Arhivă pentru octombrie 2009

Mircea Rusnac – Ce ar trebui să scrie pe monumentul aviatorilor din Reşiţa

23 octombrie 2009

Continuăm prezentarea, pentru cititorii români, a demersului întreprins de Robert Fabry în vederea elucidării „misterelor” legate de cei şapte militari germani înhumaţi la Reşiţa, în cimitirul romano-catolic din zona Muncitoresc. În publicaţia Banater Berglanddeutsche, München-Wien, an. 24, nr. 138, ianuarie-februarie 2008, p. 6-8, el tipărea partea a doua a articolului intitulat Nicht nur Vögel fallen vom Himmel. După ce, în prima parte, prezentată şi de noi în articolul Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/22/mircea-rusnac-din-nou-despre-monumentul-aviatorilor-germani-din-resita), el restabilea o serie de date consemnate în mod eronat pe monument şi se referea în special la cazul ofiţerilor Emil Kurt Müller şi Wulfgar von Körber, care s-au prăbuşit în 1915, în această a doua parte a investigat cazurile celorlalţi cinci, nu mai puţin interesante.

În ordinea dispunerii lor, al treilea era Otto Erich Richtsteiger. El se afla la 6 aprilie 1941 într-un avion Ju 88 A, care, împreună cu o mare parte a aviaţiei germane, bombarda Belgradul ca efect al declanşării războiului împotriva Iugoslaviei. Avionul, în care Richtsteiger era mitraliorul postat sub cabina de pilotaj, a fost însă lovit puternic de apărarea antiaeriană iugoslavă, care i-a distrus unul din cele două motoare şi în plus l-a şi rănit grav pe acesta. Cu singurul motor funcţional, a reuşit totuşi să treacă graniţa în România şi să aterizeze forţat pe un ogor situat între localităţile Goruia şi Gârlişte. Însă pentru el orice ajutor acordat era tardiv, deoarece sângera puternic, astfel că a murit la 7 aprilie 1941.

Reschitzaer Zeitung, nr. 15 din 13 aprilie 1941, a scris un lung articol despre Richtsteiger, intitulat El a murit pentru Führer, popor şi patrie. A fost înmormântat la Reşiţa cu toate onorurile conducătorilor judeţului şi oraşului, ai armatei române, ai U.D.R.-ului, ai organizaţiilor de tineret şi femei etc. Slujba de înmormântare alături de cei doi piloţi din primul război mondial a fost oficiată tot de preotul evanghelic Ferdinand Szende, care oficiase şi înmormântarea lor, cu 26 de ani în urmă!

La ceremonia desfăşurată la locul prăbuşirii avionului a participat şi tânărul reşiţean Johann Adamek, cel care peste decenii, în septembrie 2007, avea să-i indice locul exact lui Robert Fabry! Ei au constatat cu acest prilej că în locul respectiv nu există acum niciun monument şi nicio cruce care să comemoreze evenimentul, ci este doar un câmp liber. Fabry l-a găsit în Germania pe fratele lui Richtsteiger, care i-a relatat drama trăită de familia sa în perioada războiului. Astfel, trei dintre cei patru fraţi au murit atunci. Pe lângă cel la care ne-am referit, alt frate a dispărut pe frontul din Italia, neştiindu-se nimic despre el nici până astăzi, iar o soră a murit împreună cu toţi colegii de clasă, atunci când şcoala la care învăţau a fost bombardată de anglo-americani.

La 21 decembrie 1943, la înălţimea Certez de lângă Văliug s-a prăbuşit un avion german Ju 52, având patru oameni la bord. Acest avion trebuia să zboare din Serbia centrală spre sudul Greciei, deci în direcţia sudică. Încă nu se poate explica motivul pentru care a luat-o către nord-est, ajungând în România. Pilotul era Kurt Friedrich Ernst Krause, care a decedat, la fel ca şi însoţitorii săi Waldemar Teichmann şi Werner Harten. Singurul dintre cei patru pasageri care a supravieţuit accidentului a fost Rudolf Knispel. El a fost grav rănit, fiind transportat de la Reşiţa la Timişoara, la sanatoriul Dr. Diel din Elisabetin. Apoi a ajuns într-un sanatoriu din Hamburg, unde l-a prins sfârşitul războiului. A trăit până la 25.4.1996. Văduva sa, încă în viaţă, nu dorea însă să vorbească despre acest accident, astfel că rămâne un mister care a fost motivul devierii direcţiei avionului spre Banat.

Ultimul militar, Karl Lugitsch, a murit de tifos la spitalul din Timişoara la 10.1.1915, conform registrului matricol al bisericii romano-catolice din Reşiţa. Până acum nu există nicio dovadă că ar fi murit la Goruia, aşa cum este înscris la căpătâiul său. El s-a născut la Viena la 18.3.1893, fiind mobilizat ca infanterist la 13.8.1914, conform datelor găsite de Robert Fabry.

Pe baza tuturor acestor informaţii, foarte bine documentate, putem afirma că monumentul din Reşiţa ar necesita o temeinică revizuire. Pentru comparaţie, vom reda în paralel datele consemnate pe monument şi datele găsite de Robert Fabry. Concluziile le va putea trage oricine.

Monumentul:
1. Hauptmann Kurt Müller 1884 – 15.10.1915 Cozia.
2. Oberleutnant Wulfgar von Koelber 1890 – 15.10.1915 Cozia.
3. Unteroffizier Erich Richtstätter 1918 – 7.4.1941 Gârlişte.
4. Unteroffizier Waldemar Techmann 1909 – 21.12.1943 Certez.
5. Unteroffizier Kurt Krause 1920 – 21.12.1943 Certez.
6. Gefreiter Werner Harten 1925 – 21.12.1943 Certez.
7. Unteroffizier Karl Lugits ? – 10.1.1945 Goruia.

Robert Fabry:
1. Hauptmann Emil Kurt Müller 13.1.1886 – 15.10.1915 Cozia.
2. Oberleutnant Wulfgar von Körber 9.7.1889 – 15.10.1915 Cozia.
3. Unteroffizier Otto Erich Richtsteiger 26.5.1917 – 7.4.1941 Gârlişte.
4. Obergefreiter Waldemar Teichmann 5.11.1919 – 21.12.1943 Certez.
5. Unteroffizier Kurt Friedrich Ernst Krause 18.11.1920 – 21.12.1943 Certez.
6. Unteroffizier Werner Harten 18.2.1923 – 21.12.1943 Certez.
7. Unteroffizier Karl Lugitsch 18.3.1893 – 10.1.1915 Timişoara.

