Primele tendinţe de manifestare independentă a populaţiei din Banat au avut loc într-o vreme de acalmie după nesfârşitele invazii ale populaţiilor migratoare. Este vorba despre momentul 796, când chaganatul avar a fost desfiinţat de franci şi autoritatea sa a dispărut definitiv. În Banat oraşele de factură romană dispăruseră de câteva secole, dar acum începeau să apară primele fortificaţii ale populaţiei autohtone. Aici supravieţuise sub succedarea valurilor migratoare o cultură materială de puternică tradiţie romanică şi romano-bizantină. Aceste prime fortificaţii protejau pe refugiaţii simpli, dar şi pe luptători şi pe conducătorii locali, care începeau să transforme aşezările întărite în reşedinţe proprii. Aşa se pare că s-a întâmplat în perioada secolelor al IX-lea – al XIII-lea cu cetăţile de la Vladimirescu, Coronini, Orşova, Insula Banului, Cuvin, Horom etc. (1)
Din aceeaşi perioadă se constată o deosebită înmulţire a aşezărilor bănăţene, peste 40 fiind atestate arheologic pentru secolele al VIII-lea – al XI-lea: Arad, Bodrog, Caransebeş, Cladova, Coronini, Cruşeviţa, Deta, Dubova, Felnac, Foeni, Gornea, Hodoni, Ieşelniţa, Ilidia, Izvin, Jdioara, Jimbolia, Jupa, Lipova, Moldova Nouă, Moldova Veche, Oraviţa, Orşova, Orţişoara, Parţa, Sacoşu Mare, Satchinez, Sânnicolau Mare, Sviniţa, Timişoara, Zădăreni, iar din secolele al XII-lea – al XIII-lea aproximativ 70 de localităţi. (2) O zonă cu urme de intensă locuire pentru secolele al VIII-lea – al IX-lea pare a fi cea din sud-vestul Munţilor Banatului, cu aşezări la Broşteni, Ilidia, Milcoveni, Oraviţa, Socolari, Vrăniuţ, probabil zona unei prime formaţiuni politice.
Referitor la etnia acestei populaţii autohtone, un element important îl poate furniza denumirea cetăţii Horom de pe Dunăre, din sud-vestul Banatului. Este interesant de remarcat că un geograf armean, Vardan Vardapetul, îi spunea Romei „Horom”. În lucrarea sa Geografia, el îi califica pe români tot ca „horom”. Lucru care îl făcea pe Ştefan Pascu să compare aceşti termeni cu numele cetăţii amintite. „O simplă coincidenţă sau o legătură între numele cetăţii şi oamenii care au construit-o şi locuit-o?” se întreba academicianul român. (3)
Din punct de vedere al ocupaţiilor, caracterul acestei populaţii era precumpănitor agricol, constatându-se statornicia îndelungată pe una şi aceeaşi vatră de sat. Locuitorii erau lucrători ai pământului, crescători de vite ce practicau un păstorit pendulator, meşteşugari, îndeosebi olari şi fierari. S-au descoperit arheologic râşniţe şi gropi de provizii, ceramică autohtonă, urme de exploatări miniere şi chiar de extracţie a aurului.
Năvălitorii percepeau impozitul în produse, in naturalia. Dar circulaţia monetară nu a încetat aici în niciun moment. S-au descoperit numeroase monede bizantine din toate perioadele, dar şi maghiare şi sârbeşti, ceea ce denotă legături de schimb variate. Şi geograful arab Edrisi din secolul al XII-lea relata că negustorii „greci” făceau comerţ în regiunea Banatului. (4)
În special existau ample legături economice cu Bizanţul, atestate prin monede ale împăraţilor Vasile I (867-886), Leon VI (886-911), Constantin Porfirogenetul (912-959), Roman II (959-963), Nicefor II (963-969), Vasile II (976-1025), Constantin XI (1025-1028), Constantin Monomahul (1042-1053), Alexe I Comnenul (1081-1111) şi Manuil I Comnenul (1143-1180), găsite în Banat. De exemplu, la Teremia Mare s-a descoperit un tezaur conţinând 130 de monede concave de bronz, dintre care 37 aparţineau împăratului Ioan II Comnenul (1119-1143) şi 14 lui Manuil I Comnenul. O altă monedă de aramă emisă de acesta din urmă s-a găsit la Timişoara şi o alta la Variaş. De la acelaşi basileu provin şi monedele păstrate la Ilidia, Gornea, Dubova, Sviniţa-Tricule şi Stenca Liubcovei. Numărul mare al monedelor bizantine din Banat îl făcea pe Costin Feneşan să constate: „Trebuie remarcat faptul că singurele monede bizantine până în secolul XI găsite în cantităţi mai mari sunt cele din Banat.” (5)
Dar numărul acesta mare şi afluenţa monedelor bizantine în zonă confirmă nu numai relaţiile comerciale cu Bizanţul, ci şi ruta operaţiilor militare şi chiar prezenţa vremelnică a unor garnizoane ale Imperiului în aceste locuri.
