Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Mircea Rusnac – Aktionsgruppe Banat, fenomen al disidenţei minoritare în România anilor 1970-1980

Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat) a fost o grupare formată din tineri scriitori de naţionalitate germană din Banat, care încercau să promoveze un spirit mai liber, opus închistării dogmatice a regimului comunist, şi chiar să critice aspectele antidemocratice ale acestuia. Pentru motivele arătate, ei au fost puternic hărţuiţi de Securitatea lui Ceauşescu şi în final au fost nevoiţi să părăsească România, chiar cu câţiva ani înaintea izbucnirii revoluţiei din decembrie 1989.

Scriitorii tinerei generaţii din Banat au început să se afirme din jurul anului 1970, profitând şi de climatul ceva mai relaxat de la începutul perioadei lui Ceauşescu. Încă din liceu, ei îşi publicau scrierile (în special poezii) în paginile revistei Neue Literatur din Bucureşti, al cărei redactor principal era bănăţeanul Gerhardt Csejka, născut la Zăbrani în 1945. Grupul acestor tineri îi cuprindea pe: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner şi Ernest Wichner. Toţi proveneau din localităţile şvăbeşti din Banat şi erau născuţi în intervalul 1951-1955. O excepţie o reprezenta în acest sens Johann Lippet, care se născuse în 1951 la Wels, în Austria, unde părinţii săi se refugiaseră din vremea războiului, dar în 1956 s-au reîntors în Banat şi au locuit la Vizejdia.

Alt loc în care aveau posibilitatea să publice în 1969-1971 era pagina săptămânală pentru elevi a cotidianului timişorean Neue Banater Zeitung, care a promovat atunci circa 30 de tineri. Mai târziu, după ce au intrat pe rând la facultate, ei au început să fie promovaţi şi prin intermediul nou-înfiinţatei (în 1971) Edituri Facla, în cadrul unei antologii poetice. Pentru o scurtă perioadă, în literatura germanilor din Banat nu s-au resimţit efectele negative ale Tezelor din iulie 1971, impuse de Ceauşescu după vizita din China şi Coreea de Nord. Marxismul de faţadă proclamat de scriitorii germani determina cenzura să nu reacţioneze încă faţă de temele abordate în lucrările lor.

La 2 aprilie 1972 a fost publicată în suplimentul studenţesc Universitas al ziarului Neue Banater Zeitung o masă rotundă cu titlul La început a fost discuţia. Această dată a fost apoi considerată drept naşterea Aktionsgruppe. Atunci i-a fost conturată atitudinea ideologică şi politico-literară. Cu această ocazie, Richard Wagner a definit un program teoretic, pe care l-au aprobat şi ceilalţi participanţi. El afirma: „Noi suntem prima generaţie de scriitori născuţi sub zodia socialismului. Asta produce o altfel de raportare la realitate. În comparaţie cu cei mai în vârstă, avem posibilitatea unei observări mai lipsite de prejudecăţi şi mai complexe a realităţii de azi. Dar şi în astfel de afirmaţii trebuie să manifestăm reţinere. Educaţia părinţilor noştri a creat false scheme de gândire, care pot împiedica o vedere obiectivă.” Aceste cuvinte, cu referire la generaţia germanilor bănăţeni din timpul războiului, care crezuseră cu tărie în regimul nazist, au fost considerate drept o provocare la adresa membrilor minorităţii germane şi i-au pus pe aceşti tineri într-o postură destul de singulară.

La 14 mai 1972, în acelaşi ziar, Horst Weber, redactorul săptămânalului sibian Die Woche, a şi găsit o denumire pentru acest grup. Sub titlul Grup de acţiune, el scria: „Din aceste discuţii de grup ar putea să răsară un grup de acţiune al tinerilor scriitori.” Imediat, termenul folosit de Weber a fost adoptat de către tineri ca denumire pentru grupul nou închegat.

Membrii grupului publicau sau prezentau în public poezii şi eseuri cu un conţinut direct referitor la regimul existent în România, denunţându-i atât forma, cât şi fondul. Prin starea lor de spirit protestatară, în operele lor criticau populismul, propaganda care denatura realităţile din ţară, nehotărârea populaţiei în faţa unui sistem politic care arăta o indiferenţă totală faţă de om. Ei încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în adevăratul sens al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată.

În noiembrie 1972, grupul publica o cuprinzătoare culegere de texte în revista Neue Literatur, sub titlul: Exerciţii destinate indiferenţilor de către tineri autori bănăţeni, care a reprezentat o cotitură în activitatea literară a germanilor din România. Atât introducerea semnată de Anton Sterbling, cât şi restul textelor, vor stârni de aceea numeroase reacţii.

Majoritatea membrilor Aktionsgruppe Banat fiind studenţi la facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, au înfiinţat Cenaclul literar „Universitas” de pe lângă Casa de cultură a studenţilor şi l-au luat practic sub control. Acolo erau citite lucrări literare atât de către membrii grupului, cât şi de către alţi invitaţi apropiaţi Cenaclului. O inspiratoare a tinerilor bănăţeni se va dovedi poeta bucureşteană Anemone Latzina (născută în 1942 la Braşov, decedată în 1993 la Bucureşti, fiind călcată de tramvai), care debutase promiţător în 1971 cu volumul Ce se poate poetiza astăzi. Poeziile sale, deşi aflate sub influenţa marxismului, prezentau o atitudine cu totul nouă în raport cu realitatea socială şi erau eliberate de orice schematisme şi dogmatisme. Scrierile ei se inspirau din poezia dialectală a lui Brecht şi au constituit un model pentru membrii Grupului de acţiune.

Ca urmare, din 1973, Latzina era urmată şi de tinerii bănăţeni, a căror atitudine începea deja să irite Securitatea. Aceasta îşi trimitea informatori atât la şedinţele Cenaclului „Universitas”, cât şi în comunele şi oraşele unde aceşti tineri îşi prezentau creaţiile. Pasul următor l-a constituit tentativa de racolare chiar a unor membri ai grupului. Strategia adoptată de aceştia nu a fost una de respingere făţişă. Ei se arătau dispuşi să coopereze în aparenţă, dar ţineau în acelaşi timp la curent întregul grup în privinţa obiectivelor urmărite.

Anul 1974 va reprezenta punctul culminant al activităţii grupului. Membrii săi ajunseseră să îşi citească operele în cele mai importante centre ale ţării: Bucureşti, Cluj, Timişoara etc. În luna aprilie, o selecţie din lucrările lor a apărut în revista Neue Literatur, publicaţie oficială a Uniunii Scriitorilor din România, care a folosit pentru prima dată cu acest prilej denumirea de „Aktionsgruppe Banat” ca generic pentru toţi cei nouă membri ai săi, reuniţi datorită unor convingeri estetice şi social-politice asemănătoare. Chiar dacă textul introductiv era laudativ la adresa lui Ceauşescu, care tocmai se proclamase preşedinte al R.S.R., acesta era urmat de culegerea de texte aparţinând Grupului de acţiune numită Noi, deschizătorii de drumuri. Gerhardt Csejka preciza: „Gruparea ce s-a impus cu tot mai multă hotărâre conştiinţei publice în ultimii doi ani sub numele de «Grupul de acţiune Banat» nu a fost salutată din toate părţile cu aplauze furtunoase; cu atât mai furtunos au trebuit să se comporte cei ce i-au susţinut. Cel puţin aşa au arătat lucrurile. Dar perioada de ocrotire – dacă într-adevăr trebuie să existe aşa ceva în cazul tinerelor talente – a trecut pentru autorul colectiv numit «Grupul de acţiune Banat». El nu mai are nevoie de asta. Dimpotrivă, el are nevoie de confruntări deschise pentru a înainta.”