Mircea Rusnac – Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa

22 octombrie 2009

Când am semnalat existenţa Monumentului cu elice din cimitirul nr. 3 (romano-catolic) din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice), descoperisem deja unele inadvertenţe între datele reale ale celor şapte militari înhumaţi şi cele care sunt înscrise la căpătâiul acestora. În măsura în care am sesizat aceste nepotriviri (în special la nume), am efectuat corectura tacit în text, deşi din fotografii pot fi observate aceste diferenţe. Am găsit însă între timp un articol foarte bine documentat, care face lumină deplină în privinţa datelor biografice ale celor şapte militari germani îngropaţi în „Fliegergrab”. Diferenţele care apar sunt notabile.

Este vorba de articolul lui Robert Fabry, intitulat Nicht nur Vögel fallen vom Himmel şi apărut în publicaţia Banater Berglanddeutsche, München-Wien, an. 23, nr. 137, noiembrie-decembrie 2007, p. 5-6. Autorul, reşiţean emigrat în Germania, s-a documentat intens în privinţa celor şapte militari, discutând chiar cu familiile unora dintre ei, care i-au pus la dispoziţie informaţii şi documente edificatoare. Din constatările lui Fabry, descoperim că pot fi aduse modificări ale datelor tuturor celor şapte, faţă de ceea ce este înscris pe monument. Facem mai jos corecturile necesare, menţionând că în primul nostru articol am adoptat în mare parte datele înscrise pe monument şi prin aceasta am transmis involuntar cititorilor multe inexactităţi prezentate acolo.

1. Căpitanul Kurt Müller se numea de fapt Emil Kurt Müller şi nu era născut în 1884, cum scrie la căpătâiul său, ci la 13.1.1886.

2. Locotenentul-major Wulfgar von Körber (pe monument „von Koelber”) nu s-a născut în 1890, ci la 9.7.1889.

3. Subofiţerul Otto Erich Richtsteiger (pe monument Erich Richtstätter) s-a născut nu în 1918, ci la 26.5.1917.

4. Caporalul Waldemar Teichmann (pe monument subofiţer Waldemar Techmann) nu s-a născut în 1909, ci la 5.11.1919.

5. Subofiţerul Kurt Friedrich Ernst Krause (pe monument doar Kurt Krause) are trecut corect anul naşterii, 1920, însă data exactă este 18.11.1920.

6. „Caporalul” Werner Harten, cum apare la căpătâiul acestuia, era de fapt subofiţer şi se născuse nu în 1925, ci la 18.2.1923.

7. În sfârşit, cazul cel mai frapant este cel al lui Karl Lugitsch („Lugits”, conform monumentului), singurul dintre cei şapte care nu a fost aviator. Data naşterii acestuia nu este cunoscută nici până în prezent. În schimb, în privinţa datei morţii, monumentul, care în cazul celorlalţi şase prezintă cifre corecte, la Lugitsch face o eroare de exact 30 de ani! Mai bine zis, el nu a murit la 10.1.1945, cum scrie la căpătâiul său, ci tocmai la 10.1.1915, adică înaintea tuturor celorlalţi îngropaţi alături de el. El a fost subofiţer austriac din primul război mondial şi a fost iniţial îngropat în altă parte (probabil la Goruia, unde a decedat), rămăşiţele fiindu-i aduse ulterior la Reşiţa.

În articolul său, Robert Fabry mai făcea unele precizări interesante în privinţa primilor doi piloţi îngropaţi sub elicea dublă din cimitirul reşiţean. Ei se aflau într-un avion de tip LVG. Au fost înmormântaţi în locul cunoscut la 17 octombrie 1915, slujba fiind oficiată de preotul evanghelic reşiţean Ferdinand Szende. Acelaşi preot a sfinţit, în septembrie 1916, un alt monument, care a fost ridicat exact în locul în care Müller şi von Körber îşi pierduseră vieţile. Monumentul comemorativ din acel loc avea soclul din piatră şi beton şi o cruce din fier.

În primăvara anului 2007, Fabry s-a deplasat până în acel loc, dorind să constate cât se mai păstra din monumentul respectiv după scurgerea aproape a unui secol de la construirea sa. Locul este denumit Cozia. Până la el se poate ajunge în felul următor: pe şoseaua către Văliug până la borna kilometrică cu nr. 7, apoi pe jos în direcţia văii Râul Alb şi de acolo pe culmea Cozia. Locul a fost acoperit de pădure în lungul interval scurs, însă Fabry a mai putut identifica acolo o ruină a soclului şi un ciot din crucea din 1916.

Mulţumită strădaniilor lui Robert Fabry, putem aşadar să întregim cu aceste informaţii imaginea „monumentului cu elice” şi a celor ce-şi dorm somnul de veci în structura lui.

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului Banatului de munte

20 octombrie 2009

În cele ce urmează dorim să remarcăm în mod deosebit activitatea de promovare a trecutului Banatului de munte desfăşurată de Adrian Drăgan, un tânăr pasionat de vestigiile istorice ale regiunii. Mărturiile fotodocumentare prezentate pe blogul său (http://banatuldemunte.blogspot.com) demonstrează un deosebit interes pentru cei preocupaţi de elucidarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru. În special, ne-au reţinut atenţia două seturi de imagini prezentate de Adrian Drăgan, care reprezintă, după cunoştinţa noastră, adevărate premiere în domeniu. Le vom descrie pe scurt în rândurile ce urmează.

Monumentul militarilor germani de la Gârlişte (1)

Când am menţionat existenţa unui monument dedicat unui număr de şapte militari germani (în special aviatori), căzuţi în împrejurimile Reşiţei în timpul celor două războaie mondiale (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice), nu ştiam despre existenţa altui monument de acelaşi gen, care se găseşte în apropierea Reşiţei, în localitatea Gârlişte din comuna Goruia. Este vorba despre alţi doi militari, căzuţi în această localitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Monumentul este din piatră, în formă de cruce, şi are o inscripţie în limbile germană şi română, cu următorul conţinut:

„Hier ruhen zwei deutsche Soldaten, die im September 1944 gefallen sind:
Aici odihnesc doi soldaţi germani, căzuţi la datorie în septembrie 1944:

Gefreiter / fruntaş Adolf Hegermann
• 25.4.1924 †28.9.1944
Unteroffizier / subofiţer Hermann Volp
•3.3.1920 †29.9.1944.”

