pe plan naţional, având peste 3.000 de membri cotizanţi, organizaţia locală Reşiţa era cea mai puternică din România în cadrul sindicatelor metalurgiştilor. (2)

La 10 iunie 1920, în adunarea generală constitutivă, a fost înfiinţată Societatea anonimă „Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa”, prescurtat U.D.R., cu sediul în Reşiţa. Aceasta achiziţiona uzinele de fier şi oţel, minele, alte întreprinderi şi stabilimente industriale, precum şi domeniile şi pădurile aparţinând St.E.G. din judeţul Caraş-Severin şi, totodată, încorpora şi domeniile, minele şi uzinele proprietate a statului român de la Hunedoara şi Cugir. Prin aportul în natură al fostei societăţi St.E.G., noua Societate U.D.R. devenea proprietara următoarelor întreprinderi, mine, concesiuni şi domenii în judeţul Caraş-Severin: uzinele metalurgice din Reşiţa şi Anina; fabrica de maşini şi unelte agricole de la Bocşa; minele de fier de la Ocna de Fier; minele de cărbuni de la Anina, Secu şi Doman; minele de aramă şi de aur de la Oraviţa; mina de aramă de la Ciclova; mina de aramă de la Sasca; minele de aramă şi de pirită de fier de la Moldova Nouă; concesiunea următoarelor mine: minele de fier şi mangan de la Delineşti, minele de fier de la Armeniş, minele de lignit de la Caransebeş, Armeniş şi Bozovici, minele de aramă şi de fier de la Liubcova; domeniile, în suprafaţă totală (după aplicarea reformei agrare, în 1923) de 95.803 ha, dintre care 88.248 ha păduri. Pe aceste domenii funcţionau patru fabrici de cherestea (Anina, Vasiova, Văliug şi Zăvoi); o vărărie la Colţan; o instalaţie de mărunţit lemnul la Reşiţa; 134 km de căi ferate proprii; 103 km canale; trei podgorii (Ramna, Tirol, Moldova Nouă); două pisciculturi (Văliug şi Anina); opt lacuri; 27 de depozite de desfacere. De asemenea, U.D.R. a preluat participaţiile St.E.G. la următoarele întreprinderi: „Societatea română pentru industria distilării lemnului”, „Societatea Industriei fierului din Nădrag”, „Industria forestieră din Nădrag”, „Société anonyme serbe minière et métalurgique”, „Industria morăritului din Banat”, „Société bulgare minière et métalurgique” etc. În acest mod, U.D.R. a moştenit situaţia privilegiată deţinută de St.E.G. în fostul Imperiu austro-ungar, constituind, datorită puterii şi influenţei sale, un adevărat stat în stat. (3)

Capitalul social al U.D.R. a fost subscris de mari patroni, bancheri şi moşieri români, precum C. Caragea, Dr. V. Bontescu, D. Brătianu, M. Pherekide, Gr. Duca, M. Diamandi sau I. Boambă, de fostul director general al St.E.G., austriacul Adalbert Veith, şi de băncile: „Marmorosch-Blank”, „Crissoveloni”, „Banca de scont”, „Banca comercială”, „Banca generală a Ţării Româneşti”, „Banca Albina din Sibiu”, „Temesvarer Bank und Handels A.G.” etc. Dar această primă împărţire a capitalului a nemulţumit profund atât pe politicienii liberali, care au împiedicat, printr-o vastă campanie de presă şi prin opoziţie în Parlament, votarea legii privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R., cât şi capitalul străin, care a accentuat intervenţiile politice, recurgând inclusiv la corupţie pentru atingerea scopurilor sale. Sindicatul internaţional care controla Societatea St.E.G., format atunci din „Boden Kredit Anstalt” din Viena, „Vickers-Armstrong” din Londra şi „Continental Trust for Bank & Industrial Values” din Basel, pentru a influenţa atitudinea guvernului român, a procedat la o redistribuire a acţiunilor U.D.R. aflate în posesia St.E.G. şi a determinat noi emisiuni de acţiuni ale U.D.R. În consecinţă, din 1922 un rol extrem de important în capitalul şi conducerea Societăţii U.D.R. l-a avut firma de armament britanică „Vickers-Armstrong”. (4)

Şi pe plan intern, disputele au continuat, concomitent cu cele externe prezentate mai sus, pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul U.D.R. Astfel, în decembrie 1921, datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul condus de generalul Alexandru Averescu a fost îndepărtat de la putere. Guvernul liberal instalat la o lună după aceasta a promulgat, la 14 iunie 1923, legea privitoare la organizarea şi funcţionarea Societăţii U.D.R.

După încheierea primului război mondial şi schimbarea completă a cadrului de existenţă al uzinelor reşiţene, activitatea de aici se relua cu destulă dificultate. În 1919, producţia lor nu mai reprezenta decât 33%, comparativ cu cea a anului 1913. (5) Prima activitate prestată în cadrul statului român a fost, în anii 1919-1920, repararea a unui număr de aproape 300 de locomotive pentru C.F.R. (6) Mai târziu, în 1921-1923, U.D.R. a construit o fabrică de locomotive, unde au fost executate până în 1944 un număr de 1.402 reparaţii de locomotive şi, începând din 1925, şi 566 de locomotive noi de diferite tipuri, inclusiv 52 cu ecartament îngust, pentru căile ferate industriale şi forestiere. (7) Locomotivele produse erau moderne pentru vremea aceea, fiind fabricate atât după licenţă germană, cât şi după concepţii proprii ale inginerilor reşiţeni.

În 1923 a fost reluată fabricaţia de armament, prin executarea unor comenzi de proiectile, iar în 1925 s-au făcut şemizări ale tunurilor de câmp. Din 1924, ţinându-se cont de specificul economiei româneşti, a început şi producţia de unelte şi utilaje pentru industria petrolieră. În vederea dezvoltării acestui nou sector de fabricaţie, U.D.R. a încheiat o convenţie cu firma „National Supply Corporation” (N.S.Co) din Statele Unite, obţinând licenţa pentru numeroase utilaje destinate industriei petroliere. (8) Astfel, constructorii de maşini din Reşiţa au putut să livreze către industria extractivă de ţiţei primele instalaţii de foraj adânc produse în România. În 1925, uzinele reşiţene aveau 7.000 de angajaţi şi peste 300 de funcţionari. (9)

O perioadă de avânt în viaţa uzinelor a început din anii 1926-1927. În aceşti ani au fost executate următoarele construcţii metalice: halele mecanice pentru „Societatea franco-română” Brăila; centrala electrică a atelierelor C.F.R. „Griviţa” Bucureşti; magazia fabricii de zahăr de la Bod şi depoul de vagoane al „Societăţii tramvaielor” din Bucureşti. În anii 1927-1929 au fost executate construcţiile metalice ale atelierelor „Malaxa” din Bucureşti, şi anume: atelierul mecanic, fabrica de locomotive, cazangeria, forja, fabrica de muniţii, fabrica de ţevi şi oţelăria. În 1929 au fost construite halele atelierelor C.F.R. din Cluj, în 1930 pasarela Bucureşti-Griviţa şi hala Militari; în 1932 Palatul telefoanelor din Bucureşti; în 1935 palatele „Adriatica” şi „Societatea de gaz şi electricitate” Bucureşti; în 1938-1940 palatul administraţiei C.F.R. din Bucureşti etc. În 1927, U.D.R. realiza 69,7% din producţia totală de fontă a României, 90,1% la oţel, 65% la laminate, 100% la locomotive, poduri şi construcţii metalice, ramificaţii de cale ferată, roţi montate, locomotive-vagoane şi maşini electrice. (10)

U.D.R. a construit peste 180 de poduri feroviare şi 100 de poduri rutiere pe întreaga suprafaţă a ţării. (11) În 1920, constructorii de poduri reşiţeni au refăcut podul de la Feteşti, peste braţul stâng al Dunării, distrus în timpul primului război mondial. În 1930, U.D.R. a construit la Reşiţa primul pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa. În 1926 au fost produse primele motoare electrice pentru centralele din Iaşi şi Tulcea.

