Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o permisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Publicitate

Mircea Rusnac – Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944-1951). O aventură nereuşită

                        Vitregiile istoriei au făcut ca Banatul să intre în contact cu români având origini foarte îndepărtate şi cu care până în momentul respectiv nu avusese decât foarte puţine tangenţe. Este vorba de exodul basarabenilor şi al celor din nordul Bucovinei provocat de invaziile sovietice din 1940 şi, mai ales, din 1944, când o parte însemnată a acestora şi-a găsit adăpost în regiunea noastră. După cum atestă mărturiile lor de peste timp, Banatul s-a dovedit o gazdă ospitalieră, însă totul s-a terminat după preluarea puterii în ţară şi în regiune de către comunişti. De atunci, şi viaţa noilor veniţi s-a transformat într-un calvar.

Preluat de pe: http://www.gid-romania.com/images/contentManager/mapRomaniaMare1_s.jpg

                        Cele două valuri de refugiaţi basarabeni şi bucovineni au diferit destul de mult prin modul de organizare. Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autorităţile române,  astfel încât ele nu au reuşit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori şi nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate ţării din cele două regiuni. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice. Numeroasele gropi comune găsite în 1941 de autorităţile române, în care mii de arestaţi fuseseră aruncaţi după execuţii sumare şi acoperiţi cu var, fiindu-le scoşi ochii, tăiate nasul, urechile sau organele genitale, atestă din plin aceasta. (1) În schimb, în vara lui 1944, autorităţile antonesciene au organizat şi executat din timp un program de salvare şi de retragere în ţară a celor mai bune cadre naţionale care mai existau în cele două provincii. În special intelectualii au primit din timp repartiţii în alte zone ale ţării, în acest moment un loc important căpătându-l Banatul. Din vara lui 1944, înainte de 23 august, acesta a devenit un primitor loc de refugiu pentru basarabenii şi bucovinenii retraşi din faţa urgiei staliniste.

                        Anatol Musceleanu scria: „Pentru învăţători, ministerul a stabilit judeţele în care se vor refugia. Părinţii mei au primit o repartiţie pentru stabilirea în judeţul Timiş-Torontal.” (2) Totuşi, dacă autorităţile şi-au făcut datoria faţă de noii veniţi, populaţia locală era încă stăpânită de o puternică confuzie, lucru relatat de refugiata Natalia Rusu: „Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, aşa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiaţi». Deşi Ţara ne-a primit şi ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizaţi într-un sat germanic din Banat. Nemţii, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriţi cum ne-am putut lepăda agoniseala şi am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învăţat şi ei lecţia asta crudă, când au plecat în Germania). Multă lume ne privea cu suspiciu, cu prea puţină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine şi de ce am fugit. Au înţeles treptat, după 23 august.” (3)

                        Politica începută înainte de 23 august 1944, de a aşeza noii locuitori în satele predominant germane din Banat cu intenţia de a schimba raportul etnic în favoarea românilor a continuat şi mai târziu. Mulţi locuitori germani au fugit la rândul lor din faţa trupelor sovietice, plecând odată cu Wehrmacht-ul, iar o mare parte dintre cei rămaşi au fost deportaţi în U.R.S.S. în ianuarie 1945. Prin legea agrară dată de guvernul Groza în martie erau confiscate toate terenurile şi proprietăţile membrilor minorităţii germane, care deveneau practic muritori de foame. Pe suprafeţele confiscate au fost împroprietăriţi alţi locuitori, dintre care unii aduşi de la mari distanţe, inclusiv basarabeni şi bucovineni refugiaţi. Dar paralel cu vânătoarea germanilor, autorităţile sovietice de ocupaţie îi căutau şi pe aceştia, pe care doreau să-i „repatrieze”, considerându-i „cetăţeni sovietici”. Cei identificaţi erau duşi direct în Siberia! Toate aceste evoluţii pot fi urmărite chiar în descrierile lor.

                        Basarabenii şi bucovinenii care au izbutit să obţină documente false, din care să nu rezulte originea lor de pe teritoriul „sovietic”, au beneficiat de un răgaz de câţiva ani, însă trăiau permanent în pericol de a fi descoperiţi şi „repatriaţi”, armata sovietică staţionând în continuare în România. În cazul celor aşezaţi în Banat, o grea lovitură a survenit în iunie 1951, când toţi cei instalaţi pe fâşia de 25 km de la frontiera iugoslavă au fost deportaţi în Bărăgan, la fel ca şi mulţi localnici. Proporţia lor, după cum o atestă cifrele oficiale, era deosebit de mare în rândul deportaţilor. Astfel, dintr-un total de 40.320 de persoane duse în Bărăgan, 8.477 au fost basarabeni şi bucovineni şi 3.557 macedoromâni veniţi din Cadrilater în aceleaşi circumstanţe. (4) Procentual, numărul însumat al acestora atingea 29,84% din cel total al deportaţilor în Bărăgan.

                        Refugiatul basarabean Vasile Calestru relata: „În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat şi ne-am stabilit în comuna Lovrin, jud. Timiş. Am fost împroprietăriţi, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieţii noastre.

                        Atunci, în iunie 1951, aveam doar 8 ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmaţi, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, şi timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a şti încotro ne îndreptăm (se şoptea cu groază: Siberia!). Când, în sfârşit, credeam că am ajuns la destinaţie, în gara Feteşti am fost din nou încărcaţi în camioane şi aruncaţi în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lăteşti, a urmat o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără acoperiş, fără hrană şi apă (Borcea, braţul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranţa zilei de mâine.” (5) Familia sa avea să rămână acolo până în 1959.

                        Natalia Rusu îşi amintea: „Aşa au trăit oamenii, cu frica în sân, temându-se şi de umbra lor; se ascundeau când într-o localitate, când în alta, schimbându-şi mereu adresele, ca să li se piardă urma. Cu timpul lucrurile păreau că s-au liniştit şi au intrat pe un făgaş quasinormal. A izbucnit însă conflictul cu Tito. Era în 1949. Atunci refugiaţii, locuitori în Banat, socotiţi ca posibili trădători, au fost mutaţi şi repartizaţi din nou prin toată ţara, în localităţi cât mai îndepărtate de graniţa cu Iugoslavia. Părinţii mei au ajuns unul în Neamţ, unul în Prahova.” (6)

                        O refugiată din nordul Bucovinei, Aurelia Vlad Sabie, povestea: „Şi ne-am dus în Banat. O venit soţu acasă, acolo în Oltenia, şi ne-am dus. S-a dus la Bucureşti, am făcut acte pentru colonizare, şi am plecat. Era înspre toamnă, se culegea porumbu atuncea. Ne-am dus în Banat la sfatu popular, comuna Şandra, şi ne-a dat o căsuţă, o cămăruţă, iară la un neamţ bătrân, Riderkuhn Iosif, şi după aia în primăvară ne-a dat pământ. Stăteam cam greu acolo, avea şi omu, săracu, numai o bucătărioară, cămăruţa ne-a dat-o nouă, după aceea ne-o dat în altă parte.

                        Ne-a împroprietărit cu 5 hectare. Satul era numai nemţi. Le-a luat tot, tot. Au, săracii oameni, tot au luat de la ei, până la urmă le-a luat şi grâu. Veneau şi lua din pod, ce-aveau cereale, din grajd vacile, porcii… Doamne, ce frică ne era şi nouă!

                        Erau şi moţi acolo, care i-a colonizat. Ăştia erau răi tare, care îi persecutau pe nemţi. Noi nu, că şi noi eram care am lăsat averea acolo…

                        Am trăit acolo până în ’51. După ce ne-o luat pe noi, or făcut colectivu. Începuse prima tovărăşie. Vai şi-amar! Parcă, când mi-aduc aminte! Mereu mi-aduc aminte, parcă de vreun an, doi. Da de ce trebuia noi să păţim aşa ceva! Tinereţea toată ne-am petrecut-o între aşa chinuri!” (7)

                        Trebuie să menţionăm că la deportarea basarabenilor şi bucovinenilor din Banat în Bărăgan au colaborat şi unii localnici, inclusiv germani, care îi întâmpinaseră cu ostilitate pe noii „colonişti”, cum îi denumeau. Această ostilitate din partea germanilor a crescut din momentul împroprietăririi noilor veniţi pe pământurile confiscate de la ei. De aceea, mulţi localnici ajunseseră să îi denunţe autorităţilor pe basarabeni şi bucovineni, în unele localităţi întocmindu-se chiar liste suplimentare cu persoane destinate deportării!

                        Nu toţi au fost duşi în Bărăgan. S-a văzut mai sus cazul Nataliei Rusu. Ceva asemănător i s-a întâmplat şi familiei lui Anatol Musceleanu. Acesta îşi amintea mai întâi cum reuşiseră să fugă din Basarabia: „În gară era o îmbulzeală nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite, păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse şi fanteziste lăzi, plase, sacoşe, boccele. Mulţi se rătăciseră şi se căutau, ţipând numele celor pierduţi. Copiii întrebau părinţii unde merg.” (8) Haosul a continuat după urcarea în tren: „Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor. Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost aşezate peste tot. Deşi nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac, multe lucruri au fost abandonate pe peron şi pierdute pentru totdeauna.” (9)

                        Din Banat, vor ajunge la Bacău: „Familia mea ajunsese la Bacău din întâmplare. În anul 1951, când au avut loc marile deportări în Bărăgan, mama mea a primit şi ea domiciliu forţat într-o comună din creierul munţilor din Moldova. După moartea tătucului Stalin, a fost «reabilitată» şi a fost reintegrată în Bacău.” (10) În 1956, bănăţenii s-au putut întoarce din Bărăgan, însă basarabenii şi bucovinenii nu au mai revenit în Banat, unde nu mai aveau nimic. Deloc întâmplător, toţi martorii aici citaţi au domiciliat în continuare în alte zone: Anatol Musceleanu la Bacău, Natalia Rusu la Roman, Vasile Calestru la Huşi, iar Aurelia Vlad Sabie, împreună cu familia, au rămas permanent în localitatea din Bărăgan în care fuseseră deportaţi: Fundata.

                        Este adevărat că în Banat au mai rămas o serie de basarabeni şi bucovineni, în special dintre cei care nu locuiau în apropierea graniţei iugoslave. Aceştia s-au putut evidenţia de-a lungul timpului şi au contribuit la bunul mers al lucrurilor în regiune. Aceeaşi Natalia Rusu aprecia: „Ţinuta demnă şi cinstită a basarabenilor i-a ferit însă de multe. Avem mândria să declarăm că din punct de vedere profesional nu li s-a putut reproşa nimic. Ei s-au caracterizat prin competenţă profesională, bogată pregătire de specialitate, conştiinciozitate şi disciplină. Pentru aceste înalte însuşiri au fost promovaţi în posturile ierarhice superioare, unde s-au achitat cu cinste de munca ce le revenea.” (11) Nu în ultimul rând, un avantaj pentru ei a fost cunoaşterea limbii ruse, în special pentru perioada primilor ani ai comunismului.

                        Aceasta a fost scurta şi neplăcuta experienţă bănăţeană pentru mulţi basarabeni şi bucovineni refugiaţi până aici de teama înaintării armatei sovietice. Care nu după mult timp i-a ajuns şi în Banat. Pentru ei a fost doar o amânare de scurtă durată a calvarului. Datorită condiţiilor speciale din epocă, Banatul nu şi-a putut onora renumele de loc primitor şi de model de convieţuire, cum fusese până atunci şi cum avea să fie şi ulterior, când alte valuri de români au pătruns în regiune. Pentru basarabenii şi bucovinenii alungaţi într-un mod atât de brutal, Banatul a rămas un simplu episod în peregrinările lor şi o amintire care nu le face prea multă plăcere nici peste ani.

Note:

1          Mărturii cumplite în acest sens pot fi citite de exemplu în lucrarea Basarabia 1940, Chişinău, 1991, p. 189-198 şi 202-208.

2          Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Bacău, 2007, p. 67.

3          Basarabia 1940, p. 200.

4          Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 186.

5          Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 401.

6          Basarabia 1940, p. 201.

7          Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 1997, p. 342-343.

8          Anatol Musceleanu, op. cit., p. 67.

9          Ibidem, p. 69.

10      Ibidem, p. 76.

11      Basarabia 1940, p. 201.

Mircea Rusnac – Bănăţenii în Bărăgan (1951-1956). Comparaţie între două lumi

                        Evenimentele dramatice desfăşurate în Banat la jumătatea secolului al XX-lea au culminat cu strămutarea forţată a zeci de mii de locuitori ai regiunii în Bărăganul aflat la 600-700 km distanţă. Separate de un asemenea spaţiu geografic, cele două regiuni ale României, una aflată în sud-vestul ţării, iar cealaltă în sud-estul ei, avuseseră foarte puţine tangenţe până atunci. Din acest motiv, în momentul în care bănăţenii au fost duşi de autorităţile comuniste în stepa semipustie, cele două grupuri de populaţie (localnici, respectiv nou veniţi) erau complet străine unele de altele. Un factor care le putea apropia în timp era limba română, cunoscută şi de unii şi de ceilalţi, deşi în rândul bănăţenilor se aflau şi numeroşi reprezentanţi ai minorităţilor etnice. În această privinţă, chiar şi grupul deportaţilor era destul de eterogen, ei provenind din localităţi diferite, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, vorbind mai multe limbi şi fiind aşezaţi în 18 localităţi nou înfiinţate în câmpia Bărăganului, într-un amestec greu de înţeles şi în imposibilitate de a reconstitui comunităţile de provenienţă. Alături de ei se aflau şi olteni deportaţi, ca şi basarabeni, bucovineni şi macedoromâni care locuiseră temporar în Banat şi care acum erau izgoniţi de noile autorităţi. Cum însă majoritatea noilor veniţi o formau cei proveniţi din Banat, în zona de aşezare a acestora diferenţa a fost făcută doar între două grupuri de populaţie: localnicii, adică vechii locuitori ai Bărăganului, şi bănăţenii, adică noii sosiţi acolo prin concursul împrejurărilor.

                        Trecând peste catastrofa umană a deportării, generatoare a nenumărate tragedii în rândul celor strămutaţi cu forţa, este totuşi interesant de urmărit fenomenul convieţuirii timp de cinci ani a bănăţenilor ajunşi departe de casă cu localnicii Bărăganului, deveniţi dintr-odată vecini. În mod firesc, între ei existau şi elemente comune (limba, originea etnică, religia în cazul celor mai mulţi), dar şi destule deosebiri, generate în timp de vieţuirea în spaţii geografice şi sub influenţe istorice diferite. Raporturile au fost în general paşnice, după prima perioadă de confuzie voită introdusă de autorităţi, care îi descriau pe bănăţeni ca fiind răufăcători periculoşi sau chiar… refugiaţi coreeni (atunci era în plină desfăşurare războiul din acea ţară). Când însă localnicii s-au putut convinge asupra netemeiniciei acestor afirmaţii, relaţiile s-au normalizat. Treptat, membrii celor două blocuri regionale s-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit şi au luat parte la manifestări comune. În aceste condiţii, diferenţele existente între ei au putut ieşi mai limpede la iveală. În amintirile foştilor deportaţi, chiar la mai multe decenii după tristele evenimente, acestea erau de multe ori prezente. O mare deosebire se constata de pildă în cazul bucătăriei, cele două moduri de alimentaţie fiind aproape incompatibile. Mai ales bănăţenii erau foarte refractari faţă de mâncarea celor din Bărăgan, aceştia din urmă fiind, se pare, mult mai deschişi. În general, ei erau oameni primitori, deşi aveau unele apucături neobişnuite pentru noii sosiţi.

                        Vom reda în continuare fragmente din mărturiile unor bănăţeni foşti deportaţi în Bărăgan, ilustrând tocmai modul în care au putut convieţui cu populaţia de acolo, cu elemente de apropiere şi de deosebire. Viaţa era grea pentru toţi în acei ani zbuciumaţi. Însă relaţiile interumane stabilite au scos la suprafaţă existenţa a două lumi destul de diferite şi a două moduri de viaţă. Din ele se poate desprinde o interesantă mostră de istorie comparativă. De aceea, este important să lăsăm martorii să vorbească.

*

                        Maria Mărilă (Ciuchici): „Avea 8 porci omul ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu ştia să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat aşa ceva! Zicea: «Cum faceţi de ţineţi slănina iaca aşa? E făcută la măcelar?» «Da de unde! Fiecare ştie să-şi prepare. Hai să-ţi tăiem un porc la dumneata, să ţi-l preparăm noi!» «Da nu se strică?» «Nu se strică, domnule. Poţi s-o faci, că nu se strică.» Da ei cum făceau? Ei tăiau porcu… da acum cred că s-or mai specializat… tăiau porcu şi topeau ce-i gras tot… numa ce era subţire, băgau aţă şi-o puneau în vânt, o uscau. Şi aşa mâncau!… Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol la Călăraşi. Şi-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… şi o tăiat porcu şi topea la slănină. «Doamnă, nu se strică, puneţi sare pe ea şi-o puneţi la fum, cum facem noi.» «Da ţine?» «Da cum să nu ţină? S-o afume şi se poate mânca!»

                        Ele îşi luau de lucru din partea locului, lumea îşi lua lapte acru, îşi luau mămăligă, le plăcea borşu… Asta nu ne împăcam noi, cu borşu lor. Borş cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănăţeni… Şi pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele aşa, că noi eram mai mulţi, noi, bănăţenii.

                        Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac şi până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învăţată să mănânc aşa între lume multă. Şi când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboşi, aşa de urâţi faţă de bănăţenii noştri, până m-am obişnuit cu ei. Erau şi ei oameni ca şi noi, numa’ la-nceput mi-o fost aşa de greu şi-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi.

                        La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe aşa.

                        Oltenii vorbeau mai corect româneşte şi oameni înstăriţi de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici.

                        Şi ăştia din partea locului n-or fost oameni puturoşi… şi curaţi. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam aşa ceva, că transpiri şi-i mai greu. Şi luau sacu de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam aşa ceva să luăm. Am fost şi eu voinică, da n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obişnuiţi. Şi ele luau sacu şi spuneau: «Ăsta nu-i greu! Nu-i greu!» Şi spuneau bancuri, spuneam glume, na şi uitam. Şi ne-am mai trecut, aşa… că aşa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Aşa ne-am mai obişnuit cu răul, cum te obişnuieşti cu binele.

                        Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri.

                        Erau şi ei oameni înţelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ţi dea vreun ardei sau o roşie ţi-or dat.

                        C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii şi roşiile!

                        Or lucrat ai noştri, bănăţenii, or lucrat mult să ştiţi! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, şi era grâu uite-aşa de mic! Şi după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Şi porumb, treceau căruţele cu porumb, încărcate, ţi-o dat pe 10 lei, coşu de porumb, era mult! Şi bostani, bostănării erau multe şi bostani aveau mulţi, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-aşa de mari! Şi acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu, se vinde cu straiţa, dar la ei cu sacu se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noştri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: «Măi, voi nu ştiţi ce trai am avut noi în Banat!» Păi alţii ziceau: «De ce-aţi venit atunci aici?» «Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alţii.»” (Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997, p. 52-54.)

Mărioara Boţoc (Ciuchici): „Momente grele… şi pentru noi care n-am fost obişnuiţi cu mediu de-acolo… Şi cu mediu de-acolo şi cu toate. Mâncare, da, n-am avut mâncare. Noi am fost obişnuiţi în Banat altfel, am mâncat mai bine. Ei mâncau pe-acolo cu ciorbe, mâncăruri mai slabe, nu aşa consistente cum am mâncat noi acasă. Ei or mâncat cu un pic de lapte, cu brânză vara, cu asta or dus-o. Erau şi tare jegăriţi, slabi aşa şi înapoiaţi. De prin satele vechi de-acolo, erau mult mai înapoiaţi.”

Gheorghe Boţoc (Ciuchici): „Nu ştiau să-şi taie porcu!” Mărioara Boţoc: „Nici să-şi taie porcu, nici să-şi gătească mâncare. Când or văzut la noi, tot spuneau: «Cum faceţi voi aşa mâncare, că noi nu ştim, noi n-am mâncat aşa mâncare.» După aia s-or mai obişnuit, veneau pe la noi, s-or mai obişnuit după aia să mai facă. (…)

Le-o fost milă de noi, că am ajuns să ne-arunce-n câmp acolo şi ne-or adus cu familii, cu copii, cu bătrâni, cu toţi. Noi am ţinut obiceiurile noastre de-acasă. Da ei, cu obiceiurile lor. Ţineau porcu legat cu lanţu de gât şi câinii dezlegaţi. Veneau şi la noi la satu nou câinii, că erau flămânzi, nu le-o dat nici mâncare şi veneau acolo la noi şi se băgau în bordei să ne ia mâncarea. Ei erau faţă de noi mai înapoiaţi, nu ştiau să gătească, nu aveau mâncăruri aşa, să facă, ca la noi. Ei ţineau şi iarna vacile aşa în grajd, fără uşă, în frig.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 68, 74-75.)

Aurel Munteanu (Vrani): „Dar a fost o vreme tare nepotrivită când am ajuns acolo, că nu ştiam nici ce să mai facem. Am stat aşa ca oamenii pierduţi! Ca oameni aşa… nu ştiam de nimeni nimic. În satele din juru comunelor ăstea care s-au format, comune noi, au lansat comuniştii de pe vremea aia nişte vorbe, că noi am fi nişte oameni ce-am fost nişte oameni răi şi de aia am ajuns acolo. Lor le era frică de noi până au ajuns să se convingă că nu am fost de felu ăla. Pe urmă ne-am prietenit cu ei, acolo. Din contră, eu am avut prieteni foarte buni care şi la plecare încoace, când s-a terminat cu domiciliul nostru obligatoriu care era acolo, am rămas prieteni. Încă ne-au mai ajutat ei ca să mergem până la gara la care trebuia să mergem, ca să ne-mbarcăm. Oamenii s-au convins că prezenţa noastră acolo a schimbat şi colţul ăla de ţară. De ce? Au fost familii de nemţi, şvabii din Timiş, oameni foarte gospodari, mai buni ca noi gospodari, ca de ăştia care-am fost noi dintre ţărani, dintre români. Ăia or schimbat acolo. Or făcut nişte plantaţii de vii, de model, au făcut… acolo am ajuns să văd, aici n-am ajuns să văd aşa ceva, au altoit viţă de vie, ca să spun aşa, au specializat oameni care nici nu au ştiut ce-i aia altoi. Nu ştiu, probabil se mai ţin şi-acuma lucrurile alea. Au făcut, cum să vă spun, plantaţii, plantaţii de pomi fructiferi, lucruri care s-a văzut că într-adevăr am fost oameni buni gospodari, oameni pricepuţi. Şi noi am avut lucruri de învăţat de la ei, că şi la ora actuală mai sunt oameni care au lucrat la altoit viţă de vie de asta… în ceva rumeguş de ferăstrău de ăsta, ca s-o pună la încălzit, la creştere. Când a fost prins altoiu ăla şi a avut lăstarul la o mărime, n-aş putea să spun cât de mare o fi fost, atunci ei numai or adus-o direct din locurile alea şi-au plantat-o. Or făcut un lucru din care am avut şi noi de învăţat…

Dar ăia de acolo nici nu mai vorbim! Că ei au fost mult înapoiaţi de noi, că la ei se zicea că cucuruzu e mai bine să-l laşi în pir, că mai bine se face decât dacă-i locu săpat. La noi, noi în locurile noastre de case, unde ni s-au dat locurile astea, nici dacă umblai călare nu te-ai văzut, atât a fost de mare cucuruzu, pe când la ei era cu mult mai mic. S-a văzut prezenţa noastră şi-acolo! (…)

Nu prea am avut tangenţe cu localnicii, pentru că ei, oricum, când era vremea de lucru mult, aşa, îşi căutau de lucru. Or noi nu ne-am dus la ei la lucru. Noi lucram la fermă, că ne pica mai bine la fermă, a statului cum era. Însă, când am ajuns, nu ştiam ce să facem. Că-n luna iunie am ajuns acolo. La ei era grâu de-adunat. Ştiu că eu m-am dus la un cetăţean într-o comună, Brătianu i-a zis pe vremuri, iar acuma schimbată era Libertatea, şi m-am angajat la ăla ca să-i aduc cu caii mei, cu căruţa mea, grâu, să-i aduc de acolo. O amintire, le-am povestit la mai mulţi de aici de la noi din comună, cum m-am simţit eu acolo. Când noi am venit sara, că era locu departe, câţiva kilometri, n-aş putea să spun exact cât, am venit cu căruţa cu grâu, snopi cum era atunci şi i-am descărcat la ei şi iaca ne-a chemat la mâncare. Şi, când ne-a pus de mâncare, ne-a dat nişte pâine făcută de la ei, ţăst de ăla, cuptor de ăla de pământ, foarte gustoasă pâinea, parcă şi acuma îmi amintesc de ea, cum a fost de gustoasă, însă când a pus cu ce să mâncăm pâinea, ne-a pus vreo doi peşti cât degetul de mari, săraţi tare, cu mujdei, cu ceva care eu în viaţa mea n-am mâncat din asta! Când am văzut, eu nu pot, am spus, să mănânc peşte şi mâncam pâine din aia. Găzdăriţa aia, cum să-i spunem noi, acuma: «Nu-i nimică, mâine vă tai pasărea, vă tai o pasăre!» Acuma bun, mâine zi ne-am dus cu căruţa, am venit cu căruţa într-adevăr, a tăiat găina şi ne pune să mâncăm. Când, ne pune borş! În viaţa mea eu nu am ştiut ce-i borşul! N-am putut să-l mănânc de acru, am încercat să mănânc şi carnea, şi carnea era acră! Şi m-am mulţumit să mănânc iară pâinea. Şi iacă aşa, astea-s amintiri cum am lucrat la ei, la cetăţenii ăia, aşa că ne-a picat mult mai bine să lucrăm la fermă, pentru că acolo au fost ai noştri şi bucătarii au fost ai noştri, şefii de echipă erau tot dintre noi, între care am fost şi eu când am săpat acolo. Aşa că ne-am gospodărit mult mai bine, cu ferma asta, decât cu particularii, că ei or fost mult primitivi. Mi-aduc aminte încă o amintire, o legătură între noi şi ei. De la gară în Călăraşi, ei or avut mobilizaţi de pe sate, căruţe. Un cetăţean care m-a dus şi pe mine până acolo, la locu unde am fost, am devenit pe urmă prieteni. Şi el, în ziua de Crăciun seara, deja ne culcaserăm, mâncasem… că atunci era începutu, nu aveam nimica acolo, n-aveam altceva de făcut. Ne-am culcat, ne-am trezit că-mi bate cineva la geam. Venind acolo la geam, l-am văzut pe el, îl chema Costică. «Nea Costică, tu pe vremea asta?» «Hai deschide! – zice – repede!» A venit cu câteva kilograme de vin, cu un cozonac din partea lor, acolo. M-am sculat şi eu şi nevasta – atunci nu era încă la spital – am pus pe masă şi noi la rândul nostru atuncea, am făcut o prăjitură atuncea, de Crăciun, când am serbat şi noi Crăciunul şi am făcut schimbu. Ei mai mulţumiţi de lucrurile noastre, decât cum am fost noi de-a lor, deşi cozonacul lor a fost destul de bine făcut. Şi am ţinut prietenie aşa cu el, că el a ţinut să mă cheme şi la pomu de Crăciun, cetăţeanu ăsta. Şi m-am dus şi eu la pomu de Crăciun, musafir, m-am uitat şi eu. Şi, ceva, iar o amintire, care le-am povestit-o la mai mulţi, după ce-au făcut ei ceva cârnaţ cu orez… nu mai mi-aduc aminte ei cum l-a chematu-l. Însă eu am zis: «Măi nea Costică, nu vrei să mă laşi să-ţi fac eu ceva preparate cum ştiu eu, ca la noi aicea?» «Păi de ce nu?» Că-a avut încredere în mine. Şi i-am făcut şi eu un cârnaţ sau doi, i-am făcut un sângerete, o tobă, nu ştiu ce, cum am ştiut eu să fac de-aicea din partea noastră a Banatului şi omul foarte mulţumit. N-a mai discutat despre tăiatul porcilor un an de zile. Ca, la anul viitor, să mă trezesc că vine la mine: «Mâine tăiem purcica, vii la mine la tăiatu… purcicii!» sau cum i-o zis. Când m-am dus la el acolo, el nu-i acasă, proprietaru nu-i acasă! «Păi el m-a chemat – am zis către soţia lui, către mama lui. El m-a chemat la tăiatu porcului!» «Păi, da – zice – pentru aia!» – zice: «Aşa mi-a spus, să-ţi dăm porcul să-l tai, să faci ce vrei din el» – zice. «Păi, da cum se poate!»… Că asta spre bucuria mea a fost. M-am apucat de l-am făcutu-l eu, într-adevăr, spre bucuria mea a fost că le-a plăcut ce le-am făcut anul trecut. Şi le-am tăiat porcu în lipsa lui şi-am făcut ce am crezut eu că-i bun! Aşa că prietenia s-a legat foarte apropiată cu ei… şi încredere. Un caltaboş, să zicem, bine înţeles că ei tot n-or avut, să zicem, toate mirodeniile astea ce trebuieşte acolo, toate mirodeniile astea nu le-am avut, numa un piper, un usturoi, o mai fi fost ceva, nu mai mi-aduc aminte. (…)

Banatu nostru a fost sub influenţă austro-ungară, noi am trăit aicea… în mijlocu nostru or fost unguri, nemţi, sârbi, toate naţionalităţile. Ei (cei din Bărăgan) au fost simpli români.

