Posts Tagged ‘decembrie 1989’

Mircea Rusnac – Revoluţia din decembrie 1989 în oraşele judeţului Caraş-Severin

14 noiembrie 2009

După ce, în ediţia specială din 23 decembrie 1989, a relatat în amănunţime modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/11/12/desfasurarea-revolutiei-din-decembrie-1989-la-resita), în primul său număr „obişnuit” (anul I, nr. 1, după cum scria pe frontispiciu), ziarul Flamura liberă din 25 decembrie făcea o trecere în revistă a evenimentelor produse şi în alte oraşe din Caraş-Severin cu acelaşi prilej. Este vorba de articolul intitulat În focul luptei revoluţionare, care însuma ştirile venite de la corespondenţii ziarului din judeţ.

De la Caransebeş, informaţiile au fost transmise de către vicepreşedintele Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, Ion Căprioru. El a infirmat cu această ocazie zvonul care circula la Reşiţa, potrivit căruia aeroportul din localitate ar fi fost atacat de „terorişti”. Singurele focuri de armă fuseseră trase în Caransebeş numai în ziua de 21 decembrie, când şi acolo izbucnise revolta împotriva regimului comunist.

În acea zi, muncitorii şi intelectualii de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului şi de la Întreprinderea de Construcţii de Maşini organizaseră mitinguri împotriva agresiunii de la Timişoara şi a regimului de teroare impus în ţară de către Nicolae Ceauşescu. Apoi demonstranţii s-au deplasat pe străzile oraşului către centru, „cerând îndepărtarea lui Ceauşescu şi instituirea democraţiei adevărate a poporului.” (sic!)

Ajunşi acolo, ei au încercat să elibereze deţinuţii politici aflaţi în arestul Miliţiei. Miliţienii au ripostat cu foc împotriva demonstranţilor, lucru ce a determinat o escaladare a violenţei din partea acestora. S-au înregistrat şi câteva victime. Ca reacţie, ei s-au dezlănţuit, incendiind sediul Miliţiei, pe cel al Procuraturii şi al Judecătoriei. Au urmat acte de mare violenţă şi vandalism, prin care au fost devastate magazinul universal „Timişul” şi sediul conducerii administrative a oraşului.

În 22 decembrie dimineaţa, lucrurile au revenit la normal, desfăşurându-se de această dată în mod paşnic. În piaţa centrală se afla acum aproape întreaga populaţie a oraşului. Evenimentele au decurs în linişte şi noua stare de lucruri a fost instaurată fără alte incidente.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi la Bocşa, al treilea oraş al judeţului, unde flacăra revoluţiei a izbucnit tot în seara lui 21 decembrie 1989. În jurul orei 21, la Întreprinderea de Construcţii Metalice a avut loc un miting împotriva dictaturii lui Ceauşescu. După două ore, muncitorii din toate cele trei schimburi ale întreprinderii s-au îndreptat către centrul oraşului. Ajungând la Primărie, au cerut portretele lui Ceauşescu, dar nu au primit decât unul. După cum relata ziarului reşiţean Tiberiu Marcu, coordonatorul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din oraş, aceasta a înfuriat demonstranţii şi „elementele retrograde şi provocatori s-au dedat şi aici la acţiuni iresponsabile, dar au fost opriţi la timp.”

În restul judeţului nu au avut loc evenimente reprobabile. La Moldova Nouă, conform lui Ion Mărcuţ Tămaş, din partea Consiliului orăşenesc al F.S.N., nu s-a tras niciun foc de armă. Acolo primele mitinguri au fost organizate de minerii de la „Florimunda” şi „Mina Centrală”, protestând şi ei împotriva lui Ceauşescu. Acestora li s-au adăugat şi muncitorii din celelalte sectoare ale Întreprinderii miniere şi din restul unităţilor economico-sociale ale oraşului. Ei cereau alungarea lui Ceauşescu şi se solidarizau cu populaţia din Timişoara. În oraşul dunărean se scanda: „Timişoara!”, „Libertate!” şi „Suntem cu Timişoara!” Ziarul scria chiar că „demonstraţia paşnică din faţa Primăriei a fost organizată cu sprijinul organelor locale şi a(l) Miliţiei.” S-au constituit comitete de cetăţeni şi gărzi patriotice, care au asigurat paza obiectivelor principale ale oraşului. Nu a avut loc niciun incident.