În 1929, U.D.R. deţinea acţiuni la alte 29 de societăţi; în 1935, ca urmare a efectelor crizei economice, participarea a fost redusă la 20 de societăţi; dar în 1941 ea crescuse din nou la 30, în special ca urmare a colaborării cu noua fabrică de armament „Astra” Braşov, unde U.D.R. deţinea 40% din acţiuni. (12)

Din 1930, manifestările crizei economice au început să se resimtă şi la U.D.R. Statul şi-a redus bugetul, iar unele comenzi deja lansate către U.D.R. au fost reziliate. În consecinţă, a trebuit să fie desfăcute unele contracte de muncă şi să fie practicat şomajul tehnic al unor salariaţi. Reacţia muncitorilor s-a exprimat printr-un şir de greve şi manifestaţii de protest. Din 1931, datorită adâncirii crizei, Societatea U.D.R., ale cărei livrări către stat nu mai erau plătite decât parţial şi la intervale inegale, nu mai reuşea să plătească salariile şi restanţele muncitorilor şi funcţionarilor. După ce au izbucnit unele greve mai mici, muncitorii au hotărât să părăsească toate secţiile uzinelor, având loc o demonstraţie masivă, la care au luat parte şi femei şi şomeri. În urma acţiunilor repetate ale muncitorilor, statul a alocat, în cele din urmă, fondurile necesare achitării salariilor restante. În 1932, anul de apogeu al crizei, U.D.R. mai avea doar 9.000 de angajaţi, faţă de 16.000 în 1928. (13) Grevele au continuat şi acum, pentru că nu erau plătite salariile restante.

Redresarea uzinelor reşiţene a început în 1934, când au primit comenzi masive de armament din partea statului şi au produs tunuri antiaeriene şi antitanc, aruncătoare de grenade, mine marine şi altele. În acest sens, a fost încheiat un contract de parteneriat cu uzinele engleze „Vickers-Armstrong”. În 1935, U.D.R. era cea mai mare societate industrială din România, având 12.838 de angajaţi, dintre care numai la Reşiţa erau 5.998. (14) În 1932, Societatea reşiţeană a construit structura metalică a Palatului telefoanelor din Bucureşti, care a fost prima clădire-turn din România. În 1938-1940, U.D.R. a livrat un schelet metalic complet sudat, în greutate totală de 4.800 tone, pentru construcţia blocului administrativ al Direcţiei generale a C.F.R. din Bucureşti, aceasta fiind, şi ea, prima construcţie de acest gen din România.

În 1930, U.D.R., împreună cu Societatea „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile Societăţii „Industria Fierului”, devenită proprietara Societăţii „Griviţa” din Bucureşti, care lamina ţagle, reprezentând o concurentă periculoasă. În consecinţă, producţia de fier laminat din ţagle a fost oprită. (15) În 1932, tot pentru a înlătura concurenţa, U.D.R., împreună din nou cu „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, au cumpărat jumătate din acţiunile „Întreprinderilor Metalurgice David Goldenberg et Fii, S.A.” (16)

În 1934 s-a format la Monaco o nouă societate holding, care a preluat controlul întreprinderilor care aparţinuseră St.E.G. şi se aflau pe teritoriile statelor succesoare ale fostului Imperiu austro-ungar, inclusiv, sau mai ales, al U.D.R.-ului. Ea a fost denumită „Compagnie Européenne de Participations Industrielles” (C.E.P.I.). Membrii fondatori ai acestui consorţiu financiar erau: „Vickers Ltd.”, „Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan”, „Societatea anonimă elveţiană pentru valori industriale” (SOVALIN), St.E.G., Banca de credit român şi industriaşii Max şi Edgar Auschnitt, Paul Gauthier, Marcel Barde şi Douglas Vickers. În 1936, acestora li s-au adăugat şi Nicolae Malaxa şi „Československa Zbrojovka Brno”, ca şi o Societate holding nou înfiinţată, numită CENTRIND. (17)

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în 1939, U.D.R. participa cu 100% din producţia de cocs pentru furnale înalte a ţării, 75% din cea de fontă, 80% din cea de oţel, 70% la fier comercial, 50% la locomotive de C.F.R., 100% la şine, bandaje, roţi de locomotive, vagoane, încrucişări şi schimbători de cale ferată etc. De asemenea, societatea şi-a păstrat preponderenţa în privinţa fabricaţiei de poduri şi contrucţii metalice, precum şi a celei de maşini electrice. (18) În 1940, la U.D.R. lucrau 30.000 de oameni. (19) Tot atunci, după lichidarea Cehoslovaciei, Uzinele „Hermann Göring” au dobândit acţiunile pe care le deţinuseră la U.D.R. firmele „Zbrojovka Brno” şi „Škoda”. În consecinţă, în consiliul de administraţie al Societăţii au fost cooptaţi reprezuentanţii capitalului german, Albert Göring, fratele mareşalului Reich-ului, şi Guido Schmidt, iar inginerul Ottmar Heczko a devenit director al U.D.R. Acelaşi concern german a achiziţionat mai târziu şi acţiunile pe care le deţinuse fostul administrator Max Auschnitt.

Pentru a încheia istoria realizărilor Societăţii U.D.R. din perioada interbelică, mai consemnăm că în 1928 a fost construită, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, o vilă impunătoare la Reşiţa pentru conducerea acesteia, iar în 1932-1933 a fost construit, cu contribuţia financiară a U.D.R., staţionarul unui spital pe teritoriul fostei localităţi Reşiţa Română, încorporată acum oraşului, din interesul de a ajuta la îmbunătăţirea stării de sănătate a angajaţilor săi şi a membrilor familiilor acestora. Ambele obiective sunt funcţionabile şi astăzi, îndeplinind aceleaşi scopuri ca şi atunci când au fost construite.

Cu toate aceste realizări, şi în perioada interbelică au existat o serie de mişcări de ordin social, dat fiind faptul că Reşiţa dispunea de o muncitorime foarte numeroasă pentru vremea aceea şi care începea să se organizeze tot mai eficient. Astfel, în august 1920, după o grevă de trei zile, salariaţii de la U.D.R. au reuşit să obţină ridicarea stării de asediu, reintroducerea sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere şi o mărire a salariilor. În consecinţă, datorită satisfacerii de către autorităţi a acestor obiective, ei nu au mai avut motive să participe la greva generală declanşată după două luni, astfel încât ea nu a avut aproape niciun efect în zona Banatului. Tot în 1920, Johann Staudt, care era din 1904 conducătorul sindicatului muncitorilor metalurgişti şi fierari din Reşiţa, a demisionat din funcţie, în locul său fiind ales strungarul Josef Ebert.

În 1921, când s-a produs sciziunea Partidului Socialist între comunişti şi social-democraţi, muncitorii reşiţeni au optat în cea mai mare parte pentru calea social-democrată. Ei au fost urmaţi în acest sens şi de ceilalţi lucrători de la U.D.R., minerii şi metalurgiştii de la Anina, Doman, Secu, Dognecea, Ocna de Fier, Bocşa. Numai un grup restrâns de muncitori reşiţeni s-au orientat către noul Partid Comunist din România. Iar peste doi ani, când şi mişcarea sindicală s-a scindat pe plan naţional, muncitorii de la U.D.R. au optat tot pentru social-democraţi, care au aderat la Internaţionala de la Amsterdam.