La începutul afirmării lor politice, abia ieşiţi din epoca migraţiilor, românii locuiau în bordeie sărăcăcioase. Abia după un timp înaintaşii localnicilor vor beneficia de locuinţe mai arătoase. Spre anul 1000, diferenţierile sociale vor începe să se accentueze, astfel încât la începutul secolului al XI-lea aflăm din Legenda Sfântului Gerhard că „tertia pars” (o treime) din locuitorii Morisenei erau în dependenţă feudală. (6)
În secolele al VIII-lea – al X-lea apăreau în limba română termenii de „cnez” şi „cnezat”, care luau locul juzilor şi „oamenilor buni şi bătrâni”, prin prefacerea obştilor săteşti în cnezate. Cuvântul „cnez” provine din germanicul (gepidul) „Könige”, fiind preluat de români prin intermediul slavilor. În dialectul bănăţean cnezul era denumit „chinez”, păstrându-se până astăzi în unele toponime, de exemplu Satchinez. Pe lângă cnezi existau şi voievozii, termen de origine slavă desemnând pe conducătorii uniunilor de obşti săteşti.
De asemenea, au funcţionat în Banat cnezatele de vale, adică jupanatele cârmuite de jupani. Termenul „župa” e de origine fie avară (P. Skok), fie traco-iliră (unii cercetători români), fie slavă (K. Jireček). Foarte probabil nu poate fi avar, pentru că, spunea părintele V. Muntean, avarii n-au stăpânit niciodată Dobrogea, unde de asemenea sunt menţionaţi jupani. Nici a doua ipoteză, cea traco-iliră, nu pare să reziste. De aceea, până vor fi aduse noi argumente, cel mai probabil rămâne ca termenul să fie slav.
În Banat sunt menţionaţi jupanii Boilă si Butaul printr-o inscripţie datată din secolele al IX-lea – al X-lea de pe tezaurul descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare. Această inscripţie cu caractere greceşti, dar în limba turcă, se traduce astfel: „Boilă jupan a făcut cupa, Butaul jupan i-a adăugat toarta.” (7) În urma unor cercetări întreprinse în zonă, istoricii bisericii Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipescu ajungeau chiar la concluzia că „Boilă şi Butavul (sunt) nume păstrate la românii din Sânnicolau până azi.” (8) Toponimia păstrează şi ea amintirea jupelor prin localităţi ca: Jupa, Jupalnic, Jupani, Jupâneşti. De menţionat că prima dintre ele, Jupa, este situată pe locul anticului Tibiscum, dovedind o continuitate de locuire neîntreruptă.