Culegerea ar fi trebuit să conţină şi poezia colectivă Angajament, care era prezentată în deschiderea multor apariţii publice. Ea arăta astfel:

„eşti angajat
da

sunt angajat
da da
foarte angajat

eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da

dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme

nici eu nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme

da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat de
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea

dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da”

Poezia a fost suprimată de cenzură, iar apoi întreaga culegere va fi retrasă din circulaţie de către Securitate. Dar apariţia ei a generat un conflict între Cenaclul „Universitas” al Aktionsgruppe şi cenaclul oficial „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor, având membri pe scriitorii germani mai vârstnici din Timişoara. Rivalitatea aceasta convenea foarte mult Securităţii. O expresie a acestei rivalităţi o reprezenta scrisoarea unui cititor numit Rudolf Poledna, publicată în noiembrie 1974 de Neue Literatur sub denumirea Un cititor ocazional – care s-a săturat de data aceasta de literatură. Acesta critica un text satiric al lui Werner Kremm denumit Însemnare dintr-un ziar, declarându-l „de nevalorificat artistic” şi acuzându-l de falsificare a realităţii. Indirect îi era reproşat întregului grup faptul că ar desfăşura activităţi duşmănoase faţă de stat.

În februarie 1975, a avut loc o şedinţă de cenaclu la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti, ocazie cu care mai mulţi autori au citit pasaje din operele lor. În rândurile numerosului public prezent se aflau şi informatori ai Securităţii.

La 17 mai a fost ţinută la Casa de cultură a studenţilor din Timişoara şedinţa jubiliară de aniversare a 3 ani de la naşterea oficială a Aktionsgruppe Banat. Pentru aceasta a fost pregătit un colaj de texte înregistrate şi pe bandă, cu titlul Aplauze frenetice din toate părţile. În plus, au fost prezentate şi noi creaţii ale grupului. Cu acest prilej, Anton Sterbling a prezentat eseul Grup de acţiune – sau cam aşa ceva, care avea să apară în iulie în Neue Literatur. Au mai citit Rolf Bossert, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok. Anemone Latzina, care nu a putut fi prezentă, a trimis grupului o scrisoare, citită de Gerhardt Csejka, iar Bernd Kolf a prezentat parabola antiautoritară intitulată Caligula-Cizmuliţa. Sărbătorirea a fost continuată la domiciliul lui Ortinau, unde şi-au făcut apariţia şi informatorii Securităţii. Aceasta o va considera drept o provocare şi din acest moment a trecut la acţiuni făţişe de suprimare a grupării.

Fratele lui William Totok, Günter, aflat în armată, a fost arestat pe motiv de „propagandă fascistă”, conform articolului 166 din Codul Penal. Ca urmare, la domiciliul familiei din Comloşu Mare a fost efectuată o primă percheziţie la 23 iunie 1975, cu care ocazie lui Totok i-au fost confiscate numeroase manuscrise literare. El însuşi a fost interogat timp de 5 ore la Securitatea din Timişoara pe tema „activităţilor antistatale” ale Grupului de acţiune. Acest grup l-ar fi influenţat ideologic în spirit fascist şi pe Günter Totok! William Totok era acuzat „numai” de acţiuni antisocialiste, deoarece investigase pe cont propriu cazul elevului Stelian Mihalaş de la Liceul „Loga” din Timişoara. Acesta din urmă răspândise între colegii săi cu ocazia numirii lui Ceauşescu ca preşedinte în martie 1974 un chestionar care conţinea întrebarea: „Sunteţi de acord cu alegerea lui Ceauşescu?” Mihalaş a fost „demascat” şi exclus din U.T.C., fiind şi exmatriculat din liceu. În acest mod, soarta Grupului de acţiune se dovedea a fi hotărâtă.

Împotriva membrilor săi a fost declanşată din partea Securităţii o intensă campanie de denigrare, prezentându-i drept „hitlerişti” şi subminatori ai ordinii sociale existente. Se pretindea că grupul ar fi ţinut legătura cu Radio Europa liberă prin intermediul lui Günter Totok, care ar fi furat un aparat de emisie din unitatea militară. Totodată, el ar fi furat şi o armă, care ar fi fost găsită în beciul casei. Aceste procedee erau folosite chiar în condiţiile în care, tocmai atunci, România semnase Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) de la Helsinki (august 1975), al cărui articol 19(2) prevedea: „Orice persoană are dreptul la liberă exprimare; acest drept se referă la libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.”

La începutul anului 1975, Ernest Wichner, unul dintre membrii Aktionsgruppe, emigrase în R.F. Germania, unde era ţinut la curent prin scrisori asupra evoluţiilor dramatice care au urmat. El avea sarcina ca în caz de agravare a situaţiei să informeze presa occidentală asupra a ceea ce se petrecea în România. Securitatea lansase deja o ofensivă generală împotriva scriitorilor timişoreni şi pregătea un proces politic prin inculparea acestora. În toamnă deja erau vehiculate acuzaţii de complot antistatal, care erau pedepsite cu până la 20 de ani de închisoare.

La 11 octombrie, scriitorii Gerhardt Csejka, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok au fost arestaţi sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Anchetaţi la Timişoara, li s-a spus că aceasta era dispoziţia Securităţii, care îi considera (în special pe Totok) o ameninţare la adresa siguranţei statului. Dar arestarea a patru scriitori se va dovedi în timp o gravă greşeală din partea autorităţilor comuniste. Chiar politicienii din ierarhia superioară de partid au reacţionat faţă de acest gest necugetat. Sosiţi din capitală, Ilie Verdeţ, secretar cu problemele ideologice şi ale naţionalităţilor conlocuitoare din C.C., şi Adalbert Millitz, secretar al Comitetului Central responsabil cu minoritatea germană, au dispus eliberarea lor. Orientarea lor împotriva grupului era clară, întrucât au ordonat ca Totok şi Ortinau să fie exmatriculaţi de la facultate. Ofiţerul care le-a restituit buletinele şi obiectele personale la eliberare i-a „sfătuit” să meargă acasă şi să nu se mai întâlnească în niciun chip.

Chiar în acea seară, cei patru eliberaţi s-au întâlnit la un restaurant din Timişoara, unde şi-au împărtăşit experienţele din săptămâna de detenţie. De la fiecare dintre ei se încercase obţinerea unei declaraţii prin care să recunoască faptul că Aktionsgruppe se ocupase cu propaganda antisocialistă. Csejka şi Ortinau trebuiseră să dea o interpretare textului lui Totok intitulat Wieland citit prin lornietă, iar Wagner unor fragmente din poezia aceluiaşi denumită Cântec românesc. Februarie 1973. La 18 noiembrie 1975, Totok era din nou arestat, iar la 12 decembrie fratele său era condamnat de către Tribunalul militar din Timişoara la 5 ani de închisoare, fiind la rândul său exmatriculat din facultate.