Vă spun un singur lucru. Am întâlnit odată, umblând prin Iaşi, un băiat, am întâlnit o persoană acolo. Măi, ăsta, după mine, zic, ăsta-i de prin părţile noastre. Şi într-adevăr a fost din Oraviţa, că l-am întrebat. Şi să umble, s-a umblat altcum. Ei sunt nişte oameni vorbitori, palavragii, ştii, aşa. Al nostru-i un om care merge pe stradă aşa liniştit, parcă vezi la el ca la un om care îşi duce tot greul după el, aşa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbeşte toate astea… şi aşa!

Am fost şi prin comune din jur de Iaşi. Oameni foarte primitori şi foarte cumsecade, însă mult, mult scăzuţi faţă de noi, din Banatu ăsta. Am furat şi cuvinte: de la unguri spunem şpoiert, de la nemţi tot aşa, le-am furat şi ălealalte şi obiceiurile le-am furat.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 84, 85-86, 90.)

Viorica Henţ (Clopodia): „Să stai aşa, ca un animal. N-am avut, doamnă, unde să gătim. N-ai avut unde să-ţi faci un ou, pentru că n-o fost unde, n-o fost nimica, or umblat femeile după rădăcini de la tulei. Cu asta… şi punea, vă daţi seama, cum o fost mâncarea aia că numa a fum o mirosat, nici n-ai putut s-o mănânci. Mâncarea acolo, unde-am fost, la cantină, unde-am lucrat, dac-am lucrat la bumbacuri, era o groază… din arpacaş şi din varză acră nu ne-o scos, n-am mai ştiut nimica. Şi-am lucrat şi dacă ştiţi în ce condiţii! Că de multe ori nu puteam veni acasă, trebuia să stăm în dormitoare, vă-nchipuiţi că ne punea în dormitoare comune cu bărbaţii, să doarmă femeile. Şi-acolo eram batjocorite pur şi simplu de ăştia, de oamenii ăştia, din satu vechi, veneau după noi, după fete. Câte fete n-or fost violate, câte fete n-or fost batjocorite de ei! C-am fost în situaţia asta în care-a trebuit să tăcem. N-am putut să spunem nimica. O fost groaznic să stai într-un dormitor, săracele bătrânele, aşa ne ocroteau, se culcau ele pe margine şi noi, fetele, ne băgam între ele. Şi-aşa ţineau păturile până noi ne dezbrăcam. Dar să nu vă spun în ce fel trebuia să fii, că n-ai putut să te speli nicăieri, să dormi aşa murdară, n-ai avut nimica şi când ai venit acolo, în fiecare sară, asta era mâncarea, mămăliga. E bună şi mămăliga, da nu-n fiecare zi şi în ce condiţii ne-a dat-o, cu bucăţi aşa de dovlecel şi cu apă chioară. Asta a fost viaţa noastră.” (Smaranda Vultur, op. cit, p. 97.)

Zoe Rogojan (Oraviţa): „Noi n-am avut voie să părăsim satu, dar veneau din satele vecine cu fel de fel de lucruri de vânzare, cu alimente şi cu lapte şi cu brânză şi cu păsări şi de toate. Şi atuncea vedeau şi ei, ăsta cum găteşte, cum se face cutare, multe, multe au învăţat de la ăştia (din Banat). Nu ştiu, erau chiar aşa de, nu pot să spun că reduşi, de neumblaţi, n-au circulat ca ăştia, ăştia se pun pe tren, pleacă până la Iaşi, bănăţenii ăştia, dar ei, săracii, vă spun, comuna lor şi eventual până la Călăraşi, cu cine ştie ce treburi mari de tot, dar altfel nu pleacă. Iar în casă, foarte slab, foarte, foarte slab. Că m-am dus şi eu într-un sat o dată să iau nişte lemne. În primu an n-aveam cu ce ne încălzi şi mergeam pe câmp şi veneam cu spinarea plină de beţe de bumbac. Şi o dată ne-a alungat unu de acolo. Şi-a bătut joc de noi. Dar localnicii de acolo se încălzeau cu beţe din alea, aveau sobele dintr-o cameră în alta, nu ştiu cum erau făcute, aici făceau focu şi în camera aialaltă aveau aşa clădit, ca un cuptor şi acolo dormeau ei, iarna, pe cuptoru ăla. S-au mirat când au văzut la noi paturile şi păturile cu perne şi cu plapume. Tare sărăcuţi, vă spun, şi neumblaţi, că doar aveau şi ei pene din care să-şi facă perne, că aveau păsări. Nu vă mai spun cum se tăia porcu la ei. Nu ştiai care bucată, unde este. Cum or apucat. Nu era ca la noi, să scoată şunca, antricotul, cutare, cutare. Nu. Cum o dat Dumnezeu, o săra şi o punea la streşini. Abia mai rămânea ceva din carne, că toate vrăbiile, toată iarna s-au hrănit cu carnea aia de acolo.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 130-131.)

Dorina Tănaţcu (Satchinez): „Bănăţenii or fost mai bine văzuţi. Orice or avut de întrebat, or venit în bănăţeni, oamenii de acolo din sătuc. (…) La ei grâu s-o cumpărat cu dubla, la noi n-a fost aşa, a fost cu suta de kilograme. Acolo a fost cu dubla. Ei grâu n-or prea folosit, când am fost prima dată acolo. Ne-or invitat la Crăciun să mergem la ei la masă. La ei sarmale cu mămăliguţă, pe masă aşa cu picioarele scurte, pusă pe un prici, pe un pat şi acolo am stat şi am mâncat. Mămăligă mie mi-o plăcut, dar lu bărbatu-meu nu i-o plăcut. Şi femeia aia, Baba Jurca, aşa o chemat-o, ea o lucrat cu noi la pui, spune, «acu, ce să fac eu cu nea Vali, că noi nu avem pâine?!» Până la urmă o mâncat şi el cu mămăligă. De fapt, la noi nu se mănâncă sarmale cu mămăligă, da, dacă aşa o fost obiceiu, şi ei or vrut să ne ducă la ei la masă? Şi ei or mâncat la noi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 141.)

Mircea Popovici (Iam): „Ştiu că, în perioada secerişului grâului, am lăsat copiii la socri şi m-am dus cu soţia, tata şi cu bunicu să tăiem, să cosim, secerăm la grâu. Da nu cu secerile ca ei acolo, ca băştinaşii! Ei 7-8-10 se adunau vecini sau neamuri şi cu secerile tăiau la grâu, noi cu coasa… specialişti în coasă am fost!… Ne-am dus acolo de dimineaţă şi am luat grâu pe natură, 10.000 de boabe… După ce-o treierat ne-o dat 100 ori 200 – na cât ne-or plătit, cam 250 kg/hectar şi ne-o adus mâncare. Aici vreau s-ajung! O femeie, i-am tăiat un hectar de grâu. Noi am durmit noaptea în câmp şi mâine pe la 11-12, vine cu mâncarea şi, ce credeţi, ce ne-a adus de mâncare? O ciorbă de corcoduşe acră foc şi cu o găină fiartă, aparte de, dar nu cu mâncarea respectivă… Acuma, ciorbă acră-i bună vara, mai ales la coasă, dar… nu pentru noi bănăţenii! Tată-meu o mâncat câteva linguri, dar… bunicu, moşu nu, nici eu, nici nevastă-mea, în schimb ne-am pus pe găină. Am mâncat toată găina, fiartă! Ne-am săturat, în fine, ne-o adus şi un chil de vin, am mâncat bine (cu pâine, că i-am spus că noi nu mâncăm mămăligă, aici rar mâncăm). (…)

Şi-am mâncat, ne-am săturat, am mai băut şi apă şi până seara am tăiat un hectar, noi patru am tăiat un hectar de grâu. Am dormit noaptea în loc, am făcut funii de noapte, ălea cu care se leagă snopii. Cu tată-meu am cosit o bucată de teren, eu am cosit în continuare, tată-meu copăţea, adică făcea cu coasa adunat şi făcea lu nevastă-mea, care, nevastă-mea cu secera mi-o punea pe funii şi bătrânu o-ntins funia şi-o legat, că până seara am făcut un hectar gata. De-aia, aicea vreau să ajung, ziceau localnicii: «Ia uite, bănăţenii, că aşa ne-o zis nouă, cum lucrează! Că-i şi bine lucrat, cosit de jos şi nu-i încâlcit grâu!» Ei cu secera puneau mănunchi aşa şi legau. Dar noi cu coasa, am apucat de-am terminat locu. Iară, într-o perioadă, am lucrat cu domnu Babeţi, cu Iulian, cu calu. El avea o iapă ige (o iapă de soi, roşu-deschis la culoare, cu câştig cum se spune, albă-n frunte) şi eu cu calu ăsta negru.

Şi ne-am dus să semănăm porumb. Am jalonat noi la mine un hectar. Era mirişte, grâu tăiat, nu era arat! L-am cumpărat hectaru ăsta de la unu de la Potcoava, aşa i-o spus, o comună acolo, în arendă, o sumă de. Şi ne-am dus de dimineaţă, am brăzdat noi acolo frumos şi neica Iulian – că aşa i-am zis eu lui – o pus boabe pe brazde şi eu după cai am mers. Dar trebuia să meargă el, să prăşească înaintea cailor. Am semănat o vrâstă, cum îi spuneam, un rând, şi-or început să vină localnicii, la semănat. La ei, caii mici, săracii, înţelegi, pe-un sfert ca ai noştri! Ei nu spun haida-haida, numai hăţ-hăţ! hăţ-hăţ! Or venit, cică: «Ia uite cum ară bănăţenii! Ia uite ce brazdă dreaptă!» Or rămas în loc şi s-or uitat cum noi am lucrat. La prăşit, ei dădeau cu sapele la rând, noi cu rariţa ne-am băgat numa puţin, la un lat de mână de săpat, ţac, ţac, ţac, ţac, ne-am dus, femeile, mă rog… un pogon la zi o femeie l-o săpat… n-or avut ce să sape! Pământu bun, lucrat bine, grăpat bine, arat bine, uşor de lucrat, io-s gata! Iar toamna, la recoltat ni s-o urât, cum spunem noi, aducând recolta acasă, porumbu acasă. Acuma, neica Iulian o adus cu iapa lui, cu căruţa lui, eu mi-am dus al meu cu al meu. Fiecare, la cules, ne-am lăsat partea. Am adus, am făcut un porumbar acolo, nu exagerez, cam vreo 10 căruţe, 12 căruţe… ei, dar nu mi-o încăput! Am avut 4 lanţe şi jumătate, cam aşa, da porumb! Am făcut o grămadă în faţa casei şi am acoperit-o cu coceni, ca primăvara, vreau să spun în mai, am venit acasă, într-un vagon am băgat porumbu tot, atâta porumb am avut, s-o făcut acolo. Mare, de două palme porumbu de mare s-o făcut! Să dai cu el în cap că-ţi spărgeai capu.

Şi tot aşa: «Ia uite ce porumb… spuneau ei, porumb, nu cucuruz, cum spuneam noi, ia uite ce porumb la bănăţeni!» Şi cocenii mari şi ştiuleţii mari. Aşa că unde-o fost lucrat, o fost bun.

(Dar dvs. ce mâncaţi la prânz?)

Noi clisă – cum spunem bănăţenii, ei şuncă spun, – ia uite ce şuncă la bănăţeni! La ei numa şoricu şi de-un deget, nişte purcelandri or tăiat. Dară ei mâncau pastramă de oaie, tăiau oi şi le sărau şi le puneau la streşină, le uscau! Noi aveam clisă groasă de-un lat de mână, cu ceapă, mă rog, cu usturoi, care cum ne-o plăcut! Acolo n-am avut brânză. De fapt, aici la noi se mănâncă clisă, şuncă, cu brânză, ridichi, acuma ceapă şi mai tragem şi câte-un vin de otelă. Care au, care n-au se uită la care au! Şi câte-o ţuică de prună sau de loze de struguri şi vin de otelă şi de lipovacă, producătoare cum le spun oltenii, or fost două forme: negru şi alb. Un vin foarte tare şi bun. Ăsta-i cel mai bun vin şi tare şi băubil, ăl mai bun vin.

(Dar pe la sărbători aţi fost la ei?)

Unii or fost, or fost la nunţi aşa, se uitau, da la ei se chiuia aşa, hăi, hăi! Da eu nu m-am dus, că nu mi-o plăcut. De-abia am aşteptat să stau acasă cu familia. De vreo două ori ne-am dus la distracţie cu neica Iulian, cu Nuţi… la vreo 2 baluri am fost în 5 ani de zile. La două baluri la şcoală am fost, s-o făcut şcoală din pământ bătut. Or învăţat copiii şi-acolo. Erau profesori olteni.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 168-170.)

Gina Sterian (Vrani): „În familia mea toţi sunt orăşeni, îs plecaţi de atâţia ani în Timişoara, numai eu sunt aicea, restul familiei mele e la Timişoara. Sunt oameni gospodari care au rămas acolo şi e păcat să nu fie satele ce au fost odată. Că Banatul, totuşi, o fost fruntea.

Mă gândesc eu, mare influenţă a avut-o Austro-Ungaria. Mă refer şi la cultură şi la partea financiară. Zona asta a avut mare influenţă, a avut extrem de mulţi nemţi şi sigur că bănăţenii de aia au fost fruntea, că au copiat tot ce a fost frumos şi bun şi de asta au prosperat. S-au dezvoltat ca oameni şi de asta a fost Banatul fruntea. Fiindcă neamţul a fost om gospodar şi s-au învăţat femeile să fiarbă de la nemţi şi aşa mai departe. Deci, eu cred că de asta a fost Banatul fruntea, cu toate că tot timpul au avut ce-au avut cu Banatul, să-l distrugă, mă refer şi la Timişoara şi la oraşele astea mai mici. Noi avem poarta deschisă înspre Occident, înspre sârbi, înspre trafic şi lumea de asta a fost informată. Bănăţenii au avut acces la informaţie, pe când celelalte regiuni, la ei sara la 8 s-au băgat în pat, s-a cântat «Hora Unirii», ai dormit ca un animal. Pe când Timişoara! Nu degeaba o şi început Revoluţia de acolo. Am avut poarta deschisă înspre Occident. Lumea a fost informată ce se întâmplă în jurul său.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 200.)

Maria Heidinger (Tomnatic): „La început, ei au avut frică de noi că le-au spus că suntem coreeni, să nu se întâlnească cu noi. Da după aia au văzut ei. Şi după noi or luat toate măsurile cum am făcut noi, cum am făcut răsad şi am mers şi am pus roşiile, am pus lubeniţă. Şi atuncea vara am mers aşa, la Slobozia, şi strigam în toate părţile, strigam: Paprica! Paradais! Melonă! Şi aşa am câştigat puţini bani şi noi. Aşa că viaţa, suferinţă, dar numai cu lucru, da. După aia au văzut ei ce oameni suntem noi, au vrut să se împrietenească cu noi, nu le-o mai fost urât de noi şi or plâns când am plecat, că ei or spus: cultura ne-aţi dat-o voi nouă. Că Bărăganul exact ca Siberia românească. Ei or învăţat de la noi cum să lucrăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne ţinem. Ei or văzut că facem grădinile şi or făcut şi ei după noi. Ei totdeauna au spus că nu se poate să crească acolo cartofi şi soţul meu a spus, eu am să arăt cum creşte aicea cartofi şi aşa a şi fost. Şi atuncea ei au început să facă şi ei şi or lucrat şi ei.

Nikolaus Heidinger (Tomnatic): Când a fost acolo şedinţă, toţi au întrebat cum să facă cu viile. Vie am avut şi aici acasă, 2 ha cu vie, şi le-am spus cum să facă să altoiască viile. Acolo e mai bun pentru vie decât aici. Acolo bate vântul în fiecare zi şi atunci nu-i periculos, nu sunt boli. Da şi pământul cu mult mai bun ca la Banat, cu mult mai bun, să ştiţi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 263.)

Eva Silvia Belmustaţă (Beregsău): „Pământu l-or lucrat, numa mâncăruri din astea n-or ştiut să facă. Or văzut la noi. Noi am făcut acolo plăcintă, prăjitură, cum am făcut aici! «Că noi, dac-am mânca atât, noi am muri, că noi nu ni-s obişnuiţi să mâncăm cu pâinea asta ce mâncaţi dumneavoastră.» La noi o fost pâine, am făcut în cuptoriţele lor. Ne-am dus la moară, o fost om care-o dus, ne-o făcut făina şi noi am făcut pita şi-am copt în cuptoriţă. Şi ele n-or mai văzut aşa ceva. Ele-or mâncat pita la fermă, s-or omorât să vină la lucru la fermă să le dea pită.

Or mâncat ciorbă, borş, or avut hoare (păsări), că noi în fiecare sâmbătă ne-am luat la amiazăzi, n-am mai lucrat şi ne-am dus, mai ales eu cu mătuşa lu Sima, cu sora lu mama… hai la Giurgeni să ne cumpărăm! Ne-am cumpărat! O dată am cumpărat un noatchin (miel), l-am împărţit în două. Ne-am dus acolo la ele în satu vechi, când am cumpărat pui. Or fost pline de hoare, numa ele or făcut borş, c-or băut apă şi le-am întrebat: ce-aţi mâncat aşa bun acasă? «Un borş la repezeală!» Noi ne-am râs, că noi n-am mâncat aşa ceva!… Când am venit acasă, noi am adus un gânsac şi două gâşte, am cumpărat de la ele şi cloţe… După ce ne-am dus de-aicea ne-am pus şi cloţe, pui. Am întrebat copiii care-or venit la lucru dacă maica nu are o cloşcă să ne vândă? Las, tanti, că-ntrebăm! Când, mâine-zi, vine: «O zis mama că are două.» Na, să ni le aduci pe amândouă! Douăşcinci de lei una, două or fost cincizeci. Am avut pui şi-acolo! C-am lucrat zi la zi şi care-o lucrat zi la zi în toată luna o primit treizeci de kile de goaze. Ştiţi ce-s astea goaze? Resturi de la grâu! Când s-alege grâu, orz, toate buruienile care-or avut ei. Şi ne-am crescut hoare.

(Dar ei nu tăiau păsări?) Ba, tăiau, dar ei n-or ştiut să facă aşa ca noi friptura şi supa, or crâmpoţit-o şi-or făcut borş. Ei n-or ştiut să facă tăiţei, ei n-or ştiut. Noi aşa ne-am pomenit de la părinţi, aşa o făcut şi mama şi ne-o învăţat. Eu am învăţat copiii mei şi… şi Anişoara când o venit la noi n-o ştiut, că o fost copil, ea o fost la şcoală, cine i-o dat ei să facă de mâncare… păi, am făcut eu şi i-am arătat şi ei.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 275-276.)

Elena Milosav (Checea): „Aicea în Banat, cam treizeci la sută or fost germani, gospodari, economişti buni, şi muncitori, mai ales aici în Timiş. De la ei ai avut ceva să înveţi şi la meserii, că ei, când au venit pe vremuri de la Alsacia şi Lorena, cu meserii au venit. Ei ştiu ce înseamnă să ai plug mai bun decât au avut strămoşii noştri acum două sute de ani. Şi agricultura puţin mai avansată decât a fost la noi pe vremea aia, Austria-Ungaria. Toţi sârbii şi românii din sat, câţi ştiu eu, iaca acuşa împlinesc 80 de ani, meserii or învăţat nu la meseriaşi la noi în sat, ci la şvabi, s-or dus la Cărpiniş sau la Jimbolia, acolo or învăţat tâmplăria sau mecanica sau dulgheria. Dacă ai vrut să fii meseriaş, nu cârpaci. Şi asta nu numai o generaţie, poate opt generaţii. Învăţau unii de la alţii. La ei semănătoare de porumb am văzut mai speciale, semănau boabă cu boabă, acum şaizeci de ani în urmă, nu-ţi trebuie cu sapa, să tai sute de mii de fire. Ai putut să prăşeşti cu calu. Or văzut maşini speciale aduse din import, or văzut şi or copiat. Or avut burghiuri de găurit, or avut tot ce trebuie. Aveau de aici din sat, din `35, transport de animale cu Viena şi Italia. În comuna noastră pe vremea aia am avut meseriaşi mulţi, am avut şase, şapte croitori. La ora actuală nu mai e niciunul. Am avut opt restaurante…” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 337.)

Vuca Stancov (Diniaş): „Iar la mine, cum să vă spun, pe când am stat în colibe, a fost unul Solomon, el era miliţian, dar tare cinstit, era flăcău. El ne vedea că mai facem şi noi un pic de prăjitură duminica, că de zi cu zi eram la muncă la fermă, iar duminica mai şi găteam câte ceva ca să ai ce mânca acolo. Dar dădeam la toţi ca să nu mai vină pe la noi, că eram în colibe şi doar dădeau cearşaful la o parte câte odată, ne şi speriam când ne pomeneam cu ei aşa pe nepusă masă. Ei, acest Solomon îi dădeam ceva prăjituri şi el a văzut ce fel de oameni suntem noi bănăţenii, că ceilalţi nu erau aşa cum eram noi sârbii. Noi eram mai mult aşa, cu înclinaţii faţă de gătit. El, Solomon, când s-a însurat a venit la mine şi îmi zice: «Tanti Vuco, te rog ceva… Vrei să înveţi pe Viorica mea să facă mâncare şi prăjitură aşa cum se fac la voi în Banat?»

Că el va aduce tot ce trebuie, eu doar duminica… ei, de ce nu, e duminică şi e mai bine, ştiu că îmi va rămâne şi mie, păi nu? Aşa am învăţat-o eu să facă de toate, dar nu numai de gătit, i-am mai zis de una, de alta, îi zic eu bunăoară: «Nu te amesteca aşa când vine cineva…», am povăţuit-o să-şi respecte bărbatul, să nu-l facă de ruşine.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 75.)

Milan Popov (Beregsău Mic): „În scurt timp le-am demonstrat că suntem fruntea în toate – ne spune cu mândrie uica Milan. Şi când era vorba de agricultură şi creşterea vitelor şi grădinărit, în gospodărire în general. Cu alte cuvinte, în timpul şederii noastre obligatorii acolo, a renăscut acel ţinut graţie nouă. La sărbătoarea de sfârşit de an şcolar 1953-1954 cu urechile mele am auzit cum un învăţător mai în vârstă dintr-un sat vecin le spunea părinţilor elevilor săi: «Dragi concetăţeni, aveţi grijă de aceşti oameni minunaţi şi cât puteţi, învăţaţi de la ei, pentru că îi vom pierde în curând şi noi avem multe de învăţat de la ei. Să folosim această ocazie de excepţie ca să ne ridicăm şi noi la un nivel înalt, la un nivel cerut de o societate înaintată.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 107.)

Rada Jigum (Zlatiţa): „Groaznic a fost acolo. Şi era o mâncare, voi nu puteţi crede, dar la noi era mai bună mâncarea pentru porci decât cea de acolo. Uite, tăiau nişte dovleac bucăţi-bucăţi, bucăţile aruncate într-o găleată cu nişte vinete şi totul pus în apă. Când apa dă un pic în clocot, puneau deasupra nişte ulei şi asta vă e mâncarea. Fără rântaş, fără nimic. Nimeni nu putea să mănânce. Când a văzut şeful ăla de la Gostat că nimeni nu mănâncă, a întrebat: «Bine, oamenilor, de ce nu mâncaţi?» Atunci am spus cu toţii de ce nu mâncăm. Nici porcii noştri nu ar mânca aşa ceva. Ne întreabă el: «Există printre voi cineva care ne-ar găti mai bine?» «Cum să nu fie, doar nu suntem fără soţii.» Şi aşa s-au găsit vreo patru nemţoaice. De cum s-au apucat de treabă, altfel se gătea. Totul era tocat, se făcea rântaş. Ferma aia era bogată şi şeful zicea: «Noi avem tot ce vă trebuie, numai să ne cereţi.» Şi femeile au cerut tot ce le-a trebuit. E altfel şi când intri în curte, altfel mirosea de când a început să se gătească mâncare adevărată. Când a văzut şi el a zis: «Aveţi dreptate, imediat arată altfel.» Aşa ne-am chinuit patru ani şi jumătate; şi aşa am trăit noi, vedeţi. Oamenii trăiau în sălbăticie. Ştiţi ce mâncau ei? Se duce el şi prinde 2-3 peştişori. Apoi taie mărunt nişte usturoi, îl toacă, pune în farfurie nişte oţet şi peştişorii aceia. Şi în ciorba aceea înmoaie mămăliga şi iată asta e mâncare! Au câte un porc şi pe acesta îl ţin legat, câinele dezlegat, iar porcul e legat. Când vine ajunul Crăciunului, acel porc se taie. Şi atârnă totul… ei, dornici de carne şi când vine Crăciunul – dispare şi porcul. Ei nu vor să gătească să fie mâncare. La noi e altfel, la noi faci mâncare şi pui carne. Ei nu, ei doar frig carnea şi asta se mănâncă. Ei fierb o găină şi e puţină ciorbă, doar carne. Şi au la copii câte zece, cincisprezece, nu e număr de casă unde să nu se fi prăpădit mai mult de unul – câte trei, patru. E un popor sălbatic.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 136-137.)