Tot în 1921, muncitorii reşiţeni s-au afiliat la „Asociaţia profesională a muncitorilor fierari, metalurgişti şi din chimie”, cu sediul la Bucureşti, preşedinte al acesteia devenind reprezentantul lor, Petru Bârnau. La rândul lor, minerii din Anina, Doman, Secu, Dognecea şi Ocna de Fier s-au alăturat „Uniunii minerilor”, al cărei conducător a ajuns, de asemenea, reprezentantul lor, Eftimie Gherman, care era şi deputat social-democrat de Caraş-Severin. (20)

În 1921, U.D.R. şi sindicatul fierarilor şi metalurgiştilor reşiţeni au încheiat un prim contract colectiv de muncă, stipulându-se drepturile şi îndatoririle celor două părţi. Acum, vechea instituţie a „Lăzii frăţeşti” era înlocuită cu o „Casă de asigurări sociale”. Şi tot în acel an, un grup de 44 de social-democraţi şi de sindicalişti reşiţeni a lansat un nou apel pentru construirea unei „Case muncitoreşti”. Primul semnatar era Petru Bârnau. Între timp, sindicatul muncitorilor metalurgişti a cumpărat casa familiei Weiss, unde au fost instalate birourile sindicale şi cele ale organizaţiei locale social-democrate şi au fost organizate o bibliotecă muncitorească şi un loc de întâlnire pentru sportivii muncitori. (21)

În 1925, o altă grevă de trei zile a tuturor muncitorilor reşiţeni i-a sprijinit pe constructorii de poduri să-şi impună cererile de mărire a salariului. La 22 martie 1926 a izbucnit cea mai mare grevă de până atunci din istoria industriei grele bănăţene, cu o durată de şase săptămâni şi la care au participat 7.000 de muncitori. (22) Ea a fost declanşată în urma refuzului conducerii U.D.R. de a semna un nou contract colectiv de muncă şi de a adapta salariile la noile preţuri de pe piaţă. U.D.R. dorea să înlocuiască contractul colectiv cu un „regulativ” unilateral, prin care să stabilească singură drepturile şi îndatoririle salariaţilor. În ciuda numeroaselor runde de negocieri, cele două părţi nu au reuşit să ajungă la nicio înţelegere şi au fost nevoite să se supună arbitrajului Ministerului muncii. Acesta a acordat muncitorilor o mărire a salariilor cu 7,5%, iar Societatea U.D.R. trebuia să renunţe la „regulativul” pe care îl propusese. În urma acestei mari greve încheiate cu un parţial succes pentru ei, numărul sindicaliştilor de la Reşiţa a crescut de la 2.800 la 3.500. (23)

Preponderenţa social-democraţilor în oraş s-a evidenţiat şi cu ocazia alegerilor comunale din 1926, când ei au obţinut în consiliul local şapte mandate din totalul de 15. (24) La următoarele alegeri locale, cele din 1932, social-democraţii reşiţeni au obţinut 67% din voturi şi 12 mandate din totalul de 18, iar cei din Anina 68%. (25) Nemulţumite de aceste rezultate, autorităţile au anulat însă alegerile din cele două localităţi.

În 1934, a fost în sfârşit inaugurată „Casa Muncitorească” din Reşiţa, construită exclusiv prin contribuţia financiară a muncitorilor de la U.D.R. Ea era utilizată de sindicatele metalurgiştilor şi ale constructorilor, de Partidul Social-Democrat şi de muncitorii sportivi de la U.D.R. În 1936 a fost inaugurată şi marea sală a „Casei Muncitoreşti”, care avea 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere), construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. (26) În anii 1941 şi 1942, în această sală avea să concerteze de două ori, cu mare succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. (27) Devenită un adevărat simbol al Reşiţei, clădirea „Casei Muncitoreşti”, transformată în cinematograf în perioada comunistă, a fost complet abandonată după 1990, fiind distrusă integral de un incendiu în noaptea de 14-15 august 2002.

Un nou contract colectiv de muncă a fost încheiat în 1937, prevăzând creşteri ale salariilor între 7 şi 15%. Acest nou succes se datora forţei sindicatului, care cuprindea 4.000 de membri plătitori şi avea nişte lideri remarcabili în persoana preşedintelui Franz Klein şi ale negociatorilor Karl Lindner şi Michael Gemmel. De asemenea, trebuie precizat faptul că şi conjunctura economică a momentului era deosebit de favorabilă. (28) În 1941 a fost încheiat alt contract colectiv, care prevedea menţinerea tuturor drepturilor anterioare ale muncitorilor: ziua de muncă de 8 ore, respectarea a 12 sărbători legale şi a 3 sărbători catolice, drept la concediu anual de 7 până la 30 de zile pe an, plătirea orelor suplimentare cu 25-60% din salariu, plăţi suplimentare pentru scumpiri de preţuri, tainuri de lemne de foc şi de curent, recunoaşterea în continuare a sistemului împuterniciţilor sau al oamenilor de încredere. Din partea conducerii U.D.R., contractul din 1941 a fost semnat de directorul general, inginerul Alexandru Popp. Muncitorii erau nevoiţi să activeze în două organizaţii distincte, pe bază de etnie, conform legislaţiei regimului lui Antonescu, astfel încât românii erau reprezentaţi de Iosif Musteţiu, iar germanii de Hans Langhardt şi de Julius Baumann. Însă în chestiunile muncitoreşti, sindicaliştii reşiţeni au continuat să activeze în mod unitar. (29)

Tot din 1941, după izbucnirea războiului cu Uniunea Sovietică, uzinele U.D.R. au fost militarizate, fiind puse sub controlul armatei, reprezentate de colonelul Boitan şi de maiorul Staricu, adjutantul său. Aceştia, mai ales ultimul, au rămas în memoria muncitorilor prin metodele lor de procedură, constând în bătăi şi carceră. Acum a fost introdus programul de muncă de 10 ore, cele două ore în plus fiind însă plătite ca ore suplimentare. (30)

În perioada războiului antisovietic, comuniştii urmăreau să saboteze producţia militară, astfel încât Reşiţei i se acorda, în mod firesc, un interes special. De exemplu, secretarul comitetului regional Banat al P.C.R., Leontin Szilagyi (Sălăjan), intenţiona aruncarea în aer a barajului de la lacul de acumulare de la Breazova. Însă comuniştii reşiţeni s-au opus acestei idei deplasate. Totuşi, în 1943 a avut loc la Reşiţa o mare acţiune de sabotaj, pusă la cale de către un grup filoenglez de funcţionari ai U.D.R., care au incendiat depozitul de materiale al fabricii de locomotive. Paguba înregistrată a fost deosebit de mare. (31)

Chiar şi în perioada celui de-al doilea război mondial, Societatea U.D.R. s-a îngrijit de situaţia angajaţilor săi, care nu au fost trimişi pe front şi au putut trăi în condiţii destul de mulţumitoare. Societatea se preocupa să asigure muncitorilor şi un mod plăcut de petrecere a timpului liber, astfel că în 1943 ea a început construirea între localitatea Văliug şi vârful Gozna din Munţii Semenic a primului teleferic pus în funcţiune în România. Acesta a fost însă dezafectat în perioada comunismului, nefiind refăcut nici până acum.

Note:
1 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 80.
2 Ibidem, p. 81.
3 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 96.
4 Ibidem.
5 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 6.
6 Georg Hromadka, op. cit., p. 80-81.
7 200 ani…, p. 106.
8 Ibidem, p. 104.
9 Georg Hromadka, op. cit., p. 89.
10 200 ani…, p. 108.
11 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 84.
12 Ibidem, p. 91.
13 Georg Hromadka, op. cit., p. 99.
14 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 94.
15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 67.
16 Ibidem, p. 68.
17 200 ani…, p. 99.
18 Ibidem, p. 109.
19 Georg Hromadka, op. cit., p. 112.
20 Ibidem, p. 86.
21 Ibidem, p. 87.
22 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 77.
23 Georg Hromadka, op. cit., p. 90.
24 Ibidem, p. 90-91.
25 Ibidem, p. 100.
26 Ibidem, p. 105.
27 Ibidem, p. 115.
28 Ibidem, p. 107.
29 Ibidem, p. 113.
30 Ibidem, p. 115.
31 Ibidem, p. 114 şi 117.