La fel de paşnice au fost şi demonstraţiile desfăşurate la Oţelu Roşu şi Băile Herculane. Nici acolo nu s-a produs vreun act de violenţă. În ajunul Crăciunului, în centrul oraşului Oţelu Roşu a fost împodobit un pom de iarnă pentru copii şi a avut loc o slujbă religioasă a Bisericii ortodoxe.

În acest mod a fost efectuată trecerea de la comunism la democraţie în judeţul Caraş-Severin. Rămân regretabile şi astăzi manifestările violente de la Caransebeş şi Bocşa, care cadrau atât de puţin cu climatul de civilizaţie la care se raportau mereu bănăţenii. Din păcate, în final s-au înregistrat şi şapte victime şi în plus au fost şi serioase pagube materiale, clădiri de valoare istorică din Caransebeş fiind lăsate pentru decenii în stare de paragină. Dar sunt foarte puţine revoluţiile care să nu lase şi astfel de urme.

Reclame

Mircea Rusnac – Desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989 la Reşiţa

12 noiembrie 2009

Reşiţa este unul dintre nu foarte multele oraşe din România în care revoluţia din decembrie 1989 a izbucnit şi s-a desfăşurat în bună măsură înaintea căderii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Dispunem în acest sens de o relatare a evenimentelor făcută chiar atunci, când desfăşurarea lor încă nu se încheiase. Este vorba despre o ediţie specială a ziarului Flamura liberă, apărută la Reşiţa în ziua de sâmbătă, 23 decembrie 1989, în paginile căruia era inserat, sub titlul Reşiţa revoluţionară, Reşiţa eroică, un reportaj detaliat cu privire la cele petrecute.

Până în acel moment, săptămânalul Flamura fusese organul de presă judeţean al Partidului Comunist Român şi apărea în ziua de marţi. După victoria revoluţiei în ţară, acestuia i s-a schimbat denumirea în pripă şi a apărut în această ediţie specială de sâmbătă. Cu numai patru zile înainte, la 19 decembrie, când deja se produsese masacrul de la Timişoara, ultima ediţie a Flamurei reşiţene (anul XLI, nr. 3.762) prezenta titluri ca acestea: Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R., ale Sesiunii Marii Adunări Naţionale – PROGRAM DE ACŢIUNE REVOLUŢIONARĂ pentru înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea al partidului; Sarcinile pe 1989 – îndeplinite exemplar, planul pe 1990 – temeinic pregătit! FRONT DE LUCRU BUN pentru sporirea cantităţii de cărbune; În zootehnie, pe primul plan CREŞTEREA PRODUCŢIEI etc. Conţinutul articolelor era în spiritul acestor titluri şi era ininteligibil în afara comunismologilor. În 23 decembrie, aceiaşi ziarişti veneau cu titluri precum Mascarada a luat sfârşit, Nu cedăm! şi Ne-am săturat! Şi cu promisiunea, în nota întregii prese româneşti de atunci, că va fi „un ziar al adevărului, al dreptăţii şi libertăţii”, „va milita pentru instaurarea democraţiei” şi „va informa corect opinia publică.” În total, până la 31 decembrie 1989, aveau să apară încă şase numere ale ziarului Flamura liberă, iar în 4 ianuarie 1990 apărea primul număr al ziarului Timpul, a treia denumire în decurs de câteva zile.

