Mircea Rusnac – Repere ale turismului istoric în Banatul de sud

Când vremea devine favorabilă excursiilor, turiștii pot alege cu multă încredere Banatul de munte, care, mai ales în partea sa meridională, ascunde încă destule locuri puțin cunoscute și misterioase, prin frumusețea lor naturală și prin semnificația istorică. Pentru că aceasta din urmă este tot mai puțin cunoscută, vom face aici câteva referiri la locuri care merită a fi puse în valoare.

Unul dintre acestea este chiar orășelul Oravița, ascuns rutelor turistice importante și în consecință necunoscut multora. Însă în perioada interbelică geograful George Vâlsan aprecia că Oravița era „cel mai lung oraș din România”. Puțină lume mai cunoaște astăzi această afirmație și este bine să o scoatem acum din anonimat.

Alt loc despre care nu se mai știe aproape nimic se află lângă Poneasca, acolo unde în trecut a activat haiducul Bologa. Acesta, bătrân și orb, a fost hărțuit de poteră, fiind în cele din urmă zidit de viu în peștera din zonă în care își găsise refugiul.

Sau la „Gorunu Trăznit”, lângă Gârbovăț, în Valea Almăjului, era o poiană în care se întâlneau atât ciobanii, cât și haiducii. Înainte de defrișarea uriașelor stejărișuri din zonă, acel loc a fost considerat drept adevăratul „centru” al Țării Almăjului.

Odată ajunși la Dunăre, turiștii văd pe malul sârbesc cetatea Golubac, care străjuiește limita sudică a Banatului. Ei pot privi cula cea mai de sus dintre cele șapte ale acestei fortificații, gândindu-se că acolo a fost închisă odinioară „Elena cea frumoasă, împărăteasa Bizanțului”, numele cetății provenind, potrivit tradiției, de la pasiunea acesteia de a crește porumbei.

Câteva repere turistico-istorice pot face mai plăcută și mai interesantă o drumeție prin Banatul meridional, indicată în lunile călduroase ale anului. Mai ales dacă semnificația istorică a acestora riscă să intre în uitare. Prin prezenta semnalare încercăm tocmai scoaterea lor la lumină.

Mircea Rusnac – Orașele Banatului în 1910

La recensământul din 1910, Banatul avea opt orașe. În ordinea numărului de locuitori, acestea erau: Timișoara, Panciova, Vârșeț, Chichinda Mare, Becicherecu Mare, Lugoj, Biserica Albă și Caransebeș. Surprinde oarecum absența Reșiței, însă aceasta, deși era cel mai puternic centru industrial bănățean, nu era declarată oficial oraș, ci colonie industrială. Populația ei era în acel moment mai mare decât cea a orașelor Biserica Albă și Caransebeș. Dar și în cadrul celor opt așezări urbane menționate, situația etnică era foarte interesantă.

Numai în două dintre acestea exista câte o naționalitate care să dețină majoritatea absolută a populației: la Chichinda Mare sârbii aveau 52,8%, iar la Biserica Albă germanii aveau 52,6%. Maghiarii, deși relativ bine reprezentați în toate orașele, nu erau pe primul loc în niciunul dintre ele. Sârbii și germanii erau pe primul loc în câte trei așezări, iar românii în două. Însă peste tot era un mare amestec interetnic, cuprinzând și evrei și alte naționalități mai reduse numeric. Chiar și în cazul Chichindei și al Bisericii Albe, majoritățile de 52% amintite nu erau prea consistente.

Între 40 și 50% se numărau germanii la Vârșeț (49,5%), românii la Caransebeș (48,9%), germanii la Timișoara (43,6%) și sârbii la Panciova (41,8%). Cel mai mare amestec de populații se întâlnea la Becicherecu Mare, unde sârbii erau pe primul loc cu numai 34,3%, și la Lugoj, unde românii aveau doar 31,4%. Aceasta confirmă o dată în plus ceea ce am mai afirmat despre cele două localități, precum că ele erau orașele gemene ale Banatului.

Cele opt așezări menționate prezentau un tablou destul de fidel al componenței etnice a Banatului din 1910, când acesta era un mozaic etnic, lingvistic și religios (era o regiune „pestriță”, cum aveau să scrie manualele interbelice). O adevărată regiune central-europeană, care din diversitatea populației sale putea să creeze condiții de viață prielnice tuturor.