Monumentul, decent şi relativ bine păstrat, eternizează memoria unor tineri militari căzuţi în ultimul război mondial, care sunt îngropaţi acolo. El demonstrează faptul că, indiferent de situaţiile existente atunci, după scurgerea deceniilor suntem capabili să cinstim memoria celor jertfiţi în război, gest care reprezintă o mostră de civilizaţie.

Cimitirul părăsit din Reşiţa, Strada G.A. Petculescu (2)

În articolul nostru intitulat Trecutul Reşiţei pe Internet (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet), făceam numeroase referiri la cartea lui Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta). În amintirile sale legate de Reşiţa anilor 1940-1950, acesta descria un vechi cimitir situat pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Câlnicului (actualmente G.A. Petculescu). Acum acel cimitir este complet acoperit de pădurea care s-a extins între timp pe versantul dealului, astfel încât fără mărturia lui Dan D. Farcaş el ar fi intrat cu siguranţă în deplină uitare. După lucrarea sa, era denumit de localnici „cimitirul turcesc”. Vizintându-l prin anii ’50, Farcaş îşi explica această denumire prin faptul că stelele funerare de acolo nu erau în formă de cruce, însă erau inscripţionate cu litere chirilice în limba română şi aveau datări începând de pe la 1800. Prin urmare, în ciuda denumirii sale, acest cimitir a fost folosit de locuitorii Reşiţei Române, desigur aceia care vieţuiau în zona actuală a Gării Reşiţa Sud, unde se aflau numeroase străzi, astăzi înlocuite cu blocuri.

Iată însă că Adrian Drăgan a identificat chiar şi în anul 2009 o serie de pietre funerare din acest cimitir! Ele sunt acum acoperite de o pădure tânără, dar încă se mai găsesc împrăştiate printre copaci. Fotografiile prezentate ne aduc unele revelaţii deosebite.

Astfel, inscripţiile, evident foarte deteriorate, cuprind nume româneşti şi sunt făcute cu litere latine! Ele prezintă semnul crucii, dovadă evidentă a faptului că era un cimitir ortodox, şi sunt datate din perioada anilor 1870-1880. Este posibil ca inscripţiile chirilice văzute mai demult de Dan D. Farcaş să fi acoperit perioada dintre 1800 şi 1860, anul în care alfabetul latin a fost generalizat la toţi românii, deşi în Banat şi Transilvania acesta era folosit chiar mai devreme. În mod logic, inscripţiile mai noi erau făcute în litere latine.

Am discutat în articolul menţionat faptul că ni se pare mai plauzibilă atribuirea acestui cimitir locuitorilor din Reşiţa Română decât oltenilor colonizaţi în Reşiţa Montană, cum credea Dan D. Farcaş. Cei din urmă erau aşezaţi la o distanţă de câţiva kilometri de acel loc şi erau mult mai aproape de actualul cimitir ortodox din zona Muncitoresc. Numele celor decedaţi, trecute pe pietrele fotografiate de Adrian Drăgan, confirmă acest lucru, ele fiind mai degrabă bănăţene decât olteneşti.

Drumul de acces către acest cimitir părăsit există şi astăzi. El se află între două case de pe Strada Crişan, în spatele Casei de cultură. Aceasta atestă faptul că în momentul construirii acelor case (acum aproximativ un secol) cimitirul încă era utilizat de locuitorii din zonă. El a fost părăsit probabil în mod treptat în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar în ultimele decenii a fost acoperit de pădure. Dar unui cercetător atent şi preocupat de elucidarea trecutului, precum Adrian Drăgan, el a putut încă să-i rezerve interesante surprize.

Mărturiile la care ne-am referit, prezente pe blogul lui Adrian Drăgan, ne-au reţinut în mod justificat atenţia. Ele scot la suprafaţă aspecte practic necunoscute ale istoriei Banatului de munte şi ne pun pe drumul continuării descifrării unui trecut pe cât de puţin cunoscut, pe atât de fascinant.

Note:
1 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/monumentul-celor-doi-soldati-germani-de.html
2 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/cimitirul-parasit-de-langa-funicular.html

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul. Alte mărturii

12 octombrie 2009

Publicând în vara lui 2009 scurtul articol intitulat Mareşalul Antonescu şi Banatul (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Maresalul%20Antonescu%20si%20Banatul%20de%20Mircea%20Rusnac.htm), bazat pe un inedit document de arhivă, am primit o semnalare din partea unui cititor din Germania. Acesta nu a dorit să se facă cunoscut decât printr-o adresă de e-mail, dar a făcut referire la un alt document, chiar dacă publicat de data aceasta în numeroasele lucrări privind perioada antonesciană, însă având aceeaşi temă cu cea enunţată de noi. Este vorba de o scrisoare de răspuns a, pe atunci, generalului Ion Antonescu, către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din luna mai 1941, la un memoriu al acestuia din 8 aprilie acelaşi an. Într-adevăr, acest răspuns al lui Antonescu conţine câteva interesante referiri la Banat, astfel încât ele merită cunoscute, venind totodată în completarea articolului nostru anterior pe aceeaşi temă.

În introducerea răspunsului său, generalul Antonescu arăta: „La întâmpinarea d-voastră din 8 aprilie 1941, am onoarea de a vă răspunde, scuzându-mi întârzierea prin boala de care am suferit, că găsesc cu totul insuficient să constataţi că «avem puncte de vedere prea deosebite faţă de împrejurările politice actuale.»” Apoi preciza: „Eu am definit şi atitudinea şi politica ce urmez, fără reticenţe şi fără echivocuri; niciun fel de sugestii deci nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice şi interesele permanente ale ţării.”

În continuare trecea la referiri concrete la chestiunea Banatului, prezentând un deosebit interes pentru noi: „În consecinţă, bombardamentul localităţilor româneşti de către aeroplanele jugoslave nu poate fi considerat decât ca un nou act de provocare în lunga serie de acte de neloialitate şi ostilitate făcute consecvent de Jugoslavia împotriva poporului român, cu dispreţul obligaţiunilor ce le avea atât ca membră a Micei Antante, cât şi a Înţelegerii Balcanice.

Voi enumera numai unele din aceste acte:

Trecând cu vederea peste modul nedrept în care s-a rezolvat chestiunea Banatului la Conferinţa de la Paris, cu toată îndârjita apărare a drepturilor noastre susţinute acolo de Ion I. Brătianu, ca român nu pot uita că 175.000 de fraţi de ai noştri din Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava n-au avut o singură şcoală şi biserică românească, deci nicio asigurare a vieţii lor etnice, ocrotite prin tratatele pentru protecţia minorităţilor.”