Vişeslava Cirici (Timişoara): „Mătuşa, ţin minte, povestea odată: «Lucram la Borcea. Şi bătrâni şi copii, toţi laolaltă. Lumea de acolo se tot mira că noi lucram cu sârg. Ca acasă. Odată ne-or spus să ne rânduim mai cu grijă că o să vină ministrul de la Bucureşti. Şi a venit (ministrul agriculturii). Pe urmă o şi vorbit cu oamenii. Şi numaidecât a băgat-o în seama pe Mira. I-a spus părinteşte: Eşti aşa de frumoasă şi curată! Atunci toată lumea s-o uitat numai la ei. O văzut şi ministrul că nu ni-s sălbatici.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 160.)

Nicolae Carandino (Bucureşti): „Numai Hans, neamţul bănăţean de la care luam laptele, reuşise, deşi fără pământ, pentru a treia oară să se chiaburească. Îl lăsau până prindea cheag într-un loc şi îl anunţau apoi fără niciun motiv că e mutat în altă comună şi că trebuie să plece mâine, cu nevastă, cu copii, cu căţel, cu purcel.

«Domnu Nicu», mi-a spus când l-au mutat şi l-au sărăcit a patra oară, «să ştiţi că dacă mă mai mută o dată, mă omor! Nu mai am putere.» Nu ştiu ce a devenit. Dar aveam pentru dârzenia, pentru capacitatea lui de muncă, pentru inventivitatea lui negustorească, o admiraţie neţărmurită. Hans o lua mereu de la început. Creştea găini şi din câştigul lor cumpăra porci, iar din câştigul porcilor vaci. Era «chiabur» născut şi nu făcut. Dacă se îmbogăţea mereu, nu din exploatare îşi aduna averea. Muncea cât doi, cât trei şi era deştept cât patru. Nu bea, nu fuma, nu se ţinea de femei. La ultimele două mutări nu l-au lăsat să ia cu el decât o căruţă, în care să încarce cât o putea. Restul l-a vândut în grabă sau l-a părăsit în pustiita ogradă. Tăcea, nu scotea nicio vorbă – doar ca să întrebe cum erau «dispoziţiunile». Altminteri, tot timpul meşterea ceva. Repara o roată, un scaun, o maşină de gătit. Şi peste un an de zile ajungea iar bogat, din sărac lipit cum îl lăsase stăpânirea.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 376.)

Mircea Rusnac – Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică (1945). Cu referire specială la Banat

Istoria Rusiei ţariste, şi apoi a Uniunii Sovietice, abundă în cazuri de deportări masive de populaţie din zonele unde se remarca o rezistenţă mai mare contra sistemului represiv de guvernare, către regiunile cele mai greu accesibile din adâncul teritoriului (Siberia, Kazahstan, Extremul Orient, Vorkuta, Kolâma etc.). Fenomenul a fost intensificat pe parcursul celui de-al doilea război mondial, când conducătorii sovietici au reuşit performanţa de a deporta popoare întregi pe motivul colaborării cu ocupantul. În vara anului 1941, imediat după atacul lui Hitler, Republica Sovietică Socialistă a Germanilor de pe Volga a fost desfiinţată şi întreaga populaţie germană de acolo a fost strămutată în Siberia şi Kazahstan. Cazurile au devenit mult mai dese după ce Armata Roşie a început recucerirea teritoriilor ocupate de trupele Wehrmacht-ului. Au fost învinuite de colaboraţionism cu ocupantul fascist şi deportate în întregime o serie de etnii, printre care: karaceaii şi calmucii (la sfârşitul anului 1943), determinând desfiinţarea R.S.S. Autonome Calmuce; cecenii şi inguşetii (în martie 1944), desfiinţându-se R.S.S. Autonomă Ceceno-Inguşă; tătarii din Crimeea (mai 1944), desfiinţându-li-se Republica Sovietică Socialistă; balkarii (în decembrie 1944), R.S.S. Autonomă Kabardino-Balkară devenind numai Kabardină etc. Şi în rândul altor naţionalităţi (români din Basarabia, ucrainieni, baltici etc.) au fost operate deportări pentru acelaşi motiv. După invadarea ţărilor est-europene de către Armata Roşie, procedeul a fost extins şi asupra lor, iar primii meniţi a-l experimenta au fost, cum era de aşteptat, etnicii germani.

          Prima ţară care a cunoscut acest fenomen, fiind şi cea dintâi ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice, a fost România. În legătură cu deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică au fost vehiculate ulterior, în alte ţări, o serie de teorii care acuzau statul român de a fi aprobat, sau chiar de a fi solicitat el însuşi, efectuarea ei. Astfel, istoricul Anton Scherer din Austria scria: „Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus în cererea sa de armistiţiu din 25 august 1944 către aliaţi, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Creţianu, «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Ca măsură pregătitoare, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toţi germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbaţi cât şi femei, şi în realitate atât cetăţenii străini, cât şi persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzeşti îşi dăduse consimţământul aliaţilor prin delegaţia română, care va semna armistiţiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova. Partidul Naţional Ţărănesc se afla în legătură cu Eduard Beneš, preşedintele guvernului cehoslovac în exil, care a cerut aliaţilor expulzarea germanilor din Cehoslovacia. În mod surprinzător, sovieticii erau împotriva expulzării germanilor din România.” (1) Pe pagina următoare, Anton Scherer adăuga: „România avea o soluţie radicală, şi anume completa expulzare a germanilor, aspirând şi fiind împotriva lor, aceasta chiar cu preţul unei pierderi de forţă de muncă valoroase.” (2) Istoricul maghiar Mihály Fülöp aprecia, de asemenea: „Frontierele etnice ale naţiunii germane au suferit astfel modificări profunde, însoţite de expulzarea masivă a germanilor din Polonia, Cehoslovacia (ceea ce a făcut ireversibilă reglementarea teritorială), din Ungaria şi din Iugoslavia, şi deportarea în Uniunea Sovietică a germanilor din România.” (3) În opinia istoricului maghiar, România reprezenta aşadar un caz singular! Iar istoricul francez Jean Nouzille conchidea: „Convenţia de armistiţiu româno-sovietică din 12 septembrie 1944 stipulează că România trebuie să furnizeze U.R.S.S. 100.000 de muncitori. Ţinând seamă de comportarea minorităţii germane faţă de România, de la venirea la putere a lui Hitler în Germania, şi mai cu seamă din 1940, guvernul român desemnează bărbaţi de la 17 la 45 de ani şi femei de la 18 la 35 de ani, 27.000 de saşi, dintre care 16.000 de femei, 35.000 de şvabi din Banat, dintre care 20.000 de femei, şi 18.000 de germani din alte regiuni ale României. Hotărârea de a se desemna saşi şi şvabi în locul ungurilor este determinată de atitudinea minorităţii germane faţă de România între 1940 şi 1944…” (4)

          Asemenea fabulaţii sunt frecvente în lucrările dedicate problemei în străinătate, care nu se bazează pe nici un fel de documentaţie sau (ca în primul caz prezentat aici) o utilizează tendenţios. Cum s-ar putea susţine că România ar fi „propus” expulzarea tuturor germanilor? Este adevărat că, la 25 august 1944, ambasadorul român la Ankara, Alexandru Creţianu, a remis o notă ambasadei americane în Turcia, făcând cunoscută schimbarea politică produsă în România cu două zile mai devreme şi solicitând semnarea unui armistiţiu cu aliaţii. Totodată, nota preciza: „Noul guvern a hotărât să semneze imediat un armistiţiu şi să treacă cu toate forţele ţării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflaţi pe teritoriul românesc.” (5) Ce însemna acest lucru? Pur şi simplu faptul că, întorcând armele şi declarând război Germaniei naziste, România urmărea eliberarea teritoriului său de trupele Wehrmacht-ului. Nu era nicidecum vorba despre populaţia germană din România, cum susţinea Anton Scherer! Toate documentele şi apelurile guvernului pro-aliat Sănătescu cereau mobilizarea împotriva armatei germane şi nu o confundau pe aceasta cu cetăţenii români de etnie germană. Acelaşi este şi cazul presei române, despre care Anton Scherer scria: „Ziarele comuniste, naţional-ţărăniste şi social-democrate pretindeau vehement expulzarea germanilor.” (6) În cazul unui război, presa nu putea face excepţie de la regula generală. Ziarele P.C.R., P.N.Ţ., P.S.D. (şi P.N.L.!), supuse de altfel cenzurii sovietice, cereau evacuarea trupelor germane din România, lucru care s-a şi produs în lunile septembrie şi octombrie 1944. Decretul ministerului de interne din 27 august, de asemenea firesc în condiţiile războiului, prevedea internarea cetăţenilor germani şi a conducătorilor Grupului Etnic German, care erau în strânsă legătură cu naziştii. Nicidecum nu se poate trage concluzia, cum a făcut Anton Scherer, că în acest decret erau cuprinşi toţi germanii cetăţeni români! Nici Grigore Niculescu-Buzeşti nu îşi putea da „consimţământul” prin delegaţia care a semnat armistiţiul. Astăzi cunoaştem prea bine în ce mod a fost „negociat” acel armistiţiu (în realitate, un dictat sovietic), şi cum a fost lăsată delegaţia română să apere cauza ţării. (7) Niciunde nu este consemnat vreun „consimţământ” al delegaţiei române pentru o deportare a germanilor.

          În ce priveşte afirmaţia lui Jean Nouzille, că în Convenţia de armistiţiu s-ar fi „stipulat” ca România să furnizeze Uniunii Sovietice 100.000 de muncitori, desemnaţi de guvernul român dintre membrii minorităţii germane, ea este un neadevăr flagrant. Textul integral al Convenţiei de armistiţiu, publicat în numeroase rânduri, nu face nici cea mai mică referire la aceşti muncitori şi nici la membrii minorităţii germane din România. (8) Iar în privinţa lui Mihály Fülöp, este unanim demonstrat că în Uniunea Sovietică nu au fost deportaţi numai germani din România, ci şi din Ungaria şi Iugoslavia, şi chiar din Austria şi zona sovietică de ocupaţie din Germania. (9)

          În realitate, România, trecută rapid sub controlul deplin al trupelor sovietice de ocupaţie şi lipsită de orice independenţă reală în regimul sufocant fixat de Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, nu mai putea avea niciun cuvânt de spus, chiar în chestiunile sale interne. Este adevărat că, începând din 23 august 1944, organele româneşti de poliţie şi jandarmerie au procedat la arestarea a numeroase persoane, considerate că reprezentau un pericol pentru ordinea publică. Dar după semnarea armistiţiului, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a apreciat ca nesatisfăcătoare măsurile autorităţilor române, în pofida faptului că multe dintre arestările efectuate de acestea fuseseră făcute în mod ilegal. În temeiul privilegiilor conferite prin articolele 2 şi 18 din Convenţia de armistiţiu, organele sovietice au ordonat noi internări. Între categoriile vizate în mod prioritar se aflau, fireşte, şi numeroşi cetăţeni români de etnie germană. (10) Împotriva lor au fost luate următoarele măsuri: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li s-a ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; s-au suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc. (11) Sub presiunea sovieticilor şi din cauza stării de război cu Germania, au mai fost luate şi alte măsuri represive. Astfel, nota telefonică a Prefecturii poliţiei capitalei nr. 33.218 din 28 august 1944 către comisariatele poliţiei de siguranţă cerea prezentarea la comisariate a tuturor cetăţenilor germani şi a membrilor G.E.G. din România. (12) La 31 octombrie, prin nota nr. 75 a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, se cerea primului ministru Constantin Sănătescu internarea supuşilor germani şi maghiari şi întocmirea unor tabele cu supuşii germani şi maghiari, cât şi cu supuşii români de origine etnică germană sau maghiară. (13) Prin ordinul nr. 32.137 al Ministerului de interne, subsecretariatul de stat al poliţiei cerea (la 31 decembrie 1944) ridicarea de acasă a etnicilor germani. (14) Iar prin ordinul nr. 32.475-S al Direcţiunii generale a poliţiei, din 3 ianuarie 1945, se specificau condiţiile referitoare la internarea etnicilor germani. (15) Totodată, în vederea deportării, în toate judeţele ţării s-au constituit echipe mixte, formate din militari sovietici şi cadre ale armatei, jandarmeriei şi poliţiei româneşti, pentru a-i selecţiona pe etnicii germani. Comisiile şi-au desfăşurat activitatea pe baza ordinului A/192, emis abia la 19 februarie 1945 de generalul Vinogradov, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România. (16) „La mijlocul perioadei sărbătorilor creştine de iarnă, adică la începutul anului, comisiile de deportare au dat dovadă de un zel fără precedent în ridicarea şi concentrarea şvabilor, zel explicabil prin faptul că ele erau inspirate şi conduse de o ideologie total ateistă, de ideologia comunistă, indiferentă şi chiar ostilă vizavi de sărbătorile creştine”, menţiona Doru Radosav. (17)

          Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor. Bărbaţii între 17 şi 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate.” Totuşi, ultimul paragraf prevedea unele excepţii: „Vă solicităm să alcătuiţi o listă specială a celor care, deşi intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiţi. Aceste liste vor fi înaintate Comisiei Aliate de Control sau reprezentanţilor ei locali.” (18)

          Cum se mai poate susţine, în aceste condiţii, că statul român ar fi sprijinit, sau chiar ar fi solicitat, deportarea etnicilor germani? În continuare, vom încerca să urmărim care a fost atitudinea reală a autorităţilor române faţă de acest tragic eveniment.

          Deja la 3 ianuarie 1945, „în numele guvernului român, Constantin Vişoianu – ministru de externe – protestează împotriva acestei măsuri abuzive, care depăşeşte clauzele armistiţiului. Din discuţiile avute de ministrul de externe român cu reprezentantul politic american, Burton Berry, din cadrul Comisiei Aliate de Control, acesta din urmă recunoaşte ca neavenită acţiunea deportărilor.” (19) Iată ce consemna, legat de acelaşi moment, însuşi Constantin Vişoianu: „i-am vorbit (lui Burton Berry, n.n.) despre cererea reprezentanţilor sovietici de aici, tinzând a ridica şi transfera în Rusia sovietică cetăţenii de origine germană din România, spunându-i că aceasta s-ar face împotriva voinţei guvernului român, care recunoaşte că printr-o asemenea măsură s-ar depăşi regulile dreptului internaţional şi că România ar fi pusă acum, şi mai ales în viitor, într-o situaţiune foarte delicată.” (20)

          La aflarea primelor veşti despre o ridicare iminentă a etnicilor germani, liderii acestora, Hans-Otto Roth şi Rudolf Brandsch, au încercat  să-l determine pe primul ministru Nicolae Rădescu să abandoneze această acţiune. El le-a explicat însă că planul fusese primit de la Moscova şi că guvernul român nu putea împiedica prin nicio hotărâre realizarea lui. Concomitent, Societatea Naţională de Cruce Roşie a României a intervenit de câteva ori la guvern, solicitând măcar diminuarea proporţiilor deportărilor. La 22 ianuarie 1945, preşedintele ei, dr. I. Constantinescu, revenea asupra cererilor făcute cu privire la germanii ce fuseseră ridicaţi şi duşi în Uniunea Sovietică, sugerând nouă categorii de persoane care trebuiau scoase din rândurile celor ce erau predaţi armatei sovietice. La această ultimă intervenţie a S.N.C.R., directorul cabinetului militar al generalului Rădescu, locotenent-colonelul Grigore Dăguţescu, a răspuns: „Comisia sovietică nu face nicio excepţiune.” (21)

          Şi primul ministru Rădescu a protestat împotriva deportărilor, întâi într-o notă adresată la 13 ianuarie 1945 generalului Vinogradov. Acest energic protest arăta gravele perturbări ale situaţiei naţionale şi economice, în special în Transilvania şi Banat, unde etnia germană trăia de secole. El solicita să se mai cerceteze o dată „dacă, în lumina celor expuse mai sus, nu ar fi cu putinţă să se modifice sau măcar să se atenueze într-o cât mai largă măsură hotărârile luate de comandamentul sovietic.” (22) Chiar şi Anton Scherer recunoştea, legat de acest protest: „Realitatea este că generalul Rădescu a protestat la 13 ianuarie 1945 împotriva deportării germanilor din România şi a salvat 11.924 de persoane de la deportare (muncitori industriali calificaţi, femei care erau căsătorite cu români, călugăriţe, călugări, cei incapabili de muncă).” (23)

          Cel de-al doilea protest al lui Rădescu către Vinogradov, din 15 ianuarie, menţiona cazurile a doi tineri români din Turnu Severin care fuseseră şi ei deportaţi ca germani şi se încheia astfel: „Comunicându-vă cele de mai sus, am onoarea a protesta în numele guvernului român împotriva măsurilor luate de Înaltul comandament sovietic (împotriva, n.n.) unor cetăţeni de indiscutabilă origine etnică română şi a vă ruga să binevoiţi a dispune de urgenţă ca tinerii români sus arătaţi, plecaţi cu trenul din Turnu Severin în ziua de 12 ianuarie 1945, precum şi toţi cei aflaţi în această situaţie, să fie imediat înapoiaţi la căminurile lor şi ca asemenea cazuri să nu se repete.” (24)

          Pe baza ultimului paragraf al ordinului 031, autorităţile române s-au zbătut mult timp să salveze diverse categorii de etnici germani. Astfel, la 8 ianuarie 1945, se obţinea exceptarea femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a incapabililor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili. (25) La 10 ianuarie erau adăugaţi: muncitorii din fabrici şi specialiştii; româncele măritate cu germani; călugăriţele; germanii apatrizi din Vechiul Regat, veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti, sau au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. (26) La 18 ianuarie erau salvaţi şi călugării. (27) La 24 ianuarie li se adăugau cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. (bănăţenii au fost însă exceptaţi de la această măsură!). (28) La 17 ianuarie se încercase şi scutirea militarilor, (29) dar sovieticii nu au ţinut cont de aceasta, ridicându-i direct de pe front sau din taberele de muncă. (30)

          La 24 ianuarie 1945, însuşi regele Mihai a trimis preşedintelui S.U.A., Roosevelt, un amplu memoriu în care descria sumbra situaţie a României aflată sub ocupaţie sovietică. Referindu-se la deportarea germanilor, regele scria: „Aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de 2 secole). Pentru aceste motive, aceşti cetăţeni constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime, şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor, ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării (stat, armată, industrie, comerţ, activitate bancară, agricultură ş.a.m.d.). (31) Consecinţele acestor deportări erau descrise astfel: „dezorganizarea industriilor de producere a materialului de război; lipsa oamenilor pentru aratul ogoarelor şi pentru exploatarea pădurilor; descomplectarea a numeroase servicii guvernamentale sau companii particulare; compromiterea funcţionării normale a numeroase instituţii – într-un cuvânt, aceasta însemnând o serioasă lovitură dată întregii activităţi economico-administrative a statului, într-o perioadă când pierderile noastre pe front, prizonierii noştri ţinuţi în U.R.S.S. şi efortul nostru de război ridică foarte grava problemă a mâinii de lucru disponibile.” (32) Şi continua astfel: „Ei (sovieticii, n.n.) n-au luat niciodată în considerare suferinţa mutării, în plină iarnă, a unei întregi populaţii la o distanţă atât de considerabilă de casele lor, sau suferinţa familiilor despărţite (în special acelea rezultate din căsătorii mixte între români şi cetăţeni români de origine germană)… De fapt, mutările cetăţenilor de origine germană continuă încă, iar transportul lor spre destinaţii necunoscute este în curs de a fi dus la îndeplinire.” (33)

          Încă de la 9 ianuarie 1945, Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, într-un protest trimis primului ministru, aprecia cererea Comisiei Aliate (Sovietice) de Control de a ridica pe germani ca „o violare flagrantă a suveranităţii noastre naţionale.” El mai scria: „Ne întoarcem astfel pe o altă cale la discriminare rasială, a cărei eradicări a fost una din condiţiile armistiţiului.” Deportarea în masă a germanilor în U.R.S.S. „ar putea crea o prăpastie pe care noi nu o vom putea umple din nou.” Totodată, el aprecia că:

          „Aceste cerinţe sunt împotriva condiţiilor armistiţiului din 12 septembrie 1944 şi vin în contradicţie cu declaraţiile făcute de guvernul rus la data respectivă, care afirmă că guvernul sovietic nu intenţionează să realizeze deportarea pentru muncă în Rusia, un zvon care a fost răspândit la acea dată de propaganda nazistă.” (34)

          În documentul intitulat Evoluţia situaţiei politice în România, decembrie 1944 – ianuarie 1945, serviciul de informaţii al guvernului polonez în exil de la Londra, referindu-se la deportări, arăta: „Reacţia ţării a fost atât de puternică, încât liberalii au fost gata să părăsească guvernul, dar ţărăniştii i-au convins să-şi schimbe decizia, astfel încât să nu le dea comuniştilor posibilitatea să pretindă că democraţii îi iau sub protecţia lor pe germani.” (35)

          În cursul anului 1945, în numele comuniştilor saşi şi şvabi, Gustav Kinn şi Rudolf Mayer ajungeau să îi scrie chiar lui Stalin, în speranţa unei redresări a situaţiei: „Celelalte zeci de familii însă, a căror rude nu s-au înapoiat încă, se adresează Ţie, Marele Generalissime, cu marea şi devotata rugăminte, să binevoieşti a face posibilă repatrierea şi acelor saşi şi şvabi, care se mai află în U.R.S.S. Din toate inimile noastre devotate Te implorăm, să satisfaci cererea noastră pentru ca părinţii să fie redaţi copiilor şi copiii părinţilor încă în timpul acestei ierni de grea încercare.” (36)

          Rămâne destul de ambiguă poziţia faţă de aceste masive deportări a principalei forţe politice a ţării din acel moment, Partidul Naţional Ţărănesc, şi în special a preşedintelui său, Iuliu Maniu. Este adevărat că acesta menţinuse, în cursul războiului, contactul cu Eduard Beneš, care era cunoscut prin atitudinile sale ostile germanismului. Şi P.N.Ţ., ca şi celelalte principale partide din România, fusese întotdeauna favorabil alianţei externe cu Franţa şi Anglia, opunându-se revizionismului practicat de Germania nazistă şi de aliaţii acesteia. Este însă eronat să se aprecieze poziţia acestui partid în perioada interbelică drept una făţiş antigermană. Dar tăcerea suspectă în privinţa deportărilor din ianuarie 1945 arată faptul că Maniu respecta un anumit consemn, probabil în speranţa obţinerii de facilităţi pentru situaţia ţării în alte privinţe. De aceea, el nu s-a asociat protestului lui Dinu Brătianu din 9 ianuarie, cum făcuse aproape de fiecare dată cu alte ocazii, iar miniştrii naţional-ţărănişti din guvernul Rădescu, după cum s-a văzut, au împiedicat criza pe care voiau s-o provoace liberalii. Abia în luna iulie 1946, luând cuvântul cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional ţărănesc, vicepreşedintele P.N.Ţ., Ion Mihalache (care nu era legat, probabil, printr-un asemenea consemn), lua atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei ţării, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (37) Este adevărat că aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine în această privinţă a liderilor opoziţiei din acei ani. Dar de ce aşa de târziu?!

          Un motiv ar putea fi şi lipsa unei reacţii oficiale din partea Marii Britanii şi a Statelor Unite, în ciuda insistenţelor guvernului român. În această privinţă, este edificator secul comunicat al lui Churchill către ministrul de externe al Marii Britanii din 19 ianuarie 1945, care explică totul: „Se pare că luăm o linie foarte activă împotriva deportării austriecilor, saşilor şi altor germani sau elemente quasi-germane din România în Rusia în scopul muncii. Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia, şi atacurile premeditate întreprinse de România împotriva ei, şi armatele vaste pe care Rusia le foloseşte pe front în prezent, şi condiţiile groaznice ale popoarelor în multe părţi ale Europei, nu înţeleg de ce ruşii ar greşi dacă cer 100 sau 150 de mii din aceşti oameni să lucreze în subteranul lor. De asemenea, trebuie să ţinem minte că am promis să lăsăm destinul României în mare măsură în mâinile ruşilor. Eu nu pot să consider că ar fi greşit din partea ruşilor să ia români de orice origine doresc, ca să lucreze în minele ruseşti, în lumina celor întâmplate.” (38) Iată deci pe cine ar trebui să acuze istoricii occidentali care consideră statul român drept coautor al deportărilor!