Mircea Rusnac – Pictorii bisericești sârbi din Banat

În vechile biserici bănățene se află picturi impresionante prin valoare și expresivitate. Ele sunt opera unor mari artiști ai vremurilor trecute, care au lăsat Banatului o imensă moștenire. Pe pereții bisericilor se regăsește acum o adevărată comoară artistică.

Pavle Đurković a pictat la Biserica Albă; Arsa Teodorović la Vârșeț, Saravale și Sânnicolau Sârbesc; Aksentije Janković la Pavliš; Ljuba Aleksandrovič la Ferdin și Botoš; Konstantin Pantelić la Sefkerin și Tomaševac; Jovan Popović la Dolovo, Turska Kanjiža și Crepaja; Nikola Aleksić la Sanad; Steva Todorović la Novo Selo, Opovo și Idvor; Novak Radonjić la Ilandža; Konstantin Danilo la Panciova, Timișoara, Jarkovac, Dobrica și Uzdin; Paja Jovanović la Dolovo; Uroš Predić la Panciova și Perlez.

Conform acestei moșteniri, se poate considera că fiecare biserică veche din Banat este un muzeu de artă. Este mult de enumerat câtă bogăție se găsește acolo.

Desigur că nu doar pictorii sârbi au lăsat în bisericile bănățene asemenea lucruri. Însă această enumerare a lor este necesară pentru a se menține moștenirea culturală și artistică a regiunii noastre. Ea poate fi întregită cu pictori bisericești de alte etnii și confesiuni, necesari înțelegerii complete a artei Banatului.

Mircea Rusnac – Banatul sârbesc nu s-a integrat în Serbia

La ediția Serilor bănățene găzduită de Timișoara în luna mai 2011 a fost invitat Djurica Savkov, președintele Banatski Forum din Banatul sârbesc. Cu această ocazie, el a declarat următoarele:

Banatul sârbesc nu a fost integrat niciodată în totalitate în Serbia. Chiar dacă sârbii sunt în majoritate absolută acolo, bănățenii nu sunt reprezentați în guvern, în Parlament, niciunde. Ei nu există. Nu sunt incluși nici în istoria oficială sârbească. Au fost lăsați în mare măsură să își poarte singuri de grijă.

Prima răscoală a sârbilor împotriva turcilor a avut loc în Banat (1594), fiind condusă de episcopul Teodor Nestorović, cu mai mult de două secole înaintea primei răscoale antiotomane recunoscute oficial a sârbilor (1804). În urma răscoalei bănățenilor au fost arse moaștele Sfântului Sava la Vračar, în apropiere de Belgrad. Dar în istoria oficială a Serbiei despre aceste lucruri nu se pomenește deloc. Niciodată istoricii din Belgrad nu au recunoscut răscoala bănățenilor ca fiind ceva relevant pentru trecutul Serbiei.

Acestea sunt exemple pentru a demonstra că nici în mai mult de un secol Banatul sârbesc nu a fost integrat în Serbia. Sârbii din Banat au fost cu mult înaintea conaționalilor din restul țării. Normal ar fi ca oamenii mai educați să conducă, dar apartenența bănățenilor la un alt orizont de cultură și civilizație provoacă teama conducătorilor țării. Aceștia dau vina pe bănățeni că nu au avut destulă știință și vocație pentru a se integra în istoria Serbiei. Banatul arăta bine în trecut pentru că predecesorii noștri își făceau treaba. De aceea el a fost mai dezvoltat decât celelalte regiuni.

Mircea Rusnac – Coordonatele Banatului

Oricine consideră că regiunea sa de origine este cea mai importantă din lume. Argumente se găsesc și este bine să fie scoase la suprafață. Banatul are și el argumentele sale în acest sens. Încercăm să le relevăm și în mod sigur vom reflecta ulterior mai mult la mesajul coordonatelor descoperite.

Pe orice hartă, conturul Banatului este foarte clar reliefat. De formă pătrată, înconjurat din trei părți de cursuri importante de apă. La nord, Mureșul are în zona cursului său inferior o lățime apreciabilă. La est curge Tisa, cel mai mare afluent al Dunării de pe toată lungimea acesteia. La sud, însuși marele fluviu european, de la vărsarea Tisei până la Porțile de Fier. La răsărit, Banatul este mărginit de coastele înalte ale Carpaților Meridionali, altă barieră naturală foarte greu de trecut.