Mircea Rusnac – „Dictatura proletariatului” şi muncitorimea reşiţeană (1945-1954)

17 iunie 2009

 În concepţia clasicilor marxism-leninismului, evoluţia implacabilă a omenirii către „viitorul luminos” al comunismului trebuia să parcurgă neapărat câteva etape bine definite: pornindu-se de la pauperizarea clasei muncitoare, ca expresie ineluctabilă a fazei de apogeu a capitalismului şi, totodată, a crizei acestuia, trecând prin ascuţirea luptei de clasă, care marca trezirea conştiinţei proletare, se ajungea, prin momentul decisiv şi absolut obligatoriu al revoluţiei socialiste, la dictatura proletariatului, care reprezenta deja antecamera „viitorului luminos”. Aceste etape erau strict obligatorii şi în acelaşi timp inevitabile pentru toate ţările lumii, indiferent de stadiul în care se aflau. Conceptul de „dictatură a proletariatului” era definit de Lenin drept dictatura celor mulţi şi exploataţi asupra celor puţini, a exploatatorilor, care urmau a fi lichidaţi conform tezei lui Stalin că „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” (1) Cum urma a fi efectiv exercitată această dictatură asupra celor puţini? Chiar la începuturile regimului sovietic, în 1918, după atentatul asupra lui Lenin, organul de presă al Armatei Roşii scria: „Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge (…). Să curgă în valuri sângele burghezilor – mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă.” (2) Şi tot atunci, Zinoviev declara: „Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi.” (3) În deceniile care au urmat, Stalin a depăşit chiar şi aceste funeste prevestiri.

Ne putem întreba: dar celelalte 90 de milioane care vedeau instaurându-se această dictatură în numele lor, cum erau tratate de noul regim? Era oare clasa muncitoare atât de favorizată, încât să consimtă pentru aceasta la neapărata lichidare a restului populaţiei? Răspunsul poate fi găsit analizând situaţia din primul deceniu postbelic a unuia dintre cele mai mari centre industriale din momentul trecerii României în faza comunizării forţate, determinată de ocupaţia sovietică. Reşiţa dispunea în acel moment de o muncitorime numeroasă şi experimentată, activând de multe generaţii şi întrunind toate condiţiile cerute de Marx şi Lenin pentru trecerea la luptă de clasă şi revoluţie socialistă. A existat aşa ceva la Reşiţa în anii ’40 şi ’50, cu tot „ajutorul” tovărăşesc şi dezinteresat al Armatei Roşii? S-a verificat în vreun fel aici teoria marxist-leninistă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să desluşim, în continuare, situaţia reală a muncitorimii reşiţene din perioada de început a dictaturii comuniste.

În perioada războiului, situaţia muncitorilor de la Societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa” (U.D.R.) nu a fost uşoară, deşi foarte puţini dintre ei au luat parte la luptele propriu-zise. Ei au fost în general mobilizaţi pe loc, uzinele fiind militarizate şi declarate de interes strategic. Sub autoritatea colonelului ing. Boitan şi a maiorului Staricu, disciplina militară era deseori excesiv aplicată, recurgându-se la bătăi şi carceră. Dar în domeniul producţiei de război conducerea militară a uzinei, din care mai făceau parte cpt. ing. Tonciu şi lt. ing. Cristescu, s-a dovedit competentă. S-a produs pe scară largă armament modern cu care a fost dotată armata română angrenată pe frontul antisovietic.

Răsturnarea de la 23 august 1944 a fost primită cu bucurie de social-democraţi, care pe parcursul perioadei interbelice beneficiaseră permanent de majoritatea absolută a adeziunilor populaţiei oraşului. Ei au difuzat imediat o Chemare către populaţie în limba germană, limbă pe care o vorbeau cei mai mulţi locuitori. Într-o şedinţă a Blocului Naţional Democrat local, reprezentanţii partidelor „burgheze” (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au reproşat acestora că la Reşiţa „mai apar produse ale tiparului în limba lui Hitler.” Dar autorii Chemării, Georg Hromadka şi Karl Lindner, au replicat că „ne-am străduit să întocmim chemarea în limba lui Goethe.” (4) Reprezentanţii P.C.R., prezenţi şi ei la şedinţă, nu au comentat în niciun fel „incidentul”. În orice caz, 23 august 1944 nu a însemnat nicidecum şi sfârşitul războiului, aşa cum sperau mulţi.

În toamna anului 1944 au avut loc ostilităţi militare şi în sudul Banatului, fiind afectat teritoriul administrat de U.D.R., în primul rând exploatările silvice şi cele miniere. Dar centrele industriale din cadrul U.D.R., în special Reşiţa, nu au avut aproape deloc de suferit de pe urma luptelor, nefiind bombardate nici de sovietici, nici de anglo-americani şi nici de germani. Acest lucru se explică prin faptul că toate taberele implicate în conflict cunoşteau importanţa economică a uzinelor reşiţene şi de aceea urmăreau să le protejeze şi să le conserve intacte pentru ca, în cazul cuceririi lor, acestea să lucreze la maximum de capacitate pentru aceia care le stăpâneau.

În schimb, instaurarea administraţiei militare sovietice în sudul Banatului a fost puternic resimţită atât de populaţie, cât şi de patrimoniul Societăţii U.D.R., întrucât Armata Roşie şi-a exercitat fără menajamente drepturile de putere învingătoare şi a ridicat prin forţa armelor numeroase bunuri, utilaje şi echipamente care erau considerate a nu fi „strict necesare” continuării producerii la Reşiţa a armamentului necesar pentru Frontul de vest. Acestea se adăugau obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care România trebuia să achite Uniunii Sovietice o uriaşă despăgubire de război. Totodată, pe perioada desfăşurării războiului împotriva Germaniei, muncitorii de la U.D.R. au făcut „donaţii”, sub presiunea comuniştilor, de 60 milioane lei pentru front, la care s-au adăugat alimente şi diverse articole în valoare de 24 milioane lei. (5)

Deşi fuseseră extrem de slabi până atunci, comuniştii începeau să îşi extindă aderenţa în oraş, beneficiind şi de susţinerea sovieticilor şi de oportunismul prezent de fiecare dată în asemenea situaţii. Liderul social-democrat Traian Cercega, în amintirile sale redactate în 1984, recunoştea că „unii dintre membrii P.S.D.-ului şi ai Uniunii Tineretului Socialist din trecut au devenit membri ai P.C.R.-ului (deci o situaţie nou creată).” (6) Cu toate acestea însă, social-democraţii continuau să rămână preponderenţi, fapt recunoscut şi de comunişti, care afirmau la sfârşitul anului 1944 că P.S.D. avea, mai ales la Reşiţa, o „puternică influenţă politică”. (7) Iar la 29 decembrie, Siguranţa din Oraviţa consemna faptul că „P.S.D. desfăşoară o activitate mai intensă în centrele industriale, în special la Reşiţa, sub conducerea lui Eftimie Gherman” şi că „muncitorii calificaţi doresc să se înscrie în P.S.D.” (8)

Situaţia s-a înrăutăţit foarte mult odată cu debutul anului 1945. În ianuarie, când războiul încă nu se încheiase, a avut loc şi în sudul Banatului o tragedie umană de mari dimensiuni, respectiv deportarea unui mare număr de etnici germani în Uniunea Sovietică pentru aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. Impusă României, ale cărei autorităţi, încă nesubordonate complet partidului comunist, au fost obligate să participe la desfăşurarea sa, această operaţiune a avut grave urmări în cadrul activităţii U.D.R., care îşi vedea forţa de muncă drastic slăbită şi activitatea grav dezorganizată. Despre aceasta scria prefectul judeţului Caraş, lt. col. Grigorie Mihăiuţiu, la 21 ianuarie, adresându-se primului ministru Nicolae Rădescu: „Uzinele U.D.R. din Reşiţa şi Anina se găsesc în agonie. Muncitorii germani au fost ridicaţi pentru deportare. Lucrările importante din uzină au încetat. Toate articolele alimentare de primă necesitate şi bunurile aduse din Transnistria sunt în curs de ridicare, lăsându-se efectivul U.D.R. în situaţia de alimentare foarte dificilă. Se roagă să se dea dispoziţii imediate pentru trimiterea în teren a unei delegaţii internaţionale de control pentru constatarea situaţiei şi luarea de măsuri imediate pentru completarea golurilor de toate categoriile şi pentru completarea articolelor alimentare necesare. Altfel, lucrările de satisfacere a comenzilor pentru armata aliată sovietică şi alte lucrări nu se pot efectua. U.D.R., în mod fatal, s-ar distruge.” (9)

