Archive for the ‘Satul bănăţean’ Category

Mircea Rusnac – Vechi denumiri de localităţi

5 Septembrie 2017

După schimbarea graniţelor din 1919, dar mai ales în perioada comunistă, o serie de localităţi bănăţene au fost rebotezate, probabil cu intenţia de a avea o rezonanţă mai neaoşă, însă de cele mai multe ori denumirile căpătate nu aveau nicio legătură cu tradiţiile şi cu trecutul lor.

Poate cel mai frapant este cazul oraşului Oţelu Roşu, botezat astfel în 1948 datorită faptului că vechiul său nume, Ferdinand, coincidea cu cel al unui rege al României. În realitate, regele şi localitatea respectivă nu aveau nimic în comun, toponimul fiind mult anterior personalităţii în cauză.

Alte cazuri de asemenea „românizări” ale titulaturilor au mai fost la unele localităţi cu denumiri provenite din limbile celorlalte etnii ale Banatului. Astfel, Traunau a devenit peste noapte Aluniş, Ogradena Nouă s-a transformat în Baia Nouă, Uisenteş a devenit Dumbrăviţa, Ciavoş – Grănicerii, Tolvadia – Livezile, Ohaba Sârbească – Ohaba Română, Lighet – Pădureni, Medveş – Urseni.

Vechi denumiri considerate probabil impudice au lăsat locul altora mai „decente”. Enumerăm: Băseşti – Begheiu Mic, Maidan – Brădişoru de Jos, Armadia – Cireşu Mic, Goizeşti – Colonia Fabricii, Chizdia – Coşarii, Beşenova Veche şi Nouă – Dudeştii Vechi şi Noi, Cacova – Grădinari, Sâlha – Gruni, Crâjma – Măgura, Valea Boului – Păltiniş, Omor şi Omoru Mic – Roviniţa Mare şi Roviniţa Mică, Cârpa – Valea Timişului.

Tot din motive de pudoare, trei localităţi denumite Jidovin, Jădani şi Jadani au fost rebotezate Berzovia, Corneşti şi Cruceni.

Nu ne este clar de ce Valea Mare a fost redenumită Valea Bistrei. Probabil pentru că mai există şi alte câteva localităţi bănăţene denumite Valea Mare.

În sfârşit, în patru cazuri localităţile au primit numele unor personalităţi care au văzut acolo lumina zilei: Căvăran a devenit Constantin Daicoviciu, Rudăria – Eftimie Murgu, Bujoru – Traian Vuia şi Satu Mic – Victor Vlad Delamarina.

Nu este de prisos să amintim că, în perioada interbelică, Lovrin s-a numit Regele Ferdinand, iar Giarmata Vii – I.G. Duca.

O excepţie fericită în acest sens o constituie cazul comunei Coronini de pe Clisura Dunării. Ea a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de un grup de bufeni (olteni), cu acordul guvernatorului din acel timp al Voivodinei şi Banatului. Recunoscători, locuitorii şi-au botezat aşezarea cu numele acestuia. Peste un secol însă, comuniştii i-au schimbat numele în Pescari. Dar după 1989, prin referendum, sătenii au hotărât revenirea la numele lui Coronini, astfel încât măcar una dintre aceste nedreptăţi a fost reparată.

În Banatul sârbesc a fost urmată o politică similară, poate nu la fel de amplă. Aici cel mai cunoscut caz este cel al oraşului principal, fost Becicherecu Mare, actual Zrenjanin. De asemenea, Franzfeld a devenit Kačarevo, Karlsdorf – Banatski Karlovac, Beodra – Novo Miloševo, Modoş – Jaša Tomić, Törökkanizsa – Novi Kneževac, Toracu Mare şi Toracu Mic au fost unificate sub denumirea de Begejci.

În acest mod, o componentă importantă a aerului bănăţean tradiţional a dispărut în mod fortuit, prin simple decizii ale unor regimuri politice trecătoare. După cum ţinem să precizăm, cazurile sunt cu siguranţă mai numeroase. Însă le-am menţionat pe cele pe care le-am putut încă identifica, pentru ca măcar prin aceste rânduri amintirea unui mod de viaţă tradiţional bănăţean să nu dispară.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

2 Iulie 2017

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o pemisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Mircea Rusnac – Iluminismul din Banat şi efectele sale

14 Noiembrie 2016

În anul 2016 ne-a părăsit istoricul bănăţean Nicolae Bocşan. El va rămâne însă în istoriografia regiunii printr-o serie de lucrări importante, detaşându-se în acest sens, în opinia noastră, cea din 1986, intitulată Contribuţii la istoria iluminismului românesc. Aceasta, împreună cu Monografia Mitropoliei Banatului a lui I.D. Suciu, pot constitui cea mai valoroasă înlocuire a unei unitare Istorii a Banatului, care încă nu a fost scrisă nici până astăzi.