Din acel moment, asupra autorităţilor comuniste române au început să se exercite presiuni din exterior, inclusiv de la Amnesty International, pentru eliberarea deţinuţilor politici. Ziarul francez Le Monde din 20-21 iunie 1976 publica articolul România: Un poet de origine germană se află închis pentru delict de opinie, preluat şi de mass-media din alte ţări occidentale. Aceasta a determinat eliberarea lui William Totok la 29 iunie. Totuşi, seria articolelor din străinătate continua. La 10 iulie, Frankfurter Rundschau publica studiul lui Dieter Schlesak Politică culturală cu intervenţii poliţieneşti. Etnici germani cu convingeri comuniste din România tulbură liniştea revoluţionară a statului „socialist”. A urmat şi eliberarea lui Günter Totok, prezentată ca un gest de mărinimie din partea lui Ceauşescu. Dar scriitorului nu i-a fost redat dreptul de publicare, în ciuda numeroaselor sale adrese şi petiţii către înaltele autorităţi de partid. La 19 noiembrie, revista Săptămâna ataca pe scriitorii critici ai regimului, printre care şi pe Totok, considerându-i elemente ostile, manipulate de agenturile străine (Eugen Barbu). Totok a trimis autorului o scrisoare de protest şi copia unui memorandum adresat lui Ceauşescu.

În decembrie 1976, revista literară Akzente din München a descris pe larg represiunile la care erau supuşi membrii Aktionsgruppe Banat. Fostul membru al grupului, Ernest Wichner, a scris introducerea, din care cităm: „Publicarea textelor le este adesea refuzată şi ei sunt intens supravegheaţi de Securitate. (…) În plus, pentru o anume parte a cititorilor, trebuie precizat că, de cele mai multe ori, poeţii spionaţi şi asupriţi de stat nici măcar nu-i erau ostili acestuia, ci dimpotrivă!” Denumirea Aktionsgruppe şi lirica practicată de acesta au fost interzise.

La 5 ianuarie 1979, criticul literar Annemarie Schuller avea să scrie în articolul de fond De la valoare de întrebuinţare la contemplaţie. Un studiu asupra evoluţiei noii poezii a germanilor din România din săptămânalul sibian Die Woche: „După Euforia lucidităţii (Peter Motzan) a urmat, în 1975, odată cu destrămarea Grupului de acţiune, o tăcere confuză. (…) După pretinsa revoluţie, a urmat trezirea. Contemplarea, retragerea spre domenii mai mult sau mai puţin private au apărut la aceşti autori, care au dovedit că au destule resurse pentru a depăşi perioada «de acţiune» neafectaţi. (…) Poezia lor nu este nepolitică, deoarece implică în intensitatea ei spaţiul vital – social şi politic – al autorului. Ea nu mai are «valoare de întrebuinţare», nu se mai încarcă excesiv de politică (cel puţin nu în exemplele reprezentative), câştigă însă realism prin plusul de observaţie concretă.”

La începutul anului 1977, scriitorul Paul Goma a adresat o scrisoare deschisă conducerii partidului, cerându-i să respecte drepturile omului. În acest timp, foştii membri ai Grupului de acţiune aşteptau în continuare îmbunătăţirea situaţiei din interiorul ţării, nedorind să ia în calcul varianta emigrării. Totuşi, semnele erau departe de a indica aşa ceva. La 13 septembrie a fost efectuată o percheziţie la locuinţa lui Gerhard Ortinau, care era acuzat că intenţionase să răspândească manifeste anticomuniste. Ortinau a solicitat permisiunea de a părăsi ţara, care îi va fi acordată după aproape patru ani.

Odată cu interzicerea Grupului de acţiune, a fost desfiinţat şi Cenaclul „Universitas”. Singura grupare literară a germanilor bănăţeni care mai era recunoscută de autorităţi era Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor. Din 1977, lui i s-au integrat şi foştii membri ai Aktionsgruppe Banat care intenţionau să-şi continue activitatea. Criticul Emmerich Reichrath avea să constate prezenţa lor în volumul său Reflexe II: „Promotorii acestei tendinţe au fost în parte acei tineri autori (Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, chiar Rolf Bossert etc.) care la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci s-au afirmat (prin apariţii comune în revista Neue Literatur) ca fenomen de grup, primind eticheta «Grupul de acţiune Banat». Această etichetă s-a transformat curând în nume de marcă şi a fost acceptată de ei înşişi ca atare.”

Cum era de aşteptat, în cadrul Cenaclului Guttenbrunn se vor crea imediat două curente de opinie. Primul era reprezentat de vechii membri ai acestuia, obedienţi faţă de regim, iar celălalt de foştii componenţi ai Aktionsgruppe, în continuare mult mai nonconformişti. O reconciliere între conservatori şi progresişti nu era posibilă. Ultimilor li s-au asociat treptat şi alţi tineri scriitori: Jakob Mihăilescu, Herta Müller (Premiul Nobel pentru literatură în 2009), Werner Söllner, Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch şi Horst Samson. Biografia acestora nu era mai puţin interesantă. Horst Samson s-a născut în 1954 în localitatea Salcâmi din Bărăgan, unde era deportată familia sa din Teremia Mică. Cel mai tânăr dintre ei, Roland Kirsch (născut la Deta în 1960), va fi găsit spânzurat la Timişoara în primăvara lui 1989, fără a se putea şti dacă a fost sinucidere sau crimă.

Referitor la noua componenţă a Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, William Totok avea să scrie mai târziu: „Cenaclul a devenit cu timpul un for alternativ care, mulţumită experienţelor negative avute de foştii membri ai Grupului de acţiune cu organele de represiune şi birocraţia culturală, încerca să perpetueze un fel de nesupunere culturală faţă de restaurarea stalinismului de către Ceauşescu.” În 1981, conducerea cenaclului a fost preluată de Richard Wagner de la Nikolaus Berwanger. El era şi corespondent al ziarului braşovean Karpaten Rundschau. Johann Lippet era din 1977 secretar literar al Teatrului German din Timişoara. Rolf Bossert a fost instructor la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti şi lector la Editurile Meridiane şi Kriterion. Ernest Wichner, Anton Sterbling, Albert Bohn şi Gerhard Ortinau emigraseră deja în Germania occidentală. Werner Kremm s-a detaşat de foştii colegi de grup şi a lucrat la ziarul Neuer Weg. William Totok a lucrat la ziarul Neue Banater Zeitung din Timişoara. Astfel, numai patru dintre cei nouă foşti membri ai Aktionsgruppe Banat mai activau pe tărâmul literar. Securitatea era însă în continuare deranjată de activitatea acestora şi încerca să-i racoleze ca informatori.

În 1981, cenaclul redacta prima lucrare în samizdat a germanilor din România, denumită A.M.G.-Info, care prezenta textele redactate pe tema Noi, germanii din România – 1981. La Editura Kriterion a apărut în limba română antologia Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeţi germani din România. Electrecordul a editat un disc: Tineri poeţi germani din Banat. Nr. 12/1982 al revistei Neue Literatur era dedicat Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”. În acelaşi an a apărut şi anuarul Pietre de caldarâm al cenaclului, cuprinzând textele literare ale membrilor săi.