Şi la Uzinele Ferdinand, deportarea unui mare număr de salariaţi de naţionalitate germană apţi de muncă, bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 42 de ani, a avut consecinţe extrem de dăunătoare, acest act fiind considerat drept „una dintre cele mai sumbre acţiuni ale trecutului postbelic, impuse ţării noastre.” (10)

Deportarea masivă a germanilor în Uniunea Sovietică a determinat un numeros grup de cunoscuţi antifascişti din Reşiţa să se îndepărteze de P.C.R., pe care îl sprijiniseră mulţi ani până atunci, uneori chiar cu riscul vieţii. Ei au optat acum hotărât în favoarea social-democraţiei, fiind urmaţi de sute de muncitori germani şi români. În 1945, la conducerea organizaţiei reşiţene a P.S.D. se aflau Iosif Musteţiu, preşedinte, şi Georg Hromadka, secretar, iar la Steierdorf-Anina preşedinte era Ion Banciu. „În concurenţă cu favorizata organizaţie comunistă, social-democraţii îşi păstrează supremaţia.” (11)

În 1945 şi 1946, Societatea U.D.R. a elaborat două emisiuni de noi acţiuni (respectiv a şaptea şi a opta de pe parcursul existenţei sale), majorând capitalul social la 2,5 miliarde lei, apoi la 5 miliarde lei. Prima emisiune cuprindea 3 milioane de acţiuni, dintre care 2 milioane (acoperite integral) erau oferite pentru subscriere pe piaţa internă şi un milion (din care au fost acoperite numai 424.800) pentru creditorii străini ai Societăţii. Ea a uşurat simţitor activitatea Societăţii într-un moment extrem de dificil, când aceasta era îngreunată de problema obţinerii unor materiale şi plata unor colaborări, de inflaţia crescândă şi deficitul de numerar, datorită faptului că principalul client devenise guvernul sovietic, care considera toate aceste livrări ca priorităţi stipulate în cadrul Convenţiei de armistiţiu. (12) În urma „acordului” economic sovieto-român din 8 mai 1945 (în realitate, un dictat sovietic), U.R.S.S. obţinea gratuit toate proprietăţile şi participările firmelor provenind din statele Axei (Germania, Italia, Austria, Ungaria) în economia românească. Începeau imediat după aceea să se constituie numeroasele Sovromuri, care au acaparat practic toate ramurile economice ale statului român. Pentru a evita preluarea completă a U.D.R.-ului de către aceste Sovromuri, Societatea a elaborat cea de-a opta (şi ultima) sa emisiune de acţiuni, ca unică alternativă. Noutatea o constituia emiterea a 3 milioane de acţiuni în contul Uniunii Sovietice (dintre care 2.700.000 pentru Uniunea Maşinimport din U.R.S.S. şi 300.000 pentru Banca sovieto-română Sovrombanc, nou înfiinţată). Emisiunea acestor 3 milioane de acţiuni reprezenta totodată atingerea plafonului de 40%, cât era admis a fi deţinut de către persoane fizice şi juridice străine. (13) La 15 iulie 1946, în Consiliul de administraţie al U.D.R. au fost cooptaţi şi inginerii Konstantin Matveevici Kriakin şi Ivan Grigorievici Grinenko, reprezentanţii părţii sovietice.

Dar la Reşiţa sovieticii au pretins, şi au obţinut, pe lângă aceste privilegii, şi un important pachet de acţiuni în schimbul minereului de la Krivoi Rog, folosit aici în perioada războiului. Dat fiind că plata pentru acest minereu era deja cuprinsă în lista reparaţiilor de război, rezultă că ea urma să fie efectuată de către România de două ori. (14)

În urma presiunilor sovietice, în august 1945 la Reşiţa producţia a fost, faţă de luna august a anului precedent, cu 180% mai mare la roţi de locomotive, cu 150% la locomotive şi cu 190% la poduri. Totodată, „în cinstea zilei de 23 august 1945”, minerii de la Anina, Doman şi Secu au sporit producţia cu 170-180% faţă de luna august 1944. (15)

Prin reforma agrară din acelaşi an, Societăţii U.D.R. i-au fost expropriate peste 19.000 ha. (16) Pe lângă această grea lovitură, muncitorii au mai trebuit să livreze, până în septembrie, în numele „alianţei muncitoreşti-ţărăneşti”, unelte agricole în valoare de 7,8 milioane lei, au făcut reparaţii în valoare de cca. 5,9 milioane lei şi au trebuit să presteze ore de muncă suplimentare pentru a colecta în favoarea ţăranilor 31,5 milioane lei. (17)

Conducerea Societăţii a continuat însă să se îngrijească de soarta salariaţilor. La 17 mai 1945 a fost încheiat primul contract colectiv de muncă după cel din 1941, între Societatea U.D.R., reprezentată de ing. Alexandru Vellan, directorul exploatărilor, procurist Iuliu Cserveny, şeful serviciului atelierelor, şi dr. Antoniu Marchescu, avocat consilier, şi reprezentanţii angajaţilor: Iosif Puvak, Ilie Fărcăşescu, Ion Măruia, Traian Cercega, Mihai Bojincă şi Ştefan Matischak. Acest contract colectiv de muncă a cuprins cele mai multe avantaje, drepturi şi ajutoare pentru muncitori din toată istoria proletariatului din România. El a fost valabil pentru toţi salariaţii de la U.D.R., inclusiv cei de la exploatările miniere şi silvice. Acest contract colectiv a fost luat ca model de către Confederaţia Generală a Muncii pentru a fi extins la nivelul întregii ţări. În consecinţă, a fost semnat în ianuarie 1946 un contract colectiv cadru între C.G.M. şi U.G.I.R. (Uniunea Generală a Industriaşilor din România), valabil pentru toate sindicatele din ţară. Contractul încheiat la U.D.R. avea peste 100 articole, dintre care numai 5-6 reprezentau obligaţii pentru muncitori, restul referindu-se la drepturile acestora şi la obligaţiile patronatului. (18)

Greutăţile întâmpinate în această perioadă de către echipa de conducere a Societăţii U.D.R., în frunte cu directorul general ing. Alexandru Popp, erau deosebite. Ele au fost astfel enumerate de ing. Dan Gh. Perianu: cereri exorbitante şi de multe ori neraţionale formulate de către guvernul sovietic în scopul activităţilor sale militare, lipsa unei importante părţi a forţei de muncă de înaltă calificare, în urma deportării muncitorilor de naţionalitate germană, limitarea drastică a posibilităţilor de aprovizionare tehnico-materială, mizeria şi crescândele dificultăţi ale populaţiei, determinate de lipsuri şi de inflaţia în creştere. (19)

Pentru a atenua aceste greutăţi, Societatea U.D.R. a construit în perioada 1945-1948 locuinţe pentru angajaţii săi, cu intenţia vădită de a uşura condiţiile de viaţă ale acestora. Ca urmare a înţelegerii cu sindicatul, aceste locuinţe şi loturile individuale aferente au fost repartizate în exclusivitate muncitorilor care lucrau în secţiile cu condiţii grele de muncă şi care aveau şi probleme familiale mai dificile. Cele aproximativ 150 de locuinţe date în folosinţă în această perioadă în zona Lunca Pomostului au reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor sociale ale salariaţilor. Trebuie menţionat faptul că aceasta nu s-a putut petrece mai devreme deoarece în perioada 1941-1943 a avut loc un lung proces la Curtea de apel din Timişoara, între U.D.R. şi locuitorii din Reşiţa Română, care utilizaseră până atunci suprafaţa respectivă ca teren agricol şi de păşunat, proces câştigat în cele din urmă de Societate. (20)

