Posts Tagged ‘Caraş-Severin’

Mircea Rusnac – Revoluţia din decembrie 1989 în oraşele judeţului Caraş-Severin

14 noiembrie 2009

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din păcate, în final s-au înregistrat şi şapte victime şi în plus au fost şi serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.

Mircea Rusnac – Monumente închinate unor jandarmi căzuţi la datorie în Caraş-Severin

4 noiembrie 2009

Fotografie de Adrian Drăgan

Pe raza municipiului Reşiţa se află amplasate două monumente consacrate unor eroi jandarmi, care au căzut victime în trecut în timpul exercitării profesiei lor. Memoria lor a fost însă cinstită cum trebuia la momentul respectiv, iar după revoluţia din 1989, când arma jandarmeriei şi-a reluat locul în cadrul statului român, unitatea de jandarmi din Reşiţa s-a preocupat, spre cinstea ei, de recuperarea şi reabilitarea acestor vechi monumente, care eternizează faptele înaintaşilor.

Primul dintre acestea se află pe valea Domanului, înspre Caraşova, la întretăierea drumului cu valea Stârnicului dinspre partea dreaptă. Este la aproximativ 1 km spre sud faţă de oraş. Reprezintă o cruce din piatră şi îl comemorează pe jandarmul Nicolae Marcu, căzut chiar în acel loc în anul 1919. Pe monument este inscripţionat în bronz următorul text:

„Acĕsta cruce s’a ridicat în amintirea
eroului jandarm şi reposatului în Domnul
NICOLAE MARCU,
carele în zilele de mărire ale neamului
românesc a căzut în lupta avută în acest
loc cu o ceată de tâlhari în 1/14 junie
1919. Îndureraţi îţi zugrăvim ţie copilul
Ardealului cuvintele poetului:
Avea şi el ca alţii idei de fericire
Şi raza asta frumoasă şi lui-i suridea
Dar eată fără veste ca furul o ochire
Îi face moartea neagră şi stinsă a lui stea.”

O a doua însemnare, mai nouă, a fost adăugată cu ocazia restaurării monumentului: „Acest monument a fost refăcut cu ocazia centenarului Jandarmeriei prin grija unităţii de jandarmi din judeţul Caraş-Severin. 1 septembrie 1993.”

Dar ce se întâmplase în acel loc în 1919? O relatare amănunţită a faptelor a fost făcută de către ziarul Drapelul din Lugoj, nr. 58 din 24 iulie 1919. Ea începea astfel: „Pe la orele două după amiezi, jandarmul N. Marcu a însoţit în trăsură pe trei oficianţi ai societăţii căilor ferate la Doman ca să distribuie salariul muncitorilor de la ocnele de cărbuni de acolo.” Precizăm că era vorba de societatea căilor ferate din fostul Imperiu austro-ungar (St.E.G.), care se dezmembrase ca urmare a desfăşurării primului război mondial, abia încheiat de curând în acel moment. Situaţia era foarte incertă, deoarece administraţia imperială s-a prăbuşit, iar în locul ei nu se instalase una nouă. Banatul s-a declarat iniţial, la sfârşitul anului 1918, republică autonomă în cadrul Ungariei, dar după două săptămâni a fost ocupat de trupele sârbeşti, apoi de cele franceze. Administraţia românească în partea din Banat alipită prin hotărârea Congresului de pace de la Paris se va instaura abia din iulie-august 1919. În momentul desfăşurării tristului eveniment relatat în continuare, încă se menţinea ocupaţia militară franceză.

Ziarul lugojean continua astfel: „La gura Stârnicului – unde drumul se pare a fi mai strâmt -, oameni nesăţioşi şi râvnitori după câştig nelegiuit, din tufişul des de pe ambele părţi ale drumului, au puşcat mai întâi asupra cailor, dintre cari unul momentan a şi căzut, la ce vizitiul şi cei trei funcţionari săriră din caleaşcă. Vizitiul o tuli spre Doman, funcţionarii spre Reciţa; iar bietul Marcu, conştiu de misiunea sa, nu şi-a părăsit locul, voind astfel cu orice preţ să ţină în siguranţă plata muncitorilor în sumă de 180.000 coroane, ce rămase în lada din trăsură. Astfel, înainte de a fi orientat dincotro vin puşcăturile, pânditorii nesăţioşi ascunşi în tufiş şi postaţi în trei locuri l-au precedat şi repetind, l-au nimerit pe sărmanul Marcu de mai multe ori. Lovitura mortală, cum să vede, i-a cauzat-o plumbul ce l-a nimerit în cap. Totul s-a petrecut în decurs de nişte secunde în momentul nefericit când din întâmplare jandarmeria locală a ieşit la faţa locului, unde asemenea grăbind şi d-l protopretor Dr. Gropşoreanu, au constatat moartea jandarmului Marcu, care zăcea în un lac de sânge, asemenea şi caii crepaţi, iar lada cu bani furată.”