          Este adevărat, pe de altă parte, că o secţiune a spectrului politic românesc a fost favorabilă din start măsurilor represive îndreptate împotriva minorităţii germane şi a aplaudat deportările în Uniunea Sovietică. Dar acest extrem de redus segment nu reprezenta nici interesul naţional românesc, nici adevărata orientare a ţării. Este vorba despre grupările politice (nesemnificative numeric în acea perioadă) de extremă stângă, care nu reprezentau altceva decât propagarea ideilor şi intereselor sovietice. Partidul comunist şi aliaţii săi, la ordinul Moscovei, au declanşat din capul locului un furibund atac împotriva germanilor ca etnie, catalogându-i pe toţi drept „hitlerişti”. Ei au cerut cele mai drastice măsuri împotriva germanilor. Astfel, proiectul de platformă al Frontului Naţional Democrat din 24 septembrie 1944, elaborat de P.C.R., insera două puncte care evidenţiau hotărârea de a pedepsi aspru întreaga minoritate germană din România pe considerentul etniei: „Confiscarea tuturor bunurilor nemţeşti. Arestarea hitleriştilor saşi şi şvabi şi confiscarea averilor lor” (punctul 3) şi „Naţionalizarea întreprinderilor nemţeşti şi ale complicilor lor” (punctul 13). (39)

          Încă din toamna lui 1944, comuniştii îi acuzau pe colegii lor din guvernele de coaliţie că nu manifestă suficientă intransigenţă faţă de germani, dar că încercau să acuze în schimb crimele comise de maghiarii horthyşti în nordul Transilvaniei şi să-i tragă la răspundere pe aceştia. Combătându-i în numele P.C.R. pe „domnii” care îi acuzau mai mult pe horthyşti decât pe germani, Grigore Preoteasa scria în articolul Despre libertatea Ardealului, apărut în România liberă din 13 noiembrie 1944: „Aceiaşi domni au uitat că mai există în România un grup etnic, saşii. Au uitat că, în timpul dictaturii, acest «grup etnic» a alcătuit în România un adevărat stat în stat. Că imense averi industriale şi bancare au trecut în buzunarele acestor credincioşi reprezentanţi ai lui Hitler (…). De aceea, nu este o întâmplare că domnii (…) au uitat pe saşi, au uitat îngâmfarea lor hitleristă, jaful şi bogăţiile strânse din pământul şi sângele rusesc.” (40) De altfel, şi faţă de foştii conducători români, comuniştii, la ordinul Moscovei, aveau aceeaşi atitudine. Ziarul oficial al P.C.R., Scânteia, enunţa sub semnătura redactorului-şef, Miron Constantinescu, la 4 februarie 1945: „Până astăzi, trebuia să avem spânzurători înălţate în mijlocul pieţelor, de care să atârne criminalii de război antonescieni. Până azi trebuia să răsune pădurile şi câmpurile de salvele plutoanelor de execuţie.” (41)

          În viziunea sovieticilor şi a comuniştilor români, populaţia de origine germană era învinuită de a fi colaborat cu armata lui Hitler şi de a fi reprezentat în continuare un pericol în spatele frontului. „Trecând peste dramele războiului, asumate de lumea celor mici în mod egal, atât de cei din categoria învingătorilor, cât şi de cea a învinşilor, comunitatea şvăbească a fost obligată să-şi asume, dincolo de propria închipuire, sentimentul culpabilităţii generale a etniei din care a făcut parte, o sinecdocă a culpei, «totum pro parte», adică a responsabilizării întregului pentru vina unei părţi”, este concluzia trasă de Doru Radosav. (42)

          În privinţa atitudinii comuniştilor reşiţeni faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (43) Şi tot Doru Radosav adăuga: „Un fantomatic «Comitet Antifascist al Muncitorilor germani din România», de sorginte comunistă, nu a luat apărarea populaţiei germane deportate şi care în majoritatea ei nu a fost implicată într-un fel sau altul în politica hitlerismului.” (44) Iată deci ilustrarea faptului că activiştii comunişti nu aveau naţionalitate! De altfel, printre cei deportaţi s-au numărat şi reşiţenii Anton Breitenhofer, Erich Wayand, Josef Rot, Franz Klein, Julius Focht, Franz Kraßnek, Jenö Fekete şi Michael Schindler, care erau deja, sau vor deveni ulterior, convinşi militanţi de extremă stângă. (45)

          Încercând să desluşească raţionamentul deportării germanilor, Victor Frunză făcea următoarele consideraţii: „Se pune întrebarea, de ce saşii şi nu horthyştii? (Nu maghiarii, pentru a fi limpede înţeleşi). Sau, încercând să înţelegem psihologia învingătorului, de ce cel puţin nu şi unii şi alţii? Nu există în această privinţă o explicaţie a autorităţilor. Ea ar putea fi totuşi dată, în perspectiva scopurilor şi a momentului analizat: ruşii erau interesaţi să ceară socoteală nu pentru Ardealul ocupat; crimele împotriva populaţiei româneşti îi interesau cel mai puţin. Saşii, ca germani, trebuiau să dea seamă ca popor învins. Un element deloc secundar: probabil că horthyştii vinovaţi de crime împotriva poporului român din partea ocupată a Transilvaniei nu reprezentau o masă de oameni şi nu dispuneau nici de averile substanţiale ale germanilor. Prada de război care urma să intre în posesiunea învingătorilor era de altfel menţionată şi de liderii comunişti români. Partidul creat şi comandat de Moscova nu putea avea altă opinie, decât cea care îi venea ca directivă.

          P.N.Ţ., care cerea pedepsirea crimelor înfăptuite de regimul horthyst atât în timpul ocupaţiei, cât şi în retragerea sa, era acuzat că aţâţă şovinismul, fără ca nimeni să fi îndrăznit a cere o denumire pentru actele de represalii în masă, îndreptate împotriva populaţiei de origine etnică germană.” (46)

          Iar Jean Nouzille constata şi el legat de aceeaşi chestiune: „Pe de altă parte, în toamna lui 1944, conducerea Partidului Comunist Român este compusă în majoritate din evrei şi unguri întorşi de la Moscova, ca Ana Pauker şi Luka Laszlo (supranumit Vasile Luca), care aplică indicaţiile lui Stalin cu privire la egalitatea în drepturi în Transilvania, în vederea recrutării de comunişti în această regiune.” (47) Iată în linii mari de ce focul principal a fost îndreptat împotriva germanilor şi nu a altor minoritari!

          O altă enigmă o reprezintă numărul total al deportaţilor. La recensământul din 1941, numărul locuitorilor germani din România (fără nordul Transilvaniei) era de 587.075, (48) iar un raport al Institutului Naţional de Statistică din 15 august 1945 îl aprecia ca fiind de 469.967 de etnici germani. (49) Dar această masivă reducere îi cuprindea, pe lângă cei deportaţi, şi pe germanii morţi în război sau plecaţi din ţară odată cu trupele Wehrmacht-ului. Anton Scherer aprecia că, în total, au fost deportaţi circa 165.000 de germani din Europa de sud-est (Iugoslavia, Ungaria şi România) la muncă forţată în Uniunea Sovietică, dintre care circa 129.000 de şvabi dunăreni. (50) Numărul strict al germanilor deportaţi din România în U.R.S.S. a fost estimat de diferite surse la 70.000, 75.000, 81.000 sau chiar la 97.762 (după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954). (51) Aceleaşi variaţii se întâlnesc şi în privinţa repartiţiei regionale a deportaţilor din România. S-a văzut mai sus că Jean Nouzille estima numărul saşilor deportaţi la 27.000, cel al şvabilor bănăţeni la 35.000, iar cel al germanilor din restul ţării la 18.000. Anton Scherer, citând surse germane, vorbea de 26.000 de saşi, 35-40.000 de şvabi din Banatul românesc (fără Banatul montan) şi 15.000 de germani din Satu Mare (5.000), Banatul montan şi din Vechiul Regat. (52) Cifra aproximativă a deportaţilor din Banatul montan este de 8-9.000. (53) Iar istoricul Matthias Annabring se referea la 26.000 de deportaţi din Transilvania, 50.000 din Banat şi 5.000 din Satu Mare. (54) Dintre aceştia, proporţia celor decedaţi în lagărele de muncă sovietice era estimată de Dumitru Şandru la 15-20%. (55)

          Ancheta demografică efectuată la 15 august 1949 de Institutul Naţional de Statistică evidenţiază cifra deportaţilor ca fiind de 70.148. În raportul Inspectoratului general al jandarmeriei, Direcţia siguranţei şi ordinii publice din 14 februarie 1945, numărul celor înscrişi pe liste în vederea deportării era de 64.419. La data întocmirii raportului, se aprecia că erau deja deportaţi 46.540, la care erau adăugaţi etnicii germani exceptaţi (11.924), dispăruţi (3.604), decedaţi (12), sau care şi-au schimbat domiciliul (2.339). Aceeaşi cifră de numai 46.540 rezulta şi dintr-un alt raport, întocmit de aceeaşi direcţie, la 12 noiembrie 1945. (56) După cum se vede, autorităţile comuniste române, în complicitate cu conducătorii sovietici, încercau să diminueze cât mai mult cifra deportaţilor, până la o cotă incredibil de mică.

          După cum s-a putut uşor observa din cifrele prezentate mai sus, Banatul a furnizat cel mai mare număr de deportaţi etnici germani în Uniunea Sovietică. Germanii bănăţeni au fost supuşi unui tratament chiar mai restrictiv decât cel rezervat celorlalţi germani din România. S-a văzut că, de exemplu, ei au fost singurii excluşi de la scutirea de deportare care îi cuprindea pe acei germani care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri etc. Din Banat au fost ridicaţi şi specialiştii germani, deşi şi aceştia trebuiau să fie exceptaţi. La 20 ianuarie 1945, generalul de divizie Carlaonţ, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secţiei a 7-a a Marelui Stat Major că printre cetăţenii români de origine etnică germană ridicaţi se aflau atât de mulţi specialişti, încât se ajunsese, de pildă la Timişoara, ca întreprinderile industriale să nu-şi poată desfăşura activitatea. (57)

          La scurtă vreme după încetarea valului de deportări, Coloman Müller a înaintat, în numele Organizaţiei Antihitleriste Germane din Timişoara, al cărei lider era, un memoriu ambasadei Uniunii Sovietice din Bucureşti şi ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, în care îşi exprima nemulţumirea pentru faptul că internarea şi deportarea germanilor s-a făcut prin ignorarea provocatoare a acestei organizaţii, compusă din social-democraţi şi comunişti care luptaseră împotriva fascismului.

          Descriind modul în care s-a desfăşurat ridicarea germanilor, Doru Radosav consemna: „În general, concentrarea celor care urmau să fie deportaţi s-a petrecut sub semnul derutei, al necunoaşterii situaţiei reale, deşi toţi simţeau un pericol iminent. Pentru a se salva, mulţi şi-au declinat apartenenţa etnică germană.” (58) Cu prilejul ridicării s-au produs şi evenimente dintre cele mai tragice. Astfel, de exemplu, în momentul când urma să fie ridicat (14 ianuarie), germanul Ioan Kukler din comuna Giarmata, judeţul Timiş-Torontal, l-a lovit în cap pe sergentul-major Iulian Vârjeanu. A urmat o luptă, în urma căreia jandarmul însoţitor, sergentul-major Gheorghe Chiochiş, l-a împuşcat mortal pe locuitorul german. (59)

          În Banat ajungeau, de frica deportărilor, şi germani refugiaţi din alte zone ale ţării. Într-o notă din 26 ianuarie despre ridicarea germanilor din judeţul Sibiu, se preciza că „pentru a se sustrage deportării, numeroşi minoritari germani de ambele sexe au fugit, unii în munţi, iar alţii în direcţia judeţului Gorj şi spre Orşova”, (60) ultimii probabil cu intenţia disperată de a fugi din ţară.

          Nota numărul 1.279 a Agenturii Banat, centrul Timişoara (16 ianuarie), intitulată Arestarea elementelor de origine germană, descria pe larg evenimentele petrecute în acest oraş: „În noaptea de 13/14 ianuarie 1945, atât în Timişoara, cât şi în raza judeţului Timiş-Torontal, Comandamentul sovietic local, în colaborare cu Comandamentul român şi autorităţile poliţieneşti locale, am procedat în teren la curăţirea şi ridicarea tuturor cetăţenilor de origine etnică germană propriu-zis (…), au fost ridicaţi şi adunaţi la început în diferite căminuri şi parcuri amenajate în mod special, pentru ţinerea acestora până la ridicarea completă a tuturora (…). Operaţia de curăţire s-a făcut mai mult noaptea, unde fiecare patrulă mergând din casă în casă, ridicau tot ce găseau că corespund normelor şi indiciilor din recensământ.” Germanii respectivi, „complet deprimaţi sufleteşte, se supuneau ordinului dat fără murmur.” Chiar şi autorul notei recunoştea: „Scenele au fost groaznice, atât la părăsirea căminului, cât şi a locului natal. Mulţi dintre aceştia, prinzând la veste din timp, au fugit, iar unii, pentru a scăpa de deportare, s-au sinucis.” Erau menţionate şi cazuri de fete de 17-18 ani, aruncându-se în braţele ofiţerilor români, cu rugămintea de a le salva. Pentru că autorităţile române nu manifestaseră „zelul” pretins de la ele, „Comandamentul suprem din Bucureşti, faţă de această situaţie, a dat ordin imediat ca continuitatea operaţiunilor de ridicare a elementului german să se facă direct de către poliţia militară sovietică.” În locurile unde au fost temporar adunaţi germanii s-au constituit comisii mixte de triere. La 16 ianuarie, operaţiile de „curăţire” erau considerate încheiate, „prin aceasta toţi care se găseau depuşi provizoriu prin căminuri şi parcuri, au fost puşi în maşini sovietice închise, escortaţi de sentinele şi conduşi la gară pentru a fi îmbarcaţi în vagoane de marfă bine închise. În gară, pe lângă vagoane, exista o pază compusă din sentinele sovietice foarte strictă, încât nimeni nu putea să vorbească cu aceştia şi nici să le dea cel puţin un pahar cu apă.” Îmbarcarea în vagoane s-a făcut pe grupe de circa 30 de persoane în fiecare vagon, indiferent de sex. Din cauză că unii etnici germani fugiseră înainte de a fi arestaţi, se menţiona că ei vor fi căutaţi în continuare în vederea deportării, iar cei care nu se vor supune celor stipulate în comunicat urmau a fi trimişi în judecata Curţii Marţiale, „pentru care vor fi aspru sancţionaţi.” (61)

          Tot la 16 ianuarie era întocmită şi nota-sinteză intitulată Ridicarea minoritarilor germani din România. Se arăta chiar din debut că, în momentul începerii arestărilor în întreaga ţară (10-11 ianuarie), „populaţia germană era într-o stare de spirit disperată.” De altfel, zvonuri şi versiuni cu privire la această deportare existaseră cu mult înainte, când autorităţile sovietice întocmiseră deja tabele cu locuitorii germani de ambele sexe. Germanii nutriseră însă şi speranţa că până la urmă vor fi scutiţi de deportare, iar fruntaşii lor (Hans-Otto Roth, Rudolf Brandsch, Victor Glondys) au încercat unele intervenţii pe lângă guvernul român, sperând chiar că anglo-americanii vor interveni în favoarea lor. „Pe măsura apropierii datei fatidice şi neivirii niciunui indiciu concret că ameninţarea a trecut, speranţele minoritarilor germani au scăzut rapid, cedând unei deprimări şi tensiuni care şi-au atins apogeul în zilele de 9 şi 10 ianuarie a.c. Prăbuşirea moralului populaţiei germane a ajuns completă în noaptea de 10/11 şi în ziua de 11 ianuarie a.c., când organele sovietice şi româneşti au început arestările.” Despre atitudinea românilor faţă de deportări, nota-sinteză arăta: „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti din Ardeal se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.” Concluzia notei-sinteză era: „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” (62)

          Despre modul cum au decurs ridicările de etnici germani din Reşiţa, avem câteva relatări amănunţite. Cetăţeanul Karl Bereznyak îşi amintea: „Dimineaţa (17 ianuarie 1945, n.n.) la ora 4 am fost treziţi. În faţa intrării stăteau camioane, în care am fost încărcaţi; apoi am fost duşi la gară şi urcaţi în vagoane de vite, femei şi bărbaţi împreună, 40-42 de oameni  într-un vagon. În fiecare vagon erau o mică sobă, câteva bucăţi de lemn şi o gaură în podea, pe care trebuia să o folosim ca WC. La 17 ianuarie, după-amiaza între orele 15 şi 16, începea călătoria către necunoscut. Din păcate, pentru 30 de procente ea a fost fără drum de întoarcere.” (63) Anna Stuiber relata legat de aceleaşi împrejurări: „Cu două zile înainte ca drama să înceapă, am fost avertizată de oameni care mi-au dorit binele; m-au sfătuit să mă ascund. Eu însă nu voiam să cred că lumea trebuia să plătească pentru câţiva, fără să aibă nicio vină. Şi astfel a venit 16 ianuarie. Deja de dimineaţă, dealurile Reşiţei erau ocupate de militari ruşi, şi nimeni nu mai putea să plece din oraş sau să intre în oraş. Eu am sperat până la capăt într-o minune. Adesea mergeau împreună un soldat rus şi un soldat român. Pe când ei erau în străduţa noastră, am înţeles că problema era serioasă. După-amiaza la ora 14 erau acolo. Din casa noastră, trebuia să plecăm tatăl meu vitreg şi cu mine şi să rămână sora mea de 14 ani şi mama mea vitregă. Eu şi tatăl meu vitreg trebuia să plecăm, căci corespundeam vârstei. Erau aduse femei de la 18 la 40 ani şi bărbaţi până la 50 ani. După un scurt bun-rămas, noi am plecat. Duşi ca nişte criminali, păşeam pe stradă în jos, pe lângă vecinii noştri care aveau norocul să rămână acasă, fiind ori prea bătrâni, ori prea tineri, ori au venit pe lume ca români sau unguri. Nu era, în afară de aceasta, nicio altă vină în acest război? Pe când noi mai ridicam mâinile încă o dată la despărţire, pe când îi auzeam pe unii plângând de durere, m-au înştiinţat că nu-mi voi mai revedea prea curând sora şi ţinutul.

          Mai întâi am fost conduşi până la cinematograful Cultural, unde era un loc de adunare şi unde erau deja strânşi foarte mulţi oameni, şezând pe bagaje, stând culcaţi pe pături, deoarece scaunele erau toate scoase. În această sală ne-au ţinut o zi şi jumătate şi două nopţi, stând la lumină electrică; deja aceasta era o pedeapsă. La 18 ianuarie, dimineaţa la ora 5, am fost duşi cu autocamioane la gară. Acolo am fost încărcaţi în vagoane de vite cu ferestre închise, cu priciuri de lemn golite. După-masa la ora 17 porneam apoi în călătoria spre necunoscut. Deja la 12 ore după ce ne-au urcat în vagoane la Reşiţa, era greu, căci era o iarnă friguroasă, vagoanele nu erau încălzite, cu toate că o sobă de tablă era acolo; lemn însă nu era disponibil. Asta ne-a făcut să luăm drumul în serios.” (64) Transportarea acestor deportaţi s-a încheiat în lagărul Plast din regiunea Celeabinsk.

          Locuitoarea Helene Brezina din Reşiţa consemna: „Apoi a venit nefericita zi de 16 ianuarie 1945. La gară, trenul cu multe vagoane, plin de oameni, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi. Apoi, pe când trenul era pus în mişcare, au rămas în urmă multe inimi de mamă sângerânde, taţi, soţii, soţi şi copii, loviţi şi în profundă durere. Noi, cei care eram transportaţi şi duşi împotriva voinţei noastre în necunoscut, eram de asemenea cu o durere pe care n-am mai cunoscut-o niciodată şi chinuiţi din cauza despărţirii de dragii noştri şi de locurile familiare.” (65) Şi Helene Brezina făcea parte tot     dintr-un transport către lagărul sovietic de la Plast. Helene Zammer, deportată la Berezovsk, lângă Sverdlovsk, scria: „Eu sunt născută Schiller Helene, arestată la Reşiţa. Când am fost târâtă în Rusia, aveam 19 ani. Am stat acolo în intervalul 16 ianuarie 1945 – 24 decembrie 1949. Tatăl meu era în acelaşi transport, alături, însă era bolnav şi în acelaşi an a fost expediat înapoi.” (66)

          Peter Paul Walter îşi amintea: „La 10 ianuarie 1945 mergeam ca de obicei la serviciu. La ora 4 trebuia să fiu acolo. Deoarece locuiesc în Reşiţa în cartierul Stavila, plecam devreme de acasă şi eram la ora 4 la Şcoala de beton. Acolo m-au oprit doi soldaţi români şi m-au întrebat unde mă duc. Pe deasupra, au spus că nimeni în această zi nu merge la serviciu, şi m-au dus în clădirea Şcolii de beton. Eu eram primul arestat. Apoi a venit al doilea, domnul Komerzie, al treilea, cumnatul meu Wenzel, după aceea oameni aduşi în grupuri. După-masă a venit un ofiţer cu o listă, pe care ne-a citit-o, constatând cine era prezent. Erau opt persoane care nici nu erau pe listă, printre care şi eu. Acest ofiţer m-a chemat să merg cu el la Poliţie pentru a căuta cine mai este pe listă. Era ora 20,30, şi la acel moment nu mai era nimeni la Poliţie. După indicaţia ofiţerului, urma să rămân acolo peste noapte, însă eu l-am înduplecat să meargă împreună cu mine la mama mea, care nu locuia departe de Poliţie. Mama s-a bucurat mult văzându-mă, şi noi am rămas peste noapte acolo. Dimineaţa următoare ea a pregătit un mic dejun bun şi după aceea ne-am despărţit. Pe atunci încă nu credeam că era o despărţire pentru totdeauna, căci, când m-am întors acasă din Rusia, mama mea nu mai era în viaţă.

          Pe când ofiţerul mergea cu mine la Şcoala de beton, a constatat pe deasupra că eu însumi nu eram înscris pe nici o listă. Între timp, ofiţerii se amuzau cu băutură şi muzică, şi când eu am văzut că s-a făcut deja ora 20, mi-am închipuit că au uitat de mine.” (Bineînţeles că nu uitaseră, n.n.). (67)

          Locuitoarea Hermina Bălan (născută Mitterbach), răspunzând la întrebarea: „Care a fost cea mai nefericită zi din viaţa dumneavoastră?”, spunea: „Ziua de 5 ianuarie 1945. Nu aveam încă 18 ani şi atunci am fost ridicată de acasă pentru a fi deportată în fosta U.R.S.S. Până atunci fusesem un copil fericit, singură la părinţi. Noi auzisem zvonuri că nemţii din Reşiţa, de fapt din Banat, vor fi deportaţi, dar tatăl meu, care era un social-democrat convins, nu a crezut, el spunea că vor fi deportaţi doar cei cunoscuţi ca fascişti sau cu convingeri profasciste. Nu credea că ruşii vor îndrăzni să deporteze din România tineri nemţi nevinovaţi de ororile războiului. Şi totuşi, în ziua de 5 ianuarie 1945 m-au ridicat de acasă şi m-au închis împreună cu alţi nemţi reşiţeni în clădirea fostei şcoli MADOSZ, unde ne-au ţinut o săptămână. Aşa că părinţii au putut să-mi aducă haine şi mâncare multă, mai ales afumături de porc, să reziste la drum. Apoi ne-au urcat    într-un tren, în vagoane pentru animale.” (68)

          Drumul a decurs în condiţii absolut inumane. Karl Bereznyak, care a călătorit o lună şi cinci zile până la Berezovsk, povestea: „Din când în când, trenul a fost oprit, şi noi puteam coborî, aduce apă, să ne mişcăm etc. Dar eram păziţi cu severitate de soldaţi înarmaţi cu pistoale automate. Astfel mergea călătoria mai departe, până la faţa locului. La graniţa româno-rusă am fost urcaţi în vagoane de vite ruseşti. Aici, la graniţă, începea calea ferată cu ecartament lat. Când noi am întâlnit pe drum vagoane încărcate cu lemn sau scânduri, am putut să şterpelim material combustibil.” (69) Peter Paul Walter îşi amintea: „La 20 ianuarie 1945, am fost îmbarcaţi eu, cumnatul meu şi încă alţi mulţi oameni într-un tren de marfă care avea 50-60 de vagoane. Fiecare vagon avea în mijloc o sobă şi în podeaua vagonului era făcută o gaură, care pe deasupra slujea îndeplinirii nevoilor omeneşti. În călătorie eram aproape toţi veseli, atunci fiind suficiente alimente şi băuturi. După 36 de zile de călătorie, am ajuns în lagăr.” (70) Lagărul se numea Iss, fiind situat la 200 km distanţă de Munţii Ural. Iar Hermina Bălan spunea: „Eram cam 40-50 într-un vagon, numai tineri, fete şi băieţi, în vagonul în care am mers eu nu cred că au fost mai mult de trei familii. Până la Iaşi doar apă am avut voie să luăm din câte o gară, dar nu toţi puteam coborî, doar doi-trei care primeau voie să coboare, între soldaţi, ei aduceau apă pentru toţi şi, sigur, niciodată nu ajungea. La Iaşi ne-au scos din vagoane şi ne-au triat.” (71) Apoi au ajuns în lagărul Elenovka din Ucraina. Încheierea operaţiunilor de ridicare a avut loc în cea mai mare măsură la 1 februarie 1945. Ele au cuprins de multe ori şi români, ca şi alte naţionalităţi, pe lângă germani.

          Din relatările prezentate mai sus, rezultă că din Reşiţa au avut loc în mod sigur următoarele transporturi: la 12 ianuarie către lagărul Elenovka din Ucraina (Donbas), la 17 ianuarie către Berezovsk (lângă Sverdlovsk), la 18 ianuarie către Plast (regiunea Celeabinsk) şi la 20 ianuarie către Iss (la 200 km de Ural). Pe lângă aceste transporturi este însă foarte probabil să mai fi avut loc şi altele, nemenţionate aici.

          Cu toate că celor ridicaţi nu li s-a adus vreo acuzaţie concretă, selecţia fiind făcută numai pe criteriul apartenenţei etnice şi a vârstei avute în perioada arestărilor, germanilor le-au fost jefuite gospodăriile, iar după deportare a urmat pierderea proprietăţilor în urma reformei agrare şi a naţionalizărilor. Cei care au reuşit să supravieţuiască şi să se întoarcă acasă, şi-au găsit întreaga avere confiscată, inclusiv locuinţele, mulţi dintre ei nemaiavând nici măcar unde să se adăpostească. (72)

          În vara anului 1945, o parte din etnicii germani, care au reuşit să se salveze de această deportare în U.R.S.S., au fost internaţi în lagăre de muncă din România. Pretextele arestărilor au fost că persoanele respective au deţinut funcţii în Partidul Naţional Socialist German şi în Grupul Etnic German, că s-au înrolat în trupele S.S., în armata germană, ori că s-au opus reformei agrare din 1945. Ulterior, aceste măsuri au fost extinse şi asupra altor categorii de persoane. (73) Prin ordinul 34.376/1945, Ministerul de interne fixa criteriile de vârstă (adică aceleaşi: bărbaţii între 17-45 ani, femeile între 18-30 ani) şi priorităţile la internare în lagăre astfel: cei care    s-au sustras de la deportarea în U.R.S.S., care locuiau în România fără forme legale sau care au împlinit vârsta de 17, respectiv 18 ani, după luna mai 1945. În acest mod, au mai fost internaţi peste 10.000 de etnici germani în lagăre din România, printre care cele mai importante au fost: Târgu Jiu, Slobozia Veche, Oradea Mare, Văcăreşti, Mehedinţi şi Sighet. Alte lagăre mai mici, în care au fost deţinuţi etnicii germani, erau: Budinţi (judeţul Timiş), Drauţ (judeţul Arad), Crângaşi (judeţul Ilfov), Ciurel, Apărătorii Patriei, Ghencea şi Sanatoriul Brâncovenesc (Bucureşti), Turnu Măgurele. (74)

          Cea mai mare parte a germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică au rămas acolo până în anii 1948-1949, când au fost, în mare, repatriaţi. Grupuri mai mici de germani, care din cauza condiţiilor foarte grele în care trăiau, nu au mai putut să muncească, au fost repatriaţi mai devreme, începând chiar cu toamna anului 1945, când a revenit în România un prim transport. Un recensământ efectuat în 1948 şi un raport al Ministerului de interne din 1951 menţionau că se întorseseră din U.R.S.S., de la „munca de reconstrucţie”, aproximativ 40.000 de etnici germani. (75) Diferenţa dintre cei plecaţi şi cei întorşi se explică prin faptul că mulţi etnici germani, după punerea lor în libertate de către autorităţile sovietice, au fost transportaţi direct în zonele de ocupaţie sovietice din Germania sau Austria, s-au stabilit în U.R.S.S. sau au decedat în timpul deportării.