Din 1944-1945, producţia a fost reorientată, după cum am arătat, conform solicitărilor părţii sovietice, constând în special din armament, material militar şi poduri. Au crescut din ce în ce mai mult livrările sistematice către partea sovietică, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, ratificate prin Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie 1947. A sporit substanţial producţia de locomotive seria 150.000 (introdusă în fabricaţie în 1946), care aveau să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de Căile Ferate Române pentru traficul de mărfuri. În paralel, au fost produse şi locomotive 050 tip ЄR, având ecartament mai mare (1.524 mm.), executate exclusiv pentru Uniunea Sovietică în contul reparaţiilor pretinse de la partea română, ceea ce a necesitat şi construirea unei linii speciale pentru încercarea lor. Au fost produse un număr de 224 de exemplare ale acestora în perioada 1946-1954. (21) De asemenea, au fost refăcute podurile metalice de pe magistrala feroviară Bucureşti-Roman-Suceava, podul feroviar de peste Crişul Repede de la Oradea, poduri peste Mureş, Someş şi Arieş, precum şi o serie de construcţii metalice pentru obiective industriale şi civile. După încheierea războiului, producţia de armament a fost stopată şi înlocuită cu cea de utilaje petrolifere, solicitate, de asemenea, de către sovietici: sape de foraj, prăjini de pompaj, tije şi prăjini grele (inclusiv de secţiune pătrată), maşini cu abur, cârlige şi racorduri speciale, trolii de foraj, pompe de noroi şi unităţi de pompare (geamblacuri de foraj şi mese Rotary). S-au mai fabricat compresoare de aer cu cap de cruce, osii şi roţi montate, precum şi o primă turbină hidraulică de 100 kw de tip Francis, cu generatorul aferent, destinată hidrocentralei de la Moldova Nouă. Aceasta a constituit o premieră pentru România. (22)

În 1971, istoriografia comunistă justifica astfel scăderea producţiei din 1945 cu „mult faţă de nivelul anterior”: ea „se datora, totuşi, în cea mai mare parte, acţiunii de sabotaj industrial înfăptuită de conducerea capitalistă de atunci a uzinelor, subordonată marilor capitalişti (sic!), cu sprijinul reprezentanţilor cercurilor imperialiste străine.” (23) Şi „argumentaţia” era continuată în acest mod: „Activitatea de sabotaj la uzinele din Reşiţa s-a desfăşurat între anul 1945 şi prima jumătate a anului 1947 şi a cuprins atât acţiuni pentru frânarea producţiei, cât şi acţiuni de spionaj şi subvenţionare a organizaţiilor subversiv-teroriste create de reacţiune în această perioadă. Sabotarea producţiei se manifesta prin: programarea defectuoasă a sectoarelor de producţie ale uzinei; dezorganizarea aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a transporturilor interne; distrugerea şi scoaterea din funcţiune a unor agregate importante; neglijarea măsurilor necesare pentru organizarea producţiei şi a muncii; stocarea artificială a produselor şi vânzarea unei părţi însemnate de produse la «bursa neagră»; folosirea în scopuri speculative a creditelor acordate de stat; dezorganizarea aprovizionării muncitorilor şi specula cu alimente; plata cu întârziere a salariilor şi provocarea de nemulţumiri în rândul personalului; împiedicarea acţiunii de curăţire a aparatului de conducere a uzinelor de elementele profasciste şi reacţionare şi altele.” (24) Această sintetizare a perioadei 1945-1947 urmărea justificarea reprimării dure la care au fost ulterior supuşi conducătorii uzinelor, negându-se realele lor merite în salvarea U.D.R.-ului de la distrugere totală. Aceasta era, probabil, şi marea nemulţumire a sovieticilor, care nu au putut acapara uzinele complet decât mult mai târziu. Totodată, era găsit un alibi şi pentru faptul că Reşiţa nu se aflase, în anii „luptei cu burghezia”, nicidecum în fruntea acestei lupte, cum i-ar fi dat dreptul, conform teoriei marxist-leniniste, importanţa sa pe plan naţional şi numărul muncitorilor de care dispunea. „Neutralizarea” acestui puternic centru muncitoresc şi potenţial fief al „revoluţiei socialiste” printr-o politică umană, de protejare a drepturilor şi a nivelului de trai al salariaţilor, care nu aveau motive reale de nemulţumire, a fost scump plătită de către cei aflaţi la conducere în acea perioadă.

La rândul său, tradiţia social-democrată era deosebit de puternică la Reşiţa, iar majoritatea adepţilor săi nu erau dispuşi să se reorienteze către partidul comunist, care bătea pasul pe loc în acest mare centru muncitoresc. Sesizând pericolul existent la nivel naţional, valoroşii conducători social-democraţi ai judeţului Caraş au militat întotdeauna pentru unitatea partidului lor, împotriva sciziunilor şi a infiltrărilor comuniste. Acest lucru a reieşit cel mai bine în evidenţă cu ocazia congresului P.S.D. din 10 martie 1946, când, cu majoritate de voturi, conducerea naţională a partidului a decis participarea la alegeri pe liste comune cu P.C.R., iar a doua zi, preşedintele partidului, Constantin Titel Petrescu, împreună cu adepţii săi, ostili acestei politici, au părăsit partidul, punând bazele Partidului Social Democrat Independent, care va participa la alegeri pe liste proprii. Despre atitudinea delegaţiei judeţului Caraş la acest congres, Traian Cercega nota: „Înainte de congres, organizaţia P.S.D. de la Reşiţa, în mod democratic, a cerut părerea membrilor de partid, care – în unanimitate – au votat să mergem singuri în alegeri. La congresul respectiv din 10 martie 1946 – de la Bucureşti – majoritatea a hotărât să mergem în bloc. Delegaţii din judeţul Caraş, respectiv Reşiţa, s-au supus hotărârii votului majorităţii (…). La scurt timp după congres, o delegaţie de la Reşiţa – printre care şi Eftimie Gherman (colaborator apropiat al lui Titel Petrescu) – a încercat să-l convingă pe Titel Petrescu să nu scindeze partidul. El însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa, iar P.S.D.-ul din România este din nou scindat.” (25) Încercări de mediere pentru salvarea unităţii partidului au mai avut şi Musteţiu, Hromadka şi Ion Banciu, dar fără rezultat.

În aceste condiţii, situaţia de la Reşiţa continua să nu ia deloc forme revoluţionare, în ciuda unor încercări de destabilizare. După ce în toamna anului 1945 avusese loc un scurt conflict de muncă, rezolvat în mod paşnic, un eveniment mai grav a avut loc la 10 septembrie 1946. Cu ocazia primirii plăţii ajutorului de iarnă, muncitorii de la secţia Oţelărie au cerut dublarea sumei acestuia. Ei au refuzat primirea banilor, foarte posibil la instigarea P.C.R., iar un grup de 200 de muncitori l-au agresat grav pe directorul Vellan. În semn de protest faţă de aceste manifestări huliganice, Musteţiu, preşedintele sindicatului, a demisionat din această funcţie. În aceeaşi zi, biroul sindicatului a solicitat poliţiei ca principalii agresori să fie arestaţi. Musteţiu a fost lovit la rândul său, însă poliţia, pentru a evita alte complicaţii, i-a eliberat pe cei reţinuţi. În consecinţă, Musteţiu a demisionat şi din conducerea Blocului Partidelor Democrate, precum şi din toate forurile sindicale. P.S.D., bănuind că această acţiune a fost o consecinţă a articolelor din organul regional al P.C.R., precum şi a propagandei purtate prin megafon de către P.C.R.-ul local împotriva direcţiunii U.D.R., a decis să întrerupă activitatea sa în cadrul F.U.M. Evenimentele au necesitat deplasarea la Reşiţa a unei delegaţii de la centru formată din Rangheţ (P.C.R.), Bragadireanu şi Brătfălean (P.S.D.) şi Angheliu (C.G.M.). După două şedinţe consecutive ale F.U.M., s-a hotărât reluarea activităţii în cadrul acestuia şi s-a cerut revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a sindicatului, însă acesta a refuzat constant ofertele primite. Între timp, o comisie de anchetă, împreună cu prim-procurorul de la Oraviţa, au stabilit vinovăţiile şi au înaintat un număr de 17 persoane Tribunalului Oraviţa. Cercega a preluat, temporar, şefia sindicatului de la U.D.R., iar la mijlocul lunii decembrie, Musteţiu a revenit, finalmente, la conducerea acestuia. (26) O ultimă acţiune grevistă, de importanţă minoră, a mai avut loc în ianuarie 1947 la Fabrica de Şamot, pe tema salariului de bază. (27)