Securitatea a efectuat noi percheziţii la domiciliile lui William Totok şi Horst Samson. Totok a fost reţinut, dar pentru puţin timp, datorită protestului lui Berwanger. Acesta s-a reîntors la conducerea cenaclului după ce Wagner nu se putuse menţine decât un an. Tot Securitatea îl forţase să renunţe. Într-un interviu din Neuer Weg, Wagner definise cenaclul drept „un chioşc de grădină politizat, care pe de o parte nu face decât să întărească ideile fixe ale conaţionalilor noştri, iar pe de altă parte nu este decât o prelungire a proletcultismului declarat mort în anii ’60.” Programul expus de el în continuare se prezenta astfel: „Nu suntem un grup închis. Ne leagă un program minimal. Noi suntem de partea a tot ceea ce trăieşte, la nevoie chiar împotriva măsurii cu care se măsoară momentan timpul pe această planetă. Ţelul nostru este ca, dincolo de toate deosebirile existente, să promovăm o literatură critică în limba germană, care să depăşească tradiţionala pornire spre confirmarea de sine a literaturii minorităţilor şi să facă faţă actualului stadiu al dialogului social. Vrem să încercăm posibilităţile unei astfel de literaturi.” (24 iulie 1982)

În 1983, în Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” a fost impus poetul Franz Johannes Bulhardt, provenind din perioada stalinistă, iar în semn de protest o serie de tineri au părăsit cercul literar. Wagner a fost exclus de la Karpaten Rundschau , deoarece a refuzat să scrie elogios despre 23 august, rămânând şomer. La fel şi Herta Müller, care în 1980 a rămas fără servici datorită faptului că a refuzat să colaboreze cu Securitatea. Ea a reuşit ulterior să lucreze pe la diverse şcoli, unde trebuia să îşi reînnoiască anual contractul de muncă.

Următoarea ţintă a Securităţii a fost tânărul poet Helmuth Frauendorfer, care a fost interogat de mai multe ori în vara anului 1984, cu scopul de a declara că colegii săi de cenaclu promovau „texte duşmănoase”. El a fost bătut, a primit un avertisment scris şi ameninţarea că i se va intenta un proces. În consecinţă, şapte scriitori au trimis o scrisoare lui Cornel Pacoste, primul secretar al P.C.R. pe judeţul Timiş, şi lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care merită reprodusă în întregime:

„Stimate tovarăşe preşedinte,

Dorim să vă aducem la cunoştinţă, noi, tinerii scriitori germani din Timişoara, următoarele: În zilele de 19, 20, 21, 24 iulie şi încă o dată în ziua de 20 august a.c., tânărul nostru coleg Helmuth Frauendorfer, absolvent al facultăţii de filologie din Timişoara (1984), cu un frumos început literar şi o bogată activitate artistică (a condus grupa germană de teatru a Casei de cultură a studenţilor) şi publicistică (ca responsabil al paginii în limba germană a revistei Forum studenţesc, pagină care, pentru noi inexplicabil, nu mai apare), a fost anchetat de către Securitatea Statului, şi anume de lt. col. Păduraru Nicolae şi maiorul Adamescu Ion. În cursul anchetei, colegul nostru a fost insultat şi o dată chiar bătut de maiorul Adamescu. I s-a cerut să semneze declaraţii prin care recunoaşte că ar fi scris poezii ostile statului nostru (folosim formula Securităţii) şi ar duce activităţi de acelaşi fel. De asemeni, i s-a cerut să semneze declaraţii că noi, cei care ne alăturăm colegului nostru prin această scrisoare, l-am fi influenţat şi orientat spre aceste activităţi «ostile». Aceasta şi prin Cenaclul «Adam Müller-Guttenbrunn» al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, cenaclu care a fost numit de către lt. col. Păduraru un «bârlog». «Bârlogul» este condus de scriitorul Nikolaus Berwanger, secretar al Uniunii Scriitorilor. În cenaclu activează o parte dintre semnatarii scrisorii de faţă. Ne-am decis să scriem această scrisoare deoarece incidentul cu tânărul nostru coleg, care de altfel s-a terminat cu un avertisment scris, nu este primul. De ani de zile suntem persecutaţi de către organele Ministerului de interne din Timişoara. Ceea ce scriem este răstălmăcit în mod tendenţios, căutându-se să se dovedească că activitatea noastră ar fi subversivă, suntem împiedecaţi să călătorim în străinătate, au avut loc percheziţii domiciliare, reţineri, unor colegi li s-a refuzat primirea în Uniunea Scriitorilor, deşi întrunesc condiţiile necesare acestei primiri, tineri colegi aflaţi la începutul scrisului sunt intimidaţi sau atraşi prin ameninţări să colaboreze cu Securitatea etc. Este evident că această stare de lucruri nu mai poate continua. Noi o considerăm o flagrantă încălcare a statutului naţionalităţilor din patria noastră şi, în ultimă instanţă, a spiritului congresului al IX-lea al partidului, care, cum se ştie, a pus societatea noastră pe baze noi, pronunţat democratice. Starea de lucruri descrisă nu reprezintă pentru noi altceva decât o boicotare sistematică a activităţii noastre de scriitori de limbă germană. Aceste tracasări nu sunt altceva decât încercări de a ne reduce la tăcere şi a ne forţa să părăsim ţara.

Apelăm la conducerea Uniunii Scriitorilor să intervină la conducerea de partid pentru a pune capăt acestor stări de lucruri din Timişoara. Dacă aceasta nu este posibil, ne vom adresa direct conducerii superioare de partid.

(O scrisoare similară am trimis-o şi primului secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., Cornel Pacoste)

Timişoara, septembrie 1984.

Semnat: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Balthasar Waitz.

La 12 octombrie, semnatarii scrisorii au fost chemaţi la secretarul cu propaganda al judeţului Timiş, Eugen Florescu, care i-a tratat cu deosebită duritate. Participant la discuţie, şeful Securităţii timişene, colonelul Cristescu, i-a ameninţat făţiş că vor fi deferiţi Procuraturii. A doua zi, Florescu şi Cristescu au dispus ca semnatarilor scrisorii să le fie interzis accesul la Radio Timişoara şi în presa locală. Curând, în ianuarie 1985, Radio Timişoara şi-a încheiat complet activitatea. Încă înainte de aceasta, la Televiziunea Română fuseseră eliminate emisiunile săptămânale în limbile maghiară şi germană, iar întregul program a fost redus la două ore pe zi.

Tot în vara lui 1984 a fost anchetat de către Securitatea din Bucureşti pentru „scrieri antistatale” şi poetul Rolf Bossert, care a primit şi el un avertisment scris. După aceste evenimente dramatice, Cenaclul Guttenbrunn nu şi-a mai putut relua activitatea. Berwanger a rămas în Occident, iar conducerea a refuzat să înceapă noul sezon, în ciuda presiunilor Uniunii Scriitorilor. Chiar inspectorul-şef al Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă Timiş, Josef Tussinger, recunoştea la 5 iulie 1985 în Neuer Weg că activitatea Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn” a scăzut în intensitate în cadrul festivalului naţional „Cântarea României”. Din 1984 au fost desfiinţate şi secţiile pentru limbile germană şi maghiară ale Editurii timişorene Facla.

La ordinul Securităţii, Cenaclul Guttenbrunn a fost totuşi reînfiinţat în noiembrie 1985. Din comitetul de conducere făcea parte şi redactorul-şef al ziarului Neue Banater Zeitung, Erwin Lessl, care în curând avea să rămână şi el în Occident. După el, postul de la ziar a rămas neocupat. La ordinul lui Pacoste şi Florescu, William Totok a fost dat şi el afară de la ziar la 21 ianuarie 1985. Herta Müller nu a fost lăsată să călătorească în străinătate, datorită publicării volumului de proză Niederungen („Depresiuni”) la o editură din Berlinul de Vest, care a fost primit cu numeroase elogii. Singurul membru al grupului care a primit paşaportul, în mai 1985, a fost Richard Wagner, invitat la o întâlnire a poeţilor la Münster. Securitatea spera ca el să nu mai revină în ţară. Lui Totok i s-a refuzat o prezenţă similară în R.F.G., iar lui Frauendorfer chiar una în R.D.G.!