În sfârşit, cel mai dezvoltat tip de formaţiune în acea perioadă a fost cel al banatului, care a dat şi numele actual al regiunii. Şi etimologia acestui termen este foarte controversată. J. Šafarik şi N. Iorga credeau că originea termenului este din avarul „bajan”. P. Skok îl deriva din avarul „ban”. A. Sacerdoţeanu îl punea în legătură cu macedoromânul „bănare” (a trăi) şi „bană” (viaţă). O. Răuţ îl trăgea din albanezul „bane”, posibil regăsit şi în limba geto-dacilor, cu sens de aşezare. G. Ivănescu spunea că termenul a apărut abia în secolul al XIII-lea, odată cu crearea Banatului de Severin. Dar deja din secolul al XII-lea pe o hartă arabă se puteau observa „munţii Banatului” – „Gebel Banuat”. (9)
Cea mai plauzibilă pare însă ipoteza părintelui V. Muntean. El arăta că provenienţa termenului trebuie căutată în fondul autohton. În limba sanscrită, înrudită cu cea geto-dacă, „ban” însemna stăpânitor sau responsabil, termen probabil existent şi la daci. Ca o dovadă, se amintea faptul că regele dac Duras era consemnat în unele izvoare şi ca Diurpaneus, „paneus” referindu-se tocmai la ideea de cârmuire, deci „pan” sau „ban” însemnând stăpân. De aici termenul a fost preluat de alanii ce vieţuiau lângă daci şi care în secolul al VI-lea aveau un conducător numit Sangiban. Şi limba alanilor, de origine scitică, era înrudită cu cea geto-dacă. Alanii probabil au răspândit termenul în Europa. În secolele al V-lea – al VI-lea, în Italia centrală, după cum ne informează Hesychios din Alexandria, termenul „bannas” însemna tot conducător. (10)
Iniţial banatul sau bănia putea cuprinde fie un sat (villa Ban, existent în 1213), fie mai multe: o diplomă a regelui Ungariei Andrei II vorbea despre o „Terra Bany comitis Bana”. Termenii toponimici Bănia, Banloc, Insula Banului arată durabilitatea acestei instituţii, care continua să existe şi după invazia tătarilor din 1241 şi care a sfârşit prin a da denumirea întregii regiuni. De aici probabil, termenul „banat” a trecut în sârbo-croată, atestându-se astfel faptul că Banatul de Severin creat de unguri era în mare măsură o instituţie românească ce o continua pe alta anterioară. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea mai era menţionat un ban de Fârdea, Nicolae, în nord-estul Banatului. Din păcate, puţinele informaţii de care dispunem nu ne permit să cunoaştem şi relaţiile existente pe atunci între bani, cnezi, jupani şi voievozi. Cert este că spre sfârşitul primului mileniu aceste formaţiuni începeau să se contopească în urma cristalizării relaţiilor feudale şi a sporirii pericolului extern, astfel încât în curând se putea vorbi despre un voievodat unificat pe teritoriul Banatului.
Primul său conducător menţionat în cronici a fost Glad, la răspântia secolelor al IX-lea – al X-lea. Unii istorici, precum Gheorghe Cotoşman, au crezut că în realitate el se numea Vlad, dar acest lucru este fals. Îi contrazic din nou numirile de locuri, precum Gladna Română şi Gladna Montană, Geled, Ghilad, Valea lui Glad, Cladova, Gladmonostora. Voievodatul lui Glad ocupa un teritoriu clar delimitat în cronica Gesta Hungarorum a lui Anonymus: „Teritoriul însă care se întinde de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Orşova l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad, care a ieşit cu ajutorul pecenegilor din fortăreaţa Vidin.” (11) Glad avea mai multe cetăţi în voievodatul său, dar rezida mai mult în fortăreaţa Cuvin de pe malul Dunării, în sud-vest.
Nu se poate spune cu certitudine dacă Glad era bulgar sau nu (foarte probabil putea fi slav după nume). Dar probabil că s-a bucurat într-adevăr de ajutorul bulgarilor, şi sigur de cel al pecenegilor. Localizarea pecenegilor lângă Vidin este clară la Anonymus. Şi astăzi amintirea lor este păstrată în numele localităţii Pecinişca din sud-estul Banatului. Doi conducători pecenegi vor muri în lupta dintre Glad şi unguri.
Ungurii, abia stabiliţi în Panonia, au atacat pe la 900 voievodatul („ducatul”) lui Glad. Conduşi de Zuardu, Cadusa şi Boyta, ei au înaintat nestingheriţi până spre Bega, supunând în două săptămâni tot nordul Banatului între Mureş şi Timiş. Abia pe râul Timiş, la „Vadul Nisipurilor”, Glad le-a ieşit înainte cu o puternică oaste formată din călăreţi şi pedestraşi („cum magno exercito et peditum”). Oastea sa era formată din pecenegi, bulgari şi români („adiutorio Cumanorum et Bulgarorum atque Blacorum”). (12) Înşirarea acestor elemente era în ordinea rolului militar jucat ce respectivii războinici.