Folosim totuşi relatarea acestui ziar a desfăşurării revoluţiei, ţinând cont că ea era făcută chiar în acele momente şi că, măcar pentru început, putem să ne încredem în promisiunile pe care le clama. Evident, vom încerca să ne detaşăm de spiritul entuziast al articolului şi să descifrăm numai importanţa faptelor.

Aflăm că ecourile revoltei şi ale represiunii de la Timişoara, aflată în apropiere, şi care din 16 decembrie 1989 lupta singură împotriva regimului comunist, au avut în sfârşit efect şi la Reşiţa în 21 decembrie. La ora 16 a acestei zile, în centrul oraşului au sosit primele grupuri de manifestanţi „reprezentând intelectualitatea şi muncitorimea Reşiţei”, pentru a-şi exprima solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Ei cântau Deşteaptă-te române! şi înfierau minciunile proferate de Ceauşescu la mitingul de la Bucureşti care tocmai se încheiase, scandând: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ţara suntem noi!”, „Au murit copii”, „Timişoara”, „Şi noi avem copii”, „Veniţi cu noi!” Evident, numărul lor a crescut, scandarea principală devenind „Fără violenţă!” Liderul mişcării din acel loc era pictorul Dumitru Nicolae Vlădulescu, al cărui „glas baritonal” l-a impus ca fiind „cel care conduce şi organizează ireproşabil masele.”

Printr-o posibilă sincronizare, tot la ora 16 s-a constituit un val de demonstranţi în cartierul Lunca Bârzavei, care au pornit în marş către centru. Pe măsură ce înaintau, numărul lor devenea tot mai mare, ajungând la ora 17 în centru şi fuzionând cu cei aflaţi deja acolo. Seara, piaţa centrală răsuna de strigătele „Jos Ceauşescu!” şi „Fără violenţă!” Ultimul apel a fost în bună măsură respectat, atât manifestanţii dovedindu-se paşnici, cât şi autorităţile abţinându-se de la acte de represiune. Un rol important în menţinerea ordinii l-a avut „unul dintre cei mai nobili şi de caracter oameni care s-au aflat în fruntea judeţului”, Iosif Szasz, nimeni altul decât prim-secretarul judeţean al partidului comunist. Într-o jumătate de oră acestuia i s-a procurat o staţie de amplificare. El a îngenuncheat alături de miile de demonstranţi, păstrând un moment de reculegere pentru morţii de la Timişoara, apoi a declarat că „nimeni nu va trage în demonstranţi.” În acest fel a trecut practic de partea revoluţionarilor, care scandau acum „Armata e cu noi!” şi „Miliţia e cu noi!”

La tribuna de unde altădată cuvântase Ceauşescu se succedau acum numeroşi vorbitori din rândul demonstranţilor, înfierând dictatura şi menţinând treaz spiritul celor adunaţi. Între ei erau reprezentanţi ai aproape tuturor categoriilor sociale: muncitori, ingineri, profesori, oameni de cultură şi artă, tineri, studenţi, actori şi chiar ofiţeri. Pe lângă localnici, au mai vorbit delegaţi din alte localităţi ale judeţului Caraş-Severin (Anina, Moldova Nouă, Turnu Ruieni), dar şi din Timişoara şi Bucureşti. Se cântau imnurile patriotice Deşteaptă-te române! şi Hora unirii. Aceasta a durat întreaga noapte de 21-22 decembrie 1989.

Dimineaţa a sosit vestea sinuciderii ministrului apărării, Vasile Milea, şi a introducerii stării de necesitate. La tribună, prim-secretarul judeţean Iosif Szasz a declarat acest act drept „iresponsabil şi demenţial.” Locotenent-colonelul Alexandru Câmpean, şeful Miliţiei judeţene, a dat asigurări tot atunci că împotriva demonstranţilor nu va fi luată nicio măsură represivă. Totodată, s-a hotărât ca în judeţul Caraş-Severin starea de necesitate să nu fie aplicată, fapt la care au consimţit atât autorităţile judeţene, cât şi conducerea armatei şi a Miliţiei.

