Posts Tagged ‘trecut’

Mircea Rusnac – O lucrare puţin cunoscută despre trecutul Reşiţei

25 noiembrie 2011

În primele 18 numere din anul 1940 ale săptămânalului Reschitzaer Zeitung a apărut un serial foarte interesant despre trecutul oraşului, scris de Josef Windhager, fostul şef al Ocolului silvic de la Văliug. Intitulat Gründung und Gestaltung Reschitza’s, acest serial de 18 episoade avea paginile numeroate în continuare, putând fi, prin decupare, reconstituit într-o cărţulie de 72 de pagini. Informaţiile conţinute în ele sunt extrem de dense, de interesante şi din păcate tot mai puţin cunoscute astăzi. Din aceste motive, le vom menţiona pe cele pe care nu le-am amintit cu alte ocazii.

După Pesty, prima menţionare a Reşiţei ar data încă din 1430 sub forma „Reuşiţa” (pârâu mic), care a fost apoi preluată de germani, care la început foloseau forma „Röschitz”. Altă variantă a numelui ar fi fost „Reşiţia” (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. (p. 8 ) Şi Alexander Mihalik scrisese în 1896 că Reuşiţa sau Reşiţia era deja cunoscută din anul 1430. În vecinătatea vechii Reşiţe sunt vizibile şi acum ruinele unor construcţii (biserică, şcoală, castel, locuinţă) la punctul „Ogăşelele”. Coriolan Cocora credea în 1938 că acestea ar fi putut fi resturile fortăreţei Borzafew, menţionată în documentele medievale. (p. 9) Windhager mai menţiona că bătrânii români reşiţeni din vremea sa povesteau că de mulţi ani acolo se găsiseră bucăţi de mortar şi ţigle, ceea ce ar fi putut denota existenţa cândva în acel loc a unui întreg sat. (p. 10)

Referitor la construirea uzinei, Josef Windhager se referea la unele documente care astăzi nu mai există şi care aduc importante precizări. Astfel, la 31 iulie 1770, controlorul Anton Untergutsch aprecia faptul că furnalele vor fi terminate în şase luni. El cerea şefului districtului Caransebeş să trimită la Reşiţa 180 de lucrători. Pentru că mulţi muncitori se îmbolnăviseră de febră, Untergutsch a cerut tot atunci ajutorul chirurgului de la Dognecea, pentru o plată de 150 de florini pe an. (p. 14)

Deşi se sperase ca furnalele să poată porni la 1 ianuarie 1771, o inspecţie a administratorului montanistic Redange a găsit o infiltraţie de apă la un zid al unui furnal. Maistrul Klesko a fost în consecinţă arestat şi obligat să reconstruiască zidul, întreaga operaţiune prelungindu-se până la sfârşitul lunii iunie 1771. (p. 15) Cele două cuptoare de var ar fi fost cam unde este acum cimitirul evreiesc, la poalele Dealului Crucii, iar cele două cărămidării la Culeaşa-Berg. (p. 13) În acest timp, cărbunarii români acţionau în Cozia, Râul Alb, Şestover, Varan, Barni şi Breazova. În mijlocul acestor puncte, la Şestover, ei şi-au îngropat primii morţi, locul respectiv fiind cunoscut şi în 1940 sub denumirea de „Morminţ”. (p. 18)

La 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocşa a început construirea la Reşiţa a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici. (p. 20) În 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. (p. 21) Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Ţerovei, menţionată şi de alţi autori mai vechi. (p. 21) După aceea, multe familii olteneşti s-au refugiat în Banat, aşezându-se la Sasca, Bocşa, Reşiţa (Stavila) etc. Aceştia erau denumiţi „ţărani”. (p. 21-22)

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reşiţa şi Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica şi şcoala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Tot din 1800 activa la Reşiţa şi un învăţător român. Preotul şi învăţătorul erau salarizaţi de uzină. (p. 22)

Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reşiţa slujiseră călugări franciscani de la Caraşova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reşiţa şi din Clocotici au fost ridicate în acelaşi timp şi de către acelaşi constructor. Din motive necunoscute încă (greşeală?), planurile lor au fost inversate, astfel că la Reşiţa se află şi în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici! (p. 22) Din 1776 activa şi un învăţător german, plătit de stat. (p. 23)

Fotografii de la Anton Schulz

După preluarea uzinei de către St.E.G. (1855), fiecare secţie avea câte un sfânt drept patron: Sf. Florian (4 mai) era celebrat la furnale, turnătorie, fabrica de valţuri, pudlaj şi fierării; Sf. Barbara (4 decembrie) era la mine; Sf. Petru şi Paul (29 iunie) la construcţiile de maşini şi de poduri; Sf. Rochus (16 august) la zidari; Sf. Josephus (19 martie) la dulgheri şi pădurari. În plus, fiecare branşă avea câte un steag cu însemnele proprii. Ziua de 4 mai era o sărbătoare generală, atunci nu se muncea în uzină şi toţi locuitorii petreceau împreună, indiferent de naţionalitate sau de religie. Cu acele ocazii activau din plin formaţia uzinală de muzică, dirijată de Anton Pavelka, şi cea a pompierilor conduşi de Johann Bayer. (p. 28) Veteranii defilau sub conducerea lui Anton Weselofsky, iar lucrătorii montani sub cea a lui von Bene, toţi îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Cu ocazia sărbătoririi celorlalţi sfinţi patroni, branşele mărşăluiau sub steagurile proprii, în acordurile formaţiei de muzică uzinale, până la biserica catolică. Constructorii de maşini şi de poduri urcau până la crucea de pe Dealul Crucii. Din 1871, petrecerile aveau loc în Parcul Josefin şi se încheiau seara cu un bal. (p. 29)

În anii 1871-1872, la Reşiţa au fost construite primele locomotive de pe teritoriul Ungariei de atunci. Este vorba de trei locomotive pentru liniile uzinale şi de altele două mai mici pentru Erbstollen (tunelul Reşiţa-Doman). (p. 34) Autorii lor au fost inginerul Karl Heinrich, asistentul Ludwig Müll, J. Reischl, Karl Schwarz, Konrad Kunze, Josef Willinger, Emerich Skertich, Anton Stemle, Oswald Böss, Stefan Kretschmar, Josef Bohrer, Ferdinand Ringeisen, Robert Juretschka, R. Rudolf şi J. Wischniak. La 3 septembrie 1872, mecanicul Johann Pittner a condus pentru prima oară locomotiva pe linia uzinală Reşiţa-Bocşa. (p. 35)

În 1871 activau în Reşiţa, de exemplu, farmacistul Eduard Brada, morarii Josef Stadlmann şi Johann Juracsek, brutarii P. Barthen, A. Brech, A. Heger, Ignaz Klein, J. Rétka, K. Schmidt, Fr. Stadlmann, Vasile Jian etc. (p. 36) La 3 iulie 1871, uzina îşi sărbătorea centenarul. Atunci a fost o zi de sărbătoare, atât în Reşiţa, cât şi pe domenii, în fabrici, mine şi păduri. (p. 37) În linişte, lumea s-a adunat de dimineaţă, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărşăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă. Clădirile erau împodobite cu crenguţe de brad, în ferestre fiind flori şi luminiţe. (p. 37-38) S-au ţinut cu acea ocazie slujbe în toate bisericile din localitate, apoi s-a servit o masă festivă, iar dupămasa a fost inaugurat Parcul Josefin. (p. 38)

În acei ani, germanii formau populaţia majoritară a Reşiţei. Ei proveneau în principal din regiunile Stiria, Austria Superioară şi Carintia, continuându-şi şi în noul loc viaţa obişnuită de până atunci. Casele lor aveau grădini în care se cultivau legume şi pomi fructiferi şi se creşteau animale. Până către 1900, aproape fiecare gospodărie reşiţeană deţinea câte o vacă pentru lapte. (p. 40) În acea perioadă, serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, cu o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauză pentru prânz, consumându-se mâncare adusă de acasă. (p. 41) Reşiţenii întreţineau şi strânse relaţii de prietenie cu cei din Dognecea, Anina sau Văliug, vizitându-se reciproc. (p. 42) În ziua de 5 august era Kirchweih la biserica Maria Schnee, în faţa căreia populaţia se aduna să sărbătorească. (p. 43) La 1 septembrie 1859, Reşiţa a fost declarată colonie, încheindu-şi statutul de localitate rurală. (p. 44)