Iar în încheierea mesajului său, Ion Antonescu preciza: „Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului, în uzine sau cu arma la picior.

Această ţară a fost, ştiu bine, alături de mine, în unanimitate, şi cu prilejul evenimentelor care au determinat scrisoarea d-voastră. Onoarea şi drepturile acestei ţări le voi apăra întotdeauna şi împotriva oricui. Pentru această ţară şi împreună cu ea, nădăjduiesc că voi reface şi hotarele drepte pe care le merită.

Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

General Antonescu.”

Din aceste extrase se poate vedea faptul că Antonescu era un bun cunoscător al realităţii geopolitice din zona Banatului şi a frontierei româno-iugoslave. De altfel, el analizase problema bănăţeană încă din 1919, când a publicat lucrarea intitulată Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (reeditată în 1990). Acolo scria: „Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele ţări.” (p. 92) Şi de asemenea: „În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde niciodată o mână prietenească acelora pe care i-am ajutat în momentele lor grele.

Un viitor conflict armat, provocat de această chestiune, nu este exclus, şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.” (p. 93)

Totuşi, în 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat temporar Iugoslavia, România s-a abţinut să participe la acest act. Cu acel prilej, la 3 aprilie 1941, într-o convorbire cu mareşalul german Walther von Brauchitsch, şeful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion Antonescu i-a declarat că armata română nu va participa „la conflictul în perspectivă cu Iugoslavia.” Totuşi, el atrăgea atenţia mareşalului german ca trupele ungare să nu fie lăsate să pătrundă în Banatul iugoslav, deoarece „aceasta ar provoca un val de indignare în ţară şi m-ar sili să intervin, ceea ce ar putea duce la un conflict cu trupele ungureşti.” (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 240.)

A doua zi, ministrul român la Berlin, Raoul V. Bossy, îi comunica ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că România nu revendica teritorii de la Iugoslavia, însă „nu poate admite în niciun chip ca trupele ungare să pătrundă în Banatul sârbesc spre a-şi constitui un pretins drept întru realizarea unor aspiraţii potrivnice în totul situaţiei etnice.” (Ibidem.) Guvernul lui Hitler a luat în considerare avertismentele României şi nu a permis Ungariei să ocupe Banatul sârbesc, acesta rămânând sub administraţie militară germană.

În acest mod, România va rămâne singurul dintre statele vecine Iugoslaviei care nu va participa la operaţiile militare declanşate împotriva acesteia la 6 aprilie 1941 şi care nu va profita de situaţia grea în care se aflau popoarele iugoslave pentru a ocupa teritorii ale acestora.

Mulţumită cititorului nostru anonim, am putut întregi imaginea unui raport Antonescu-Banat despre care nu se cunoşteau prea multe lucruri până acum. Mărturiile prezentate aici confirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, anume că Antonescu nu acorda Banatului o importanţă mai mică decât altor provincii româneşti. El era un bun cunoscător al problemei bănăţene şi acest lucru reiese în mod cert din mărturiile documentare de care dispunem astăzi.

Mircea Rusnac – Torţionara Vida Nedici

8 octombrie 2009

Universul concentraţionar românesc a cunoscut în epoca stalinistă numeroase cazuri de manifestări reprobabile ale aparatului represiv. Se cunosc din păcate prea puţine elemente ale formelor de schingiuire a deţinuţilor politici, lipsiţi de orice posibilitate de apărare în faţa celor mai sceleraţi anchetatori. Trecerea deceniilor a făcut să se aştearnă uitarea asupra celor mai multe întâmplări petrecute în închisorile şi lagărele de pe întreg cuprinsul ţării. Însă puţinele mărturii care au ajuns până la noi se cuvin a fi cunoscute, pentru a putea înţelege până la ce nivel se poate coborî uneori comportamentul fiinţei umane faţă de semenul său.

Un caz notoriu de torţionar al acelor ani întunecaţi este cel al bănăţencei Vida Nedici, care aproape în toate mărturiile este pomenită drept „sadica Vida”. A fost o figură emblematică a perioadei stalinismului timpuriu din ţara noastră (anii 1946-1950). Pe numele întreg Vidosava Nedici, de origine sârbească, s-a născut în 1923 la Becicherecu Mic, la 17 km de Timişoara. Locuia acolo împreună cu mama şi sora ei, iar viaţa lor nu era uşoară. Prin urmare, în 1946 s-a înscris în Partidul Comunist Român, iar din anul următor a devenit funcţionară şi traducătoare din limba sârbă la Siguranţa, apoi Securitatea din Timişoara. Din 1949, pentru „bune rezultate”, a fost mutată la Securitatea din Bucureşti, unde avea gradul de locotenent. A fost arestată în 1950 ca spion iugoslav, condamnată la moarte, dar nu a fost executată. În 1954, după normalizarea relaţiilor româno-iugoslave, a fost graţiată de Gheorghiu-Dej şi s-a întors în satul natal, la fel ca şi familia ei, care fusese deportată în Bărăgan. Consătenii însă aflaseră despre manifestările ei faţă de deţinuţi în perioada cât activase în Securitate la Timişoara şi Bucureşti şi îi făceau viaţa imposibilă. Prin urmare, în 1956 a mers la ambasada Iugoslaviei şi, în amintirea serviciilor aduse, a solicitat să se mute în această ţară. Cererea i-a fost acceptată şi de atunci a trăit la Belgrad.

Despre activitatea ei de torţionară s-au adunat de-a lungul timpului numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi care au cunoscut-o. Toţi vorbeau cu multă groază când se refereau la ea. Exemplificăm în continuare, pentru a întregi portretul unei femei-călău din epoca stalinistă.

Episcopul greco-catolic de Lugoj, pe atunci în clandestinitate, Ioan Ploscaru, enumerând „metodele de constrângere” folosite de securişti, menţiona: „Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare. O metodă cu adevărat sadică! Mai ales pentru o femeie.” (1)

În lucrarea intitulată Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, Cicerone Ioniţoiu scria: „Prin închisori am întâlnit victime care au supravieţuit anchetelor şi am auzit povestindu-se despre metode de tortură înspăimântătoare, dar ca o femeie să schingiuiască, cu o bestialitate de neimaginat pentru o minte sănătoasă, n-am auzit decât în anul 1950. Se numea Vida şi era anchetatoare la Timişoara. (…) Am întâlnit prin închisori oameni care au rămas infirmi pe viaţă din cauza chinurilor la care îi supunea această femeie. Perversiunea ei era dublată de ura ce o purta românilor. Această ură şi-o manifesta în timpul anchetelor pentru a-şi masca activitatea ce o desfăşura în favoarea Iugoslaviei.” (2)

Alt fost deţinut, Remus Radina, în Testamentul din morgă, adăuga: „La Securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte sârbi, îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe deţinuţii politici români. În special Vida, o femeie din Becicherecu Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale.” (3) Alţi securişti sârbi din acea perioadă erau: Sava Bugarschi, Zoran Vuletici, Gheorghe Stoicovici, Dobrivoi Stanoiev şi Jiva Brancovici.