Pătratul bănățean se află chiar pe paralela 45, adică la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. Chiar pe acea paralelă țâșnește din stânci un puternic izbuc, care se transformă în cascada Bigăr, desemnată în 2013 de site-ul The World Geography drept cea mai spectaculoasă cascadă de pe planetă. Însă Banatul nu este numai la cumpăna dintre nord și sud.

El este și la întretăierea estului cu vestul. În 1876, când s-a construit calea ferată Timișoara-Orșova, la Rătcoane între Teregova și Domașnea a fost săpat un tunel lung de aproape un kilometru, căruia i s-a dat numele de Porta Orientalis (Poarta Orientului). Specialiștii acelei perioade considerau că din acel loc începea Orientul. Din acest motiv, deasupra tunelului a fost scris Ad Orientem (Către Orient).

Având în vedere coordonatele amintite, nu este de mirare că tot în Banat, în Peștera cu Oase, a fost găsită în 2002 fosila de 42.000 de ani a lui Ion de la Anina, primul om din Europa. De aici a început să se răspândească omenirea pe continent.

Așadar, Banatul nu este o regiune oarecare. Are niște coordonate puternice și poate discuta în acest sens cu orice altă regiune a lumii.

Mircea Rusnac – Opiniile lui Traian Vuia din 1923-1926

Vastul tablou al vieții politice din România, în care a fost înglobat și Banatul după 1919, a fost excelent surprins de Traian Vuia în cunoscuta sa scrisoare trimisă avocatului George Dobrin din Lugoj la 11 aprilie 1922. Acea scrisoare însă nu a fost nici pe departe singulară. Vuia și-a dezvoltat ideile într-o serie de scrisori trimise aceluiași adresant în anii următori. Vom exemplifica aici cu extrase din trei asemenea scrisori, redactate în perioada 1923-1926.

La 29 iunie 1923, Traian Vuia menționa: „Situația noastră politică văzută din străinătate este de tot rea… Am ajuns acolo că în străinătate factorii politici se dezinteresează cu totul de luptele noastre politice. România este o țară balcanică, guvernată de incapabili, bărbați fără principii, tembeli, lipsiți de patriotismul cel mai elementar, fără scrupuli.”

În 1925 el completa această analiză dureroasă: „Am rezistat ungurilor pentru că am luptat cu toții sub un drapel unic, pe care era scris Idealul Național. Grație acestei uniri am triumfat. Iar acum dăm spectacolul unui popor dezbinat în zece partide.”

În sfârșit, la 16 ianuarie 1926, Vuia îi scria lui George Dobrin: „Lucrurile nu se aranjează în țară și păstorii ei răi și rapaci o duc înainte pe calea rătăcirii, cu obstinație, care mă face să cred că ne aflăm în prezența unei nebunii colective.”

Este adevărat că în deceniile ulterioare Traian Vuia și-a îmbunătățit punctul de vedere, însă impresiile sale din anii 1920 rămân valabile, fiind confirmate și de mărturiile altor personalități bănățene ale epocii. Șocul trecerii brutale de la un regim central-european la unul balcanic era încă resimțit puternic în acel moment.

Mircea Rusnac – Duzii Banatului

Încă din 1735, drumurile și așezările Banatului erau împodobite cu șiruri de duzi tineri.

Începutul plantărilor și al producției organizate de dud în Banat se leagă de numele primului administrator al regiunii, Claudius Florimund Mercy. Contele Mercy se poate spune că a fost un bărbat al cărui vis s-a împlinit. A reușit în mai puțin de 20 de ani să transforme Banatul dintr-o regiune semisălbatică într-o zonă economică în plin progres.

Trebuie să menționăm că a fost un desăvârșit reformator, dar că dudul a fost cea mai mare înclinație a lui. În el a văzut hrana pentru viermii de mătase, protecția împotriva Coșavei bănățene, umbra de la arșița verii, lemnul de calitate pentru meșteșugurile rurale, decorațiunile frumoase, longevitatea și multe altele. Iar bănățenii au văzut în primul rând fructele de dud. Lor le-au plăcut dudele pentru că dădeau un rod bogat și, de asemenea, o răchie frumos aromată, cu un gust specific, care putea fi băută cu orice ocazie. Modest în dorințe, dudul era nobil și se făcea repede plăcut. Au urmat decenii și secole în care dragostea bănățenilor față de dud s-a transmis din generație în generație și s-a înrădăcinat adânc.