În lucrarea amintită, Nicolae Bocşan prezenta situaţia generală a românilor bănăţeni în perioada cuprinsă aproximativ între 1770 şi 1848, marcată de apariţia şi larga răspândire în Imperiul habsburgic a ideilor iluministe, propagate chiar de la vârf, de împăraţi precum Maria Tereza şi Iosif II. În cazul românilor bănăţeni, perioada a fost una de intensă instruire şcolară şi ulterior de culturalizare, ducând la clarificarea şi promovarea idealurilor naţionale. În prima etapă, un rol important în acest sens l-a avut prezenţa în regiune a unui grup compact de nobili macedo-români, negustori la origine, care au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Între ei se remarcau fraţii Constantin şi Naum Petrovici, zişi Mocioni, înnobilaţi în 1783, după achiziţionarea domeniului Foeni şi a unor părţi din alte patru domenii; Pavel Ioanovici Caliva, proprietarul domeniilor Dulău şi Valea Mare; fraţii Chiril şi Cristofor Naco, proprietarii domeniului Sânnicolau Mare din 1781, înnobilaţi în 1784; Atanasie Tiţu, înnobilat în 1798, după achiziţionarea domeniului Valeapai (familia se va numi Atanasievici); Mihai Duca, proprietar de Cadar şi Şipet din 1792, când a fost şi înnobilat; Constantin Emanuel Ghica, proprietar şi nobil din 1813; Ioan Damaschin, proprietar al domeniului Nemet, devenit Karatsony, proprietar la Beodra din 1781, ulterior şi la Banloc, Ofseniţa, Soca şi Partoş; doctorul Ilie Manassy, înnobilat în 1819; fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi din Pesta, proprietari la Apadia şi înnobilaţi în 1823; familiile Capra, Misici, Milencovici sau bogatul bancher vienez George Sina, cel mai mare proprietar particular din Banat. (p. 84-85)

De asemenea, după constituirea Graniţei Militare, începând cu anii 1790-1800, tot mai mulţi români au acces în funcţii de ofiţeri inferiori, iniţiindu-se astfel un fenomen de cristalizare a elitei militare. Cronica lui Nicolae Stoica îi menţiona pe căpitanii Todor Calo şi Cocea, pe locotenentul-major Pârvu Jumanca, pe locotenenţii Mihai Pele şi Ilie Armăşescu sau pe sublocotenentul Ioan Groza. Până în 1848, unii membri ai familiilor româneşti înnobilate, precum Duca sau Atanasievici, vor ajunge şi în grade de ofiţeri superiori. (p. 111)

În aceste condiţii, la conducerea imperiului erau promovate idei de luminare a populaţiei, care în societatea românilor bănăţeni erau foarte binevenite şi chiar necesare. În acest sens, cancelarul Kaunitz îi scria în 1766 lui Iosif II: „Mi se pare că izvorul principalelor vicii în această direcţie stă esenţial în educaţia publică, obiectul cel mai interesant al legislaţiei. A forma sufletul înainte de a-l folosi, a da moravuri cetăţeanului înainte de a-i cere serviciile, a-l lumina asupra îndatoririlor sale înainte de a-i cere îndeplinirea lor, sunt griji tot atât de indispensabile pe cât este a ara şi a însămânţa câmpurile, înainte de a le putea culege.” (p. 113) A început astfel un larg proces de alfabetizare a populaţiei prin deschiderea de şcoli în limba română, dotate cu cadre şi cu materialul didactic necesar. În 1787 de la Viena venea un ordin ca legislaţia în domeniu din perioada Mariei Tereza să fie menţinută, precizând facilităţile care erau acordate populaţiei: „pruncilor celor rumâneşti de vor pofti a învăţa vreo câţiva ani cărţile fără de bani li se vor da”, iar „care deosebi sârguinţa lor vor arăta de la an la an plată li se va da.” (p. 117) Era ordonată pedepsirea părinţilor care îşi împiedicau copiii să frecventeze şcoala, iar în funcţia de cnez nu mai puteau fi aleşi decât ştiutorii de carte.

În consecinţă, în Banat procesul de alfabetizare a avut un caracter intensiv, apărând în scurt timp o pătură instruită la nivelul minim (scris, citit), etapă necesară pentru a asigura o bază socială mai largă iniţiativelor reformismului. Dacă în 1768 erau 66 de şcoli ortodoxe, dintre care 43 sârbeşti şi 23 româneşti, în 1802 numărul lor crescuse la 408, dintre care 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 româno-sârbeşti. În 1820 erau 425 de şcoli ortodoxe. (p. 120) În jumătate de secol, reţeaua şcolară sporise de 6,4 ori. Între 1768-1802, numărul şcolilor româneşti crescuse de 14,2 ori, pe când cel al celor sârbeşti de numai 1,7 ori, iar cel al şcolilor germane de 1,5 ori. (p. 120-121) La începutul secolului al XIX-lea, în Banat erau 520 de şcoli, revenind aproximativ câte o şcoală pentru fiecare localitate. (p. 121)

„Una dintre cele mai importante consecinţe ale reformismului a fost crearea şi stabilizarea unei reţele de şcoli elementare cu limba de predare română, cu învăţători şi cu o populaţie cuprinsă în sfera de acţiune a şcolii. Formarea acestei reţele consacră şcoala ca instituţie naţională românească, alături de biserică; împreună, vor patrona programul şi mişcarea de emancipare naţională, prin elita intelectuală ce gravita în jurul lor”, concluziona Nicolae Bocşan. (p. 122)

Situaţia s-a îmbunătăţit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învăţământul obligatoriu, realizându-se frecvenţa şi şcolarizarea în proporţie de 100%. „Situaţia este excepţională, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvenţa era aproximativ aceeaşi ca în Banat; în Anglia şi Ţara Galilor, în preajma anului 1800, «frontiera alfabetizării» cuprinsese cca. 67%, în Scoţia 77-78%, în Franţa 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta, în interiorul fiecărei ţări.” (p. 124-125) Nu întâmplător, avântul economic al Banatului, cel industrial în primul rând, avea loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind legat direct de progresele alfabetizării populaţiei. „Preponderenţa bănăţenilor în ansamblul publicului cititor român din monarhie indică procentul mare al ştiutorilor de carte în provincie, rezultat al aceluiaşi proces de alfabetizare. Până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, frontiera alfabetizării s-a extins aici la un nivel comparabil cu nivelul mediu din ţările Europei occidentale sau din Prusia.” (p. 125)