În Lexiconul negru, apărut la Bucureşti în 2001, Vida Nedici era caracterizată astfel: „Lucra la Securitatea din Timişoara în septembrie 1949, în subordinea lui Bugarschi, şef al Securităţii pe întreaga regiune a Banatului. Era translatoare şi anchetatoare. Era vestită pentru neverosimila ei cruzime şi pentru metoda ei de tortură preferată: bătaia cu creionul peste testicule. (…) Este una dintre puţinele femei-torţionar al cărei nume este cunoscut. Cazul ei a atras atenţia cercetătorilor şi analiştilor, predilecţia ei pentru plăcerea de umilire a virilităţii prilejuind unora dintre ei analogii şi trimiteri la ritualurile castratoare ale zeiţei Cybelle.” (4) Alte femei cunoscute ca sadice torţionare mai erau în aceeaşi perioadă Yvonne Weiss şi Chiţigoi de la Securitatea din Bacău.

După ce a fost arestată, a fost deţinută o vreme la Văcăreşti. Una dintre colegele ei de detenţie, Aristina Pop Săileanu, îşi amintea: „Dar mai erau Vida Nedici şi Yvonne Weiss, de care ne temeam. Vida Nedici era acum în lot cu «titoiştii». Se ştia cine a fost până atunci: o anchetatoare sadică, care torturase mulţi bărbaţi.” (5)

În 2009, la 86 de ani, Vida Nedici refuza să recunoască atrocităţile comise, considerându-le invenţii ale Securităţii pentru a o denigra. „Am fost traducătoare la Securitate, din sârbeşte”, atât îşi recunoştea rolul. Totuşi, în faţa multitudinii mărturiilor adunate împotriva ei, era nevoită să accepte realitatea: „O mie spun că i-am bătut, eu singură spun că nu.” (6)

În continuare, vom încerca să întregim portretul acestei torţionare de frunte, utilizând două izvoare importante, separate în timp de o perioadă de aproape şase decenii. Este vorba de documentele procesului ce i-a fost intentat în august 1950 şi de un interviu pe care ea l-a acordat Evenimentului zilei din 1 iunie 2009. În multe cazuri informaţiile se completează, iar în unele se confirmă. Astfel vom afla mai multe despre trecutul acestei femei.

În 2009, ea îşi rezuma în acest mod activitatea: „Am fost întâi la Timişoara şi pe urmă la Bucureşti. Ultimul grad pe care l-am avut a fost locotenent.” (7) Solicitându-i-se să detalieze, a completat: „La Securitate am fost funcţionară. (…) La Timişoara m-a chemat un sârb, el m-a recomandat, Mirco Jivcovici. El era la partid. M-a propus că le trebuiau cadre şi m-a pus pe mine şi pe alţii. Eu n-am ştiut atunci, dar în jurul meu erau numai agenţi. Unul m-a propus să fiu agentă şi am acceptat, deşi eu nu ştiam ce e aia, dar am semnat că, dacă trădez, ai mei mă vor împuşca! Şi am rămas.” (8)

În acest fel, Vida Nedici a ajuns să lucreze pentru spionajul iugoslav, la fel ca şi restul agenţilor sârbi din jurul ei, de care amintea. Apoi completa: „Am lucrat cu ei o perioadă la partid. Şi, de acolo, s-a separat Poliţia de Securitate. Nu ştiu cine m-a propus pe mine să merg la Securitate, dar m-am dus. La traduceri din limba sârbă în limba română.” (9) Evident, nu dorea să recunoască nimic mai mult. „Funcţionară, de la început, aşa am fost. Şi apoi sublocotenent şi locotenent.” (10)

Activitatea numerosului contingent de sârbi de la vârful Securităţii bănăţene a lăsat amintiri dureroase foştilor deţinuţi, după cum am mai arătat. Episcopul Ioan Ploscaru făcea următoarea caracterizare: „Curând am luat cunoştinţă de «specialităţile casei». După apartenenţa multinaţională a personalului administrativ, deţinuţii spuneau: evreii conduc, sârbii şi ungurii ne bat, nemţii fac bucătărie, iar românii (miliţieni simpli) ne duc la closet.” (11)

Glorioasa activitate desfăşurată la Securitatea din Timişoara a recomandat-o pe Vida Nedici să avanseze, fiind cooptată la centrul puterii: „Prin 1948, mulţi sârbi au început să fugă din Iugoslavia, nefiind titoişti, îşi continua ea relatarea. Se retrăgeau în România. Am avut chiar destul de lucru pe atunci. Şi la început au luat bărbaţi să lucreze la asta. Le-am zis: «Proştilor, spuneţi că eu sunt o femeie necăsătorită care ar veni (să lucreze la asta).» Şi m-au trecut la Bucureşti. Dar tot la traduceri!” (12) Calităţile pe care şi le revendica erau clare: „Am fost tânără, drăguţă. De la poartă a venit miliţianul la Timişoara să-i bat la maşină. La Bucureşti, la fel, în loc să bată dactilografa, am bătut eu. Stăteam în cameră cu alţi funcţionari, la anchete. Fiecare avea treaba lui. Noi am fost trei sârbi. Fiecare a lucrat, a tradus. Ce nu a fost clar, am scris: «întreabă-l şi asta, şi asta…»” (13)

Deja de la Timişoara, Vida Nedici transmitea spionajului iugoslav informaţiile aflate la Securitate de la sârbii antititoişti refugiaţi în România. Ea recunoştea clar în această privinţă tot în interviul menţionat: „Am făcut spionaj. (…) Dar partea proastă este că eu am făcut cópii după anchetele sârbilor de la Timişoara. Şi se spune că după ele Securitatea din Iugoslavia ar fi trimis mulţi oameni undeva, unde au fost pedepsiţi.” (14) Cei deconspiraţi de agenţii iugoslavi din România erau trimişi în lagăre de concentrare care aveau un regim extrem de dur, comparabil cu lagărele staliniste.