Din păcate, în acea perioadă de mare nesiguranţă, amplificată de sărăcia generată de războiul mondial abia încheiat, a fost favorizat fenomenul banditismului, soldat şi cu asemenea evenimente tragice. În Banat haiducia sau lotria fusese întotdeauna foarte răspândită, iar autorităţile austriece se luptaseră cu ea timp de două secole, dar fără a o învinge definitiv, în ciuda pedepselor terifiante aplicate celor prinşi. Era cu atât mai mult de aşteptat amplificarea fenomenului după retragerea acestor autorităţi, în vacuumul de putere care s-a manifestat în regiune timp de nouă luni. Minerii de la Doman, subordonaţi St.E.G.-ului, au aşteptat zadarnic în acea zi primirea retribuţiei pentru munca depusă.

Înmormântarea eroului Nicolae Marcu a avut loc la Reşiţa, în ziua de 16 iunie 1919, la orele 17. Până atunci trupul său a fost expus pe catafalc la spitalul St.E.G.-ului. La înmormântare au luat parte, conform ziarului amintit, peste 6.000 de oameni, inclusiv reprezentantul comandei militare franceze, ofiţeri români şi oficialităţi locale. La slujbă au contribuit preoţii Bumbescu, Becnaz, Vida şi Belcea. Comandantul Chira a ordonat tragerea salvelor de onoare în timpul înhumării acestei victime a unor vremuri de cumpănă.

Cel de-al doilea monument la care ne referim este situat chiar în incinta Inspectoratului judeţean de jandarmi din Reşiţa, în zona Căii Timişoarei. De data aceasta, el se referă la un erou jandarm căzut în altă parte, însă a fost reinstalat în locul de acum. Este consacrat eroului jandarm Constantin Taban, fiind confecţionat din granit, şi a fost executat de către un meşter pietrar din Caransebeş, fiind comandat şi plătit prin contribuţia cadrelor Legiunii de jandarmi a judeţului Severin în anul 1938. Dar, datorită evenimentelor tulburi care au urmat în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, el nu a mai fost instalat în locul prevăzut iniţial. A fost redescoperit în anul 2001 în grădina locuitorului Nicolae Ambruş, moştenitorul atelierului de pietrărie din Caransebeş. De acolo a fost recuperat de către cadrele unităţii de jandarmi din Reşiţa, care s-au îngrijit de restaurarea lui şi ulterior l-au instalat în curtea cazărmii.

Pe monument este incizată o cruce, iar pe soclul său se află următoarea inscripţie:

„TABAN CONSTANTIN
1896-1923
Ucis cu lupta de către bandiţi
în ziua de 5 Octombrie 1923.
Ridicată de ofiţerii şi reangajaţii
Legiunei de Jandarmi Severin şi cu ajutorul
oamenilor de bine din Judeţ, modest
omagiu şi recunoştinţă camaradului
şef de post Taban Constantin mort
la datorie.”

De asemenea, şi acest monument are la baza sa o a doua inscripţie, adăugată cu ocazia reabilitării la care ne-am referit: „Găsit, înălţat şi sfinţit prin grija urmaşilor jandarmi din Caraş-Severin la anul 2001 aprilie 3 în cazarma Reşiţa. Glorie veşnică eroilor neamului românesc.”

Aşadar, este vorba de un alt erou jandarm căzut la datorie, la doar patru ani distanţă de primul caz prezentat. Constantin Taban a fost şef de post într-o localitate din fostul judeţ Severin, unde a fost ucis tot de către un grup de răufăcători, la vârsta de doar 27 de ani. Din păcate, scurgerea timpului şi lipsa surselor de informare despre acel eveniment nu ne permit deocamdată să cunoaştem mai multe amănunte asupra modului în care acesta s-a desfăşurat. Cert este faptul că nici după unirea Banatului cu România, fenomenul banditismului din regiune nu a putut fi stopat imediat. Cele două victime din rândul jandarmeriei din anii 1919 şi 1923 demonstrează din plin acest fapt. Totuşi, lipsa altor victime din anii următori dovedeşte că regimul românesc interbelic a reuşit să stăvilească în cele din urmă pierderea unor vieţi nevinovate.

Cele două monumente din Reşiţa, repuse în valoare prin efortul jandarmilor din localitate în anii 1993 şi 2001, ilustrează bogatul trecut al acestei arme de tradiţie în istoria noastră şi fac ca numele antecesorilor eroi Nicolae Marcu şi Constantin Taban să nu dispară în curgerea vremii şi să fie cunoscute astăzi de către cei interesaţi.