Între timp, avuseseră loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Conform ziarului Caraşul liber din 1 decembrie, rezultatele de la Reşiţa se prezentau astfel: alegători înscrişi 14.854; votanţi efectivi 11.905, dintre care: B.P.D. 6.278 (52,7%); P.N.Ţ. 2.545 (21,4%); P.N.L. 288 (2,4%); P.S.D. Independent 2.275 (19,1%). (28) Referitor la aceste rezultate, Cercega declara hotărât: „Precizez cu toată convingerea că voturile la Reşiţa nu au fost falsificate, furate, măsluite etc., ele au fost reale. Dacă situaţia politică internă şi externă ar fi fost alta (normală) şi P.S.D. s-ar fi prezentat în alegeri unit (nu scindat), s-ar fi obţinut cel puţin 55-60% din voturi.” (29) Dar, cu toate asigurările date de către Cercega, cifrele acestor alegeri nu sunt deloc sigure nici la Reşiţa. Ca dovadă, într-un raport politic al P.C.R. Caraş din 30 noiembrie, se aprecia faptul că în acest judeţ mulţi social-democraţi au votat cu P.S.D.I. şi chiar cu P.N.Ţ. La Reşiţa, continua raportul, P.S.D.I. obţinuse 2.385 de voturi (sic!), sub influenţa lui Musteţiu, care demisionase, după cum s-a văzut, din conducerea sindicală şi de la preşedinţia B.P.D. (30)

De altfel, documentele vremii atestă faptul că, în condiţii normale de desfăşurare, „în judeţul Caraş alegerile ar fi câştigate de P.S.D., urmat de P.N.Ţ., P.C.R. şi F.P.” (31) În decembrie 1946, efectivele P.S.D. numărau, doar la Reşiţa, 4.877 de membri. (32) Iar comitetul regional Banat al P.C.R. descria situaţia explozivă de la Reşiţa astfel, în februarie 1947: „Elemente ca Gherman şi Musteţiu şi alţii, deşi au aderat formal la hotărârea de la 10 martie 1946, nu au fost niciodată de acord cu acest lucru şi au muncit mereu împotriva acestei hotărâri şi împotriva F.U.M.” De aceea, se aprecia, „campania electorală s-a făcut complet fără concursul social-democraţilor.” Mai mult chiar, datorită faptului că „aproximativ întreg P.S.D.-ul a votat cu Titel, din îndemnul conducătorilor, voturile reale ale titeliştilor la Reşiţa şi în judeţ au fost peste 10.000.” Prin urmare, se cerea excluderea din P.S.D. a lui Eftimie Gherman şi punerea lui Iosif Musteţiu „pe linie moartă”, ceea ce Partidul Social Democrat a şi făcut în curând. (33)

Ţinta principală a atacurilor comuniştilor continua să fie reprezentată, mai ales după fraudarea alegerilor, de conducerea Societăţii U.D.R., care rezista încă presiunilor sovietice. În 1947, la data încheierii ultimului exerciţiu financiar al Societăţii, structura acţionariatului cuprindea: persoane fizice şi juridice române 6.062.623 de acţiuni, adică 60,68% (cele mai multe fiind deţinute de Casa Regală a României, ing. Nicolae Malaxa, Societatea „Malaxa”, Banca de Credit Român şi Max Auschnitt), iar persoanele fizice şi juridice străine 3.928.947 de acţiuni, adică numai 39,32%. (34) În acest an, valoarea globală a producţiei din sectorul siderurgic al uzinelor reşiţene a depăşit cu 11,5% nivelul înregistrat cu un an înainte, aceasta în timp ce la Ferdinand producţia reprezenta 72,1% la platine şi 83,7% la cilindri faţă de nivelul anului de vârf 1938. (35) În 1947 s-a încheiat şi ultimul contract colectiv de muncă din istoria U.D.R., în baza contractului colectiv cadru pentru industria metalurgică, semnat din partea administraţiei de către directorul general ing. Alexandru Popp şi directorul Direcţiei administrative şi de contencios Radu R. Radoveanu, iar din partea salariaţilor de către reprezentanţii aleşi ai acestora, respectiv Romulus Drăgoescu şi Nicolae Lungeanu. (36)

Ultima manifestare a opiniei social-democraţilor reşiţeni a avut loc cu ocazia desfăşurării congresului al XVIII-lea al P.S.D. din octombrie 1947, când s-a hotărât începerea procedurilor de fuzionare cu P.C.R. La acest congres, în momentul când s-a supus la vot chestiunea în cauză, delegaţia judeţului Caraş, formată din Musteţiu, Hromadka şi Cercega, s-a abţinut. (37) Din acest moment, coroborat cu proclamarea republicii populare, asaltul final împotriva uzinelor şi a proletariatului din Reşiţa a fost declanşat cu întreaga putere.

Un foarte preţios raport asupra activităţii U.D.R. în primul semestru al anului 1948, chiar înainte de naţionalizare, a fost menţionat de ing. Dan Gh. Perianu. Întocmit în limba rusă, pentru uzul reprezentanţilor părţii sovietice, raportul evidenţia dificultăţile de adaptare ale angajaţilor U.D.R. faţă de sistemul rigid al „planului fix” cu care era obişnuită aceasta să opereze, maniera de lucru tradiţională la U.D.R. fiind „mai elastică şi legată în primul rând de portofoliul de comenzi şi contracte.” (38) Planificarea impusă de către sovietici nu a putut fi respectată, acest lucru remarcându-se în special la producţia de locomotive. Astfel, în privinţa locomotivelor 050 tip ЄR menţionate (pentru partea sovietică), din 40 de bucăţi planificate au fost realizate doar 30, iar dintre cele 7 locomotive planificate pentru Căile Ferate Române a fost realizată una singură. (39) Din acelaşi raport rezulta că, în momentul naţionalizării, Societatea U.D.R. avea un număr total de 22.892 de angajaţi, cu 78,3% mai mulţi decât în 1935. În acelaşi interval, numărul angajaţilor de la Reşiţa a crescut de la 5.998 la 13.108, număr reprezentând mai mult de jumătate din populaţia oraşului de atunci. Aceasta se explică prin intensificarea fenomenului navetismului, inclusiv de la distanţe mari, şi prin accentuarea sporului migraţionist al Reşiţei, care a determinat creşterea populaţiei cu 60% în numai opt ani (1948-1956). (40)

Lovitura de graţie dată prestigioasei Societăţi U.D.R. a constituit-o decretul de naţionalizare nr. 111 din 11 iunie 1948. Ea îşi încheia în acest mod existenţa de exact 28 de ani. Se punea capăt, cu brutalitate, imensului aport al acestei Societăţi reprezentative pentru întreaga industrie românească, cu un mare renume intern şi extern, adus dezvoltării economice a ţării noastre. În perspectivă, efectul acestui nefast act din istoria noastră contemporană s-a răsfrânt decisiv şi asupra conştiinţei muncitoreşti reale, care necesita atât o mare competenţă profesională, cât şi multă rigoare şi disciplină, care instituiseră un stil de muncă şi de existenţă remarcabil.

În ziua de 11 iunie 1948, la orele 15, actul naţionalizării a fost „sărbătorit” şi la Reşiţa, printr-o mare adunare, de peste 8.000 de participanţi, ţinută la Hala nouă. Preluând cu această ocazie conducerea uzinelor, Carol Loncear a ţinut să precizeze că „prin lupta muncitorilor în frunte cu partidul lor, poziţiile economice ale capitaliştilor au trecut în mâna poporului.” (41) Tot atunci au mai fost naţionalizate la Reşiţa şi întreprinderile „Fraţii Feher”, „Dona”, „Metal Tras” şi „Fabrica de sifoane”.