          Încă din vara lui 1945, comitetul regional Banat al Partidului Comunist Român a cerut organizaţiilor sale judeţene liste nominale „cu germani democraţi”  care se aflau pe atunci la muncă în Uniunea Sovietică. Comitetul judeţean Severin a stabilit numărul lor la 41, dintre care numai 26 erau germani propriu-zişi, restul fiind slovaci, cehi şi maghiari. Din judeţul Timiş-Torontal erau 53 de asemenea deportaţi, calificaţi democraţi. La 13 iunie 1946, comitetul judeţean P.C.R. Caraş comunica regionalei Banat că în ultimul timp veneau chiar români să intervină pentru readucerea acasă a germanilor deportaţi în U.R.S.S., care erau membri de partid, unii dintre ei chiar din perioada ilegalităţii. (76)

          Starea de spirit a populaţiei germane a continuat să fie foarte proastă şi în anii următori. De exemplu, prezentând în vara anului 1946 situaţia şvabilor din localitate, postul de jandarmi Pâncota din judeţul Arad arăta că majoritatea celor deportaţi în Uniunea Sovietică se mai aflau în continuare acolo, iar cei reveniţi erau toţi bolnavi şi muritori de foame, comentând că în curând toţi nemţii vor fi ridicaţi. (77) O altă notă, din 24 septembrie 1946, preciza: „În rândurile populaţiei germane circulă din ce în ce mai intens zvonul că în curând vor fi ridicate noi loturi de saşi şi şvabi, care vor fi trimişi la muncă în U.R.S.S. După o altă versiune, toată populaţia germană din ţară va fi transplantată în Germania. Motivul acestor zvonuri îl constituie faptul că organele poliţiei şi ale jandarmeriei au primit ordin să întocmească o situaţie nominală a cetăţenilor de origine germană, situaţie care ar fi fost cerută de Comisia Aliată de Control. Asemenea zvonuri au creat o stare de îngrijorare în rândurile saşilor şi a(le) şvabilor, care se aşteaptă din zi în zi la măsuri represive în contra lor.” (78)

          Nici cei repatriaţi nu erau puşi în libertate de autorităţile comuniste din România, decât cu mare greutate şi, ca în cazul de mai jos, numai la intervenţia expresă a guvernului în acest sens. La 4 februarie 1947, secretariatul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri îi transmitea secretarului general al Ministerului de interne, Avram Bunaciu, nota 30.067: „Conform dispoziţiunilor domnului prim-ministru, am onoare a vă ruga să binevoiţi a da dispoziţiuni telegrafice ca toţi cetăţenii români de origine etnică germană, înapoiaţi de la munca obligatorie în U.R.S.S. şi aflaţi actualmente în citadela din Timişoara (cca. 30-40), să fie imediat puşi în libertate. În viitor, niciun cetăţean român de origine etnică germană ce se înapoiază din U.R.S.S. nu va mai fi internat, ci dirijat direct spre domiciliul său, bineînţeles, cu excepţia acelora care ar fi contravenit faţă de legile ţării.” (79)

          La 22 decembrie 1947, locuitorul Mihai Glass din comuna Satchinez, judeţul Timiş-Torontal, îi scria ministrului de externe, Ana Pauker, arătându-i că fiul şi nepoata sa de 15 ani au murit în U.R.S.S., iar el, având 70 de ani, era „cu desăvârşire lipsit de mijloace de existenţă.” Dar el mai avea deportaţi din familie încă un fiu şi doi nepoţi, motiv pentru care scria: „Cu profund respect vă rog să binevoiţi a avea în vedere jertfele aduse şi starea mea disperată acum la bătrâneţe, deci vă rog să binevoiţi a interveni locului competent ca copiii şi nepoţii mei care mai sunt în viaţă şi sunt în străinătate să aibă posibilitatea a se reîntoarce în ţară, şi anume: Glass Ion, care se află: Germania zona sovietică, localitate Henningsleben/Thür, strada: Über Langensalza Hauptstrasse 18-2; Quintus Luiza, adresa: U.R.S.S., Lager 1028-3; Glass Iosif, adresa: Moscova Crucea Roşie, căsuţa poştală 280/1064.” (80)

          Din păcate, mulţi germani, în loc de a fi repatriaţi, au fost trimişi, cum am mai arătat, în Republica Democrată Germană şi Austria (zona sovietică). Un referat al inspectorilor Departamentului pentru problemele naţionalităţilor conlocuitoare al Consiliului de Miniştri din 1951 arăta: „O problemă spinoasă, care a fost semnalată fără a fi încă soluţionată, este aceea a repatrierii unui important număr de germani, foşti la muncile de reconstrucţie în U.R.S.S. şi repatriaţi de autorităţile sovietice în Austria şi Germania. Departamentul nostru a primit şi primeşte numeroase cereri prin care soţul întors în R.P.R. solicită repatrierea soţiei sale din Austria sau Germania, soţia cere repatrierea soţului, copiii cer repatrierea părinţilor etc.” (81) Astfel, se poate spune că acest veritabil calvar al deportărilor nu a luat, cu adevărat, niciodată sfârşit!

          După 50 de ani, la 14 octombrie 1995, a fost sfinţit monumentul ridicat întru cinstirea victimelor deportării în fosta U.R.S.S., amplasat la Reşiţa, în parcul „Cărăşana”. El este un monument unic în România, realizat în concepţia artistului plastic reşiţean Hans Stendl. (82) Pe acest monument se află următoarea inscripţie, în limbile română şi germană: „În amintirea victimelor deportării în Rusia 1945-1950”; „Zum Gedenken an die Opfer der Deportation nach Russland 1945-1950”. Totodată, pe el sunt gravate numele localităţilor în care au fost deportaţi germanii din România, care sunt următoarele: Berezovsk, Belaia Kalitva, Bulovinka, Celeabinsk, Cestakova, Djerjinsk, Dneprojinsk, Dnepropetrovsk, Dokuceaevsk, Elenovka, Enakevo, Frunze, Gorlovka, Hatepetovka, Irmino, Iss, Iunkom, Kadeevka, Kapitalnaia, Kopesk, Krasnoarmeisk, Krasnodar, Lenino, Makeevka, Nikolaev, Odesa, Pavlovskaia, Petrov Val, Plast, Romanka, Rostov, Sceglovka, Stalino, Sverdlovsk, Ufalei, Valkovo, Volodarka, Voroşilovgrad, Zaporoje. Acestea sunt locurile în care s-au consumat teribilele drame ale acelor ani întunecaţi. Dar, tot cu ocazia sfinţirii monumentului reşiţean, deputatul Forumului Democrat al Germanilor în Parlamentul României, Eberhard-Wolfgang Wittstock, a ţinut să precizeze: „Îmi pare rău că nu s-a spus de la tribună – pentru că marea majoritate a oamenilor nu ştiu – că minoritarii germani au fost deportaţi în Rusia la cererea explicită a Rusiei şi nu pentru că statul român a hotărât acest lucru! Este foarte important să se ştie că România nu a avut niciun amestec în deportarea germanilor!” (83)

 

 

 

 

Note:

1            „Ich weiß, daß du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht”. Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur – und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza”, Reşiţa, 1995, p. 7.

2            Ibidem, p. 8.

3            Mihály Fülöp, Al doilea război mondial s-a încheiat în 1990, în Magazin istoric, nr. 1/1996, p. 51.

4            Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, 1995, p. 239.

5            23 August 1944. Documente, vol. II, Bucureşti, 1984, p. 488.

6            „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 7.

7            Au fost publicate stenogramele integrale ale tratativelor armistiţiului: cea românească de Gheorghe Buzatu, în Românii în istoria universală, vol. III, 1, Iaşi, 1988, p. 773-785; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Iaşi, 1991, p. 259-271; Cristian Popişteanu, Moscova, 11-12 septembrie 1944. O minută românească a şedinţelor armistiţiului, în Magazin istoric, nr. 9-10/1992; cea britanică de Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 336-345.

8            Textul integral şi anexele în: Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 315-320; Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 274-279.

9            Despre germanii deportaţi din Ungaria se face referire şi în mărturiile culese de Doru Radosav, Donbas. O istorie deportată, Ravensburg, 1994, p. 69-70.

10        Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994, p. 7.

11        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România – o privire istorică, în Magazin istoric, nr. 1/1995, p. 56.

12        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 32.

13        Ibidem, p. 33.

14        Ibidem, p. 37-38.

15        Ibidem, p. 38-39.

16        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

17        Doru Radosav, op. cit., p. 19.

18        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 40.

19        Doru Radosav, op. cit., p. 15.

20        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 23.

21        Ibidem, p. 9.

22        Ibidem, p. 51-53.

23        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 8.

24        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 54.

25        Ibidem, p. 41.

26        Ibidem, p. 42.

27        Ibidem, p. 44.

28        Ibidem, p. 45.

29        Ibidem, p. 46.

30        Ibidem, p. 46-48.

31        Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, 1991, p. 255.

32        Ibidem.

33        Ibidem, p. 256.

34        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 50.

35        Dinu C. Giurescu, Februarie 1945. 300.000 de germani din România sub ameninţarea deportărilor sovietice, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 43.

36        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 119.

37        Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996, p. 402.

38        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 31.

39        Ibidem, p. 7-8.

40        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 224.

41        Ibidem, p. 226.

42        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

43        Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 120.

44        Doru Radosav, op. cit., p. 16.

45        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 21.

46        Victor Frunză, op. cit., p. 224-225.

47        Jean Nouzille, op. cit., p. 239-240.

48        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 56.

49        Ibidem, p. 60.

50        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 9.

51        Ibidem.

52        Ibidem, p. 9-10.

53        Ibidem, p. 10.

54        Ibidem.

55        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

56        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

57        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 10.

58        Doru Radosav, op. cit., p. 21.

59        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 65.

60        Ibidem, p. 83.

61        Ibidem, p. 69-70.

62        Ibidem, p. 71-74.

63        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

64        Ibidem, p. 39-40.

65        Ibidem, p. 57-58.

66        Ibidem, p. 69.

67        Ibidem, p. 76.

68        Timpul, Reşiţa, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

69        „Ich weiß, daß du mein Vater bist…”, p. 13.

70        Ibidem, p. 77.

71        Timpul, an. VIII, nr. 21 (1860), 27 ianuarie 1997, p. 4.

72        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 13.

73        Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 59.

74        Ibidem, p. 60.

75        Ibidem, p. 59.

76        Deportarea etnicilor germani din România…, p. 11-12.

77        Ibidem, p. 13.

78        Ibidem, p. 117.

79        Ibidem, p. 113.

80        Ibidem, p. 120.

81        Ibidem, p. 121.

82        Timpul, an. VI, nr. 205 (1488), 17 octombrie 1995, p. 3.

83        Ibidem.

 

 

 

 

 

Mircea Rusnac – Deportarea bănăţenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică

Defilare la Bocşa

„Lupta împotriva chiaburilor” a reprezentat o etapă obligatorie pentru staliniştii din România în mersul către o societate ideală din punctul lor de vedere, conform cu teoria marxist-leninistă, a egalităţii în sărăcie. De aceea, încă din momentul aplicării mult mediatizatei reforme agrare din 1945, a urmat un proces de diminuare a venitului particular în mediul sătesc. După acapararea integrală a puterii în stat şi transformarea României în democraţie populară de tip sovietic, asaltul împotriva ţăranilor înstăriţi a devenit prioritate generală. În septembrie 1948, liderul suprem al partidului-stat stalinist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, declara: „După reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă.” (1) În consecinţă, decretul nr. 83/1949 naţionaliza şi ceea ce se defineau atunci drept „proprietăţile moşiereşti nedivizate în urma reformei agrare din 1945.” (2)

                   Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care declanşa nefastul proces al colectivizării pământurilor, constata, în stil stalinist, „ascuţirea luptei de clasă dintre ţărănimea săracă şi mijlocaşă, pe de o parte, şi chiaburime, pe de altă parte.” (3) Cu acea ocazie, a fost adoptată şi hotărârea privind necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste în agricultură.” (4) Tot atunci, acelaşi Gheorghiu-Dej conchidea: „Trebuie să ne fie nouă înşine clar că, lovind în chiabur, vom întări alianţa noastră cu ţărănimea mijlocaşă şi cu cea săracă.” (5)

                   La 7 aprilie 1950, el adăuga: „Elementele chiabureşti, care îşi văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor şi însămânţărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor şi în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăştie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria şi intimida pe ţărani. În acţiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutaţi, mai ales în Ardeal, de elemente reacţionare ale clerului catolic şi de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste şi spioni anglo-americani.” (6) În câteva cuvinte, Gheorghiu-Dej sintetiza astfel întreaga concepţie stalinistă asupra ţărănimii, procopsită cu „colectări” şi „gospodării colective”, faţă de care nu se putea reacţiona decât cu riscul etichetelor de „legionari”, „fascişti” şi „spioni”!

                   Apoi a fost adoptată hotărârea Consiliului de miniştri (H.C.M.) nr. 1154 din 26 octombrie 1950, prin care era reglementat modul de mutare şi domiciliu în centrele urbane „prea populate”, (7) pentru ca nici orăşenii să nu se plângă că ar fi fost neglijaţi de binefacerile stalinismului!

                   Prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952 se specifica (în articolul VI) că „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza (…) hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezenţă nu mai este necesară acolo, ca şi strămutarea din localităţi a acelor persoane, care prin manifestările faţă de popor obstrucţionează construcţia socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate de pe teritoriul ţării.” (8) H.C.M. nr. 326/S din 27 august 1951 conţinea indicaţii în legătură cu înfiinţarea de noi localităţi, în care să fie aşezate familiile celor deportaţi din diferite regiuni ale ţării. (9) Procedeul deportării, intens utilizat în Uniunea Sovietică, era considerat şi de staliniştii autohtoni cel mai potrivit pentru rezolvarea „problemei chiabureşti”. Mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile, se înteţeau reacţiile de protest ale ţărănimii. De exemplu, în vara lui 1949 au avut loc răscoale ale ţăranilor din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării, ca şi a sistemului aberant de colectări. Ca represalii, o serie de participanţi la aceste mişcări au fost executaţi, iar alţii dislocaţi. (10)

                   Cam în aceeaşi perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a ţării mai era preocupată profund şi de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia! Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul groteşti. În raportul său, intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni, prezentat la consfătuirea Cominform-ului (Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti) din noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej atrăgea atenţia asupra pericolului infiltrării unor elemente duşmănoase în rândurile partidului: „Vigilenţa maselor trebuie să ia forme organizatorice. Trebuie să demascăm şi să stârpim în rândurile noastre elementele naţionaliste burgheze şi pe toţi agenţii imperialismului, sub orice formă s-ar ascunde.” (11) Iar într-o altă expunere în faţa activului de partid din 8 decembrie 1949 afirma: „Populaţia muncitoare sârbă, în întregul ei, trebuie să fie o forţă activă în lupta împotriva bandei de spioni şi asasini a lui Tito-Rankovici. Banda Tito-Rankovici caută să infiltreze în rândurile acestei populaţii pe agenţii ei plătiţi. Noi trebuie să obţinem ca poporul muncitor român şi naţionalităţile conlocuitoare, inclusiv populaţia muncitoare sârbă din R.P.R., să formeze un zid de nepătruns pentru agenţii criminalei clici de spioni şi asasini a lui Tito.” (12)

                   Ca urmare, numeroşi intelectuali şi fruntaşi ai sârbilor din România au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Procesul „trădătorilor şi spionilor titoişti”, judecat de Tribunalul militar din Bucureşti între 1-7 august 1950, s-a soldat cu trei condamnări la moarte (Djuro Basler, Nicola Milutinovici şi Vidosa Nedici) şi alte nouă condamnări variind de la muncă silnică pe viaţă la 3 ani închisoare corecţională (Miloş Todorov, Boşco Laţici, Bojidar Stanoievici, Milorad Adamov, Miladin Silin, Angelco Peiovici, Jiva Petrov, Svetomir Radosavlievici, Nicola Medici). (13) Pe lângă aceştia, au mai fost reprimaţi şi alţi fruntaşi sârbi: Bora Petrov, Milan Nicolici, Steva Petrov, Ivan Stamoran, Gioca Cnejev, Sima Ianoşev, Borislav Conici, Ioţa Sapungin, Milutin Sepeţan, Milutin Adnagi, Mladen Ilin, Costa Peici, Borislav Lala-Dobrin etc. (14)

                   Punctul comun al propagandei şi acţiunii împotriva chiaburilor şi a Iugoslaviei era Banatul. Aici exista o ţărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale ţării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive. „Teama de contaminare a populaţiei româneşti cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă, preciza Victor Frunză. Atunci, însă, frica şi suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.” (15)

                   În legătură cu locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca „unele categorii” de pe o fâşie de 25 km. de la graniţă să fie strămutate în interiorul ţării. (16) Liubomir Stepanov menţiona: „În primăvara anului 1951 a fost înteţită propaganda antititoistă în presă şi în cadrul organizaţiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranţă în rândul populaţiei. Concomitent, au fost efectuate şi verificările în teren, pentru identificarea persoanelor «suspecte», conform listelor întocmite. Şi, în fine, Hotărârea Ministerului afacerilor interne din 05.06.1951, pentru declanşarea acţiunii.” (17) În acelaşi timp, au fost concentrate mari efective militare, ale Securităţii, Miliţiei şi grănicerilor. Aproximativ 10.000 de soldaţi au blocat zona de frontieră, iar alţi circa 12.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost desemnaţi să execute operaţiunea de ridicare şi însoţire până la destinaţie a celor deportaţi. (18)

                   Spaţiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (judeţul Timiş) şi Gruia (judeţul Mehedinţi), acoperind un număr de 203 localităţi din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Cu locuitorii ridicaţi de aici au fost create 18 noi localităţi în Bărăgan. (19)

                   William Totok preciza: „Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forţe organizatorice şi administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele româneşti, activişti de partid şi de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate şi armată, funcţionari ai diferitelor ministere. Toată acţiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.” (20)

                   Conform unei directive strict secrete, trebuiau dislocate „pe o adâncime de 25 km.” lângă frontiera cu Iugoslavia trei „categorii de elemente periculoase”: în „prima categorie” intrau „cetăţenii statelor imperialiste şi ai Iugoslaviei, precum şi persoanele cărora aceste state nu le mai recunosc cetăţenia”, „funcţionarii epuraţi, militarii deblocaţi şi liberii profesionişti excluşi (…) care nu sunt originari din această zonă”. În categoria a doua intrau refugiaţii din Basarabia, macedonenii, „elementele care au făcut parte din unităţile germane S.S.”, titoiştii, contrabandiştii şi călăuzele pentru treceri frauduloase de frontieră, „rudele celor care au fugit din ţară” şi ale celor „care au ţinut sau ţin legătura cu bandiţii lichidaţi sau cei în curs de lichidare, precum şi cei care i-au sprijinit sub orice formă”, chiaburii şi cârciumarii, foştii comercianţi care au lucrat cu străinătatea, industriaşii şi moşierii. Din cea de-a treia categorie făceau parte foşti deţinuţi de drept comun care au săvârşit o infracţiune gravă („sabotaj economic, delapidare, tâlhărie”). (21)

                   Ca urmare, funcţionarii Ministerului de interne organizau în cel mai desăvârşit secret acţiunea de dislocare. Secretomania bolnăvicioasă a regimului, care se vedea în permanenţă înconjurat de „duşmani”, reali sau imaginari, s-a manifestat din plin şi în acest caz, în sensul că numai activiştii superiori de partid au fost informaţi în prealabil asupra hotărârii de a se „curăţa” zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. Cetăţenii vizaţi de deportare trebuiau luaţi prin surprindere, astfel încât întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în ziua cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de interne.

                        Organele de Securitate, cu ajutorul reţelei de informatori, aveau sarcina de a sonda în prealabil terenul, urmând a întocmi rapoarte amănunţite despre starea de spirit a populaţiei. Din ele rezulta extrem de clar că aproape întreaga populaţie a zonei de frontieră cu Iugoslavia a fost intimidată de măsurile represive anterioare deportărilor. Efectele psihologice nefaste ale arestărilor politice abuzive din perioada 1948-1951, potenţate de zvonuri lansate şi întreţinute conştient de autorităţi, au stârnit panică. Atmosfera de suspiciune generalizată a contribuit la anihilarea treptată a spiritului combativ, teama iraţională cuprinzând aproape întreaga populaţie a ţării.

                   La 14 mai 1951, generalul-maior Mihail Burcă, adjunct al ministrului afacerilor interne, emitea un ordin către Comandamentul trupelor de grăniceri, prin care dispunea transferarea (în intervalul 30 mai – 13 iunie) în imediata apropiere a zonei de frontieră a patru batalioane de şcoală regimentală, cu misiunea de a „bloca complet frontiera”. (22) Potrivit aceluiaşi plan, la „misiunea de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră” trebuiau să participe 11.066 de ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi soldaţi, selecţionaţi din 11 batalioane de Securitate-intervenţii, şcolile de ofiţeri de Securitate, trupele de grăniceri, Direcţia Generală Politică, şcolile regimentale din toate centrele de instrucţie-Securitate, cărora li s-au adăugat instructorii din Direcţia Generală Politică a M.A.I. (23)  Comandanţii unităţilor militare din raioanele de dislocare au fost numiţi prin ordine ale M.A.I. semnate de generalul-maior Mihail Burcă şi de generalul-maior Eremia Popescu, comandantul trupelor de Securitate. (24) Pentru o largă categorie de eventualităţi, prin planul respectiv militarii erau încurajaţi „să facă uz de arme”. (25)

                   Într-o Notă redactată de organele de Securitate pentru conducerea partidului, se menţiona faptul că în mai multe comune bănăţene vizate pentru viitoarele deportări, delegaţi ai Miliţiei au fost însărcinaţi să întocmească liste cu locuitorii satelor respective, stabilind şi categoriile „sociale” care urmau a fi deportate. Unii dintre delegaţii respectivi nu au fost informaţi asupra scopului acestor liste negre. Întocmirea listelor nominale   s-a desfăşurat pe parcursul unei săptămâni. În Nota amintită, redactată la 15 iunie 1951 (adică cu trei zile înaintea începerii dislocărilor), se sublinia faptul că „vizita acestor delegaţi a stârnit panică în rândurile populaţiei, comentându-se diferite zvonuri de deportări, ridicări etc.” Totodată, se constata faptul că „locuitorii germani interesaţi au pus întrebări acestor delegaţi, interesându-se ce scop au aceste investigaţii.” (26) Delegaţii nu erau nici ei prea bine instruiţi: „La unele familii, delegaţii au spus că este vorba de buletinele de identitate, la alţii în mod brutal au spus că vor vedea ei pe pielea lor proprie, deoarece nici naziştii n-au spus celor deportaţi unde vor fi duşi sau ce va fi cu ei.” (27) De asemenea, Nota Securităţii mai reţinea şi starea „agitată”, creată în cadrul minorităţii sârbe: „Oamenii care au fost vizitaţi umblând unul la altul, controlându-se reciproc ce a spus delegatul fiecăruia.” În continuare, Nota respectivă specifica: „În urma acestor consfătuiri, au ajuns la următoarele concluzii: se pregăteşte deportarea cetăţenilor sârbi şi a foştilor chiaburi germani expropriaţi (…). Că toţi cei verificaţi vor fi transportaţi la Canal, în special cei din zona de frontieră, întrucât sunt elemente periculoase, toate acestea în vederea unei campanii militare contra Iugoslaviei (…). Coloniştii basarabeni (…) vor fi trimişi în U.R.S.S. – Basarabia. De asemeni, se mai zvoneşte că (…) nu este exclus să fie trimişi la muncă în U.R.S.S. În legătură cu aceste zvonuri, se mai discută că în toate gările C.F.R. sunt linii (de) câte 10-20 vagoane închise care staţionează în aceste gări câte 10-15 zile, şefii de staţii neştiind scopul acestor staţionări, menţionând că sunt pentru «trimis la destinaţie», comentându-se că aceste vagoane sunt la dispoziţia organelor de Miliţie spre a servi la deportarea şi evacuarea oamenilor de neîncredere din aceste comune.” (28)

                   Din cauza acestor zvonuri lansate intenţionat, unii locuitori încercau să se salveze în ultimul moment, fapt menţionat şi în această Notă astfel: „Locuitorii din comuna Variaş, de origine germană şi sârbă, s-au consfătuit între ei, ajungând la convingerea că deportarea lor este iminentă şi pentru aceasta ei se pregătesc cu aprovizionarea cu alimente şi îmbrăcăminte, aşteptând ridicarea lor în mod surprinzător. Unii chiar caută să călătorească în Ardealul de Nord, pentru a se sustrage evenimentelor. Alţii caută să plaseze copiii lor în satele dimprejur, la rudele mai îndepărtate. Tineretul sârb este preocupat de mersul acestor evenimente, cu gândul de a trece clandestin în Iugoslavia (…). În urma acestor agitaţii, chiar în rândurile tineretului german s-a propagat această acţiune, invitându-i şi pe aceştia la fugă, spunându-le că în Iugoslavia de astăzi germanii sunt ocrotiţi, în special cei ce vin din România.” (29)

                   Tot cu trei zile înaintea declanşării deportărilor, M.A.I. a emis trupelor de grăniceri „ordinul de intrare în dispozitiv” şi închiderea totală a frontierei. (30) M.A.I. făcea şi instructajul echipelor care urmau să se ocupe direct de efectuarea dislocărilor şi de inventarierea şi „conservarea bunurilor cumpărate şi rămase de la cei dislocaţi.” (31) În acest scop, la regionala P.M.R. din Timişoara au fost convocaţi „toţi activiştii regionalei de partid şi câţiva membri de partid din întreprinderi şi instituţii”, cărora primul secretar Isac Martin şi activistul din comitetul central Feliceanu le-au făcut „un instructaj” pentru „acţiunea ce urma să fie aplicată”. (32)

                   Dintr-un Raport informativ din 2 iulie 1951 „despre felul cum a decurs acţiunea de mutare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră a Iugoslaviei” reieşea că „din data când a fost comunicat scopul acţiunii, n-a mai avut nevoie (sic!) nimeni să părăsească sediul regionalei de partid, pentru a putea păstra conspirativitatea acţiunii.” (33) Mai departe, în Raport se spunea: „După ce s-a făcut repartizarea, tovarăşii delegaţi” au plecat „în comuna sau satul unde a fost numit din partea regionalei de partid, fiindui (sic!) pus la dispoziţie un camion, hrană rece, precum şi 1000 lei.” (34)

                   Grupurile stabilite pentru aplicarea operaţiunii-fulger erau sub controlul direct al regionalei de partid din fiecare dintre zonele în care urmau să fie puse în practică măsurile de ridicare. Executarea operaţiunii era supravegheată îndeaproape de membrii comisiei centrale de la Bucureşti, condusă de viitorul ministru de interne, Alexandru Drăghici, şi formată din cinci persoane (Marin Jianu, general-maior Mihail Burcă, general-locotenent de Miliţie Pavel Cristescu, general-maior de Securitate Vladimir Mazuru şi el). (35) Drăghici a supravegheat de la Timişoara întreaga desfăşurare. Cu toate că „trebuie arătat că din interesele superioare de stat trebuie să fie ţinut secret (sic!) pregătirea acţiunii”, precum s-a exprimat Drăghici potrivit Stenogramei şedinţei de la regionala de partid din Timişoara, din 19 iunie 1951, defecţiunile administrative şi politice neprevăzute au pricinuit victimelor suferinţe fără margini. (36)

                   Un prim Plan de evacuare din zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. a unor elemente periculoase prin prezenţa lor în această zonă a fost întocmit încă de la 14 noiembrie 1950. El propunea aşezarea „elementelor duşmănoase” care urmau a fi dislocate pe o arie largă, cuprinzând localităţi din regiunile Dolj, Argeş, Teleorman, Bucureşti, Buzău, Stalin, Cluj şi Hunedoara. (37) Ideea Bărăganului se vede că a apărut ulterior în minţile conducătorilor de partid şi de stat!