Mircea Rusnac – Batista

În Banat era un simplu țăran, purtând mereu cu el o batistă. Să o scuture și să își șteargă sudoarea de pe frunte. Dar și, dacă chiar are nevoie, să sufle în ea. Pentru că niciodată, niciodată, un țăran nu scuipă pe jos. Ar fi ca și cum ar scuipa în farfuria din care mănâncă. În acea relație strânsă dintre om și pământ, în care există întotdeauna o parte de temere, incertitudine și iarăși frică, s-a dezvoltat o apropiere furtunoasă în care nu prea e loc de sentimentalisme, castitate, sublimitate și toate acele aspecte mărețe, dar „blânde”.

Nu se știe de ce, dar gândindu-ne la aceasta, ne gândim la cei din Răcășdia, simpli țărani care nu aveau în jurul lor decât o nesfârșită întindere de pământ. Îi vedem imediat după ce ne naștem. Trăim din asta. La fiecare sărbătoare, ne gândim la ei.

Biserica Adormirea Maicii Domnului ne anunță că s-au dus pentru totdeauna. Nimic altceva decât pământ, chiar dacă am fi vrut, nu reușeam să vedem. Pământul… și soarele.

S-au trezit deîndată ce a răsărit prima lumină, pe cerul de deasupra de Vrani și Coștei. Le plăcea să lucreze. Aveau soarele deasupra capului. Când începea să coboare către orizont, în direcția Alibunarului, s-au spălat pe picioare și au intrat în case, invocând Milostenia Domnului și pe Dumnezeul paorilor, care va ocroti ceea ce au zămislit în ziua aceea. Nu au așteptat niciodată să răsară luna.

Nu aveau să înfrunte niciodată castitatea ei. De parcă le-ar fi fost frică de întâlnirea cu ea, sfiindu-se să o sperie cu pumnii lor crăpați și aspri. De fiecare dată când privim către lună… sau când mergem la iarbă verde într-o poiană… să ne gândim la aceste lucruri.

Ca în fața unei icoane, ne conectăm cu dragostea lor, sperând că aceasta le-ar putea odihni sufletele.

Mircea Rusnac – Coșava la Vârșeț

Cine nu a fost niciodată la Vârșeț nu știe ce este vântul. În anii bisecți, prin acest oraș din sudul Banatului vântul bate 365 de zile. Fie dinspre sud, fie dinspre nord, însă cel mai adesea Coșava.

Se afirmă că vântul Coșava la Vârșeț „rade uscat”. Dar în afară de greutățile produse, el este „creatorul” caracterului și al mentalității vârșețenilor, așa cum se numesc localnicii. Că le place sau nu, el a scris și a tipărit paginile istoriei orașului.

Cu multe secole în urmă, s-a strecurat în genele orășenilor. Le-a adus pace. Dușmanii lor au fost conduși către nebunie.

Liniștea îi deranjează pe vârșețeni. Doamne ferește să nu sufle! Încep să se sufoce din interior. Oriunde ar merge, nu stau mult, deoarece îi grăbește Coșava. Unitatea este virtutea principală a vârșețenilor.

Cel mai bun avertisment pentru cei care nu știu ce este Coșava de la Vârșeț este faptul că viteza maximă a vântului măsurată acolo a fost de 42 de metri pe secundă sau 151,2 kilometri pe oră. „Numai” atât pentru că atât permiteau măsurătorile pe atunci. Anul 1960 a avut cele mai multe zile cu vânt puternic, 248, dintre care în 131 de zile Coșava a „lovit” cu o viteză de peste 68 km/h. Frumoșii ani șaizeci! Se spune că de aceea Vârșețul are cam același număr de locuitori de aproape o sută de ani.

Gurile rele mai spun că populația Vârșețului a tăiat toate centurile de protecție împotriva vântului „pentru a putea respira nestingherită”. Adevărat pentru pădurile tăiate, dar restul… cine știe, poate că „respirația” i-a dat acestei lumi pe Jovan Sterija Popović, Paja Jovanović, Nikola Nešković, Vasko Popa, Dragiša Brašovan, Laza Nančić, Felix Milleker, Bora Kostić sau Božidar Komac…

Din cauza vântului, Vârșețul este fie iubit, fie nu. Însă este unul dintre cele mai sănătoase locuri de trăit din Serbia actuală.