La Bucureşti, activitatea ei pe linie de spionaj a continuat: „După un timp, când am venit la Bucureşti, am trecut cu sârbii, la ambasadă. Aşa au vrut ei, sârbii, pe linia de spionaj. Dar n-am putut mare brânză să fac pentru ei, pentru că până la 11 noaptea lucram legal la Securitate şi abia apoi să mă văd cu sârbii. Dar nu puteam să merg direct la întâlnire, trebuia să văd dacă nu eram urmărită…” (15)

Până la urmă, a fost prinsă: „Pe 15 iunie 1950 am fost arestată pentru spionaj. Dădeam şi la sârbi ceea ce scriam pentru români. Şi m-au arestat pe baza a ce au spus doi şefi de-ai mei, Nicola Milutinovici şi Boja Stanoievici.” (16) Aceştia fuseseră arestaţi mai devreme şi, fiind supuşi aceluiaşi „tratament” pe care îl aplicaseră şi ei altor arestaţi, au sfârşit prin a-şi da complicii în vileag. În acest mod, „rodnica” activitate de agent dublu a Videi Nedici s-a încheiat.

În intervalul 1-7 august 1950, „procesul trădătorilor şi spionilor titoişti” a fost judecat de Tribunalul militar din Bucureşti. Erau un număr de 12 acuzaţi, toţi de naţionalitate sârbă, între care o singură femeie, „Vidosa Nedici”, cum figura în actul de acuzare, pe poziţia a 12-a, ultima pe listă. Ca ocupaţie, era definită drept „fostă funcţionară” (cum se pretindea şi ea ulterior). Complicii ei, Bojidar Stanoievici şi Nicola Milutinovici, cei care o denunţaseră anchetei ca spioană iugoslavă, se aflau în acelaşi lot, pe poziţiile a 8-a şi a 11-a. (17)

În actul de acuzare din 1 august se făceau puţine referiri la ea, ca şi cum Securitatea ar fi încercat să facă abstracţie de prezenţa ei în lotul acuzaţilor. Se făcea referire la declaraţiile sale, ale lui Stanoievici şi Milutinovici, conform cărora ofiţerii Securităţii iugoslave (U.D.B.) Voia Baldjici, Ranco Zeţ, Dobriţa Bogdanovici şi Drago Rafai, lucrând sub acoperire legală la ambasada din Bucureşti, „conduceau direct şi permanent activitatea de spionaj din Banat, primind rapoarte informative şi dând instrucţiuni pentru culegerea informaţiilor în cele trei sectoare: politic, economic şi militar.” (18)

Alt fapt recunoscut de cei trei, precum şi de martorii Marinco Nedomacichi şi Lazar Nicolin, era că „au primit pentru ticăloasa lor activitate, importante sume de bani.” (19) Intermediarul era Milutinovici. Când Stanoievici a fost arestat la Timişoara, complicii săi au încercat să îi asigure evadarea din închisoare, urmând apoi ca întregul trio să fugă în Iugoslavia. „În acest scop, ei au pregătit prin Isac Milutin acte de identitate false, sustrase de către Isac Milutin de la primăria din Becicherecu Mic, unde era funcţionar, şi au luat măsuri de înarmarea lui Milutinovici.” (20) Cam la atât se refereau învinuirile din actul de acuzare la adresa Videi Nedici. Foarte puţin pentru a putea documenta o evidentă activitate de spionaj, pe care ea o recunoştea şi 59 de ani mai târziu. Şi, bineînţeles, deloc despre năravurile ei securiste, care au lăsat amintiri de neşters celor care au avut de a face cu ea şi care au scos-o clar în evidenţă chiar în infernul concentraţionar al anilor 1947-1950, când ea a fost unul dintre personajele principale ale acestuia.

Primul acuzat interogat de Tribunal, în data de 2 august 1950, a fost tocmai Bojidar Stanoievici. Referitor la eroina noastră, el a declarat: „Misiunea de recrutare a agenţilor pentru Siguranţa titoistă mi-a fost ordonată de Duşan Iovanovici şi am dus-o la îndeplinire recrutând în toamna lui 1946 pe Nedici Vidosa, care mi-a fost recomandată de Liubiţa Marcovici. Nedici Vidosa a consimţit să furnizeze informaţiile pentru U.D.B.-a şi ulterior a semnat un angajament dictat de Duşan Iovanovici şi a primit numele conspirativ de «Lipa». De altfel, am mai recrutat şi pe alţii.” (21) Apoi mai adăuga: „Au fost şi agenţi ai spionajului titoist care au avut legături directe cu Duşan Iovanovici, şi anume: Silin Miladin, Conici Borislav, Nicola Milutinovici, Nedici Vidosa şi Marcovici Liubiţa.” (22) Duşan (Duşco) Iovanovici era considerat în actul de acuzare drept „principalul spion titoist” şi coordonatorul reţelei create în Banat. (23)

În aceeaşi zi s-a derulat şi interogatoriul Videi Nedici, din care aflăm lucruri interesante (în măsura în care sunt ele consemnate în „stenogramă”, care, după moda proceselor staliniste, era în aşa fel redactată, încât să confirme sută la sută opinia autorităţilor). Ea confirma că a fost recrutată de către Stanoievici la locuinţa Liubiţei Marcovici, care era activistă la Organizaţia Slavă din Timişoara. Ulterior ar fi discutat cu Duşan Iovanovici, care „mi-a vorbit de munca de spionaj.” Informaţiile le furniza pe atunci de la regionala P.C.R., unde era funcţionară. „De acolo copiam rapoartele pe care le dădeam,” arăta ea. (24) Legătura ei continua să fie Stanoievici, care o vizita acasă şi acolo primea „rapoartele lunare ale regionalei P.C.R.” şi „informaţiuni culese de la colegi.” (25)

Mai târziu avea să lucreze cu Nicola Milutinovici. În vara lui 1947 a fost transferată de la partid la Siguranţă (din 1948 Securitatea), unde „am cules informaţiuni în toate secţiile în care lucram, le-am cules de la colegi, şi totodată cópii de pe toate rapoartele săptămânale dintr-o secţie unde am lucrat. Acestea le-am scos pe indigo nou.” (26) Predarea lor către Milutinovici se făcea tot la domiciliul acuzatei.

Ajungând la Bucureşti, a schimbat din nou canalul de comunicare: „Deoarece în acel timp veneam des în deplasare la Bucureşti, Milutinovici mi-a spus că legătura mea superioară va fi cineva din Bucureşti. Mi-a spus că la 5 dimineaţa voi fi aşteptată pe Str. Vasile Lascăr nr. 100. M-am dus pe acea stradă şi a venit Voia Baldjici, consilierul ambasadei iugoslave din Bucureşti.” (27) Acesta a predat-o altei persoane, pe care nu o cunoştea.