În consecinţă, s-a format un grup compact, distinct, de slujitori ai şcolii (învăţători, cateheţi, profesori, mai târziu şi directori şcolari). Aceştia, împreună cu preoţii, vor avea în continuare un rol deosebit în propagarea Luminilor în mase. (p. 125) În 1816, în districtul şcolar al Timişoarei, din 162 de învăţători ortodocşi, 93 fuseseră pregătiţi la cursurile din capitala Banatului şi 69 erau absolvenţi ai Preparandiei din Arad. În acest fel, majoritatea învăţătorilor bănăţeni erau deja calificaţi în momentul respectiv. (p. 126)

Acum se trecea la etapa a doua a Luminilor, când a fost cristalizată o elită intelectuală, formată în şcolile medii şi superioare ale provinciei şi imperiului. „Situaţia materială superioară conaţionalilor din alte provincii, numărul mare al românilor de condiţie liberă, accesul mai uşor la învăţământul secundar şi superior, la funcţii al celor cu pregătire corespunzătoare, egalizarea statutului politic al ortodocşilor cu al celorlalte confesiuni, nu în ultimul rând dorinţa fiilor de preoţi, învăţători, ţarani sau militari de a-şi depăşi condiţia socială, explică numărul mare de români bănăţeni la studii medii şi superioare”, scria Nicolae Bocşan. (p. 128)

Un rol important în geneza intelectualităţii bănăţene l-a avut, cum am menţionat, Preparandia din Arad. Până în 1848, majoritatea absolvenţilor acesteia proveneau din Banat: 757 din 1.054 între anii 1814-1847, adică aproape 75%. În plus, pentru perfecţionarea dascălilor din graniţă a funcţionat o Preparandie şi la Caransebeş, înfiinţată din iniţiativa lui Ioan Tomici şi transferată de Constantin Diaconovici Loga la Biserica Albă, în timpul directoratului său în graniţă. (Ibidem.) În învăţământul mediu erau foarte frecventate de români gimnaziile piariste din Timişoara şi Lugoj, şcoala latină de la Oraviţa şi şcoala gramaticală de la Vârşeţ. La liceul piarist din Timişoara s-au format, de exemplu, Damaschin Bojincă, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, fraţii Vasici, Petru Cermena, Petru Lupulov etc. De asemenea, românii bănăţeni mai frecventau liceul piarist din Seghedin, liceele din Blaj, Beiuş şi Arad, şcolile din Principate. (p. 128-129)

În 1830, la Universitatea din Pesta erau aproximativ 40 de studenţi români, majoritatea lor fiind bănăţeni. S-au remarcat în acest sens Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Mihail Tomici, Andrei Mocioni, Pavel Vasici, Ioan Dobran, Ioan Raţ etc. Până în 1848, la Universităţile din Pesta şi Târnavia s-au format şapte doctori bănăţeni în medicină: Gheorghe Ciocârlan, Pavel Vasici, Ioan Piscovici, Dumitru Nedelcu, Atanasie Şandor, Ştefan Iorgovici şi A. Novac. În 1844, Gazeta de Transilvania, nr. 44, menţiona existenţa a zece avocaţi în Banat: Maxim Pascu, Eftimie Murgu, Andrei Vasici, G. de Fogaraşi, E. Gojdu, Mihai Cociuba, G. Arcoşi, G. Popovici, D. Vradin, Teodor Şerb. (p. 129)

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii G. Obradovici, I. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga sau D. Constantini au ajuns directori şcolari. La Preparandie şi la institutele teologice din Arad şi Vârşeţ predau profesori precum: Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici, Alexandru Gavra, Ioan Tomici, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu, Ignatie Vuia, Gherasim Raţ, Patriciu Popescu etc. Alţii, precum Mihai Velceanu şi D. Turcu, şi-au desăvârşit pregătirea artistică la şcoli superioare din Germania, inclusiv la Academia de pictură din München, dobândind statutul de pictor profesionist. (p. 129-130)

În această perioadă, în Banat problema confesională era sub semnul privilegiilor ilire, care îi cuprindeau atât pe ortodocşii sârbi, cât şi pe cei români. „Într-o epocă în care religia ortodoxă n-a fost recunoscută în Transilvania şi Ungaria, iar naţiunea română era numai tolerată, românii bănăţeni, alături de sârbii şi grecii din Ungaria, beneficiau de o situaţie mai bună, asigurată de privilegii, sub scutul cărora şi-au putut conserva, cel puţin un timp, limba şi individualitatea, factori ce au favorizat ulterior evoluţia istoriei pe coordonate naţionale.” (p. 132) Care era motivaţia acordării acestor privilegii? „Statornicirea graniţei cu Imperiul otoman a obligat Viena să acorde populaţiilor ortodoxe din teritoriile nou achiziţionate un statut privilegiat, cel puţin la nivelul celui de care beneficiaseră în timpul stăpânirii turceşti, pentru a încuraja imigrarea în provinciile orientale şi a consolida stăpânirea recent instaurată.” (Ibidem)