                   În noaptea de 17-18 iunie 1951, forţele staţionate în localităţile prevăzute trebuiau să treacă urgent la executarea acţiunii, care trebuia, după cum s-a văzut, să se încheie în cel mult 48 de ore. În acest scop, au fost stabilite 12 raioane, dintre care şapte în Banat (Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj) şi cinci în Oltenia (Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju Mare şi Pleniţa).

                   Despre modul cum s-au desfăşurat operaţiunile de ridicare a cetăţenilor din fiecare localitate vizată, există la ora actuală numeroase mărturii ale supravieţuitorilor, culese de o serie de inimoşi cercetători ai problemei. În continuare, beneficiind de rezultatele lăudabilelor strădanii ale acestora, vom prezenta pe scurt situaţia din 32 de localităţi bănăţene, enumerate în ordine alfabetică.

Belobreşca

                   Radenco Raichici: „Ei, după miezul nopţii, au venit şi au bătut în geamurile de la stradă şi au întrebat… iar eu ascult, de fapt ascultam eu şi unul Coda, un activist de la Socol… că am şi băut după meci, că era sărbătoare. Când îmi spune: «ăştia întreabă de tine». Şi ne pomenim că bat la uşă. Era un ofiţer de la grăniceri şi şeful postului din Belobreşca. Au venit după mine la Radimna. Pe ai mei de acasă i-au ridicat şi apoi au venit după mine (…). Atunci am venit la Belobreşca drept la postul de Miliţie. Acolo dormeau pe jos toţi cei pe care i-au găsit prin sat. Pe toţi i-au înghesuit aici. Erau din Câmpia, din Zlatiţa. Apoi şeful (de post, n.n.) a mers cu mine până la părinţii mei. Ei erau deja cu bagajele făcute, iar în faţa casei e postată o santinelă (…). Nu puteam să luăm nimic. Ne-au dat un camion mic, un «Molotov», şi Bojana aceea care locuia la noi şi-a încărcat şi ea din lucrurile sale, cum am pus şi noi lucrurile noastre.” (38)

Beregsău Mare

                        Simion Belmustaţă: „Noaptea… c-am aşteptat, văzând armata încadrată în comună, am plecat, am fost fugit şi-am tras acasă la ora unu şi după ce-am ajuns acasă ne-am sculat, am stat de vorbă şi-am aşteptat, că     n-am ştiut ce se întâmplă, cum ne duce, pe unu, pe capii de familie sau pe toţi? La un moment dat, pe la două, două şi jumătate se aude pas. Arma cu baioneta pe ea şi am văzut că era unu înapoi de noi şi i-o lăsat acolo şi a venit aici. Erau militari şi un fel. Pe toţi ne-o adunat: cine face parte din familia asta? Ne-o băgat în cameră, ne-o-nchis şi ne-o spus ordinele: că veţi fi ridicaţi şi deportaţi de pe locurile astea. Atât am întrebat, că unu singur, doi, ăi tineri sau?… «Nu! toată familia!» Când am auzit că toată familia, parcă o fost mai uşoară plecarea, că plecăm toţi.

                   Şi care i-or adus pe străinii ăştia, care ne-or dat dispoziţiile de plecare, s-or adăpostit în stradă, după rugi, după pomi, ca să nu-i cunosc, dar erau localnici. Nu am văzut, că nu am mai fost curios să văd, dar atâta, ne-o lăsat câte-un soldat în permanenţă-n curte, să nu luăm legătura cu alţii şi să ne împachetăm ce ne-o dat instrucţiuni şi să ne pregătim, că vor veni căruţe şi ne vor duce la gară. La gară deja era – cam cu două-trei zile-nainte – garnitura de vagoane, de vite, nu vagoane. La care ni s-o pus la dispoziţie un vagon şi-acolo bagă ce poţi şi ce crezi că-i mai important. O trebuit sub ameninţare şi sub forţa lor să facem acest lucru.” (39)

Beregsău Mic

                   Milan Popov: „Pe la ora trei după miezul nopţii, loviturile sălbatice în uşă şi în geamuri au adus nelinişte în casa noastră. L-am trezit pe tata ca să le deschidă. Şi imediat mi-am dat seama ce se întâmplă. În sâmbăta aceea, B.B.C. a presupus posibilitatea luării unor măsuri aspre împotriva aşa-numitelor «elemente reacţionare» şi iată, s-a adeverit, dar nu ştiam nimic cum ne va fi soarta viitoare.

                   Când au intrat înăuntru – şi erau ei şase – mama lor, erau cu armele pregătite să tragă. Au început imediat să facă apelul, să ceară buletinele de identitate, iar apoi ne-au citit «pricazul» potrivit căruia trebuia ca în decurs de trei ore să ne facem bagaje cu cele mai necesare lucruri şi să fim pregătiţi de plecare. Am început să ţipăm şi să ne învârtim prin casă de parcă ne-am fi pierdut minţile. De nimic nu ne mai ardea. Când au venit să ne ducă la tren, am rămas uimiţi. Nu ne-am făcut bagaje nici cât să putem umple o căruţă. Iar în urma noastră rămânea o avere întreagă. Ne-au zis: «Ce faceţi, oamenilor, e chinul vostru, mai luaţi că cine ştie unde vă vor duce, Siberia e departe!»” (40)

Berlişte

                   Ion Micşa: „Pe la trei m-am sculat să iau un tren la 5. Când deschid poarta, un soldat (…). Între timp au ajuns şi socrii şi atunci mi-au spus: «Decizia Ministerului de interne, nr. 200, în termen de trei ore părăsiţi domiciliul, mai aveţi dreptul să luaţi o vacă, doi cai, o căruţă şi ce mai încape în vagon» (…). Noi ne-am pierdut, eram dezorientaţi toţi, nu ştiam pe ce să punem mâna, îndată s-a făcut şi ziuă (…). Am avut noroc c-am adunat în căruţă mâncare şi haine, însă restul a rămas acasă, animale, oi şi vaci…” (41)

Beşenova Nouă

                   Iosif Schäfer: „Şi atunci, într-o zi, dimineaţa cam pe la ora 3 a bătut la fereastră. Cine e? Am deschis. A fost armata şi Miliţia. Şi a spus să vă pregătiţi, că-n timp de 3 ore… puteţi lua ce doriţi, dar în timp de 2 sau 3 ore să fiţi gata pregătiţi, că veţi pleca din sat. Unde? Nu ne-au spus (…). Şi-atuncea au fost aicea. Bunică-meu când deschidea oblonu ca să vadă ce se petrece aicea, ziceau că trage dacă nu închide oblonu.” (42)

Bobda

                        Gligor Talianu: „În ziua de Rusalii, era rugă la noi în sat, şi a doua zi, lunea. Am trăit bine cu secretarul politic de la noi din sat, că la fratele lui eu eram, cum să spun, givăr, copiii mei o ţineau pe mireasa de mână pe la cununie, ştii? Ne ţineam ceva aşa, apropiaţi unu de altu. Şi ăla mă cheamă de la horă, să-mi spună: «Du-te acasă, nu mai sta!» – «De ce?» – «La noapte te ridică.» – «Da, zic, cum? Numa pe mine singur sau pe toţi?» – «Nu-ţi spun nimic, du-te, te rânduie şi-ţi vezi de treabă, da nu spui la nimeni nimica, că eu ţi-am spus.» Bine. Iau pe nevasta, spun haideţi acasă, că uite ce mi-o spus. Lasă, că nu se poate treaba asta. Bine.

                   Dar zvonu s-o împânzit prin sat. Na, vin acasă, ne rânduim totuşi, nu mai am pace în suflet, dacă mi-o spus ăsta, că-i secretaru politic, mi-am dat seama că tot o să se întâmple ceva. Gata, mă duc acasă, ce să-ţi spun, nu mai puteam să dormim nimica. La ora 9 auzim câinii că latră. Şi totuşi, copilul meu o adus doi băieţi la rugă la noi la şcoală, elevi care-or fost cu el, de la Gătaia. Şi când mă uit, la geam îi un soldat, la uşă îi alt soldat, în capu grădinii îi altu.

                   Şi-o dată bate la uşă şi spune: «mâinile sus! » – către mine. «Eşti arestat!» Da eu spun, copile, nu te supăra, bine c-ai venit, că eu nu sunt periculos. Zic, bine că m-ai scăpat, că n-am mai fost în stare să dau cote, nu am mai putut să rezist. N-am mai avut, în loc de grâu, semănam orz (…).«Veţi fi dizlocaţi. Ai dreptu la un porc de 30 de kilograme şi şase găini şi un cocoş» (…).

                   Atunci ce-am făcut? Ne-am ortăcit doi vecini, am băgat caii, nutreţu, căruţele într-un vagon şi-ntr-un vagon noi, ţoalele şi-aşa o mers treaba (…).

                   Am plecat de-acasă cu soţia şi doi copii, băiatu clasa a patra de liceu şi fata clasa a treia de liceu. Fata nu era acasă când au venit să ne ridice. Au vrut să o ţină la bătrâni camuflată, dar după un timp au adus-o şi pe ea acolo.” (43)

Câmpia

                        Goriţa Vucu: „Noi nu am ştiut. Ăştia au fost la noi la cină. Şi   s-au dus acasă. Numai ce am încuiat poarta, că au şi început să bată. Aceiaşi care au fost la cină. Era noapte şi nu am vrut să deschidem, aveam copil mic, încă nebotezat, şi nu vroiam să deschidem noaptea… Că aşa era înainte: nu e bine să deschizi poarta în toiul nopţii. În cele din urmă a trebuit bunicul, fie iertat, să se scoale şi să deschidă. Armata a venit când a ieşit bunicul. Ne spun: «Să nu faceţi gălăgie, să fiţi pregătiţi, peste 10 ore plecaţi la Feteşti şi cum lăsaţi aici, aşa găsiţi acolo.»

                   Noi am început să plângem… Era o arşiţă mare, în drum ni s-au prăpădit caii (…). După ce ne-au dat afară din casă, bunica s-a întors să ia şi copaia. Iar ei stau aici în prag. Ne-au rămas şunci, ne-a rămas butoiul cu vin, iar ei stau în prag şi beau şi taie şuncă, şi mănâncă, dar nu armata, ci ăştia ai noştri (…). Se veseleau deja (…). Soţul meu a vrut să ducă un sac de grâu, să-l pună în căruţă: «Haide, grăbeşte-te, nu te mişca aşa de încet», şi l-au împins, şi a căzut în stradă cu sacul în spinare, a căzut şi şi-a rupt piciorul… Am avut vaci, cai, mânji, 18 oi, porci graşi, toate au rămas acasă. Apoi grâul, făina, că aveam o ladă mare plină cu făină, toate au rămas. Da noi nu eram nici un fel de chiaburi, toate le-am adunat cu munca noastră, cu sudoarea noastră.” (44)

Cenei

 Svetislav Scheuşan: „A doua zi de Rusalii 1951 au venit la ora 3 noaptea soldaţii înarmaţi, urmaţi de nişte civili, şi ne-au spus să ne împachetăm lucrurile şi să fim pregătiţi, că vor veni să ne ducă la gară (…). Erau mulţi militari aici. Au venit de au înconjurat satul meu, Ceneiul. În plânsetul şi vaietele părinţilor, ne-am împachetat. Ne-au dat voie să luăm cu noi 2 cai, o vacă şi nişte mobilă. Fiecare familie a primit câte un vagon de vite, în care la stânga erau vitele, iar la dreapta noi.” (45)

Periţa Plavoşin: „Ca flăcău am plecat şi eu cu o seară înainte şi am văzut… că au venit, că se adună armata… dar nu ştiam despre ce e vorba… Pe la miezul nopţii vin la uşă, dar eu aveam nişte câini periculoşi, am ieşit cu furcile: căpitanul a intrat înăuntru, era cu pistol: Domnu’ căpitan, vă rog frumos, nu suntem criminali… Şi… în timp de patru ore să fiţi pregătiţi!” (46)

Stoianca Pantici: „Au venit în a doua zi de Rusalii, noaptea, şi băteau la uşă. Când ne-am sculat, am fost întâmpinaţi cu arme… Ne-au ridicat pe toţi: pe mine, şi pe Pera, soţul, şi doi copii, pe Ivan şi pe Ivanca, dar şi pe Miloş şi pe soţia, tata şi mama. A cincea casă de noi locuiau socrul şi soacra, Pantici Iova, Daniţa, Olga şi Zlatiborca, şi pe ei i-au ridicat (…). Ne-au postat un soldat în curte să ne păzească. Nu era om rău. Ne-au spus că vom primi un vagon ca să ne aşezăm mobila, vitele, tot ce dorim. Cu socrul meu împreună am hotărât ca în vagonul lor să punem şi vaca lor, şi vaca noastră.” (47)

Arcadie Diaconu: „Ei în timpul ăsta au băgat 4 căruţe în curte, să punem tot ce avem. Apăi, un an de căsătorie, mobilă de bucătărie nouă, am lăsat-o, dormitoru l-am luat; dormitoru şi cărucioru şi ce mai iacătă, că cine-avea atunci provizii, că să ai tu… că era de toate! Şi tocmai pe la ora 12 noaptea, toţi, nevasta plângea. Rodica (fiica sa, n.n.), ce să mai spun, nici nu avea un an, dormea…” (48)

Checea

Mara Pantin: „A doua zi de Rusalii, în data de 18 iunie 1951, când e hramul bisericesc la Checea, unde am trăit, ne-au trezit din somn loviturile din poarta casei. A năvălit peste noi un ofiţer şi ne-a ordonat să ne îmbrăcăm. Apoi a tăiat o jumătate dintr-o pâine şi o bucată de şuncă şi ne-a spus că putem lua cu noi doar aceste lucruri (…). I-am cerut voie miliţianului, care venise între timp, să iau măcar o sticlă cu apă pentru copii, dar nu mi-a permis. Spune: noi nu avem voie nimic.” (49)

Franio Mixici: „Ţin bine minte. A fost de 18 iunie 1951. Nu ştiam nimic. Când ne-am trezit, pe la ora 3 dimineaţa, am observat că în faţa porţii stă un soldat cu baioneta la armă. Şi el era un pic speriat. A venit miliţianul şi ne-a zis: Împachetaţi-vă! Aveţi trei ore la dispoziţie. Încărcaţi în căruţă ce puteţi. Trebuie să părăsiţi casa voastră! În gară vă aşteaptă vagoane pentru vite.” (50)

Elena Milosav: „Şi-o dată cu patu de armă o bătut aicea-n uşă, solid o bătut şi tata s-a sculat şi-a venit să deschidă uşa şi eu am deschis geamu aicea, şi-aveam nişte fotolii aşa de paie, de antreu. Când, am auzit  că-n patru oare trebuie să vă-mbarcaţi la tren. Şi ce-avem voie să ducem? Spune: dacă duceţi animale, doi cai, nu mai duceţi altceva nimica, aşa. Haine puteţi să duceţi, dar păsări, vacă nu! Şi spune, ce-ncape-ntr-o căruţă şi fân pentru circa douăşpe zile de drum. Na, am zis, ca germanii la Rusia plecăm (…).

Na şi-atuncea, repede, tata o spus, lemn nimic nu luaţi, numai haine, c-o s-avem nevoie de haine. Şi-aşa am adunat haine, ce-am adunat, cu haine de schimb, cu asta am plecat (…).

Şi în timpu ăsta cât am fost acasă, au venit trei, aşa-zisă, o comisie. Şi tata o fost aşa nervos şi nu ştiu ce le-o spus şi ăştia se luau aşa după mine şi unde vă duceţi şi ce mai aveţi şi ăştia cred că aşteptau să primească ceva. Şi eu am spus nu ştiu, dacă nu ştiţi dumneavoastră unde ne duce, eu de unde să ştiu? (…).

La gară au spus că pentru fiecare familie se dă un vagon şi acolo n-au fost aşa. Au pus caii, s-au hotărât checenii, caii laolaltă, vacile la alta şi familiile aşa împreună, să nu fie cu caii, aşa. Şi o noapte am dormit aicea la gară, chiar unde se încarcă animale, acolo sus, ne-am aşezat. Şi mâine-zi seara am plecat din Checea. Şi asta mi-a fost aşa impresionant, când am ieşit afară din comună cu trenu, checenii din capătu ăla de sat, stăteau aşa jos, parcă erau oi, cu căciuli, aşa ceva, în cap şi spuneau «drum bun, mă rog, checeni dragi, unde vă duceţi?!»” (51)

Ciacova

Cornelia Fiat: „La data de 18 iunie am avut trei ani şi jumătate. Am încercat să ies în curte şi soldatul nu m-a lăsat. Cu arma m-a întors înapoi (…). Mi-aduc aminte de gară. Este acolo un braţ al Timişului Mort. S-au format mai multe garnituri, din tot Timişul. Din Ciacova la plecare am fost îmbarcaţi într-un bouvagon. Am fost trei familii, părinţii şi bunicii din ambele părţi.” (52)

Ciuchici

Maria Mărilă: „În anul 1951, în ziua de 17 iunie, în ziua întâi de Rusalii, am văzut multă Securitate în faţa… zisului Sfat popular – c-aşa s-o spus înainte – şi lumea s-o întrebat că ce-i cu atâta armată şi Securitate şi Miliţie, ce-or vrea să facă? (…) Şi ne-or spus, în două ore să vă pregătiţi, veţi fi mutaţi în altă regiune şi-o să căpătaţi case ca aici. Şi ne-or dat carul nostru şi încă o căruţă. Da ce puteai să iei în două căruţe? Şi bani cât de mulţi, zice, dac-aveţi! (…) Da câte lucruri ne-or rămas acasă, de care-am fi avut trebuinţă acolo!

Şi când o fost aşa pe la 12, atunci or spus: «Acuma plecarea!» O mobilă am luat, care-o fost mai slabă, doi boi am luat, vacă-am luat şi un purcel. Restul am lăsat: 3 porci acasă, am lăsat oi, am lăsat miei, am lăsat raţe… ca tot omu.

Când am ajuns în faţa Sfatului, ce să vă spun? Lume multă! Tot satul o fost adunat acolo. Şi prieteni, şi neamuri, şi duşmani, vorba aia, că mulţi s-or fi bucurat. Toţi or fost adunaţi şi-atunci am plecat cu carele pe drum. Şi-atuncea ne-or petrecut. Dădea Miliţia în ei, dar ei totuşi ne-or petrecut.” (53)

Ion Jurcă: „În 1951, or venit la data de 18 iunie, la ora 4 dimineaţa, în ziua doua de Rusalii, şi-au bătut la poartă. Da atâta au bătut de tare, de-ai crezut că sparg casa (…). Şi zic: «Dă-le drumu!» – zic eu către soacră-mea. (Ştiaţi cine sunt?) – Nu, nu ştiam, da-mi închipuiam, că se vorbea ceva, da nu se ştia nimic precis, că ne deportează, că se face război cu Iugoslavia, că veneau trupe aicea în ziua doua de Rusalii. În ziua întâi de Rusalii era mare mişcare de miliţieni, de securişti pe-aicea. Şi-atunci am văzut c-o intrat un miliţian şi cu doi soldaţi, securişti (…). Şi atunci or scos o hârtie şi-or început să citească: «În baza ordinului M.A.I. nr. … nu-mi amintesc care… atât d-ta, cât şi familia d-tale, în termen de trei ore, veţi părăsi această casă! Şi vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cai, căruţă, mâncare, alimente, îmbrăcăminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!»

Îţi închipui, dintr-o casă cât a fost de mare! O rămas casa-ntreagă mobilată, am început a plânge toţi, nu ştiam ce să facem, nu ştiam pe ce să punem mâna, ce să-ţi iai, ori haine, ori mâncare, ori animale. O fost casa plină cu de toate, băutură, cocine cu vite, ca la omu gospodar.

Nu era voie să intre nimeni în curte să te ajute. Până la urmă or năvălit oamenii să ne ajute. Şi pe la ora două după-masă, trei abia, or deschis porţile, am ieşit cu căruţa, cu cai, cu vacă după căruţă şi mai nişte oameni în căruţă, ne-or dus până la gară la Răcăjdia. Şi-acolo ne-or lăsat şi-or venit acasă şi noi am rămas acolo.” (54)

Mărioara Boţoc: „Am plecat pe Bărăgan atunci cu fetiţa mică, nu avea nici doi ani împliniţi. Şi când or venit dimineaţa atuncea să ne spună că trebuie în timp de două ore să părăsim locuinţa, ea o dormit, fata, şi s-o speriat şi de cum s-o speriat atuncea, tot timpul a tot ţipat, a tot plâns. Că s-o speriat de atâta lume, de atâţia, cum or sculat-o. Şi-atuncea ne-am apucat, plângând şi necăjindu-ne, ne-am apucat şi-am adunat ce-am putut de prin casă. Să punem într-o căruţă o casă?

Cam puţin am putut să luăm. Şi-apăi atunci, când am plecat, după  ce-am ieşit în stradă, ne-o mai dat o căruţă, ne-o mai trimis de la Sfat o căruţă, să punem câte ceva în ea. Şi-am pus hainele, le-am legat într-o poneavă, le-am aruncat acolo şi le-am aruncat în căruţă toate grămadă. Şi-am ieşit în stradă şi-am stat până după-masă, când am plecat la gară, la Răcăjdia. Ş-acolo am stat de luni şi până joi, în gară, în izlaz, acolo.” (55)

Clopodia

Viorica Henţ: „Şi noaptea la ora 12, 12 jumătate, aşa, ne-am trezit o dată c-o năvălit în casă. Era armată, era Miliţie şi era câţiva civili care-or strigat: «Ieşiţi afară, bandiţilor, în numele legii sunteţi arestaţi.» Era plină curtea cu soldaţi cu baionetă pe arme… «Să ştiţi, în două ore să        vă-mpachetaţi şi… plecarea.»

Bătrânii, săracii, or fost speriaţi, asta n-a fost chiar aşa de uşor, după o viaţă ce-ai adunat şi în 2 ore te pui ca să poţi să pleci. Şi or adunat ce s-o putut, dar să ştiţi că am fost numai sub baionetă. Oriunde mergeau, soldaţii mergeau după ei (…).

Or adunat ce-or putut şi ne-am împachetat (…). Ne-o dus, ne-a urcat în vagon, la gară, după care noaptea, pe la 10-11, am plecat.” (56)

Comloşu Mare

Dora Sarafoleanu: „Aveam atunci 8 ani. Veneam fericită acasă de la prima mea serbare şcolară, fericită că luasem premiul întâi. Dar, în afară de mine, nimeni nu mai era vesel. În curtea noastră era adunată o mulţime de oameni: prietenii tatălui meu, rubedeniile noastre. Şi cu toţii discutau îngrijoraţi despre garniturile de vagoane de marfă care sosiseră în gară. La fel despre trupele de soldaţi sosiţi de curând. S-a ordonat că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Era în prima zi de Rusalii, la 17 iunie 1951. În noaptea aceea a început groaza deportării. Casa noastră a fost înconjurată de soldaţi şi de miliţieni. Eram cu toţii speriaţi, iar noi, copiii, ne lipeam de mama. Pentru prima oară am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. A început calvarul supravieţuirii disperate. Cu lucrurile pe care le-am adunat în pripă şi cum s-a nimerit în clipele acelea de restrişte, am părăsit frumoasa noastră casă însoţiţi de bocetele celorlalţi membri ai familiei şi o bucurie ascunsă a celor care ştiau ce este lupta de clasă.” (57)

Diniaş

Zdravco Stoianov: „În casa părintească de la Diniaş a năvălit la ora 3 în dimineaţa zilei de 18 iunie 1951 un miliţian înarmat şi, citindu-ne legea, ne-a comunicat că suntem desemnaţi pentru strămutarea într-o direcţie necunoscută! Aveam la dispoziţie trei ore ca să ne pregătim şi să împachetăm tot ce poate să încapă într-o căruţă. Aruncând o privire spre mine, care eram deja îmbrăcat, i-a spus soldatului să tragă dacă încerc să fug.” (58)

Budimca Mircov: „După anunţul autorităţilor, că vom fi deportaţi, copiii au început să plângă. Unul îmi zice: ia-mi pătuţul, să am unde dormi acolo. Altul cere să luăm cu noi duna, să aibă cu ce se înveli. Tuturor le-au permis câte 2-3 căruţe, iar nouă ne-au ordonat doar o căruţă cu lucruri. Ce putea încape într-o căruţă pentru a ajunge pentru cei şase membri ai familiei? Am lăsat o gospodărie bogată: doi cai, paisprezece porci, trei viţele, o mulţime de găini (…).” (59)

Ivan Mircov: „Îmi aduc aminte că era într-o luni dimineaţa, era forfotă în familie pentru că au apărut miliţienii, şi erau… plânsete. Plânsete grele ale mamei, ale bunicii şi ale surorii care e cu 3 ani mai mare decât mine. Nu ştiau cum să se descurce, pentru că li s-a ordonat ca în 2 ore să iasă din casă. Din dimineaţa aceea, când plecam, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte, ceea ce nu voi uita niciodată şi nu puteam să-i pătrund semnificaţia este un gest. Deci, pe când plecam de acasă, bunicul meu s-a întors din drum şi a început să sărute casa şi pământul din faţa casei şi am mai văzut că a rupt nişte hârtii. Abia mai târziu am înţeles ce a fost asta.” (60)

Ivanca Cirin: „După câte cunoaşteţi, s-a întâmplat la 18 iunie 1951, ora 2 dimineaţa, adică a doua zi de Rusalii. Am fost obligaţi ca în 2 ore să fim pregătiţi să ne părăsim casa. În groaza aceea, pe moment, nu aveam nevoie de nimic. Dumnezeu ne-a dat, însă, putere, şi am început în fine să ne împachetăm, dar luând fără vreo noimă din cele ce se aflau în faţa noastră. Soldaţii ne priveau cu milă şi au dat să ne ajute, spunându-ne şi faptul că putem lua tot ce dorim, pentru că acolo unde ne duc, casele sunt goale şi orice lucru ne va fi de folos. Noi nu-i credeam, eram siguri că ne vor duce în Siberia, că tot efortul este în zadar, dar am fost împachetaţi, lucrurile ne-au fost puse în căruţa noastră…” (61)

Divici

Jivca Mateiaşevici: „Erau Rusaliile. Ne-o luat noaptea. O venit armata, Miliţia, tăţi la uşă băteau să deschidem. Lu tata îi era frică să deschidă (…). Ei, însă, au scos poarta din ţâţâni şi au intrat cu forţa. Şi atunci l-or înjurat şi l-or ocărât şi armata, şi Miliţia. Unii de jos, unii de sus: De ce nu te-ai sculat? Îl înjurau de mamă, i-au zis că-i chiabur şi câte şi mai câte nu i-au zis. Şi i-au spus să se pregătească, pentru că toţi plecăm din casă.