În acea dimineaţă, către centrul oraşului se îndreptau alte mii de oameni de la Combinatul Siderurgic, Întreprinderea Constructoare de Maşini, Întreprinderea Comunală şi celelalte întreprinderi şi instituţii din Reşiţa. Lozinca predominantă a acestora era: „Ceauşescu condamnat pentru morţii din Banat!” Şirul vorbitorilor de la tribună se succeda neîntrerupt, între ei fiind şi locuitori din Băile Herculane, Oraviţa, Bocşa şi alte aşezări din judeţ. Mereu se încerca preîntâmpinarea unei escaladări a violenţei, prin chemări precum „Armata e cu noi!”, „Miliţia e cu noi!” şi „Fără violenţă!”

În toiul acestor manifestări a venit vestea fugii lui Ceauşescu. Bucuria celor adunaţi în centru a fost, evident, de nedescris. Revoluţia anticomunistă învinsese şi până atunci la Reşiţa nu a avut loc niciun incident regretabil. Răzbăteau în schimb veştile despre victimele de la Timişoara, Bucureşti sau Sibiu, unde „teroriştii” îşi începeau deja strania activitate. În memoria acestor victime, preoţii Bisericii ortodoxe au oficiat un recviem chiar acolo, în piaţa centrală. În cursul aceleiaşi seri, corala „Mioriţa” a susţinut tot acolo un concert de colinde, deoarece se apropiau Sărbătorile de iarnă.

Cu lăsarea întunericului însă, temuţii terorişti şi-au făcut apariţia şi în împrejurimile Reşiţei. Atacurile lor vizau la început unitatea militară de pe Dealul Lupacului. În momentul în care era scris reportajul din ziarul Flamura liberă, deja la Reşiţa armele trăgeau de trei ore. În final, vor fi 25 de morţi ale acestor schimburi de focuri, care au durat câteva zile. Ele au însângerat o revoluţie care se desfăşurase în cel mai paşnic mod până în momentul victoriei sale, dar, la fel ca şi în alte localităţi din ţară, victimele au apărut abia când totul părea să se fi încheiat fără probleme. Lista morţilor se află acum expusă la loc de cinste pe clădirea Prefecturii judeţene. În virtutea acestor evenimente tragice, Reşiţa avea să fie declarată ulterior drept oraş-martir de către Parlamentul ţării.

Curând după revoluţie, Iosif Szasz a fost judecat în lotul Comitetului Politic Executiv, din care făcuse parte, deşi de la Reşiţa se solicita mereu punerea sa în libertate ca recunoaştere a trecerii sale de partea demonstranţilor. Pictorul Vlădulescu a emigrat în Canada, revenind în ţară numai după mulţi ani. Noile structuri de putere, reunite în Frontul Salvării Naţionale, menţineau numeroşi activişti de prim rang ai partidului comunist. În acest fel, revoluţia reşiţeană, ca şi cea de la nivel naţional, nu a avut decât un efect moral. Regimul comunist s-a prăbuşit, însă mulţi dintre susţinătorii săi de bază au rămas pe poziţii sau chiar au urcat în ierarhie. Acest fapt va explica multe dintre evoluţiile din anii următori.

Oricum ar fi fost, evenimentele de la a căror trecere aniversăm în curând două decenii au marcat profund istoria micului oraş bănăţean. Acesta a fost unul dintre puţinele din ţară care au ieşit în stradă înaintea căderii lui Ceauşescu. În funcţie de ore, se pare a fi fost devansat numai de Timişoara, Lugoj şi Caransebeş, aflate tot în apropiere. Dar este drept că niciuna dintre aceste mişcări din Banat nu ar fi avut sorţi de izbândă fără marea revoluţie de la Bucureşti, care a determinat fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Astfel s-a desăvârşit un proces general de răsturnare a regimurilor comuniste din Europa de est, angrenaj în care mica rotiţă a Reşiţei a trecut aproape neobservată până acum.