Consecinţele au fost benefice. „Autonomia confesională statuată în Banat prin sistemul privilegiilor nu era îngrădită prin nicio legiuire ecleziastică, spre deosebire de Ungaria sau Transilvania. Conflictul dintre ierarhia clericală şi factorii politici din Ungaria caracterizează întregul secol XVIII, reclamând deseori arbitrajul Vienei, în timp ce în Banat, până la 1778-1779, biserica ortodoxă are de la începutul stăpânirii austriece un statut de largă toleranţă, o existenţă de drept, recunoscută prin diplomele imperiale şi, implicit, o mai mare libertate de acţiune.” (p. 135) Această toleranţă a menţinut unitatea românilor bănăţeni, evitându-se astfel manifestările de criză a conştiinţei, ca în Transilvania sau Partium. „Regimul de toleranţă al privilegiilor a mijlocit românilor din Banat accesul la drepturi de care populaţia română din Transilvania sau Ungaria a fost privată: intrarea în oraşe, accesul la meserii şi chiar la unele funcţii în administraţia locală până la un anumit nivel, determinante pentru cristalizarea unei elite burgheze şi birocratice.” (p. 136)

În perioada privilegiilor, punctul culminant l-a reprezentat Congresul ilir de la Timişoara din 1790, unde şi românii au avut o participare importantă. Cererile Congresului revendicau autonomia politico-teritorială, restaurarea privilegiilor din 1690, dreptul locuitorilor ortodocşi de a ocupa funcţii politice şi juridice, constituirea unui sistem de învăţământ secundar şi superior, astfel ca „naţiunea iliră să aibă în tot regatul aceleaşi drepturi şi avantaje pe care le au şi ungurii.” (p. 140)

Comparativ cu situaţia din Europa, în Banat apăreau o serie de particularităţi în privinţa apariţiei şi legitimării elitelor. Aici n-a funcţionat privilegiul de naştere pentru a statua această calitate, ci elitele s-au cristalizat după o serie de criterii aparţinând unei societăţi moderne: capacitate, talent, funcţii, venituri şi proprietate. (p. 149)

Cultura românească din Banat a avut un minus în absenţa unei tiparniţe localnice, fapt care va conduce la o circulaţie intensă a manuscriselor şi a cărţilor tipărite în alte zone. Banatul s-a remarcat în orice caz prin cantitatea mare de carte veche absorbită, ca număr de titluri şi de exemplare, difuzată în întreaga provincie, însă cu o intensitate diferită de la o zonă la alta. (p. 156) În zona sudică, până în 1848 au avut o preponderenţă absolută cărţile tipărite la Râmnic (Vâlcea), urmate de cele de la Bucureşti şi de la Blaj. (p. 158) Cărţile râmnicene acopereau întregul teritoriu al Banatului, având o frecvenţă mai mare în satele de pe Valea Begheiului, în jurul Făgetului, pe Valea Caraşului şi în jurul Oraviţei. (p. 159) Treptat, creştea şi numărul celor care făceau însemnări pe cărţi, începând cu preoţii şi dascălii, dar continuând şi cu elitele locale şi cu oamenii de rând. (p. 162)

De obicei, cărţile ajungeau în Banat la un an-doi de la apariţie, difuzarea lor fiind însă inegală, în funcţie de interes, de starea materială şi de posibilităţile de comunicaţie cu celelalte provincii. Centre puternice s-au conturat pe Valea Caraşului, în jurul Oraviţei, la Cacova, Vărădia, Ticvaniu Mare, de asemenea în jurul Caransebeşului şi în teritoriile grănicereşti. (p. 167)

Începând de prin 1790, cartea a devenit instrumentul principal de educaţie şi cultivare, difuzarea ei realizându-se într-o manieră explozivă datorită mişcării iluministe româneşti din Banat. Dacă între 1791-1800 la Buda s-au tipărit nouă titluri, între 1816-1820 au apărut 95. Între 1804-1824, la Buda s-au tipărit 167 de cărţi româneşti, iar între 1825-1840, 71 de cărţi. Dintre acestea, 75 de titluri erau scrise pentru Banat sau de bănăţeni. În privinţa cumpărării cărţii, Banatul ocupa în spaţiul românesc locul doi după Muntenia, cu 3.346 de volume, dar cu incomparabil mai multe localităţi: 40. Banatul deţinea primul loc în achiziţionarea cărţii ştiinţifice sau a manualelor (35%), a literaturii filozofice, pedagogice şi moralnice (39%). Până în 1829, Banatul a fost provincia cea mai activă în materie de prenumerare, cu 35% înainte de 1820 şi cu 37% între 1820-1829. (p. 169)

Prima generaţie a Luminilor cuprindea relativ puţini cărturari: Mihail Roşu, Nicolae Stoica de Haţeg, D. Eustatievici, Daniel Marginai Lazarini, arhimandritul Feldvari, iosefinişti în concepţie. (p. 178) Generaţia a doua, a luminătorilor, a acţionat mai solidar, având legături şi cu exponenţii Luminilor din Transilvania. Se remarcau acum: Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Grigore Obradovici, Ioan Mihuţ, Iosif Iorgovici, Ioan Tomici, Moise Nicoară, Alexandru şi Ioan Teodorovici, Vasile Georgevici, Naum Petrovici, Moise Bota, D. Tincovici, M. Tomici sau macedo-românul Gheorghe Roja. În plus, acum îşi continuau activitatea Nicolae Stoica şi M. Roşu din prima etapă. Cei mai mulţi gravitau în jurul Preparandiei arădene, înfiinţate în 1812, transformând-o într-un focar de difuzare a iluminismului şi centru al vieţii culturale româneşti pentru Banat şi părţile vestice. (p. 179) În sfârşit, generaţia lui Damaschin Bojincă, Eftimie Murgu, Pavel Vasici, Nicolae Tincu Velia, D. şi I. Constantini, P. Lupulov, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, Meletie Drăghici, D. Petrovici Stoichescu etc., care a debutat sub semnul Luminilor, a parcurs rapid drumul spre romantism, având o activitate culturală de înaltă ţinută, cu audienţă în toată spiritualitatea românească. (p. 180)