Ne-am pregătit, deci. Şi ne-au adus căruţe cu boi, şi când am încărcat bine carele, când s-a făcut ziuă, atunci ne-au spus că nu mai mergem cu carele, ci că va veni maşina, adică un camion. Ne-au dat jos bagajele din căruţă, cât a putut să încapă a încăput. Tatăl meu nu a vrut să lase boii şi carul…

Noi ne-am urcat în camionul acela, adică eu, mama, bunica şi soacra mea. Şi ne-am dus spre Orşova. Când a venit să ne ia, şoferul i-a spus tatei: «Nu te teme, moşule, te duci tot în România, nu mergi nicăieri mai departe. Ia ce-ţi trebuie, te pot pune pe o linie moartă şi să stai acolo, ia ca să ai în tren ce găti, ia cartofi, ceapă, ia ceva…» Şi când am intrat în grădina noastră, aici în această grădină, să scoatem cartofi, omul acela a venit cu Miliţia, nici nu ne-a lăsat. Era un mare comunist, de aici, din Divici. Nici nu ne-a lăsat să scoatem cartofi. I-a spus tatălui meu: «Restul, nu mai este al tău.» Iar el i-a răspuns: «Doamne, Stanco, păi nu e păcat de la Dumnezeu, eu am săpat o vară întreagă împreună cu copiii aceştia şi acum nu-mi mai dai nici un cuib de cartofi?» Şi am ieşit, nu am mai îndrăznit să rămânem.” (62)

Giera

Mara Miloşevici: „În 1948 este votată rezoluţia Comitetului (Cominform, n.n.) la Bucureşti – şi asta dacă nu mă înşel – exact în data de 28 iunie, dată care marchează momente dureroase din istoria noastră – Kosovo în 1389 (este vorba despre bătălia de pe Câmpia Mierlei, n.n.) şi atentatul de la Sarajevo în 1914. Prin rezoluţie, Tito este declarat trădător şi slugă a burgheziei apusene şi, de bună seamă, îl exclud din lagărul comunist, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Se porneşte o campanie antititoistă fără seamăn, se închide graniţa cu Iugoslavia, se creează o cortină de oţel între state, iar Iugoslavia este prinsă în carantină. Se rup toate relaţiile diplomatice şi politice şi legăturile de telecomunicaţii; păsările ce mai puteau trece graniţa în zbor. Era necesar ca porţiunea (fâşia) de frontieră din România să fie păzită ca nu care cumva sindromul titoist să pătrundă şi pe teritoriul României (…).

În acea răsturnare de situaţie ivită peste noapte, cine îşi putea lua responsabilitatea să desemneze cine e titoist şi cine nu, având în vedere că se ştia foarte bine că noi sârbii suntem, fie prin legături de rudenie, fie etnic, legaţi de Iugoslavia. Le dădea mâna organelor puterii să facă tot ceea ce le venea în minte. Şi toate acestea după propria «orientare»”. (63)

Liubiţa Ranisav: „În fiecare iunie la Giera este rugă, iar în anul acela îndepărtat 1951, la 18.06 erau Rusaliile (…). În casă au năvălit nişte persoane înarmate şi ne-au ordonat să ne facem bagajul, că ne vor duce departe. Ai mei începură să umple căruţa cu lucrurile de prin casă: masa, scaunele, dulapul, ceva de-ale gurii, ce putea încăpea într-o căruţă. Vaca au legat-o de căruţă şi miliţianul a dat bice cailor: s-a pornit spre gară.” (64)

Iam

Ana Babeţi: „Ca la urmă, să vină dimineaţa, aia o fost la ora 4, pe la ora 4 o fost, dar vara se lumina de ziuă. O bătut la uşă, la poartă. Ei, şi soţul meu la geam. «Vă rugăm să ieşiţi la poartă, să deschideţi poarta!» Şi au intrat în curte. Erau soldaţi şi nu ştiu dacă nu era şi unu civil. Da nu din sat de la noi: absolut străin.

Şi-au venit până la uşă, am sărit din pat şi ce s-o-ntîmplat? «Toţi    vă-mbrăcaţi, veniţi aicea să vă spunem ce-aveţi de făcut!» Ne-or spus aşa, că-n 2 ore să fim gata, avem dreptul să ne luăm mâncare, îmbrăcăminte, avem dreptul să luăm cai, o vacă dacă avem, căruţă. Avem un vagon la dispoziţie! Cât încape într-un vagon! Să nu luăm maşină de cusut, radio şi arme. Dar până la urmă a durat vreo 4 ore până am plecat de-acasă! Şi au intrat în curte la noi. Noi nu ştiam ce se întâmplă pe stradă. Dar dintre soldaţi erau oamenii care au fost, au spus, uite, care nu merg în Bărăgan au voie, pot să vină să-i ajute pe cei care merg ca să meargă mai repede îmbarcarea (…). Asta o fost! Şi-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină cu de toate! Ne-am dus la gară… Nici haine n-am luat tot.” (65)

Mircea Popovici: „Ca dimineaţa, cum am spus, la ora 4, or bătut securiştii, Miliţia, omu de la Sfat care o fost cu primariu, în trei ore-o spus să fim gata. Decretu număru… am uitat ce număr or spus ei acolo, ne-am emoţionat, n-am ştiut ce să facem, am pus un cal la căruţă, am pus ce-am pus în căruţă şi hai la gară! (…)

Aveam şi oi vreo 100, da oile erau la câmp, porci mulţi, 18-20 de porci, găini n-am mai ştiut de număr… era bine pe vremea aia, adică înainte, or fost de toate! Dar partidu respectiv, comunist, o pus capăt la toate (…). Am spus că o venit Securitatea, c-o stat militaru aici lângă noi pân-am pus în căruţă, am plecat. Ce-am putut să luăm într-o căruţă dintr-o casă cu 5 camere mobilate? (…). Or luat toţi după aia, cum or putut (…).

La gară ne-o tras căruţa la fiecare familie, la câte un vagon, am băgat în vagon şi am aşteptat plecarea.” (66)

Moldova Veche

Jivca Miletici: „La (ora) cinci auzim că cineva bate în poarta noastră. Ies eu (…), la noi în faţa casei puzderie de soldaţi (…). Şi ne-au spus: «Sunteţi arestaţi! Să vă pregătiţi numai strictul necesar!»” (67)

Gordana Ilici: „… Apoi, veniră noaptea. Zic: «Aici locuieşte Iovanovici?» Iovanovici ăsta ne era vecin. «Nu», le zic, «aici locuieşte Ilici». «A, Ilici?», şi vine şi citeşte de pe listă: Ilici Ioţa, Ilici Stana, Ilici Gordana, Ilici Dragan (…). Asta ni se trage de la Sfat, numai să ne expedieze, ca să ne jefuiască. Asta o fost o păcăleală făcută de cei care erau la putere acolo la noi, sârbi de-ai noştri.” (68)

Oraviţa

Elena Raia: „Pe la vreo 5 dimineaţa eu aud aşa un zgomot, un zgomot de paşi de cizme, mi-am dat seama mai târziu ce este, cum au coborât pe scări, au venit prin curte şi, în faţa geamului, trecând prin faţa geamului, eu am văzut două persoane necunoscute, militari. Şi zic către soţul meu, zic: «Eu nu ştiu de ce vin aicea nişte militari.» Se scoală el, intră ei şi: «Prin adresa nu ştiu ce număr, trebuie să părăsiţi localitatea.» «Păi pentru ce?» «Păi avem numai această misiune, să vă spunem că trebuie să părăsiţi. Vă luaţi tot ce vreţi şi în 24 de ore – sau cât a zis – să fiţi pregătiţi că veţi pleca.»

Atunci n-am ştiut ce să facem… Am rămas aşa, trăsniţi, ce-i asta, ce s-a întâmplat? Ăsta n-a mai venit pe la noi să ne spună ceva sau cumva, nu ne-a mai spus nimica. Şi atunci – ne-or lăsat cu uşa deschisă – şi au venit nişte foşti elevi de-ai noştri să ne ajute ceva… Nici nu ştiu cum am împachetat sau ce… am luat chiar absolut numai strictul necesar. Numai strictul necesar. Haine nici n-am luat.

Atuncea de la ei, sau nu mai ştiu cum, am auzit că ne duce în Siberia, că… tot felul de zvonuri, în sfârşit. Încă soţul meu, nu ştiu ce lucrând pe aicea, a căzut… nu chiar că şi-a fracturat piciorul, dar a avut o entorsă, abia am adunat (…). După-masa – mi se pare – , a venit un camion, ne-a dus la gară, ne-a încărcat într-un vagon de marfă cum a fost, nu… oamenii, alţii de pe la sate, şi-au pus acolo şi vaci, şi cai, şi în sfârşit ce au putut să-şi ia.” (69)

Zoe Rogojan: „Ne-am trezit într-o dimineaţă cu soneria: disperat suna cineva. Am văzut că sunt nişte militari, le-am dat drumu, crezând că îşi caută ceva adăpost, că probabil sunt în misiune şi sunt obosiţi (…). A venit un ofiţer de grăniceri şi a adus buletinele mamii, al tatălui şi al bunicii. A rămas numai buletinul meu, împreună cu toate actele, şi ale soţului, tot ce a găsit într-un sertar, le-a pus într-un plic, le-a luat pe toate.

În sfârşit, am luat şi noi ce-am găsit prin casă pe acolo, mâncare, mobile am luat numai strictul necesar, (…) şi abia noaptea târziu am ajuns să ne îmbarce în tren.” (70)

Rusova Nouă

Valeria Munteanu: „La ora 5 or venit vreo 3-4 persoane înarmaţi.    S-or băgat înăuntru, chiar nici n-am fost sculaţi, eram în pat, or venit şi-or zis: «Vrem să vă luăm buletinele la fiecare din casă! (…). În termen de câteva oare, să vă luaţi tot ce aveţi, ce puteţi să luaţi în câteva căruţe.» Şi nu ştiu cât ne-o dat: 2 sau 3 căruţe ne-o dat, ca să ne punem şi animale şi tot ce vrem, ce putem să luăm. Şi-atuncea ne-am început şi ne-am împachetat (…). Atuncea ne-am pregătit, ne-am luat ce-am putut, de-a rămas casa, că doar era pregătită pentru sărbătoarea asta. Şi-atuncea ne-am pregătit cu haine, cu tot ce ne era strict necesar.” (71)

Saravale

Duşiţa Veselinovici: „Cu nostalgie aştept ziua de 18 iunie şi mă întreb: al câtelea an este? Aducându-mi aminte de acel jalnic şi trist 18 iunie 1951, când, fără vreo vină măcar, ne-au adunat în toiul nopţii, cu mic, cu mare, pe toţi, şi ne-au izgonit din casele noastre. Am devenit oameni fără căpătâi. Cât ai clipi din ochi, am pierdut tot ce am avut şi ce am moştenit de la bătrânii noştri, moştenire pe care ei au adunat-o după ani de trudă şi dăruire de sine ca s-o lase celor mai tineri.”  (72)

Liliana Veselinovici: „Deşi eram mică, de nici şase ani împliniţi, am şi eu amintirile şi trăirile mele. Era una din frumoasele zile de vară, o mare sărbătoare – Rusalii. Am fost la biserică. Ea era împodobită cu crengi, iar pe jos era iarbă. Cei prezenţi au îngenuncheat în timpul slujbei şi împleteau nişte coroniţe. După-amiază am fost pe terenul sportiv, unde s-a jucat un meci de fotbal. La întoarcere am văzut nişte camioane pline cu soldaţi înarmaţi. În acea noapte am fost trezită de zgomote şi bătăi în ceva, iar când mi-a mai trecut somnul am văzut-o pe mama plângând şi cum face nişte bagaje împreună cu bunica. La întrebarea ce fac acolo, mama mi-a răspuns că ne pregătim să mergem în concediu de vară.” (73)

Satchinez

Dorina Tănaţcu: „Pe noi la ora 12 ne-o ridicat. «Cu data de astăzi sunteţi arestaţi!» Nu ne-o spus unde ne duce. Ne-am pus bagaju în căruţă, ne-am dus la gară. Ne-o ţinut trei zile. Ne-o dat vagon acolo şi animalele şi noi. Dar ne-am asociat eu cu sora mea şi-am pus caii într-un vagon şi mobilă şi ce-am avut am pus în alt vagon.” (74)

Sânmartinu Sârbesc

Gavra Bugarschi: „La ora şase dimineaţa au intrat miliţienii şi armata, cam vreo 40 de persoane. Au intrat în curte-mi şi m-au anunţat că în numele legii Ministerului afacerilor interne trebuie să ne pregătim şi în răstimp de două ore ne strămută în partea cealaltă a ţării (…). Am încărcat în căruţe mobila şi din haine cât am reuşit (…). Când a fost totul încărcat, am aşteptat până la ora două după-amiază, până ce a venit miliţianul, care mi-a cerut să-i semnez că mă mut de bunăvoie.” (75)

Sânnicolau Mare

                   Ioţa Miatov: „Pe la trei dimineaţa, mă trezeşte soţia (…). Nu trebuia să-mi explice nimic. Auzeam nişte bătăi puternice, persistente în uşă. A apărut un ofiţer de Securitate, însoţit de soldaţi ori miliţieni, nu prea sunt sigur ce erau, pentru că nu-i vedeam bine. «În decurs de trei ore să vă adunaţi lucrurile şi aşteptaţi», ne-a ordonat. Va veni un camion care vă va duce într-o altă regiune. Aici nu sunteţi în siguranţă, ne aşteptăm la o ciocnire între armata iugoslavă şi armata noastră. Mă uitam la el neîncrezător. Noi suntem aproape de graniţă şi ştim ce se întâmplă şi pe partea asta şi pe partea cealaltă, chit că pentru noi graniţa este închisă. Pe diverse canale primeam veşti de la rude şi prieteni din partea iugoslavă a Banatului. Ştiam că nu se pregăteşte un atac împotriva României. Şi nici armata română nu e pregătită să provoace o ciocnire armată.” (76)

                   Delia Toconiţă Mecotă: „Noi, ca oricare buni creştini, prăznuiam Rusaliile, iar ei, acei fanatici, ne pregăteau distrugerea, jucându-se cu soarta noastră. Au mobilizat convoaiele de trenuri de marfă, ce transportau desigur marfă, dar marfă vie; acea marfă desconsiderată am fost noi: copii, bătrâni, bolnavi, femei gravide, oameni de toate vârstele şi, bineînţeles, tineret. Din punct de vedere profesional, majoritatea au fost ţărani. La fel ca tâlharii, eram păziţi de soldaţi înarmaţi. Drumul ce l-am parcurs a fost necunoscut, ca şi staţia de destinaţie (…).

                   Luaţi de acasă şi deportaţi, unii dintre noi ne-am despărţit pentru totdeauna de fiinţe dragi. Astfel, şi mama mea s-a despărţit de părinţi, pe care nu i-a mai văzut niciodată; nici la înmormântarea lor nu a fost, pentru că nici măcar nu a ştiut că i-au murit părinţii, până târziu, când a sosit vestea, iar acel domiciliu obligatoriu nu permitea în nici o situaţie părăsirea locului. Bunicul meu era preot sârb şi i s-a ridicat orice sursă de existenţă, chiar umilitoarea pensie pe care o avea, şi a fost înmormântat prin grija bisericii şi a oamenilor de suflet.

                   Aşa că, a fost suficientă o singură clipă, ca să se schimbe tot sensul vieţii. Ne-am luptat cu umilinţa, cu frigul şi foamea, cu lipsa de apă şi cu izolarea totală, cu dorul de casă şi de cei dragi. Printre multele umilinţe la care am fost supuşi, nu voi uita când, într-o duminică, a venit miliţianul să mă ducă la Sfatul popular, unde mi s-a impus să spăl duşumelele şi să-i curăţ bocancii preşedintelui. Nu redau cifre statistice cu privire la deportare, ci doar am aşternut o lacrimă pe condei din amintirile şi durerile noastre (…).

                   Cât despre această metodă demenţială, specifică sistemului comunist, se pare că nu se doreşte a fi cunoscută de lume, iar ea reprezintă o mare filă neagră în istoria acestei ţări (…).

                   Noi nu vrem răzbunare, dar nu putem uita anii petrecuţi şi suferinţele.

                   Am trăit în bună înţelegere: români, sârbi, germani, bulgari, maghiari, şi ne-am păstrat demnitatea.

                   Rămânem, şi pe mai departe, acei oameni vrednici, cinstiţi şi iubitori ai frumosului şi dreptăţii…” (77)

Sânpetru Mare

                   Liubinca Vuc: „Se pare că scenariul a fost pretutindeni acelaşi. La orele 4,30 dimineaţa a intrat în casă soldatul şi i-a anunţat că sunt arestaţi şi că trebuie să se împacheteze repede, să ia cu sine ce doresc, vite, mobilă, tot ce pot duce… Treziţi din somn, pe nepusă masă, speriaţi de groaznica realitate, fără vreo vină, oamenii s-au pierdut pur şi simplu. Ce să împacheteze? Unde îi duc şi de ce? Ce va fi cu ei? Soldatul le tot spune să ia cu sine tot mai multe, iar ei, sărmanii, nu prea se descurcă să-şi împacheteze.” (78)

                   Caia Ianoşev: „Când am împlinit 11 ani, m-au ridicat împreună cu bunicul meu Uroş Laţici (care m-a şi crescut) şi m-au dus în Bărăgan. Îmi aduc aminte că eram, copil fiind, tare speriată. Groaznic arătau soldaţii cu armele îndreptate spre noi. Nu ne permiteau să ieşim din curte. Ne-au spus că putem lua din lucruri cât încape într-o căruţă. Îmi aduc aminte că bunicu a legat vaca de căruţă, această vacă o voi ţine minte mereu, pentru că mi-a salvat viaţa. Când am ajuns la gară, fiecare familie a primit câte un vagon de marfă. Casa ne-a rămas plină de mobilă, cocinele pline cu porci, grajdurile pline de vite.” (79)

Soca

                   Nevena Milovan: „Armata trecea prin sat şi s-a încartiruit în pădure. Noi am fost speriaţi, ne-am plimbat prin curte, am tras cu urechea şi ne aşteptam la orice (…). Nici nu am apucat să aţipim măcar, şi am auzit bătăi în poartă şi la uşă. Au scos uşa din ţâţâni şi în curte au năvălit mulţi soldaţi. Eu dormeam sus cu copilul mic, cu fiul meu Periţa, care avea doar 5 luni. La mine în cameră lampa ardea şi armata şi Miliţia au năvălit spre lumină (…). Miliţianul s-a aşezat la masă, a deschis dosarul şi a început să citească. Dar înainte de asta ne-a adunat pe toţi, toată familia, că eram 6 suflete. Soţul meu Milovan era în armată. El, miliţianul, a început să citească. Sunteţi obligaţi să părăsiţi satul vostru şi casa voastră… şi ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi în 4 căruţe ţărăneşti. Nu ştiam ce să luăm, ce să lăsăm, dar şi din ce ni s-a spus că avem dreptul să luăm, unii nu ne-au permis.” (80)

Socol

                        Jiva Belodedici: „Ies şi îl văd pe căpitanul ăla că a adus poliţişti de la Securitate înarmaţi până în dinţi. Ne ordonă: «Până în zori să fiţi pregătiţi de plecare. Împachetaţi-vă ce veţi putea lua cu voi. Dacă încercaţi să fugiţi, vom trage!» (…). În timp ce ne făceam bagajele şi ascundeam din lucruri, peste noi au intrat nişte comunişti din sat că, vezi Doamne, ei supraveghează. Apoi a ieşit la iveală că ei au venit să vadă unde se află diverse lucruri, ca să le ia mai uşor. Toate cele rămase le-au luat şi au confiscat: vinul, căruţa, caii, vaca, 34 de porci, 8 oi, găinile. Toate acestea sârbii le-au făcut, nu românii.” (81)

                        Milena Belodedici: „Jiva şi cu mine ne-am zăpăcit că nu ştiam de ce ni se întâmplă aşa ceva, iar noi nu ştiam ce să le răspundem. Când    ne-am revenit un pic, şi am început să facem bagajele, vedem că pruncii s-au dus şi îmbrăţişează porcii, pentru că le zisesem că vom lăsa porci că nu îi putem lua, şi copiilor le părea rău, ei au păzit porcii aceia (…). Am hotărât să luăm tot porumbul, ca să avem ce mânca, apoi îmbrăcămintea, încălţămintea, paturile, dulapul, plita, câteva crătiţi şi farfurii. Cea mai mare parte din veselă am dus-o în pod, pentru că speram că ne vor da drumul repede să venim înapoi.” (82)

                   Giurgevca Burmaz: „Ne-au ridicat pe mine şi pe bărbatu-miu Ioţa Burmaz, pe soacră-mea Darinca Burmaz şi cu cei doi copii: Burmaz Ilia şi Marco. Ei erau atunci mici, aveau 10, respectiv 8 ani (…). Puţin am luat cu noi de acasă, am luat ce aveam nevoie, ceva veselă, câte o farfurie, o cratiţă, restul tot a rămas, lenjerie de pat, mobila, totul a rămas. Ne-au rămas şi 3 cai, vaca, scroafa cu purcei, curcile, gâştele, că aveam de toate, ca oamenii gospodari, porci, cum era atunci când era proprietate. Aveam grâu, a rămas nerecoltat, totul a rămas, a rămas şi grădina, cartofii…

                        Au venit şi ne-au luat. Ce puteam lua cu noi într-o căruţă? Grâul de anul trecut nu puteam să-l luăm, pentru că ne-au luat totul (…). Dar să ştiţi că atunci ne-au adunat totul, până la ultimul bob de grâu, şi podul ni l-au măturat, aşa că noi nu aveam nimic (…).

                   Şi caii ni i-au luat, şi nu ne-au lăsat să-i luăm cu noi. Cei din Banatul de Sus au adus cu ei şi cai, şi vaci, au adus cei care aveau staţie de cale ferată. Noi nu aveam decât la Orşova. Până acolo ne-au adus cu camioanele, iar de acolo în vagoane pentru vite, câte două şi trei familii   într-un vagon.” (83)

Sviniţa

                   Boiana Curici: „În zori a năvălit armata şi a umplut curtea. I-au cerut tatei livretul militar şi buletinul de identitate, iar mamei buletinul. «Să ştiţi că plecaţi de aici», au spus. Şi au specificat cât grâu şi câte alimente pot lua. Mamei parcă i s-au frânt mâinile. Nu dorea să ia nimic. Eu am încărcat camionul împreună cu tata. Am pus şi maşina de cusut, pentru că un soldat a zis: «Va avea nevoie de ea acolo unde merge.» Ne-am luat rămas bun şi camionul i-a dus. M-am pus pe bocit. Credeam că îi duc în Siberia. Soldatul lăsat de strajă a încercat să mă liniştească: «Nu plângeţi, nu-i duc în Rusia, ci în Bărăgan. Dar, eu nu v-am spus nimic!»” (84)

Tomnatic

                   Maria Heidinger: „Şi cum s-a întâmplat atuncea, în anul 1951: în 1951 ne-o luat şi ne-o dus în Bărăgan. Eu am mers cu soţul şi cu copilul, Herman a avut atunci opt ani (…).

                   Şi atuncea când ne-or dus. Au venit dimineaţa, la ora patru, la uşă şi or spus că dumneavoastră sunteţi arestaţi, în numele legii sunteţi arestaţi şi trebuie să părăsiţi casa. Şi atuncea am început să plâng. Cum? Am copil mic… Nimic, nimic, în patru ore trebuie să fiţi gata să mergeţi la gară! Şi atuncea am împachetat ce-am putut şi am mers la gară. La gară am stat trei zile acolo afară şi trei zile ne-o dus la Bărăgan.” (85)

                   Elisabeta Roth: „Atunci am venit noi doi acasă de la botez, am luat pe Marcela (fiica sa, n.n.), care a avut patru ani, am îmbrăcat-o şi… satu a fost încercuit, dar am avut scară şi coş şi am spus că mergem să luăm nişte cireşe. Am avut noroc, am fugit pe aici, prin spate, şi am ajuns în alt sat, la Igriş. Am avut acolo nişte prieteni, şi ei ne-au ţinut pe noi o săptămână, dar au avut şi ei frică să ţină pe noi. Am ieşit, că acuma credeam că nu se mai întâmplă nimica. Când venim înapoi cu căruţa, atingem satu, pac, ne-a prins pe noi! Gata am fost! Atunci am venit acasă, au fost alţii în casă, vai şi-amar ce-a fost. Atunci ce-i de făcut? Am adunat puţin, un prieten a făcut bagaju, altfel nimic n-am fi avut.