Nemaiputând suporta situaţia, Herta Müller şi Richard Wagner au făcut cerere de emigrare în octombrie 1985. Imediat, au primit interdicţia de a mai publica şi de a le mai fi amintite numele în presă. În septembrie, Totok i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, menţionând situaţia dramatică în care se afla. El amintea: „În urma faptelor descrise mai sus, s-au înteţit şi represaliile pe alt plan. Deja în toamna anului 1984, după ce a fost expediată scrisoarea semnată de şapte scriitori forurilor amintite, mi s-a interzis – nu numai mie – orice colaborare la emisiunile postului teritorial de radio Timişoara (desfiinţat între timp). Interdicţia s-a aplicat în aşa fel, încât nu numai eventualele colaborări semnate de mine să nu fie transmise, ci şi numele meu să nu fie pronunţat într-un context sau altul. Această tabuizare a numelui meu a atins la ora actuală dimensiuni groteşti. Nu ştiu cine hotărăşte în România ca un autor să fie interzis, să nu i se publice lucrările, să nu-i apară semnătura sau să nu mai poată fi amintit. Cert este că, în cazul meu, se recurge la suprimare evidentă.” Şi încheia în acest fel: „Consider că aceste practici contravin în mod flagrant spiritului congresului al IX-lea de acum 20 de ani, care a trezit în cetăţenii acestei ţări multe speranţe. Ceea ce se întâmplă, după părerea mea, nu este altceva decât practicarea unui stalinism voalat.” Mai târziu, în decembrie 1985, Herta Müller, William Totok şi Johann Lippet adresau o scrisoare şi Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, în care anunţau că îşi retrag cererile de înscriere în Uniunea Scriitorilor, datorită faptului că aceste cereri erau trecute printr-un „filtru politic”, lucru care contravenea însuşi statutului organizaţiei.

La finele aceluiaşi an, reşiţeanul Rolf Bossert a obţinut în sfârşit aprobarea de a părăsi România. El a făcut relatări ample presei vest-germane asupra condiţiilor în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea scriitorii germani din România. La 13 februarie 1986, ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung insera articolul Scriitori supuşi presiunii, în care se menţiona: „Scriitorii de limbă germană din România solicită tot mai des emigrarea în Occident pentru că statul le refuză publicarea operelor şi îi supune în acelaşi timp unei presiuni considerabile, a relatat Rolf Bossert, poet german născut în România. (…) Potrivit lui Bossert, cei ce solicită să părăsească România trebuie să aştepte ani de zile şi sunt supuşi nenumăratelor şicane ale autorităţilor. Ei îşi pierd serviciile şi continuă să trăiască sub limita de existenţă. Bossert a caracterizat drept «cazuri stringente» pe cele ale scriitorilor Richard Wagner, William Totok şi Herta Müller, ultima fiind autoarea volumului de proză Niederungen, apărut în urmă cu un an în Germania, distins cu mai multe premii şi primit cu entuziasm de critici.”

La 17 februarie, la numai şase săptămâni de când sosise în Germania, Rolf Bossert, în vârstă de 33 de ani, s-a sinucis, aruncându-se de la un etaj al azilului de emigranţi din Frankfurt în care locuia provizoriu. Colegii săi din ţară nu au putut nici măcar să publice un anunţ mortuar. La 21 ianuarie, Totok depusese la rândul său o cerere de emigrare.

În semn de solidaritate, în martie 1986 scriitorii Herta Müller, Johann Lippet, Richard Wagner şi William Totok au fost primiţi în Uniunea Scriitorilor vest-germani (V.S.), care a şi început o largă campanie în sprijinul lor. În declaraţia Uniunii erau pomeniţi şi Horst Samson şi Helmut Seiler, care erau de asemenea „supuşi unor presiuni crescânde.” Erau amintite şi cazurile poetului Gheorghe Ursu, care a decedat în arest, în condiţii neelucidate, şi al criticului şi poetului Marius Robescu, găsit mort în locuinţa sa. Comunicatul oficial al Uniunii a fost transmis la 2 aprilie de către agenţia germană de presă D.P.A. (Deutsche Press Agentur), fiind preluat în numeroase publicaţii. Totodată, Uniunea trimitea o scrisoare deschisă cancelarului Helmut Kohl, cu rugămintea de a nu-l vizita pe Ceauşescu. Aceasta a fost difuzată de posturile de radio Deutsche Welle şi Europa liberă.

În aşteptarea primirii paşaportului, Herta Müller şi Richard Wagner locuiau în apartamentul lui William Totok din Timişoara (primit iniţial de Wagner), care a fost de-a lungul timpului supus mai multor spargeri dubioase. În sfârşit, în 1987 au putut şi ei să părăsească România, devenită atât de neospitalieră. În 1988 a plecat şi Johann Lippet. Întregul Grup de acţiune a ajuns în Germania, cu excepţia lui Werner Kremm, care se îndepărtase demult de foştii săi colegi şi care trăieşte şi acum la Reşiţa. De asemenea, nu trebuie uitate numele celor trei victime, Rolf Bossert (1986), Roland Kirsch (1989) şi Anemone Latzina (1993).

Istoria zbuciumată a tinerilor scriitori germani din Banat în ultimele două decenii ale epocii comuniste dovedeşte care era climatul general în România acelor ani. Stalinismul revenea puternic pe poziţii şi toate aspectele vieţii umane şi intelectuale se aflau într-o continuă degradare. Disidenţa scriitorilor germani a fost tratată de către Securitate cu maximum de duritate care se putea aplica în acel moment, când organismele internaţionale erau cu ochii pe România. Trebuie însă menţionat că lupta Aktionsgruppe Banat cu regimul comunist nu a fost una zadarnică. Ea a menţinut în Banat un climat şi o stare de spirit a populaţiei profund ostile regimului. În scurt timp, efectele aveau să se vadă. Izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, în Banat, a reprezentat cel mai bun răspuns pe care opresorii acestor tineri entuziaşti puteau să îl primească. Iar Premiul Nobel al Hertei Müller de peste 20 de ani a demonstrat definitiv cât de „justificate” fuseseră acţiunile Securităţii lui Ceauşescu.

Bibliografie: William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995; Idem, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, 2001; http://ro.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_Ac%C5%A3iune_Banat .

Mircea Rusnac – Revoluţia din decembrie 1989 în oraşele judeţului Caraş-Severin

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din păcate, în final s-au înregistrat şi şapte victime şi în plus au fost şi serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.

Mircea Rusnac – Desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989 la Reşiţa

Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Dispunem în acest sens de o relatare a evenimentelor făcută chiar atunci, când desfăşurarea lor încă nu se încheiase. Este vorba despre o ediţie specială a ziarului Flamura liberă, apărută la Reşiţa în ziua de sâmbătă, 23 decembrie 1989, în paginile căruia era inserat, sub titlul Reşiţa revoluţionară, Reşiţa eroică, un reportaj detaliat cu privire la cele petrecute.