În acest context, debutul mişcării naţionale româneşti s-a plasat în cadrul rezistenţei comune româno-sârbe faţă de încercările regimului maghiar de anihilare a autonomiei ilire. La Congresul ilir de la Timişoara din 1790, majoritatea deputaţilor a susţinut autonomia Banatului, prin ieşirea din sistemul politic al Regatului maghiar şi trecerea sub directa subordonare a Vienei, consolidarea autonomiei prin garantarea libertăţilor şi a instituţiilor care o reprezentau. (p. 320) Deputaţii români, care după estimarea lui I.D. Suciu reprezentau 30% din numărul participanţilor la Congres, au susţinut cererile cu caracter politic ale Congresului: autonomia provinciei, tratament egal în faţa legii, recunoaşterea egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi naţiuni, crearea unor instituţii menite să garanteze autonomia revendicată. (p. 320-321) În consecinţă, majoritatea Congresului a cerut ieşirea Banatului din Ungaria şi autonomia provinciei sub autoritatea nemijlocită a Vienei, singura în măsură să conserve privilegiile ilire. (p. 321)

În continuarea mişcării naţionale, se remarcă Supplex-ul din 1804, a cărui ultimă parte era consacrată Banatului. Secţiunea finală a fost redactată în mod sigur de un bănăţean, după cum o dovedesc regionalismele specifice zonei. Autorul cerea ca împăratul să trimită „în Ţara Banatului” un „milostiv rescript” pentru rezolvarea problemelor. (p. 327)

Înfiinţarea Preparandiei din Arad în 1812 a fost salutată de întreaga opinie publică românească, ea fiind prima şcoală de nivel superior pentru românii din zonă. (p. 329)

Alt succes al mişcării naţionale a fost numirea românului Nestor Ioanovici ca episcop de Arad la sfârşitul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. (p. 347)

Concluzionând aceste prezentări, Nicolae Bocşan aprecia: „Începutul şi afirmarea acţiunilor româneşti în sistemul politic al monarhiei a fost opera Luminilor. Integrarea succesivă a categoriilor elitare în lupta pentru emancipare reflectă gradul şi nivelul de asimilare a ideologiei iluministe, activizarea politică a categoriilor respective în numele şi în spiritul Luminilor. Iniţiată de protopopi, preoţi şi învăţători, mişcarea rămâne în cea mai mare parte a epocii apanajul acestor categorii elitare, purtătoare ale unui crez iluminist.” (p. 355) Mişcarea naţională va fi continuată cu revoluţia de la 1848-1849 şi cu alte manifestări pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

16 Octombrie 2016

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

moara-juracek

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Mircea Rusnac – Unica mărturie fotografică a momentului deportării bănăţenilor în Bărăgan

17 August 2016

baragan

La 18 iunie 1951, zeci de mii de locuitori ai Banatului şi Mehedinţiului au fost ridicaţi de autorităţile comuniste de la casele lor şi duşi cu trenuri de marfă în Bărăgan, unde au întemeiat 18 noi localităţi. Operaţiunea, minuţios şi îndelung pregătită de autorităţi, s-a desfăşurat în mare viteză şi în cel mai mare secret. Însă adevărul nu putea fi ascuns mult timp, astfel încât lumea avea să afle destul de repede ceea ce se petrecuse.

O mărturie de maximă importanţă a tragediei deportării bănăţenilor în Bărăgan avea să o reprezinte şi imaginea de faţă. Fotografia a fost făcută în localitatea timişeana Tomnatic (Triebswetter). Hans Hehn, autorul ei, era un fotograf cunoscut şi respectat în întreaga zonă. Văzându-şi consătenii mânaţi cu bunurile pe care apucaseră în grabă să şi le ia înspre gara din localitate, unde urmau să fie îmbarcaţi în vagoanele de vite, el a avut curajul să imortalizeze pe peliculă tragicul eveniment. A urcat în podul casei, fotografiind ceea ce se petrecea în stradă. Oamenii erau escortaţi de militari cu armele încărcate. Fotografierea acestei scene ar fi fost considerată cea mai gravă dintre crime. Totuşi, Hans Hehn şi-a asumat riscurile, lăsând posterităţii o imagine unică.

Fotografia a devenit cunoscută mai întâi în Germania, în lucrări privitoare la deportarea în Bărăgan. Într-o astfel de lucrare am descoperit-o şi noi, cu mulţi ani în urmă: Wilhelm Weber, Und über uns der blaue endlose Himmel. Deportation in die Baragansteppe, Landsmannschaft der Banater Schwaben, München, 1998. În România a început să fie văzută, în special datorită Internetului, abia în ultimii ani. Însă este important să o cunoască cât mai multă lume.

Cum spuneam, imaginea este din Tomnatic, dar scene identice au avut loc în acea zi în 203 localităţi din Banat şi Mehedinţi. Fiecare îşi poate închipui ce se petrecea în satul sau comuna sa la 18 iunie 1951. Datorită lui Hans Hehn, fotograf din Tomnatic, avem o imagine de neşters a tragediei deportării în Bărăgan.

Impresia lăsată de bănăţeni în zona unde au fost deportaţi a fost una deosebită. Fostul deţinut politic Paul Andreescu din Constanţa a locuit în domiciliu obligatoriu în satul Rubla, întemeiat de bănăţeni în Bărăgan. El a consemnat în cartea sa de memorii: „Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla. Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor.

Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi.

Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continue. (…) Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. (…)

Se înmulţeau şi legăturile cu locuitorii localităţilor învecinate şi aceştia începeau să participe la bucuriile şi la necazurile dezrădăcinaţilor, dar şi să înveţe câte ceva din hărnicia şi din priceperea lor.

Oamenii munceau, trăiau şi înnobilau locul pe care samavolnic fuseseră aduşi.” (Paul Andreescu, Culorile suferinţei, vol. I, Iaşi, 2013, p. 203-204.)

 

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

30 Noiembrie 2015

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – La Lindenfeld, după patru ani

8 Octombrie 2015

Am revăzut la 29 august 2015, în compania celor de la proiectul Lindenfeld. Satul părăsit, fosta localitate devenită atracţie turistică. Drumul de acces a fost între timp îmbunătăţit întrucâtva, fiind lărgit astfel încât o maşină condusă cu precauţie să îl poată străbate.

O bună impresie face biserica, al cărei exterior a fost renovat a doua oară vara aceasta, după mai bine de un deceniu, de acelaşi Helmuth Kierer, pe cheltuială proprie. Din 2014 a apărut în biserică un caiet de impresii, în care vizitatorii consemnează cele văzute.

DSC_0015

Acoperişul casei nr. 10 s-a distrus complet. Clădirea, păstrată relativ întreagă până acum, se va deteriora iremediabil. A dispărut şi tăbliţa cu nr. 10 de pe perete, mai păstrându-se acum doar cea veche cu nr. 7. Celelalte ruine arată cam tot cum le ştiam.

Se mai ţine cu greu pe picioare casa nr. 34 de pe strada dinspre Gărâna. Vara ea este locuită de un cuplu de bătrâni din Poiana, crescători de animale. Vizitându-i interiorul, am descoperit că se păstrează vechiul mobilier al pemilor, folosit acum de noii locatari. Peste drum se află un izvor cu apă foarte bună, mai ales într-o zi călduroasă de vară.

Pomii fructiferi din Lindenfeld rodesc mai departe, iar în împrejurimi erau mure coapte. O excursie la Lindenfeld are mereu darul de a energiza şi a reîncărca bateriile celor doritori de o ieşire în natură.

Mircea Rusnac – Trei fotografii

2 Iunie 2015

Fotografiile pe care le prezentăm cu această ocazie ne-au fost trimise de inginerul Anatol Musceleanu, un vechi prieten al blogului nostru. Reamintim că Anatol Musceleanu, originar din Basarabia, a fost student la Timişoara şi participant la greva studenţească din 1956, din timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, motiv pentru care a fost exmatriculat.

Din perioada de tinereţe petrecută în Banat, Anatol Musceleanu a păstrat aceste fotografii, surprinzând momente din trecutul unor sate din apropierea Timişoarei. Prima, datând din anul 1944, înainte de 23 august, a fost făcută în comuna Gherman, aceasta fiind echipa de dansuri populare a localităţii, condusă de Alexandra (Sanda) Musceleanu, sora sa.

Musceleanu 1

Următoarea fotografie are pe verso explicaţia aceasta: „Sanda Musceleanu. Făcut la Pădureni cu echipa de dansuri naţionale – elevi ai Şcoalei primare – 1947.” După cum se poate vedea, şi aici copiii erau îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale bănăţene.

Musceleanu 3

Şi cea de-a treia imagine este tot din Pădureni (Lighet), prezentând ansamblul de dansuri populare condus de Alexandra Musceleanu în acelaşi an, 1947. În ambele fotografii provenite din Pădureni, în fundal poate fi văzută Casa naţională din localitate.

Musceleanu 2

Aceste imagini sunt valoroase pentru noi astăzi, deoarece ne prezintă costumele populare bănăţene autentice, în toată frumuseţea lor. De aceea, mulţumindu-i şi pe această cale inginerului Musceleanu pentru donaţia sa, ne facem datoria de a o prezenta publicului, ilustrând câteva crâmpeie din viaţa de altădată a satelor bănăţene.

Mircea Rusnac – Orşova şi Aradu Nou

1 Februarie 2015

După alipirea Banatului, autorităţile române au recurs şi aici la organizarea administrativ-teritorială existentă în întreaga ţară, având la bază judeţele şi plasele. În Banat s-au înfiinţat judeţele Timiş-Torontal şi Caraş-Severin, ultimul fiind mai târziu divizat la rândul său. În acelaşi timp, apăreau încercări ca unele plase de margine să fie alipite judeţelor învecinate, invocându-se apropierea geografică faţă de acestea. Încă în perioada interbelică, plasa Aradu Nou, până atunci aparţinând comitatului Timiş, a fost inclusă în judeţul Arad, ulterior făcându-se eforturi pentru ca localităţile din stânga Mureşului (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel) să fie transformate în cartiere ale oraşului Arad, faţă de care erau mai aproape decât de Timişoara. Tot atunci a apărut şi ideea alipirii Orşovei la judeţul Mehedinţi, deoarece era mai aproape de Turnu Severin decât de Lugoj. În logica aceasta, Banatul ar fi trebuit alipit Iugoslaviei şi nu României, întrucât este infinit mai aproape de Belgrad decât de Bucureşti!