Timp de o zi, trupele lui Glad s-au opus trecerii râului Timiş de către unguri, beneficiind de vitejia ostaşilor care s-au luptat straşnic („acriter”). În cele din urmă, vor fi învinşi prin şiretlic. O jumătate din armata ungurească, cu Cadusa în frunte, trecu râul prin alt loc şi apoi Glad fu atacat din două părţi. Oastea i-a fost decimată, iar Glad reuşi să fugă. S-a ascuns la Cuvin, cetatea sa de scaun. Ungurii au asediat-o. Curând Glad le-a trimis soli cerând pace şi predând de bunăvoie cetatea. El se declara gata să recunoască vasalitatea ungurilor. Ultima rezistenţă înfrântă de unguri a fost cea a cetăţii Orşova, după care stăpânirea lor cuprindea întreg Banatul. Fiii locuitorilor au fost luaţi ca ostatici. Şi relatând aceste evenimente atât de îndepărtate, Anonymus conchidea prin câteva fraze de o mare luciditate: „Căci pe acea vreme ungurii în mintea lor nu doreau nimic altceva decât să ocupe ţări, să subjuge popoare şi să se îndeletnicească cu fapte războinice. Fiindcă ungurii în timpul acela aşa de mult se bucurau de a suge sângele oamenilor, ca şi lipitoarea, şi dacă n-ar fi făcut aşa n-ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase. Ce să mai spun?” (13)
În legătură cu acest episod, s-ar mai cuveni o precizare. Prin faptul că Glad s-a bucurat de ajutorul bulgarilor, s-a încercat susţinerea ipotezei stăpânirii bulgare de la nordul Dunării. Abia în ultima vreme s-a combătut această teorie. M. Comşa opina că sub numele de bulgari în cronica lui Anonymus se puteau ascunde „străromânii” şi slavii. Ea argumenta prin faptul că Anonymus a amintit trei cnezi „bulgari” ucişi în luptele dintre Glad şi unguri, dar se ştie că bulgarii n-au avut niciodată cnezi. Iar împotriva faptului că Glad ar fi fost bulgar venea şi momentul 1003, când descendentul său, luând parte la asediul Vidinului bulgăresc, a colaborat cu împăratul bizantin Vasile II supranumit Bulgaroctonul („omorâtorul de bulgari”) şi nu cu bulgarii.
Cât despre Glad, o posibilă menţiune, foarte valoroasă, despre numele său există în nişte epigrame anonime bizantine din secolul al XIII-lea, referitoare la o mânăstire bănăţeană situată pe malul stâng al Dunării, şi care se bucura de donaţii de la Glad şi de la Manuil, ultimul fiind împăratul bizantin din secolul al XII-lea („quodem Glado et Manuele monasterio vestro collatis”). (14) Ar fi şi o mărturie foarte preţioasă despre viaţa religioasă a românilor din acea perioadă. Dar tot atât de probabil ar putea fi ca referirea să se facă despre un alt Glad, mult mai târziu, ştiută fiind perioada domniei împăratului bizantin menţionat alăturat şi care îşi ducea armatele prin zonă împotriva cumanilor şi ungurilor. Aceleaşi surse se refereau la biruinţele lui Manuil I, soldate cu „distrugerea tribalilor, robirea peonilor, supunerea dalmaţilor şi groaza dacilor.” (15) Dacii erau, desigur, românii din stânga Dunării. Dar în acelaşi timp menţionarea numelui acelui Glad înaintea numelui basileului victorios poate însemna că respectivul Glad a trăit într-o epocă anterioară.
După înfrângerea ungurilor de la Lech (955), dominaţia lor asupra ţărişoarei conduse de urmaşii lui Glad a slăbit. Ca urmare, aici voievodatul devenea ereditar. Treptat, întinderea sa teritorială a sporit. Sub nepotul lui Glad, Ohtum („ex cuius progenie Ohtum fuit natus”), el ajungea de la Dunăre, Tisa şi Carpaţi până dincolo de Mureş, spre Crişuri. Capitala era acum stabilită la Morisena, adică Mureşana sau oraşul de pe Mureş. Între timp se intrase în raporturi cu Bizanţul, a cărui influenţă căpăta preponderenţă în regiune faţă de cea a Regatului ungar. Ca urmare, Ohtum devenea subordonat al Bizanţului, atât din punct de vedere politic, cât şi religios. Se cunoaşte că în 1003 Ohtum s-a creştinat la Vidin, tocmai cucerit de trupele bizantine, în rit ortodox, ca un omagiu adus împăratului Vasile II. Până la acest botez, el probabil nu era creştin, practicând şi poligamia. Dar după botezarea şi creştinarea sa, ca dovadă a adevăratei sale convingeri religioase, Ohtum a construit la Morisena o mânăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde au fost aduşi şi instalaţi călugări din Bizanţ. El a înzestrat mânăstirea cu privilegii, astfel încât călugării Morisenei aveau o treime din veniturile cetăţii. Aceste date, cât şi următoarele despre Ohtum şi statul condus de el, sunt extrase dintr-un foarte preţios izvor: Legenda intitulată Vita major Sancti Gerhardi, redactată în secolul al XII-lea şi care se referă la un călugăr italian care a trăit şi activat în Banat la doi-trei ani după dispariţia lui Ohtum. Numele acestuia, ca dovadă a rolului pe care l-a jucat în istoria regiunii, s-a transmis unor locuri din Caraş-Severin şi Arad, precum mânăstirea Ohtum.