                   Na, ne-a dus pe noi la gară, şapte, opt familii, care am fost ultimii. Atunci, haide, plecăm! Atunci ne-a lăsat să stăm până a doua zi în gară şi el a fugit acasă să mai ia ceva de mâncare. A venit şi a mai luat repede nişte cartofi din grădină. Ăsta a fost norocu. Atunci n-am putut să fierb, n-am avut nimic, numai am ras cartofi cruzi şi aşa i-am dat să mănânce. Şi am mers mai departe.” (86)

Variaş

                   Catiţa Marin: „Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri! S-au întâmplat toate acelea în ziua de 18 iunie, la ora 1 din noapte. Ne-au trezit din somn nişte voci bărbăteşti necunoscute: Haide, sculaţi-vă şi pregătiţi-vă de plecare, a ordonat ofiţerul, care era însoţit de încă doi soldaţi. Nici nu   ne-am dat bine seama despre ce e vorba, că a şi venit un nou ordin: Puteţi lua cu voi doi cai şi o căruţă, o vacă, doi purcei, îmbrăcăminte, alimente necesare şi toată mobila. Pentru asta aveţi la dispoziţie un vagon de vite şi mai aveţi două ore să vă împachetaţi. Am adunat ce am putut şi le-am înghesuit într-un vagon.” (87)

                   Liubiţa Arsin Petcov: „Ca şi toţi deportaţii, şi noi am pornit din satul nostru la 18.06.1951, călătorind în vagoane obişnuite de vite. Pentru că erau mai puţine vagoane, familia noastră au «cuplat-o» cu altă familie, aşa că am avut un vagon pentru vite şi altul pentru oameni şi copii.” (88)

                        Olga Constantinov: „La Variaş, unde am terminat clasa întâi a şcolii generale, în ziua aceea era nelinişte. Mulţi militari şi miliţieni patrulau pe străzi (…). Pe la trei dimineaţa m-a trezit ordinul armatei să ne împachetăm lucrurile. Mai întâi ne-au zis că putem lua geamantane, apoi au aprobat să luăm şi patul, vaca, un cal… Pe la prânz am ajuns la gară, care fremăta de oameni, vite şi căruţe…” (89)

                   Biserca Constantinov: „După mine, începutul a fost cel mai greu. Ne-au bătut pe la orele 2 la uşă şi socrul meu s-a dus să deschidă. Când colo, miliţianul şi un soldat au îndreptat arma spre el, au intrat în cameră şi au început să citească numele în ordine: al socrului, al soacrei, al soţului, al meu şi la urmă al copiilor şi ne-au spus că avem 3 ore la dispoziţie să ne facem bagajele, pentru că ne strămută. Eram într-atâta de speriată, că nu mai ştiam ce să luăm! Când s-a luminat de ziuă, au venit camioanele şi au început să ne facă bagajele. Am mai dat din lucruri şi mobilă la vecini. Vecinii ne-au tăiat un porc şi ne-au prăjit carnea. Noi am avut un miliţian şi un soldat bun şi ei ne-au spus să ne luăm toate din casă şi să lăsăm casa goală, dar nu am putut să luăm totul.” (90)

Vrani

                   Aurel Munteanu: „În anul 1951, era zi de Rusalii, adică duminică. Şi era la noi pregătit să facă o petrecere tineretu, la Casa naţională, aşa i-a zis atunci, acum l-or numit Căminul cultural şi… noi eram tânări atunci pe vremea aia, ne-am dus seara în sat şi odată ne-a anunţat… primar, Jandarmerie, Miliţie ce-o fi fost atunci: «Toată lumea acas’, nu se mai face serbarea asta!» Noi n-am simţit aşa de mare nevoie; am venit acas’, ne-am culcat, ca-n mijlocu nopţii să ne trezim că bat la poartă, la geamuri. Şi când am ieşit, a fost un militar, un jandarm sau miliţian, cum l-o fi chemat, şi a intrat înăuntru în cameră, şi ne-a adunat pe toţi din familie într-un colţ al casei… într-un colţ al camerei, şi ne-a cetit ordinul de deportare. Şi-a spus: «Din momentul de faţă veţi fi deportaţi din comună în altă localitate. Vă pregătiţi în câteva ore de plecare.» Asta a fost tot ce ştiu. N-am ştiut cine merge, unde merge (…). Şi aveam voie să luăm cu noi o vacă, un cal, ceva păsări.” (91)

                   Gina Sterian: „…Odată am auzit bătăi mari în poartă şi în geam (…). Şi-am ieşit la geam. Şi am văzut doi militari, şi zic: «Deschide!» Şi eu zic: «Nu deschid până mâine!» Tot am luat-o sub formă de glumă. Au insistat, au bătut cu armele în poartă. Şi-atuncea au venit înăuntru, cu pistoale automate legate la gât: «În numele legii, vă adunaţi toată familia…» (…) Toată lumea era speriată. Fiecare dintre noi – după aceea, când ne-am întâlnit pe parcurs -, fiecare a crezut că el este izolat, un caz izolat şi probabil din lipsă de spaţiu casele mai mari le evacuează şi probabil că ne ducem în altă parte (…). Şi-au zis: «Nu, domnule, plecaţi definitiv din sat!» «Unde?» «Nu vă interesează!»

                   Lumea a trăit cu ideea asta, că ne duce în Siberia. Deci, fiecare a devenit aşa de pasiv, n-a vrut să ia nimeni nimica (…).

                   După două ore am plecat. Când am ieşit din casă, am văzut că era strada plină, de sus până jos, în stradă erau numai căruţe, militari, lume care plângea.” (92)

Zlatiţa

                   Rada Jigum: „Era la miezul nopţii între 17 şi 18 iunie. A venit armata, a înconjurat satul, a înconjurat casa şi mi-a bătut în uşă. Şi au zis: «În două ore să vă pregătiţi, veţi porni!» «Bine, încotro pornim?» «Nu te interesează încotro porniţi, voi trebuie să lăsaţi totul şi să plecaţi.» Ne-a citit un ofiţer legea şi spune: «Aveţi dreptul să luaţi doi cai, capre, o vacă şi un porc.» Apoi zice: «Nu, porcul nu! Numai şase păsări, găini, gâşte sau raţe, dar numai şase, nu mai mult.»

                   Aşa ne-au rămas toate acasă când am pornit şi a rămas totul deschis. Ne-au aşezat în căruţă cu ceea ce am luat. Cu căruţa ne-au dus până la Belobreşca.” (93)

*

                   Dramele acestea cumplite, relatate chiar de cei care le-au trăit, au rămas neşterse în memoria protagoniştilor. Tabloul zugrăvit mai sus a fost aproape identic în toate cele 203 localităţi lovite de cataclism. Miodrag Milin concluziona: „S-a distrus tot ce era civilizaţie de frunte pe o fâşie în adâncime de 25 de km. spre frontiera cu Iugoslavia lui Tito. Lumea înstărită a graniţei bănăţene şi oltene a fost catalogată, fără discernământ, duşmană a sistemului egalitarist al subculturii şi mizeriei umane.” (94)

                   Un Referat asupra activităţii Miliţiei, redactat la 22 iunie 1951 pentru „Comitetul regional de partid Timişoara”, consemna şi numeroase incidente petrecute înainte şi în timpul operaţiunilor de ridicare a cetăţenilor: „La Tomnatic şi Igriş s-au comis greşeli grosolane. La Igriş vineri 15/VI, delegatul Securităţii raionale a chemat chiaburii individual la Miliţie pentru verificare, duminecă 17/VI, elevii de Miliţie beţi au organizat o razie în comună, iar în dupămasa aceleiaşi zile, ei au chemat frizerii satului pentru  a-i bărbiri (sic!), descoperind prin aceasta forţele armatei existente în curtea Miliţiei. Frizerul a lansat o serie de zvonuri în această direcţie. Aceste avertismente date chiaburilor au făcut posibilă dispariţia a 5 chiaburi şi creierea unei panici în această comună. S-a dat ocazie pentru gruparea duşmanului, cu ocazia împachetării celor dislocaţi, când s-a permis a veni rudele, care au început plânsete, ţipete şi văicăreli. – Tot în această comună, neputându-se (face) plata imediată a bunurilor rămase, cei dislocaţi au fost chemaţi în faţa Miliţiei pentru a li se face plata, în jurul cărora s-au strâns rudele lor în număr de 80-100 persoane. La intervenţia delegatului P.M.R., a fost împrăştiată această masă de oameni.” (95)

                        Alte incidente, şi mai grave, fuseseră săvârşite de trupele de Miliţie, continua Referatul: „În Birda s-a tăiat un porc pentru Miliţie şi militari – făcând masă comună -, iar la Peciu Nou şi Sânpetru Mare – miliţienii au băut vinul sigilat – mai mult, s-au îmbătat şi au încercat să violeze femeia unui ţăran din Sânpetru Mare, la care au intrat forţat. – Cazuri de abatere de la morala proletară au fost şi la Tomnatic, unde 2 elevi miliţieni în stare de ebrietate s-au legat de o femeie, pe care au încercat să o violeze şi pentru care s-au certat făcând uz de arme, cu care ocazie au împuşcat în picior pe femeie.” (96)

                   Potrivit unei Directive strict secrete, dislocaţii puteau lua cu ei „tot ce le aparţine”, dar cu o condiţie: „fiecări familii (sic!) punându-i-se la dispoziţie cel puţin un vagon.” (97)  Bunurile care rămâneau urmau să fie cumpărate la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi ai Sfatului popular şi ai Ministerului agriculturii.” Referatul din 22 iunie constata că: „Organele de Miliţie nu au căutat să evite creierea unei atmosfere nesănătoase, şi astfel la Tomnatic, Bărăteaz etc. Miliţia a ordonat împachetarea dislocaţilor în 2 ore, în care timp nu au putut lua cu ei aproape nimic. După întâlnirea lor cu ceilalţi din alte sate, s-a creat o atmosferă nesănătoasă, (cei dislocaţi) plimbându-se de la gară până acasă după bagaje, lucru dăunător şi nesănătos.” (98)

                        Totuşi, din perspectiva organelor de partid şi de Securitate, „acţiunea pe linie militară a început foarte bine, în cea mai mare ordine, şi peste 2-3 ore de la începerea acţiunii, s-a reuşit ca cei mai mulţi să fie pregătiţi pentru dislocare.” Dar, cum era de aşteptat, ulterior „au intervenit greutăţi din partea comisiilor de cumpărare”, care, de pildă, la Sânnicolau Mare, „au ajuns prea târziu la destinaţie.” (99) În 18 iunie „la ora 10 numai în 3 comune au ajuns (aceste) comisii”, iar în alte localităţi abia „seara la 6-7”, (100) conform Stenogramei şedinţei de analiză a operaţiunii, şedinţă prezidată de primul-secretar al regionalei Timişoara, Isac Martin, la care participa şi Alexandru Drăghici. Din cauza defecţiunilor organizatorice, „mulţi cetăţeni au trebuit să lase bunurile fără plată”. Stenograma mai arăta că în unele localităţi chiar s-au constituit comisii ad-hoc din „cetăţenii cinstiţi şi din funcţionarii Sfatului”. Urmările au fost de-a dreptul tragicomice: „Astfel, în multe părţi, cetăţenii au trebuit să fie aduşi înapoi la vagoane. Toată noaptea s-a continuat inventarierea fără prezenţa cetăţenilor şi noaptea s-au plătit la vagoane bani cetăţenilor. Astfel au fost făcute multe plăţi superficiale, s-au făcut şi afaceri, casierul plătind mai puţin decât (valorau) de fapt bunurile vândute, el însuşindu-şi din bani.”

                   Bineînţeles, aceste comisii au aplicat din plin „intransigenţa revoluţionară”, comiţând crase abuzuri şi interzicând dislocaţilor „să-şi ia alimentele toate, maşinile de cusut, biciclete, radio.” La Lovrin, şefa de comisie l-a ameninţat pe delegatul P.M.R., afirmând că acesta nu „respectă hotărârea guvernului”, permiţând celor dislocaţi „să-şi ia toate alimentele”. Ca urmare, Stenograma arăta că activistul regionalei a ordonat „reţinerea” acestei şefe pentru un interval de timp de un „sfert de oră”. Delegatul P.M.R. din raionul Timişoara relata despre localităţi „care nu intrau sub incidenţa măsurilor de deportare”, şi-n care „autorităţile locale ar fi dorit” să fie luate aceleaşi măsuri împotriva „duşmanilor de clasă”. (101) Astfel, „preşedintele Sfatului de la Şag s-a îmbătat de bucurie, el nu şi-a dat seama că comuna nu intră în zona respectivă şi a băgat în sperieţi populaţia.” Stenograma califica aceste manifestări drept „stângisme” ale unor secretari de partid. (102)

                        Raportorul pentru raionul Sânnicolau Mare relata despre „două cazuri de împotrivire” la deportare, deşi „militarii erau foarte bine pregătiţi” şi „prin severitatea şi comportarea lor civilizată”, rezultatul a fost că „îmbarcarea a mers foarte repede, fără scandal”, iar „coloanele” au plecat „disciplinate la gară”. (103) Împotrivirea de care făcea caz activistul a constat în faptul că doi cetăţeni au refuzat să deschidă uşa când forţele poliţieneşti le-au comunicat, în cursul nopţii, ordinul de deportare. Concluzia era că, totuşi, „opoziţie făţişă nu a fost”, şi că „nu au fost nici plânsete”. (104) „Cauzele” acestei stări de spirit erau explicate în acest fel: dislocaţii „au văzut forţele noastre” şi de aceea „în rândurile celor plecaţi există o psihoză de război şi (ei) sunt bucuroşi că pleacă de aici şi atunci când va fi război, ei vor fi în interiorul ţării.” (105) Din punctul de vedere al raportorului, „întreaga populaţie germană e intimidată şi e convinsă că vor fi luaţi; fiecare german stă împachetat. La populaţia română, mijlocaşii sunt intimidaţi, în rândul săracilor şi al coloniştilor e o atmosferă justă. La Vălcani o femeie săracă cu jumătate lanti (sic!) pământ a spus că e foarte justă măsura «de dislocare» şi acum, după plecarea acestor oameni, poate «răsufla» uşurată.” (106)

                   La rândul său, raportorul pentru raionul Timişoara evidenţia faptul că „în rândul populaţiei germane există teoria categoriilor, că acum   s-a luat o categorie şi mâine vor fi luate alte categorii şi pe urmă întreaga masă a germanilor. La Iecea Mare, unde sunt foarte mulţi nemţi, populaţia germană spune că e «foarte bine» că «guvernul ne-a scăpat de basarabeni». La Jimbolia au fost unele cazuri, când basarabeni au rămas în afara listei”, astfel încât au fost întocmite ulterior „liste suplimentare”. Activistul consemna mai multe cazuri de „chiaburi” obligaţi să plece, care au „denunţat”, în spiritul politicii staliniste care ţinea delaţiunea la mare cinste, pe „alţi chiaburi care nu au fost pe listă. La fel au fost cazuri, când cetăţenii care au rămas au demascat pe unii care nu au fost pe listă.” (107)

                        Printre incidentele petrecute cu ocazia ridicărilor, Stenograma menţionată amintea faptul că la Becicherecu Mic o deputată a Sfatului popular „a fost atacată noaptea de 4 indivizi”. Pe câteva vagoane staţionate în gara din Timişoara au fost depistate chiar „inscripţii” cu lozinca: „Moarte comuniştilor”. (108) Unele probleme erau menţionate şi în Referatul asupra activităţii Miliţiei din 22 iunie 1951: „S-a observat în activitatea Miliţiei lipsa muncii politice de masă, de împletirea sarcinilor administrativo-organizatorice cu munca politică de lămurire şi convingere, (de aceea) miliţianul în multe cazuri nu a fost un îndrumător al populaţiei, care să descopere şi să demaşte uneltirile şi elementele duşmănoase dislocate. În unele cazuri, ca de exemplu la Teremia Mare, (un locotenent) de Miliţie a avut o atitudine împăciuitoristă faţă de aceste elemente – din care cauză a fost schimbat cu o muncă de birou. În perioada acestei acţiuni, organele de Miliţie au avut o serie de lipsuri, confuzii, abateri de la hotărâri, de la morala proletară, şi chiar lipsă de vigilenţă faţă de duşmanul de clasă.” Teremia Mare era un fel de cap de afiş în acest sens: „În comuna Teremia Mare, miliţianul Craioveanu a îndemnat pe Iutchin Dumitru, preşedintele Frontului Plugarilor, să facă o cerere ca să scape pe chiaburul Roşu Petru, cererea a fost iscălită de 104 oameni. Acţiunea a fost demascată de agitatoarea Vesa Ana. În com(una) Nerău, miliţianul Bobu a înştiinţat chiaburul Fleseriu pentru a fugi din comună, fiind naşul copilului său. O acţiune duşmănoasă a fost în gara Teremia Mare, când miliţienii favorizau pe dislocaţi – spunând că de ce (ei) să fie traşi mâine la răspundere. Faţă de acţiunile duşmănoase, organele Miliţiei nu au fost destul de vigilente şi active în aceste cazuri.” (109)

                        Potrivit unui Raport informativ al Securităţii, în perioada 18-22 iunie 1951, regionalele C.F.R. Timişoara şi Craiova au participat la „operaţiunile de dislocare” cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 de vagoane. (110) Acestea au circulat pe rutele Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi Arad-Ilia-Simeria. După o statistică din 22 iunie 1951, „au plecat din staţiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr total de 181 eşaloane, cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii, cu 33.944 persoane.” (111)  Iar dintr-o Notă întocmită de aceleaşi organe se desprindea că la 22 iunie „programul de încărcare pe regionala Timişoara nu s-a realizat conform planului”, deoarece dislocaţii din Biled, Beşenova Nouă şi Becicherecu Mic „n-au încăput în trenurile speciale”, fiind necesară o „repartiţie suplimentară de câte 30 vagoane pentru fiecare staţie.” (112)

                   În total, după datele autorităţilor, au fost deportate 40.320 de persoane, dintre care: chiaburi şi cârciumari 19.034; basarabeni 8.477; macedoneni 3.557; foşti S.S.-işti 2.344; cetăţeni străini 1.330; rudele celor fugiţi peste graniţă 1.218; titoişti 1.054; epuraţi din zonă, fiind consideraţi duşmani 731; contrabandişti 657; epuraţi proveniţi din afară 590; persoane care au sprijinit bandiţii 367; condamnaţi politic şi de drept comun 341; persoane aparţinând conducerii Grupului Etnic German 257; moşieri şi industriaşi 162; foşti comercianţi 21; alte categorii 180. (113)  Miodrag Milin estima cifra totală a sârbilor deportaţi la peste 2.000. (114)

                   O statistică a capilor de familie deportaţi după naţionalităţi pentru cele 18 localităţi de deportare din Bărăgan dădea următoarele cifre: (115)

Localitatea	Românibănăţeni	Basarabeni şi bucovineni	Macedoneni(aromâni)	Germani	Iugoslavi	Alţii
1. Pelican	222	105	–	–	–	26
2. Ezerul	126	163	30	69	26	–
3. Olaru	272	163	–	169	74	11
4. Dropia	211	120	–	76	–	20
5. Fundata	72	183	49	79	38	–
6. Viişoara	161	178	20	186	32	16
7. Dâlga	191	149	47	134	45	–
8. Lăteşti	40	190	–	120	119	73
9. Movila Gâldăului	70	70	–	110	–	101
10. Răchi-toasa	126	142	44	309	48	31
11. ValeaViilor	147	103	–	148	225	74
12. Salcâmi	290	112	–	108	–	57
13. Brateş	172	116	194	119	20	–
14. Zagna	180	155	58	193	27	–
15. Măzăreni	288	78	72	69	8	–
16. Rubla	147	39	11	246	8	–
17. Bumbă-cari	184	55	27	123	48	–
18. Schei	170	32	–	147	57	–
Total	3.069	2.153	552	2.405	775	409

 

                        Rezultau următoarele procentaje ale naţionalităţilor capilor de familie deportaţi în aceste localităţi: români bănăţeni 32,77%; basarabeni şi bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alţii 4,36%.

                   În legătură cu terenurile rămase prin dislocarea acestor oameni, era făcută la 22 iunie 1951 şi o Propunere de felul cum să se muncească terenurile evacuaţilor, de către primul secretar al raionului Sânnicolau Mare, Ioan Lupu, care arăta că „unele culturi” de pe „cca. 12.000 ha de teren rămas” trebuiau urgent recoltate. Din pricina „lipsei acute de braţe de muncă”, activistul propunea iniţierea recoltării „sub formă de muncă voluntară”, pentru că „munca sub formă de plată în bani va fi grea sau chiar imposibil” de realizat. Ca urmare, se solicita recurgerea la muncă forţată! (116)

                        Deportările din vara lui 1951 erau completate cu H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952, care specifica: „Ministerul afacerilor interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va putea stabili domiciliu obligator în orice localitate.” (117)  În expunerea făcută cu acest prilej de ministrul de interne, Teohari Georgescu, erau enumerate următoarele categorii (stabilite încă prin H.C.M. nr. 1.154/950): „cei care n-au nici o ocupaţie, cei care refuză sistematic plasarea prin Oficiul forţelor de muncă, cei care au suferit condamnări (politice, n.n.), foştii exploatatori etc.” (118) La aceştia erau adăugaţi acum cei „care (prin) manifestările lor faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R. (cum ar fi cei care comit acte de sabotaj, [nu se supun] la executarea legilor şi măsurilor organelor de stat, răspândesc [zvonuri şi] ştiri de natură a discredita regimul de democraţie populară şi [comit alte] fapte de asemenea natură).” (119)

                   Calvarul deportării pentru toate aceste categorii de cetăţeni, în cea mai mare parte nevinovaţi, a luat sfârşit abia în 1956, când, după normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito, au primit permisiunea de a se reîntoarce la căminele lor. De cele mai multe ori, ei şi-au regăsit vechile locuinţe devastate sau ocupate de ştabi, care nu mai catadicseau să le părăsească. Pe parcursul întregii perioade comuniste, nefericiţii foşti deportaţi în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul unor vremuri cumplite şi au fost trataţi ca adevăraţi paria ai „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

 

 

Note:

1 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Drama dislocaţilor, în Magazin istoric, nr. 5/1994, p. 52.

2 Ibidem.

3 Ibidem.

4 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 21.

5 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 52.

6 Ibidem.

7 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

8 Ibidem, p. 22.

9 Ibidem.

10 Mircea Rusnac, O răscoală ţărănească din anul 1949, în Reflex, Reşiţa, an IV, nr. 7-8-9 (34-36), iulie-septembrie 2003, p. 55.

11 William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995, p. 78 (capitolul Deportările în Bărăgan).

12 Ibidem.

13 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie-Istorie, Timişoara, nr. 5, 1997, p. 393; „Scânteia”, nr. 1.806 din 8 august 1950.

14 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 21.

15 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 384.

16 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 22.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem.

20 William Totok, op. cit., p. 79.

21 Ibidem. Din bogata bibliografie a deportării în Bărăgan mai consemnăm următoarele titluri: Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa, vol. III, Das Schicksal der Deutschen in Rumänien, München, 1984 (ed. I, 1957); Christian Geier, Bărăgan – der rumänische Gulag, în Banatica, Freiburg, nr. 3/1994; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, 1994; Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, Fotomemoria unei deportări: Bărăgan 1951, Timişoara, 1995; Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, Timişoara, 1996; Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997; Rafael Mirciov, Pagini din lagărul Bărăganului pentru familiile de bulgari din Banat, Timişoara, 1998; Wilhelm Weber, Und über uns der blaue Himmel. Die Deportation in die Bărăgan-Steppe Rumäniens 1951, München, 1998; Deportiert in den Baragan 1951-1956. Banater Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, editat de Walther Konschitzky, Peter-Dietmar Leber si Walter Wolf, München, 2001; Dumitru Brusalinschi, Deportaţi în Bărăgan, Călăraşi, 2001; Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 2001 etc.

22 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 24.

23 Ibidem.

24 Ibidem, p. 25.

25 Ibidem.

26 William Totok, op. cit., p. 80.

27 Ibidem, p. 80-81.

28 Ibidem, p. 81.

29 Ibidem, p. 81-82.

30 Ibidem, p. 82.

31 Ibidem.

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Ibidem.

35 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 5/1994, p. 56.

36 William Totok, op. cit., p. 83.

37 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 57.

38 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 117.

39 Smaranda Vultur, op. cit., p. 273.

40 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 105-106.

41 Smaranda Vultur, op. cit., p. 203-204.

42 Ibidem, p. 214, 215.

43 Ibidem, p. 241-242.

44 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 139.

45 Ibidem, p. 87-88.

46 Ibidem, p. 90.

47 Ibidem, p. 92.

48 Smaranda Vultur, op. cit., p. 227.

49 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 42.

50 Ibidem, p. 61.

51 Smaranda Vultur, op. cit., p. 332.

52 Ibidem, p. 281.

53 Ibidem, p. 45-46.

54 Ibidem, p. 59.

55 Ibidem, p. 63.

56 Ibidem, p. 92-93.

57 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 150-151.

58 Ibidem, p. 40-41.

59 Ibidem, p. 56.

60 Ibidem, p. 68-69.

61 Ibidem, p. 72.

62 Ibidem, p. 133-134.

63 Ibidem, p. 30-31.

64 Ibidem, p. 48-49.

65 Smaranda Vultur, op. cit., p. 146-147.

66 Ibidem, p. 158-159.

67 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 32.

68 Ibidem, p. 132.

69 Smaranda Vultur, op. cit., p. 104-105.

70 Ibidem, p. 127.

71 Ibidem, p. 209.

72 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 57-58.

73 Ibidem, p. 104.

74 Smaranda Vultur, op. cit., p. 135.

75 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 39.

76 Ibidem, p. 63-64.

77 Ibidem, p. 153-154.

78 Ibidem, p. 59.

79 Ibidem, p. 85.

80 Ibidem, p. 130.

81 Ibidem, p. 111-112.

82 Ibidem.

83 Ibidem, p. 140.

84 Ibidem, p. 108.

85 Smaranda Vultur, op. cit., p. 257-259.

86 Ibidem, p. 266.

87 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 53.

88 Ibidem, p. 93-94.

89 Ibidem, p. 95-96.

90 Ibidem, p. 98.

91 Smaranda Vultur, op. cit., p. 83.

92 Ibidem, p. 192.

93 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 135.

94 Ibidem, p. 226.

95 William Totok, op. cit., p. 84-85.

96 Ibidem, p. 85.

97 Ibidem.

98 Ibidem.

99 Ibidem.

100 Ibidem.

101 Ibidem, p. 86.

102 Ibidem.

103 Ibidem.

104 Ibidem, p. 87.

105 Ibidem.

106 Ibidem.

107 Ibidem.

108 Ibidem, p. 88.

109 Ibidem, p. 88-89.

110 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., în loc. cit., nr. 6/1994, p. 25.

111 Ibidem.

112 Ibidem.

113 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 186.

114 Ibidem, p. 28.

115 Apud Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, op. cit., p. 28-30.

116 William Totok, op. cit., p. 91-92.

117 Ibidem, p. 93.

118 Ibidem.

119 Ibidem, p. 94.