Nici locuitorii zonelor respective nu au fost de acord cu separarea lor administrativă de restul Banatului şi şi-au exprimat în mod limpede părerea. La 25 august 1934, la Mehadia a avut loc o mare adunare a cetăţenilor din plasa Orşova, care au protestat energic faţă de intenţiile unor comercianţi, încurajaţi discret de la centru, de a solicita alipirea acestei plase la judeţul Mehedinţi. Cităm din procesul-verbal încheiat cu prilejul ţinerii acelei adunări: „Părintele A. Colojoară, preşedintele adunării, prin o frumoasă cuvântare, deschide adunarea şi arată propaganda duşmanilor Banatului, care cere să se facă un impozant protest contra alipirei (Lumea adunată strigă: «Jos cu alipirea»). (…) D. G. Sârbu, delegatul oraşului Orşova, citeşte procesul-verbal de şedinţă al comisiei interimare din Orşova relativ la propaganda duşmanilor Banatului, din care reiese că oraşul Orşova niciodată nu aprobă o astfel de alipire.”

Adunarea s-a încheiat în modul următor: „Locuitorii plasei Orşova, întruniţi în Mehadia, 25 august 1934, în adunare de protest, au votat următoarea.

MOŢIUNE

Cu unanimitate votăm contra tendinţei lansate de câţiva locuitori interesaţi din Orşova de a se alipi plasa noastră la judeţul Mehedinţi. Noi vrem să aparţinem judeţului Severin, deoarece interesele noastre economico-sociale ne leagă în mod firesc de acest judeţ şi nu vrem ca intereselor noastre generale să se suprapună interese de ordin individual ale câtorva străini de noi şi care nu sunt legaţi cu nimic de interesele acestui pitoresc Banat.

Adunarea a luat sfârşit şi suntem mândri că adunarea de protest în Mehadia a avut succes plin.”

ziar

În momentul respectiv, autorităţile române au fost nevoite să ţină cont de dorinţa bănăţenilor, astfel că plasa Orşova a rămas în continuare în judeţul Severin. Totuşi, ideea nu a fost abandonată, iar în contextul regimului comunist, care nu mai punea preţ pe opinia publică, Orşova şi zona Cazanelor Dunării au fost înglobate în 1968 judeţului Mehedinţi.

Situaţia s-a repetat în celălalt capăt al Banatului românesc, la Aradu Nou. Pentru încorporarea acestuia la oraşul Arad din dreapta Mureşului au fost oferite locuitorilor tot felul de avantaje: „Deja de la construcţia podului Traian, au fost aşezate şinele necesare pentru tramvaiul electric, în anul 1925 fiind începute lucrările de construire, prin care toate cele trei comune (Aradu Nou, Mureşel şi Sânnicolau Mic) vor fi legate cu centrul oraşului şi cu gara Arad. (…) Un alt lucru bun care ar rezulta din alipirea comunelor la municipiu este acela că populaţia comunelor din jur, la intrarea în oraş, era supusă la taxe (taxa de vamă, taxa de pavaj etc.), prin contopire aceste taxe dispărând. De asemenea, o mulţime de şcoli stăteau la dispoziţia locuitorilor vecini, fără ca aceştia să contribuie cu bani la susţinera acestor instituţii. Un avantaj îl constituie şi faptul că cei din comune vor putea cerceta toate instituţiile culturale ca teatrul, bibliotecile publice, muzeele etc.”

harta

Totuşi, bănăţenii nu au fost de acord cu trecerea lor în subordinea oraşului Arad. Ei au rezistat acestei tendinţe în întreaga perioadă interbelică, problema punându-se din nou în primii ani ai regimului comunist. Următorul proces-verbal este edificator: „În ziua de 18 mai 1947, la orele 11.00, în faţa Primăriei din Aradu Nou erau adunaţi 250 de locuitori. Timp de trei zile consecutive, în comună s-a bătut toba, pentru a li se aduce la cunoştinţă că aveau a decide într-o chestiune importantă: aprobarea ori respingerea alipirii comunei lor la municipiul Arad. Pretorul plasei Aradu Nou, Petru Nicoară, citeşte celor prezenţi procesul verbal dresat la Primăria municipiului Arad în ziua de 6 februarie 1947, în care se expun avantajele pe care le are comuna Aradu Nou în cazul în care se lipeşte la municipiul Arad.” Votul cetăţenilor a fost limpede. „Din totalul de 250 locuitori prezenţi, două persoane au fost pentru alipire, iar restul au fost de părere ca, comuna Aradu Nou să rămână independentă şi să fie administrată ca şi până în prezent.” Procesul-verbal a fost semnat de pretorul plasei, primarul şi notarul comunei pe de o parte, şi de reprezentanţii obştei (Brandt Andreiu – P.C.R., Ududec Vladimir şi Zeller Francisc – P.S.D., Costea Ioan – Frontul Plugarilor, Simolov Petru – P.N.L.-Tătărescu, Tincu Constantin şi Botescu Constantin – Sindicatul Agricol, Lău Ioan – P.N. Popular, Eftimie Gheorghe – P.N.Ţ.-Alexandrescu şi Sebestyen Iozef – U.P. Maghiară), de cealaltă parte. „Aceasta a fost părerea cetăţenilor. Aceeaşi ca în urmă cu 27 de ani .“

Cât de mult au ţinut cont şi în acest caz autorităţile comuniste din România de opinia publică se poate vedea din faptul că deja în 1948 Aradu Nou devenea cartier al Aradului.

Aceste acţiuni samavolnice dovedesc peste ani două lucruri. Pe de o parte, modul în care au înţeles autorităţile româneşti, indiferent de regimul politic, să respecte Banatul şi pe locuitorii săi. Pe de altă parte, am întâlnit cu acest prilej chiar şi în zonele de margine ale regiunii aceeaşi populaţie demnă şi conştientă, hotărâtă să îşi apere identitatea şi valorile. Cinste acestor bănăţeni care în urmă cu atâtea decenii ne-au dat tuturor o lecţie de spirit civic!