Totuşi, un alt eveniment îl cunoaştem prin prisma unui hrisov al lui Vasile II din anii 1019-1020, hrisov care amintea existenţa unui castru eparhial la Timişoara (Bisiskos), aflat sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida, care depindea direct de împărat. Aici, la Timişoara, era o aşezare din secolele al VIII-lea – al IX-lea, iar castrul eparhial „Timiş” a apărut într-un catalog episcopal deja în secolul al X-lea. Acesta este şi răspunsul la posibila întrebare: de ce Vasile II a înfiinţat centrul episcopal la Timişoara şi nu la Morisena? Desigur că în perioada anterioară diplomei din 1019 acesta era centrul bisericesc al populaţiei daco-romane din Banat. În apropierea Timişoarei s-a descoperit chiar o monedă de la Vasile II.
Ohtum putea fi, după nume, ungur (Ajtony), dar el a căutat să apere interesele localnicilor. El era un feudal bogat, având moşii şi curţi („alodia et curia”), ca şi cirezi nesfârşite („pecora infinita”), fiind foarte puternic („potens valde”) şi încrezător în mulţimea ostaşilor şi a nobililor săi. În privinţa numărului ostaşilor, ne informează izvorul sus-amintit, Ohtum îl întrecea chiar pe regele Ungariei, Ştefan I, şi nu-l cinstea deloc („praecedebat in multitudine armatorum regem ac minime reputabat”), manifestându-se practic independent.
Legenda vieţii Sfântului Gerhard vorbea despre situaţia economică şi socială a voievodatului lui Ohtum. Aflăm astfel că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura şi, de asemenea, creşterea vitelor. Legenda relata despre mulţimea de cai îmblânziţi ai ducelui Ohtum, „pe care păstorii îi ţineau sub pază în grajduri.” (16) Alte menţiuni sunt despre viticultură şi despre cultivarea plantelor medicinale de către locuitorii Banatului. În toate porturile de pe Mureş, până la Tisa, erau vameşi şi paznici, realizându-se astfel importante venituri din comercializarea sării către Ungaria. Voievodatul avea şi o pronunţată stratificare socială. În scriere este menţionată existenţa stăpânilor şi a oamenilor de rând, a nobililor şi a militarilor („multitudo militum et nobilium”). Totodată, capitala voievodatului, Morisena, căpăta aspectele unei aşezări urbane, fiind chiar denumită în legendă „urbs”.
Toate acestea indică existenţa unei solide organizări statale. Legenda îl numea pe Ohtum un conducător foarte puternic, „slăvit în virtutea şi puterea sa” („qui nimium gloriabatur in virtute et in potentia sua”). El stăpânea şi o parte a fostului voievodat al lui Menumorut.
Ştefan I părea covârşit de nivelul civilizaţiei feudale a supuşilor săi bănăţeni, care contrasta puternic cu orânduirea crescătorilor de vite din Panonia. Autoritatea lui Ohtum opunându-se autorităţii lui Ştefan I din ce în ce mai evident, acesta începea să nutrească pretenţii la un rang seniorial mai înalt, posibil de obţinut numai prin înfrângerea rebelului de la sud-est. Dar, înainte de a se confrunta direct cu Ohtum, Ştefan I i-a învins pe posibilii săi aliaţi Iuliu din Transilvania (1002) şi Kean din nordul Iugoslaviei (1018) şi s-a aliat cu sprijinitorul acestuia, împăratul Bizanţului. Pretextul conflictului a fost de natură economică: cutezanţa lui Ohtum de a pune paznici şi vameşi în toate porturile Mureşului pentru a vămui plutele regale care transportau sare pe acest râu. Posibile asemenea porturi au fost la Lipova şi Vladimirescu, ca şi la Morisena. Şi se ştie cât de preţuită era sarea în evul mediu şi ce rol economic deţinea ea. Mai ales că Ungaria nu avea absolut nicio sursă internă de exploatare a sării.