Trebuie să menţionăm faptul că pe Str. Vasile Lascăr nr. 100 din Bucureşti se afla tocmai domiciliul fostului ministru comunist al justiţiei în perioada 1944-1948, Lucreţiu Pătrăşcanu, care apoi a fost arestat şi în continuare era anchetat pentru cele mai neverosimile crime. (28) Era oare şi aceasta o încercare de a-l implica pe Pătrăşcanu în „complotul titoist”? Tot ce se poate, mai ales că menţionarea adresei sale într-un proces public nu putea fi deloc întâmplătoare în anii stalinismului.

Datele furnizate de către Vida Nedici persoanei de la ambasada iugoslavă proveneau de la Securitatea din Bucureşti, unde aceasta îşi desfăşura acum „rodnica” activitate. Între timp, Stanoievici fusese arestat la Timişoara ca agent titoist. El avea numele conspirativ „Mrgud”, iar Milutinovici pe cel de „Costa”. (29)

Legătura sa fiind nevoită să părăsească România, Vida Nedici a lucrat în continuare cu Drago Rafai, secretar al ambasadei Iugoslaviei din Bucureşti, căruia a continuat să-i furnizeze acelaşi tip de informaţii (nu se spunea cu precizie ce anume): „Ne-am întâlnit într-o locuinţă a lui Dobriţa Bogdanovici (tot de la ambasadă, n.n.), apoi pe străzi întunecoase cu maşina ambasadei. Bogdanovici conducea maşina, iar Rafai a primit informaţiile de la mine. Eu i le-am dictat, iar el le-a scris în întuneric.” (30)

Între timp, doi funcţionari ai ambasadei iugoslave, Nicola Medici şi Boşco Laţici, fuseseră arestaţi în timp ce împrăştiau prin Bucureşti material de propagandă titoist. La Securitate, Vida Nedici a luat parte ca translator la anchetarea acestora şi a încercat să le dea o mână de ajutor: „Profitând de faptul că anchetatorii au lipsit, i-am spus lui Medici să nu vorbească despre ambasadă, deoarece nici Boşco Laţici nu a vorbit nimic.” (31) Totodată, îl ţinea la curent pe Drago Rafai în privinţa mersului anchetei.

Urma o întrebare edificatoare a preşedintelui Tribunalului, generalul Alexandru Petrescu: „În calitate de ofiţer de Securitate ai pus la cale evadarea spionului Stanoievici Bojidar la Timişoara?” (32) Răspunsul era, fireşte, afirmativ. Se dovedea prin această întrebare faptul că Vida Nedici nu era numai o nevinovată funcţionară şi translatoare a Securităţii, cum se pretindea ea şi cum apăruse şi în actul de acuzare de la proces, ci era ofiţer activ al acestei instituţii.

În încheierea interogatoriului, ea a mai arătat că, pentru a o acoperi, Drago Rafai îi dăduse legitimaţia soţiei sale, pentru a o prezenta în cazul unui control. „I-o dădeam înapoi întotdeauna”, îşi încheia ea depoziţia. (33)

În ziua următoare, 3 august, era făcută audierea martorilor. Între aceştia, Isac Milutin era vărul Videi Nedici, descris în stenogramă ca „fost funcţionar la comitetul provizoriu din com. Cenad.” (34) El a arătat că „a dus în repetate rânduri pachete şi scrisori pentru diferiţi agenţi titoişti, prin intermediul lui Nedici Vidosa, şi că a dat acuzatei 8 buletine de înscriere la Biroul Populaţiei, 8 carnete de zonă, 8 certificate de naţionalitate şi 8 coale de hârtie ştampilate în alb.” (35) Scopul pentru care ea ceruse aceste documente era astfel definit: „Nedici Vidosa mi-a spus că are nevoie pentru ea ca în caz că va fi urmărită de organele de Securitate să poată pătrunde în zona de frontieră. De asemenea, mai are nevoie pentru Bojidar Stanoievici, când va evada, ca să poată trece frontiera.” (36)

Spre deosebire de actul de acuzare, rechizitoriul prezentat la 4 august 1950 de către procurorul locotenent-colonel Niculae Constantinescu făcea referiri mai numeroase la acuzată. De la început, era dată drept exemplu: „Da! Înfăţişarea laşă şi mârşavă, cinică şi neruşinată, a acuzaţilor din boxă, a agentului Miloş Todorov, a spionilor Boşco Laţici şi Nedici Vidosa şi a celorlalţi indivizi gata de orice crimă, este înfăţişarea politico-morală a clicii de asasini şi spioni de la Belgrad, care a târât popoarele Iugoslaviei în ghiarele imperialismului american.” (37) Limbajul stalinist folosit era în afara oricărei discuţii, însă în continuare se evita cu multă grijă orice referire la activitatea de torţionară a acuzatei. Singurul lucru incriminat era spionajul pentru Iugoslavia!

Noile fapte pomenite în rechizitoriu faţă de actul de acuzare nu se regăseau întotdeauna în interogatoriile luate acuzaţilor şi martorilor din proces. Aşa de pildă, se afirma că Vida Nedici declarase că, la plecarea din România a lui Drago Rafai, în aprilie 1950, acesta anunţase „că în locul lui se va prezenta conducătorul spionajului titoist în R.P.R., investit bineînţeles cu paşaport diplomatic.” (38) În continuare, se preciza că numele sale conspirative fuseseră „Lipa” şi apoi „Zina” şi că „se înfruptase din arginţii trădării.” (39)

Urma descrierea ceva mai detaliată a cazului arestării la Timişoara a lui Bojidar Stanoievici: „Gestapoul iugoslav foloseşte în activitatea sa cele mai bestiale metode naziste. Arestarea lui Bojidar Stanoievici în octombrie 1948 punea în primejdie numeroase fire ale reţelei de spionaj titoiste, care ar fi fost descoperite dacă Stanoievici ar fi mărturisit activitatea sa criminală. Spionii U.D.B.-ei, strecuraţi în Securitatea de la Timişoara, au depus sforţări mari pentru a-l determina pe Stanoievici să nu recunoască nimic din ticăloşiile comise. Or, odată cu Stanoievici fusese arestat şi Borislav Conici, unul din spionii care lucraseră un timp cu Stanoievici şi care la primele cercetări arătase că avusese legături pe linie de spionaj cu el. Pentru a împiedica descoperirea reţelei sale de spionaj, U.D.B.-a a hotărât asasinarea în chiar localul Securităţii a lui Borislav Conici, spionul Sava Bugarschi primind însărcinarea să otrăvească pe Conici. Datorită unor serii de împrejurări, bandiţii titoişti nu şi-au putut pune planul în aplicare.” (40)