Surse: http://adevarul.ro/locale/timisoara/mare-manifestatie-banateana-mehadia-alipirii-orsovei-mehedinti-1_50ef257656a0a6567e65f948/index.htmlhttps://blogaradean.wordpress.com/2013/06/23/alipirea-aradului-nou-la-municipiu/.

Mircea Rusnac – Banatul şi Marea Unire (II)

9 Decembrie 2014

După cum am arătat în articolul precedent, Traian Vuia considera în 1922 că unirea a două treimi din Banat cu România era o „anexare deghizată”. Deja de atunci, ea era astfel percepută de fruntaşii bănăţeni, dar la fel o vedea, din ce în ce mai clar, şi populaţia locală. Ea a avut cel mai mult de suferit în urma „despicării” regiunii, după expresia lui Sever Bocu. La aceasta se adăuga comportamentul noilor autorităţi, de multe ori mai asemănător cu cel rezervat unor teritorii ocupate cu forţa armelor decât cu unele unite de bunăvoie cu „Ţara-Mamă”.

Chiar delegaţia care a mers la Bucureşti pentru a prezenta actul Unirii (în decembrie 1918) s-a „bucurat” de un asemenea tratament. Din ea făceau parte episcopul ortodox de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, ca şi episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Ce s-a petrecut atunci aflăm dintr-o lucrare făţiş pro-unionistă, după cum arată şi titlul său: Valer Hossu, Episcopul Iuliu – sfântul Marii Uniri, Cluj-Napoca, 2008, p. 139: „Cu tot entuziasmul ameţitor, episcopul Iuliu a trebuit să constate, contrariat, şi note imperialiste în gândurile despre Ardeal ale unor «regăţeni», mai ales din cercurile militare. Fratele Ioan Hossu, inginerul de căi ferate, care însoţea delegaţia în calitate de şef al gării din Sibiu şi gestionar al trenului, aparţinător unei societăţi pe acţiuni, l-a informat pe episcopul Iuliu şi pe ceilalţi delegaţi, că nu vor mai avea cu ce se întoarce acasă, deoarece le-a fost «rechiziţionată» splendida locomotivă «nemţească» cu care veniseră. Cu o generoasă înţelegere a situaţiei, episcopul Iuliu şi-a consolat fratele pentru această pierdere, sugerându-i s-o considere o altă jertfă pentru Unire.”

Acesta era numai începutul. Nu mult timp după aceea, sosirea noilor autorităţi în Banat confirma de multe ori un asemenea tip de comportament. Un martor ocular, viitorul academician Constantin Daicoviciu, a avut posibilitatea să se convingă singur: „În momentul unirii cu ţara, în Lugoj, ca peste tot în Ardeal şi Banat, s-a efectuat schimbul de administraţii. Astfel, sosit din Bucureşti, noul director al poştei din Lugoj, «regăţean» get-beget, şi-a vizitat instituţia, iar la sfârşit, privind încă o dată cu atenţie în jur, a exclamat: frumoase perdele, să mi le aduceţi acasă!

Şi aşa mi-am dat seama care e diferenţa între administraţia austro-ungară şi cea românească”.

Era aceasta poate şi confirmarea celor sesizate de Traian Vuia la conducătorii Vechiului Regat, care în timpul primului război mondial „nu admiteau nici măcar termenul «unire»”, ci tratau celelalte teritorii locuite de români numai în virtutea dreptului de cuceritor. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu declarase: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“ Opinia lui a fost confirmată în vara lui 1930 de Nicolae Iorga, care scria negru pe alb: “O uliţă prăfuită din Bucureşti e mai importantă decât toate burgurile din Ardeal şi Banat.”

Această mentalitate a politicienilor vechii Românii a fost foarte dăunătoare la Conferinţa de pace din 1919-1920. Conform lui Sever Bocu, cu acel prilej Ionel I.C. Brătianu considera că: „Frontiera cea mai rea e pentru mine cea mai bună.” (Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Timişoara, 2011, p. 57.) În ciuda protestelor lui Bocu, noile frontiere au fost ratificate de către Parlamentul român în decembrie 1923. În urma definitivării sfâşierii regiunii, ziarul Voinţa Banatului din 23 decembrie 1923 scria: „În şedinţa de joi noapte, Camera liberală, cu 126 voturi contra 15, a pus pecetea ticăloşiei pe trupul Banatului. Frontiera cu Iugoslavia a fost ratificată. Să ştie bănăţenii că liberalii au consfinţit sfâşierea Banatului, cu votul lor ticălos. Trădarea Banatului e opera d-lui Brătianu!

Trăiască Trădătorul!!”

Mentalitatea de ocupant a autorităţilor române nu s-a dezminţit nici mai târziu în Banat. Într-atît de convins a fost prim ministrul Nicolae Iorga de acest lucru, încît, după ce a vizitat, în vara anului 1931, Timişoara, în suita regelui Carol al II-lea, a decis să rechiziţioneze pentru guvernul central automobilul Lincoln, cumpărat de localnici pentru nevoile de reprezentare şi protocol ale proaspăt desfiinţatului Directorat al Banatului. (Tribunul Banatului. 60 de ani de la moartea lui Sever Bocu, Timişoara, 2011, p. 71.)

Am menţionat aici câteva fapte poate nu prea frumoase, dar care trebuiesc cunoscute, acum la atâta timp după petrecerea lor. Ele vin să ne descrie o altă atmosferă existentă în acei ani în Banat şi în ţară, faţă de cele menţionate în manuale şi în lucrările oficiale de istorie. Evenimentele survenite în perioadele următoare, comunistă şi post-comunistă, nu vor face decât să confirme această stare de fapt.