Totuşi, în confruntarea cu puternicul său vecin, Ohtum spera încă în ajutorul bizantinilor, căci el le arăta solilor lui Ştefan I că „a obţinut puterea de la greci” („accepit autem potestatem a Grecis”). (17) Era vorba probabil chiar de o stare de vasalitate a lui Ohtum faţă de Vasile II. După cum am văzut, şi din punct de vedere religios, voievodatul bănăţean depindea de Bizanţ prin intermediul Arhiepiscopiei de Ohrida, lucru dovedit şi de unele descoperiri arheologice, precum a unei amulete cu cruce între localităţile Pil şi Socodor şi a unei cruci episcopale emailate găsită la Arad.
Dar Vasile II va muri la 15 decembrie 1025, fiind urmat de fratele său Constantin XI, care a murit şi el în 1028, lipsindu-l de sprijin pe aliatul său, într-un moment când şi imperiul străbătea o epocă de reflux.
Este momentul când Ştefan I a început războiul cu voievodul Ohtum. El l-a atras de partea sa pe un apropiat al acestuia, Channadinus, pe care l-a botezat în ritul catolic şi apoi l-a trimis cu oaste asupra lui Ohtum. Luptele dintre Ohtum şi Channadinus s-au dat în toiul verii, trupele lui Channadinus trecând Tisa şi fiind imediat întâmpinate de ale lui Ohtum. Prima zi a confruntărilor s-a încheiat cu victoria lui Ohtum, care l-a aruncat înapoi peste Tisa pe duşmanul său. Noaptea însă Channadinus şi-a regrupat oastea pe un deal din apropiere, atacându-l în zori pe Ohtum în tabăra sa de pe „Câmpul Negru”. În această bătălie cei doi au ajuns faţă în faţă şi Channadinus a reuşit să îl ucidă pe Ohtum. În ultima zi a luptei ungurii au cucerit o cetate care mai opunea rezistenţă, probabil cea de la Vladimirescu. După ce au cucerit-o cu greu şi au ocupat-o, asediatorii au incendiat-o. Cercetările arheologice au atestat acest incendiu şi încetarea locuirii ei în prima jumătate a secolului al XI-lea. (18)
În urma bătăliei, voievodatul lui Ohtum a trecut definitiv între posesiunile coroanei arpadiene. Regele Ştefan I l-a numit pe Channadinus „Comite al provinciei”, botezându-i şi reşedinţa după numele său – Morisena a devenit Cenad. Se pare însă că totuşi în tradiţia localnicilor numele Mureşana a persistat mult timp, dovadă a vechimii aşezării. Cenadul, ca localitate, este atestat abia în 1197. Curând s-a organizat în Banat şi dioceza catolică în frunte cu amintitul călugăr italian Gerhard de Sagredo (1030-1046). El va fi însă ucis de nişte păgâni răsculaţi, în timpul luptelor religioase de după moartea lui Ştefan I (creştinarea ungurilor se produsese oficial abia în 1001). Spre sfârşitul secolului al XI-lea el a fost sanctificat şi apoi i-a apărut şi celebra Legendă a vieţii, atât de folositoare cunoaşterii trecutului nostru. De altfel, în Banat chiar şi în secolul al XIV-lea, conform unui Registru de dijme papale din 1333-1337, populaţia catolică era extrem de redusă, românii fiind predominanţi. (19)
Note:
1 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 71.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ion D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 42.
6 Vasile V. Muntean, op. cit., p. 71.
7 Ibidem, p. 75.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 17.
10 Ibidem, p. 17-18.
11 Anonymus, Gesta Hungarorum, cap. XI.
12 Ibidem, cap. XLIV.
13 Ibidem.
14 Vasile V. Muntean, op. cit., p. 70.
15 Ibidem.
16 Eugen Glück, Vechi izvoare ale istoriei patriei, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 4/1979, p. 18.
17 Ibidem, p. 20.
18 Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Cetăţi medievale de pământ pe teritoriul României, în loc. cit., nr. 9/1978, p. 31.
19 Nicolae Corneanu, Vechime şi statornicie românească, în loc. cit., nr. 2/1987, p. 10-11.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una foarte prielnică pentru localitatea Bocşa Montană, aflată la circa 20 km de Reşiţa pe drumul către Timişoara. Fiind aşezată la altitudinea de 189 m peste nivelul mării şi beneficiind de un aer curat şi sănătos, ea a fost declarată staţiune climaterică prin decizia Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale nr. 46.713 din 25 iulie 1931.
Istoria Banatului 