Cel de-al doilea rechizitoriu, al procurorului maior magistrat Ion Spulber, prezentat în aceeaşi zi, făcea încadrarea juridică a faptelor acuzaţilor. Vida Nedici era acuzată în principal de „crima de trădare de patrie, pedepsită de art. 184, 190 şi 191 c.p.” Altă infracţiune era de „acte preparatorii la trecerea frauduloasă a frontierei, prevăzută şi pedepsită de art. 267 c.p.” În continuare, se mai preciza: „Faptele de trădare şi spionaj ale acuzaţilor Milutinovici Nicola, Nedici Vidosa şi Basler Djuro sunt incriminate şi prin dispoziţiunile legii 16 din ianuarie 1949, deoarece aceşti acuzaţi au continuat activitatea lor criminală şi după intrarea în vigoare a acestei legi, care apără cuceririle democratice ale poporului muncitor din patria noastră.

În conformitate cu această lege, trădarea de patrie şi spionajul se pedepsesc cu «pedeapsa cu moartea».

Tot în baza legii 16 mai este trimis în judecată şi acuzatul Stanoievici Bojidar, pentru crima de «nedenunţare a înaltei trădări», întrucât acest acuzat după intrarea în vigoare a acestei legi nu a denunţat activitatea trădătoare a acuzaţilor Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa.” (41)

Finalul rechizitoriului era pe măsura acestor menţionări: „Acuz pe trădătorii de patrie: Milutinovici Nicola şi Nedici Vidosa că au săvârşit crima de înaltă trădare şi celelalte infracţiuni pentru care au fost trimişi în judecată şi în baza legii 16 cer pedepsirea lor cu moartea.” (42)

În aceeaşi zi, avocatul din oficiu al Videi Nedici, Nicolae Zaharia, a „justificat” infracţiunile imputate acuzatei prin faptul că „şi-a primit educaţia într-un mediu burghez” şi că „fasciştii de la Belgrad au folosit fanatismul naţionalist al acuzatei pentru a o determina să lucreze pentru ei.” (43) Iar în ultimul cuvânt care a urmat, Vida Nedici n-a spus prea multe, conform stenogramei procesului: „N-am nimic nou de spus, decât că sunt vinovată, doresc ca pedeapsa care-mi va fi dată să servească drept exemplu. Am trădat ţara şi aştept pedeapsa bine meritată.” (44)

La 27 de ani, se părea că îşi încheiase socotelile cu existenţa terestră. La 7 august era condamnată la moarte şi confiscarea averii, ca şi Djuro Basler şi Nicola Milutinovici. (45) Totuşi, dintre ei trei, doar acesta din urmă, în vârstă de 29 de ani, avea să fie executat la închisoarea Jilava, la 28 octombrie 1950. Vida Nedici a fost mutată prin diverse închisori, aşteptând în fiecare clipă să fie împuşcată, potrivit confesiunii sale din 2009. De trei ori chiar i s-ar fi înscenat execuţia. (46) Conform foştilor deţinuţi, ea chiar şi în postura de arestată era chemată adeseori să dea o mână de ajutor anchetatorilor, cu metoda ştiută. Oricum, era îngâmfată şi se ţinea la distanţă de colegii de suferinţă. (47)

În 1953 a murit Stalin şi în scurt timp relaţiile României cu Iugoslavia lui Tito s-au normalizat. În 1954, Vida Nedici era graţiată, după ce mai întâi îi fusese comutată pedeapsa, desigur ca recunoştinţă pentru serviciile aduse Securităţii de-a lungul timpului. Ce a urmat, relata tot ea:

„M-am dus în satul meu. Şi bineînţeles că sătenii au luat foc când m-au văzut. Nu se aşteptau să mai fiu în viaţă. Erau care se uitau ca la una care a bătut şi a chinuit români. Şi am văzut că nu are rost să mă apăr, că toată lumea ştia că am bătut, şi am plecat. Pe urmă m-am dus la ambasada Iugoslaviei şi m-au întrebat dacă vreau să vin aici. M-am pregătit şi am venit aici.” (48) La Belgrad a lucrat în comerţul exterior, apoi la un service auto, mereu între bărbaţi. Cu toate acestea, nu s-a căsătorit şi nu a avut copii. În vara lui 2009 trăia dintr-o pensie „mai mult decât decentă” în capitala Serbiei democratice, unde nimeni nu avea cunoştinţă despre atrocităţile care îi sunt imputate în România şi unde se declara, şi la 86 de ani, o comunistă convinsă.

Note:
1 Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 137.
2 După Ion Hurtupan, Metode de tortură şi schingiuire folosite de Securitate în anchete şi în penitenciare, în Timpul gugulanului, Reşiţa, 9 octombrie 1998.
3 După ibidem.
4 După Andrei Udişteanu, Femei de pază la porţile „Gulagului” românesc, în Evenimentul zilei, Bucureşti, 1 iunie 2009, http://stiri.zoot.ro/Femei-de-paza-la-portile-Gulagului-romanesc,292597.html
5 Aristina Pop Săileanu, „Să trăiască partizanii / Până vin americanii.” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate, Bucureşti, 2008, http://atelier.liternet.ro/articol/5869/Aristina-Pop-Saileanu/Sa-traiasca-partizanii-pana-vin-americaniiPovestiri-din-munti-din-inchisoare-si-din-libertate.html
6 Andrei Udişteanu, op. cit.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ioan Ploscaru, op. cit., p. 124.
12 Andrei Udişteanu, op. cit.

13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în Analele Banatului, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 386.
18 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 165.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 168.
22 Ibidem.
23 Ibidem, p. 158.
24 Ibidem, p. 170.
25 Ibidem.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Cristian Popişteanu, „Cazul” grupului Lucreţiu Pătrăşcanu, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 7/1991, p. 62.
29 Culegere de materiale..., p. 171.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 183.
35 Ibidem.
36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 186.
38 Ibidem, p. 189.
39 Ibidem, p. 190.
40 Ibidem.
41 Ibidem, p. 195.
42 Ibidem, p. 196.
43 Ibidem, p. 197.
44 Ibidem, p. 198.
45 Ibidem, p. 201.
46 Andrei Udişteanu, op. cit.
47 Ibidem.
48 Ibidem.