Până în acel moment, săptămânalul Flamura fusese organul de presă judeţean al Partidului Comunist Român şi apărea în ziua de marţi. După victoria revoluţiei în ţară, acestuia i s-a schimbat denumirea în pripă şi a apărut în această ediţie specială de sâmbătă. Cu numai patru zile înainte, la 19 decembrie, când deja se produsese masacrul de la Timişoara, ultima ediţie a Flamurei reşiţene (anul XLI, nr. 3.762) prezenta titluri ca acestea: Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R., ale Sesiunii Marii Adunări Naţionale – PROGRAM DE ACŢIUNE REVOLUŢIONARĂ pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea al partidului; Sarcinile pe 1989 – îndeplinite exemplar, planul pe 1990 – temeinic pregătit! FRONT DE LUCRU BUN pentru sporirea cantităţii de cărbune; În zootehnie, pe primul plan CREŞTEREA PRODUCŢIEI etc. Conţinutul articolelor era în spiritul acestor titluri şi era ininteligibil în afara comunismologilor. În 23 decembrie, aceiaşi ziarişti veneau cu titluri precum Mascarada a luat sfârşit, Nu cedăm! şi Ne-am săturat! Şi cu promisiunea, în nota întregii prese româneşti de atunci, că va fi „un ziar al adevărului, al dreptăţii şi libertăţii”, „va milita pentru instaurarea democraţiei” şi „va informa corect opinia publică.” În total, până la 31 decembrie 1989, aveau să apară încă şase numere ale ziarului Flamura liberă, iar în 4 ianuarie 1990 apărea primul număr al ziarului Timpul, a treia denumire în decurs de câteva zile.

Folosim totuşi relatarea acestui ziar a desfăşurării revoluţiei, ţinând cont că ea era făcută chiar în acele momente şi că, măcar pentru început, putem să ne încredem în promisiunile pe care le clama. Evident, vom încerca să ne detaşăm de spiritul entuziast al articolului şi să descifrăm numai importanţa faptelor.

Aflăm că ecourile revoltei şi ale represiunii de la Timişoara, aflată în apropiere, şi care din 16 decembrie 1989 lupta singură împotriva regimului comunist, au avut în sfârşit efect şi la Reşiţa în 21 decembrie. La ora 16 a acestei zile, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi „reprezentând intelectualitatea şi muncitorimea Reşiţei”, pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Ei cântau Deşteaptă-te române! şi înfierau minciunile proferate de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti care tocmai se încheiase, scandând: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ţara suntem noi!”, „Au murit copii”, „Timişoara”, „Şi noi avem copii”, „Veniţi cu noi!” Evident, numărul lor a crescut, scandarea principală devenind „Fără violenţă!” Liderul mişcării din acel loc era pictorul Dumitru Nicolae Vlădulescu, al cărui „glas baritonal” l-a impus ca fiind „cel care conduce şi organizează ireproşabil masele.”

Printr-o posibilă sincronizare, tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungând la ora 17 în centru şi fuzionând cu cei aflaţi deja acolo. Seara, piaţa centrală răsuna de strigătele „Jos Ceauşescu!” şi „Fără violenţă!” Ultimul apel a fost în bună măsură respectat, atât manifestanţii dovedindu-se paşnici, cât şi autorităţile abţinându-se de la acte de represiune. Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut „unul dintre cei mai nobili şi de caracter oameni care s-au aflat în fruntea judeţului”, Iosif Szasz, nimeni altul decât prim-secretarul judeţean al partidului comunist. Într-o jumătate de oră acestuia i s-a procurat o staţie de amplificare. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrând un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!”

La tribuna de unde altădată cuvântase Ceauşescu se succedau acum numeroşi vorbitori din rândul demonstranţilor, înfierând dictatura şi menţinând treaz spiritul celor adunaţi. Între ei erau reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale: muncitori, ingineri, profesori, oameni de cultură şi artă, tineri, studenţi, actori şi chiar ofiţeri. Pe lângă localnici, au mai vorbit delegaţi din alte localităţi ale judeţului Caraş-Severin (Anina, Moldova Nouă, Turnu Ruieni), dar şi din Timişoara şi Bucureşti. Se cântau imnurile patriotice Deşteaptă-te române! şi Hora unirii. Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.

Dimineaţa a sosit vestea sinuciderii ministrului apărării, Vasile Milea, şi a introducerii stării de necesitate. La tribună, prim-secretarul judeţean Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a dat asigurări tot atunci că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nicio măsură represivă. Totodată, s-a hotărât ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată, fapt la care au consimţit atât autorităţile judeţene, cât şi conducerea armatei şi a Miliţiei.

În acea dimineaţă, către centrul oraşului se îndreptau alte mii de oameni de la Combinatul Siderurgic, Întreprinderea Constructoare de Maşini, Întreprinderea Comunală şi celelalte întreprinderi şi instituţii din Reşiţa. Lozinca predominantă a acestora era: „Ceauşescu condamnat pentru morţii din Banat!” Şirul vorbitorilor de la tribună se succeda neîntrerupt, între ei fiind şi locuitori din Băile Herculane, Oraviţa, Bocşa şi alte aşezări din judeţ. Mereu se încerca preîntâmpinarea unei escaladări a violenţei, prin chemări precum „Armata e cu noi!”, „Miliţia e cu noi!” şi „Fără violenţă!”

În toiul acestor manifestări a venit vestea fugii lui Ceauşescu. Bucuria celor adunaţi în centru a fost, evident, de nedescris. Revoluţia anticomunistă învinsese şi până atunci la Reşiţa nu a avut loc niciun incident regretabil. Răzbăteau în schimb veştile despre victimele de la Timişoara, Bucureşti sau Sibiu, unde „teroriştii” îşi începeau deja strania activitate. În memoria acestor victime, preoţii Bisericii ortodoxe au oficiat un recviem chiar acolo, în piaţa centrală. În cursul aceleiaşi seri, corala „Mioriţa” a susţinut tot acolo un concert de colinde, deoarece se apropiau Sărbătorile de iarnă.

Cu lăsarea întunericului însă, temuţii terorişti şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început unitatea militară de pe Dealul Lupacului. În momentul în care era scris reportajul din ziarul Flamura liberă, deja la Reşiţa armele trăgeau de trei ore. În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat câteva zile. Ele au însângerat o revoluţie care se desfăşurase în cel mai paşnic mod până în momentul victoriei sale, dar, la fel ca şi în alte localităţi din ţară, victimele au apărut abia când totul părea să se fi încheiat fără probleme. Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Prefecturii judeţene. În virtutea acestor evenimente tragice, Reşiţa avea să fie declarată ulterior drept oraş-martir de către Parlamentul ţării.

Curând după revoluţie, Iosif Szasz a fost judecat în lotul Comitetului Politic Executiv, din care făcuse parte, deşi de la Reşiţa se solicita mereu punerea sa în libertate ca recunoaştere a trecerii sale de partea demonstranţilor. Pictorul Vlădulescu a emigrat în Canada, revenind în ţară numai după mulţi ani. Noile structuri de putere, reunite în Frontul Salvării Naţionale, menţineau numeroşi activişti de prim rang ai partidului comunist. În acest fel, revoluţia reşiţeană, ca şi cea de la nivel naţional, nu a avut decât un efect moral. Regimul comunist s-a prăbuşit, însă mulţi dintre susţinătorii săi de bază au rămas pe poziţii sau chiar au urcat în ierarhie. Acest fapt va explica multe dintre evoluţiile din anii următori.