Vastul patrimoniu al fostei Societăţi U.D.R., care reprezenta un organism extrem de complex, cuprinzând unităţi industriale, miniere, precum şi suprafeţe forestiere şi agricole, a creat probleme mari în momentul împărţirii sale, pe baza unor protocoale, între mai multe ministere economice nou înfiinţate şi organe ale administraţiei locale, după ce o scurtă perioadă (1948-1949) a funcţionat sub denumirea de „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – întreprindere naţionalizată” (U.D.R.I.N.). Înmatricularea U.D.R.I.N. din punct de vedere juridic a fost făcută în Registrul comerţului la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949, partajarea capitalului social fiind făcută astfel: statul român 6.981.974 de acţiuni şi U.R.S.S. 3.010.927 de acţiuni. (42) În acest timp, patrimoniul său era evaluat la 84,1 milioane dolari S.U.A., cifra fiind intenţionat diminuată, probabil în vederea reducerii ponderii acestei Societăţi în ansamblul economiei româneşti. Tot din 1949 a fost introdus, la nivel de ţară, sistemul planificării economice generale, centralizate şi rigide, care nu mai permitea unităţilor economice niciun fel de iniţiativă, stabilindu-se la centru sarcini şi obiective felurite, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi arbitrare şi neraţionale, imposibil de îndeplinit.

După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp. Lui i-a fost înscenat în toamna lui 1948 un sinistru proces de „sabotare a economiei naţionale” (procesul Popp-Bujoiu sau procesul industriaşilor), în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, împreună cu un grup eterogen de „complotişti, spioni şi trădători”, care ar fi alcătuit, chipurile, „încă din 1945 o organizaţie conspirativă, care se baza pe partidele vechi şi pe forţa financiară şi influenţa economică a marii industrii şi finanţe. Această înjghebare, care a căpătat un rol preponderent după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, a început o acţiune de spionaj şi sabotaj economic şi pregătea atentate şi lovituri de forţă care să ducă la răsturnarea regimului actual.” (43)

Printre altele, inginerul Popp a fost acuzat că s-ar fi numărat, sub numele conspirativ de „domnul Alecu”, printre organizatorii rezistenţei armate anticomuniste la nivel naţional. Astfel, el ar fi urmărit, împreună cu ceilalţi acuzaţi, ca printr-un tunel săpat sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, edificiul să fie aruncat în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, moment care ar fi marcat declanşarea unei revolte populare care ar fi dus, în cele din urmă, la răsturnarea regimului comunist.

Chiar un lider comunist lucid, Ion Gheorghe Maurer, declara în acea perioadă în cercul apropiaţilor săi: „Şi eu totuşi l-aş folosi pe Popp mai departe, fiindcă este cel mai mare specialist din Europa”, fapt pe care susţinea că îl aflase de la „specialiştii sovietici” care îl cunoscuseră. (44)

În vârstă de 50 de ani, Alexandru Popp a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a supravieţuit cu multă demnitate regimului dur de detenţie. A ieşit din închisoare în urma graţierii generale din 1964, decedând la trei ani după aceea. Inginerul Cornel Manciu, director adjunct al Societăţii şi director al atelierelor de la Reşiţa, a fost de asemenea arestat, încheindu-şi în mod tragic existenţa în 1954, la 54 de ani, în sinistra închisoare de la Aiud. Au mai cunoscut martirajul temniţelor comuniste directorii Alexandru Vellan, Gheorghe Ioan, Adam Ogrin, Ionel Buhescu, Radu R. Radoveanu, dr. ec. Gheorghe Vucu, Agrippa Popescu, inginerii Vasile Borda şi Iosif Roiescu, dr. ec. Corneliu Rociu şi mulţi alţii. Chiar şi Carol Loncear, care dăduse dovadă, atâta timp cât ocupase înalte demnităţi, de multă modestie şi de respect faţă de profesorii săi, sprijinind uzinele din Reşiţa şi din Bocşa, a intrat, inevitabil, în dizgraţia autorităţilor vremii, fiind destituit, judecat şi întemniţat în intervalul 1962-1964. De altfel, şi Alexandru Bitang, director al U.C.M.R. între 1974-1983, fusese în tinereţe implicat în grevele studenţeşti de la Timişoara din 1946. (45)

În 1948, în plină „dictatură a proletariatului”, după expresia lui Georg Hromadka, „muncitorimea zonei montanistice bănăţene se simte pusă în lanţuri.” (46) Concomitent cu anihilarea conducătorilor Societăţii U.D.R., erau arestaţi şi conducătorii muncitorimii social-democrate, în primul rând Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Petru Bârnau şi Traian Cercega, în vreme ce Eftimie Gherman reuşea să se salveze fugind în Occident. Cei arestaţi au fost implicaţi în diverse cazuri nebuloase, fiind acuzaţi inclusiv că ar fi complotat împreună cu reprezentanţii Partidului Laburist din Marea Britanie împotriva regimului comunist. (47) În 1951, numeroşi conducători social-democraţi din Reşiţa au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că nu fuseseră de acord cu unificarea dintre P.S.D. şi P.C.R. Între aceştia se aflau: Ilie Fărcăşescu – 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Iosif Musteţiu – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică; Gheorghe Jula – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Lor le-a fost confiscată şi averea, deoarece s-au făcut vinovaţi de „crima de uneltire contra ordinei sociale.” (48) Alţi trei inculpaţi „au iniţiat, organizat şi activat într-o organizaţie de tip fascist, politică şi paramilitară, care avea drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat creat şi instaurarea vechiului regim burghezo-moşieresc, cu sprijinul cercurilor imperialiste anglo-americane.” Este vorba despre Georg Hromadka şi Petre Bârnau, condamnaţi la câte 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, şi Romulus Drăgoescu, la 21 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică. (49) Exemplul lui Georg Hromadka a fost elocvent: întemniţat la Jilava şi Aiud, a fost graţiat în 1956, după opt ani de detenţie, în urma vizitei lui Hruşciov în Marea Britanie şi a solicitărilor laburiştilor ca social-democraţii din Europa răsăriteană să fie puşi în libertate. (50)

Între timp, prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice.

În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk şi Aleksei Nikolaievici Cerneţov. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.).

Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele.

Note:

1                    Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998, p. 44.

2                    Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, 1998, p. 210; George Leggett, C.E.K.A.: poliţia politică a lui Lenin, Bucureşti, 2000, p. 139.

3                    Ibidem, p. 144; Richard Pipes, op. cit., p. 210.

4                    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

5                    Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 89.

6                    Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, mss., f. 116.

7                    Ibidem, f. 117.

8                    Ibidem, f. 118.

9                    Ibidem, partea I, Reşiţa, 1999, p. 33.

10               Serafin Mărgan, Două secole de metalurgie pe Valea Bistrei, Reşiţa, 1996, p. 31.

11               Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

12               Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 100-101.

13               Ibidem, p. 101.

14               Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 198.

15               Caraş-Severin. Monografie, p. 89.

16               Ibidem.

17               Ibidem, p. 90.

18               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 137-139.

19               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 102-103.

20               Ibidem, p. 103-104.

21               Ibidem, p. 104.

22               Ibidem, p. 104-105.

23               200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 118.

24               Ibidem.

25               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 122.

26               Ibidem, f. 139-140.

27               Ibidem, f. 141.

28               Ibidem, f. 127.

29               Ibidem.

30               Ibidem.

31               Ibidem, f. 217. 

32               Ibidem, f. 128.

33               Ibidem, f. 129.

34               După Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 101-102.

35               Caraş-Severin. Monografie, p. 90.

36               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 107-108.

37               Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

38               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 105.

39               Ibidem.

40               Ibidem, p. 107.

41               Caraş-Severin.Monografie, p. 91.

42               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 108.

43               Magazin istoric, Bucureşti, nr. 12/1998, p. 65; referitor la acest proces, a se vedea mai pe larg: Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Auschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 370-404.

44  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.                                                

45  Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 27.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

47  Mircea Rusnac, Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei şi social-democraţi reşiţeni (1950), în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II,  2000, passim.

48   Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 216.

49  Ibidem, f. 216-217.

50  Georg Hromadka, op. cit., p. 10.

51   Caraş-Severin. Monografie, p. 92.