Oricum ar fi fost, evenimentele de la a căror trecere aniversăm în curând două decenii au marcat profund istoria micului oraş bănăţean. Acesta a fost unul dintre puţinele din ţară care au ieşit în stradă înaintea căderii lui Ceauşescu. În funcţie de ore, se pare a fi fost devansat numai de Timişoara, Lugoj şi Caransebeş, aflate tot în apropiere. Dar este drept că niciuna dintre aceste mişcări din Banat nu ar fi avut sorţi de izbândă fără marea revoluţie de la Bucureşti, care a determinat fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Astfel s-a desăvârşit un proces general de răsturnare a regimurilor comuniste din Europa de est, angrenaj în care mica rotiţă a Reşiţei a trecut aproape neobservată până acum.

Mircea Rusnac – Vechile familii din Weidenthal

Fotografie de Hermann Heel

În anii 1827-1828, Camera aulică a Imperiului austriac a colonizat în munţii Semenic, în general la altitudini de 800-1.000 m, câteva sute de ţărani germani care proveneau din zona Klattau din Pădurea Boemiei. Datorită locului de provenienţă, ei au fost denumiţi „pemi” (Deutschböhmen), diferenţiindu-se astfel de celelalte ramuri ale germanilor din Banat, precum şvabii sau steierii. Iniţial ei au fost instalaţi în localitatea Sadova Veche de pe valea Timişului, unde au petrecut prima iarnă din Banat. Apoi au întemeiat localităţile Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou), Lindenfeld şi Wolfswiese din Semenic şi Caransebeşu Nou, de asemenea pe valea Timişului. Wolfswiese a fost abandonată în scurt timp, iar pemii au continuat să trăiască în celelalte cinci aşezări. Numărul lor total nu a depăşit niciodată 3.000 de persoane.

Fiind înfiinţate de ei, aceste sate din regiunea montană aveau o populaţie compactă, exclusiv germană şi în mare măsură izolată de comunităţile majoritar româneşti din jur. De exemplu, Brebu Nou şi Gărâna formau o comună aparte, fără mari tangenţe cu localitatea cea mai apropiată, comuna româno-germană Văliug (Franzdorf). Lindenfeld făcea parte din comuna Buchin, dar nu avea legături cu satul românesc cel mai apropiat, Poiana. Nici Caransebeşu Nou, foarte aproape de oraşul Caransebeş (ulterior cartier al acestuia), nici Sadova Veche, lângă centrul de comună Slatina Timiş, nu interferau aproape deloc cu acestea.

Perioada comunistă a dat lovitura de graţie micilor şi izolatelor aşezări de pemi germani din Banat. Ele au cunoscut deportarea în Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi apoi discriminările de tot felul din cauza apartenenţei locuitorilor de naţionalitatea germană. Ruinarea vieţii lor economice, până atunci destul de înfloritoare, în ciuda mediului natural ingrat, paralel cu marele progres cunoscut în aceeaşi perioadă de Germania Federală şi de Austria, a instaurat definitiv în mentalul locuitorilor pemi ideea emigrării. Ea a început să fie pusă în practică în special din anii ’80 ai secolului al XX-lea, când Nicolae Ceauşescu a deschis calea repatrierii germanilor din România contra obţinerii de valută forte, şi s-a generalizat în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 (1990-1991), când practic această mică populaţie a dispărut din Banat. În 2009 satul Lindenfeld este complet părăsit, la Brebu Nou mai trăieşte un singur pem autentic, iar în celelalte localităţi (în special Gărâna) există câteva zeci de persoane de aceeaşi naţionalitate. Practic putem spune că istoria pemilor germani din Banat cuprinde numai intervalul 1827-1991.

Gărâna şi Brebu Nou au devenit localităţi turistice prin achiziţionarea multor case ale pemilor de către alţi locuitori din regiune, dornici de a le folosi ca locaţii de vacanţă. Între noii proprietari ai caselor sunt însă şi unele excepţii, precum germanul Gerd Ballas din Saarland. Acesta a achiziţionat o casă în Brebu Nou şi a folosit ocazia pentru a studia localitatea din punct de vedere istoric şi etnografic. Rezultatele strădaniilor sale au fost publicate pe site-ul http://www.brebu-nou.de, unde am găsit informaţii de real interes.

Între acestea se află şi lista vechilor proprietari dinainte de 1990 ai caselor din Brebu Nou, pe care îi redăm şi noi în ordine alfabetică. Este o încercare de a reaminti faptul istoric al existenţei pemilor.

Altmann 2, 14, 29, 60, 84, 98, 140, 148, 208
Bartl 177, 222
Birl 72
Blaschki 56
Brandl 223
Braun 96, 133A, 142, 165, 167, 173, 179, 211
Csikova 124
Duda 199
Eckert 147
Eckl 126, 130, 217
Fröhlich 66
Grassl 3, 181, 213
Gruber 13, 57
Grün 180
Hausner 11, 86, 109, 116, 183, 203
Hilbert 62
Hoffmann 186
Hrach 1
Irlweg 15, 145, 168, 216, 219
Karban 67, 151
Krall 207
Krapfl 6, 21, 51, 161
Kunz 113, 115, 160
Liebl 58
Liegl 103, 104
Markon 26, 111
Meingast 195
Meixensberger 210
Milotta 139
Muckenschnabel 146
Nagler 99
Neumayer 106, 164
Peschka 24, 64, 82, 150, 182
Richer 23
Rudlof 59, 121, 143, 197, 221
Scherbauer 17, 55, 71, 101, 144, 153, 170, 172, 189, 201
Schestak 19
Schliefsteiner 102
Schmidt 168A, 198
Spachholz 117
Stauber 20
Stuiber 119, 127, 139A
Stuiber-Krapfl 65
Tremmel 12, 25
Wosnek 212
Zangl 209
Zettel 27, 131, 162, 174
Zimmerer 28, 132, 218
Zipperer 110, 120, 166, 220.

Mircea Rusnac – Monumente închinate unor jandarmi căzuţi la datorie în Caraş-Severin

Fotografie de Adrian Drăgan

Pe raza municipiului Reşiţa se află amplasate două monumente consacrate unor eroi jandarmi, care au căzut victime în trecut în timpul exercitării profesiei lor. Memoria lor a fost însă cinstită cum trebuia la momentul respectiv, iar după revoluţia din 1989, când arma jandarmeriei şi-a reluat locul în cadrul statului român, unitatea de jandarmi din Reşiţa s-a preocupat, spre cinstea ei, de recuperarea şi reabilitarea acestor vechi monumente, care eternizează faptele înaintaşilor.

Primul dintre acestea se află pe valea Domanului, înspre Caraşova, la întretăierea drumului cu valea Stârnicului dinspre partea dreaptă. Este la aproximativ 1 km spre sud faţă de oraş. Reprezintă o cruce din piatră şi îl comemorează pe jandarmul Nicolae Marcu, căzut chiar în acel loc în anul 1919. Pe monument este inscripţionat în bronz următorul text:

„Acĕsta cruce s’a ridicat în amintirea
eroului jandarm şi reposatului în Domnul
NICOLAE MARCU,
carele în zilele de mărire ale neamului
românesc a căzut în lupta avută în acest
loc cu o ceată de tâlhari în 1/14 junie
1919. Îndureraţi îţi zugrăvim ţie copilul
Ardealului cuvintele poetului:
Avea şi el ca alţii idei de fericire
Şi raza asta frumoasă şi lui-i suridea
Dar eată fără veste ca furul o ochire
Îi face moartea neagră şi stinsă a lui stea.”

O a doua însemnare, mai nouă, a fost adăugată cu ocazia restaurării monumentului: „Acest monument a fost refăcut cu ocazia centenarului Jandarmeriei prin grija unităţii de jandarmi din judeţul Caraş-Severin. 1 septembrie 1993.”

Dar ce se întâmplase în acel loc în 1919? O relatare amănunţită a faptelor a fost făcută de către ziarul Drapelul din Lugoj, nr. 58 din 24 iulie 1919. Ea începea astfel: „Pe la orele două după amiezi, jandarmul N. Marcu a însoţit în trăsură pe trei oficianţi ai societăţii căilor ferate la Doman ca să distribuie salariul muncitorilor de la ocnele de cărbuni de acolo.” Precizăm că era vorba de societatea căilor ferate din fostul Imperiu austro-ungar (St.E.G.), care se dezmembrase ca urmare a desfăşurării primului război mondial, abia încheiat de curând în acel moment. Situaţia era foarte incertă, deoarece administraţia imperială s-a prăbuşit, iar în locul ei nu se instalase una nouă. Banatul s-a declarat iniţial, la sfârşitul anului 1918, republică autonomă în cadrul Ungariei, dar după două săptămâni a fost ocupat de trupele sârbeşti, apoi de cele franceze. Administraţia românească în partea din Banat alipită prin hotărârea Congresului de pace de la Paris se va instaura abia din iulie-august 1919. În momentul desfăşurării tristului eveniment relatat în continuare, încă se menţinea ocupaţia militară franceză.

Ziarul lugojean continua astfel: „La gura Stârnicului – unde drumul se pare a fi mai strâmt -, oameni nesăţioşi şi râvnitori după câştig nelegiuit, din tufişul des de pe ambele părţi ale drumului, au puşcat mai întâi asupra cailor, dintre cari unul momentan a şi căzut, la ce vizitiul şi cei trei funcţionari săriră din caleaşcă. Vizitiul o tuli spre Doman, funcţionarii spre Reciţa; iar bietul Marcu, conştiu de misiunea sa, nu şi-a părăsit locul, voind astfel cu orice preţ să ţină în siguranţă plata muncitorilor în sumă de 180.000 coroane, ce rămase în lada din trăsură. Astfel, înainte de a fi orientat dincotro vin puşcăturile, pânditorii nesăţioşi ascunşi în tufiş şi postaţi în trei locuri l-au precedat şi repetind, l-au nimerit pe sărmanul Marcu de mai multe ori. Lovitura mortală, cum să vede, i-a cauzat-o plumbul ce l-a nimerit în cap. Totul s-a petrecut în decurs de nişte secunde în momentul nefericit când din întâmplare jandarmeria locală a ieşit la faţa locului, unde asemenea grăbind şi d-l protopretor Dr. Gropşoreanu, au constatat moartea jandarmului Marcu, care zăcea în un lac de sânge, asemenea şi caii crepaţi, iar lada cu bani furată.”

Din păcate, în acea perioadă de mare nesiguranţă, amplificată de sărăcia generată de războiul mondial abia încheiat, a fost favorizat fenomenul banditismului, soldat şi cu asemenea evenimente tragice. În Banat haiducia sau lotria fusese întotdeauna foarte răspândită, iar autorităţile austriece se luptaseră cu ea timp de două secole, dar fără a o învinge definitiv, în ciuda pedepselor terifiante aplicate celor prinşi. Era cu atât mai mult de aşteptat amplificarea fenomenului după retragerea acestor autorităţi, în vacuumul de putere care s-a manifestat în regiune timp de nouă luni. Minerii de la Doman, subordonaţi St.E.G.-ului, au aşteptat zadarnic în acea zi primirea retribuţiei pentru munca depusă.

Înmormântarea eroului Nicolae Marcu a avut loc la Reşiţa, în ziua de 16 iunie 1919, la orele 17. Până atunci trupul său a fost expus pe catafalc la spitalul St.E.G.-ului. La înmormântare au luat parte, conform ziarului amintit, peste 6.000 de oameni, inclusiv reprezentantul comandei militare franceze, ofiţeri români şi oficialităţi locale. La slujbă au contribuit preoţii Bumbescu, Becnaz, Vida şi Belcea. Comandantul Chira a ordonat tragerea salvelor de onoare în timpul înhumării acestei victime a unor vremuri de cumpănă.

Cel de-al doilea monument la care ne referim este situat chiar în incinta Inspectoratului judeţean de jandarmi din Reşiţa, în zona Căii Timişoarei. De data aceasta, el se referă la un erou jandarm căzut în altă parte, însă a fost reinstalat în locul de acum. Este consacrat eroului jandarm Constantin Taban, fiind confecţionat din granit, şi a fost executat de către un meşter pietrar din Caransebeş, fiind comandat şi plătit prin contribuţia cadrelor Legiunii de jandarmi a judeţului Severin în anul 1938. Dar, datorită evenimentelor tulburi care au urmat în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, el nu a mai fost instalat în locul prevăzut iniţial. A fost redescoperit în anul 2001 în grădina locuitorului Nicolae Ambruş, moştenitorul atelierului de pietrărie din Caransebeş. De acolo a fost recuperat de către cadrele unităţii de jandarmi din Reşiţa, care s-au îngrijit de restaurarea lui şi ulterior l-au instalat în curtea cazărmii.

Pe monument este incizată o cruce, iar pe soclul său se află următoarea inscripţie:

„TABAN CONSTANTIN
1896-1923
Ucis cu lupta de către bandiţi
în ziua de 5 Octombrie 1923.
Ridicată de ofiţerii şi reangajaţii
Legiunei de Jandarmi Severin şi cu ajutorul
oamenilor de bine din Judeţ, modest
omagiu şi recunoştinţă camaradului
şef de post Taban Constantin mort
la datorie.”

De asemenea, şi acest monument are la baza sa o a doua inscripţie, adăugată cu ocazia reabilitării la care ne-am referit: „Găsit, înălţat şi sfinţit prin grija urmaşilor jandarmi din Caraş-Severin la anul 2001 aprilie 3 în cazarma Reşiţa. Glorie veşnică eroilor neamului românesc.”

Aşadar, este vorba de un alt erou jandarm căzut la datorie, la doar patru ani distanţă de primul caz prezentat. Constantin Taban a fost şef de post într-o localitate din fostul judeţ Severin, unde a fost ucis tot de către un grup de răufăcători, la vârsta de doar 27 de ani. Din păcate, scurgerea timpului şi lipsa surselor de informare despre acel eveniment nu ne permit deocamdată să cunoaştem mai multe amănunte asupra modului în care acesta s-a desfăşurat. Cert este faptul că nici după unirea Banatului cu România, fenomenul banditismului din regiune nu a putut fi stopat imediat. Cele două victime din rândul jandarmeriei din anii 1919 şi 1923 demonstrează din plin acest fapt. Totuşi, lipsa altor victime din anii următori dovedeşte că regimul românesc interbelic a reuşit să stăvilească în cele din urmă pierderea unor vieţi nevinovate.

Cele două monumente din Reşiţa, repuse în valoare prin efortul jandarmilor din localitate în anii 1993 şi 2001, ilustrează bogatul trecut al acestei arme de tradiţie în istoria noastră şi fac ca numele antecesorilor eroi Nicolae Marcu şi Constantin Taban să nu dispară în curgerea vremii şi să fie cunoscute astăzi de către cei interesaţi.