În 1771 fuseseră 45 de case şi 300 de locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779, cele 58 de case numărau 490 de locuitori, dintre care 425 de germani catolici şi 65 de români ortodocşi. În 1789 erau 69 de case, cu 610 locuitori (492 de germani şi 118 români). În 1848, casele ajunseseră la 189, iar locuitorii la 1.098. Cei 773 de germani erau acum urmaţi de 190 de slovaci şi de 135 de români. Cu excepţia românilor ortodocşi, toţi ceilalţi locuitori erau catolici (903). În 1849 erau 368 de case, locuite de 2.772 de oameni: 2.389 de germani, 193 de români şi 190 de slovaci. 2.519 erau catolici, 193 ortodocşi şi 60 lutherani. După încă un an, în 1850, cele 402 case numărau 2.872 de locuitori: 2.383 de germani, 193 de români, 190 de slovaci şi 100 de cehi. Toţi erau catolici, cu excepţia românilor şi a celor 60 de lutherani. În 1856 erau 538 de case şi 3.242 de locuitori: 2.800 germani, 270 români, 172 slovaci, 100 cehi. 2.880 erau romano-catolici, 240 ortodocşi, 86 lutherani, 30 greco-catolici şi 6 calvini. În sfârşit, în 1858 erau 549 de case şi 4.650 de locuitori, dintre care: 3.244 germani, 840 români, 370 cehi, 172 slovaci şi 24 unguri. După religie, ei erau: 3.702 romano-catolici, 770 ortodocşi, 92 lutherani, 70 greco-catolici şi 16 calvini. (p. 44)

În 1912, străzile principale ale Reşiţei au fost pavate cu macadam, iar în 1930 cu granit. În 1934 strada principală a fost asfaltată până la palatul Scheuchenstein, existent din 1909. (p. 45) În 1896 au fost instalate la capetele podurilor şi pe străzi 90 de felinare cu petrol lampant, de a căror aprindere şi stingere se ocupa Maigart. Din 15 noiembrie 1911, străzile au fost luminate cu gaz, iar din 1926 cu curent electric. Până în 1900, aproape în fiecare curte se afla câte o fântână cu apă potabilă. (p. 46)

Piaţa se afla în faţa viitoarei Case Muncitoreşti, având o suprafaţă de 4.000 mp. Acolo strada a fost asfaltată în 1935. Din 1937, la Casa Muncitorească erau vizionate spectacole de teatru şi cinematograf. Din 1909 exista cinematograful Apollo, iar din 1928 Culturalul. La terasa-restaurant Horwath publicul stătea la umbra nucilor, ascultând jazz în zilele călduroase de vară. (p. 47)

Şcoala centrală a fost construită în intervalul 1912-1936, funcţionând apoi ca gimnaziu de fete. În 1937-1938 a început activitatea şcolii populare cu mai multe clase, lângă biserica greco-catolică, construită în 1864. Un serviciu greco-catolic şi un cimitir funcţionau încă din 1837. Biserica ortodoxă din Reşiţa Română data din 1780. Cimitirul ortodox a fost folosit în perioada 1430-1880, fiind părăsit ulterior. (p. 47) Şcoala orăşenească a fost construită în 1877, având patru clase, mai târziu pentru băieţi şi fete, din 1920 gimnaziu real în limba română, iar din 1938-1939 şcoală industrială. (p. 48)

Cimitirul romano-catolic s-a aflat până în 1872 între canal şi Strada Rândul I. În 1906 a fost strămutat pe locul actual. Primăria a fost construită în 1896, iar biserica evanghelică şi o şcoală în 1910. În 1924-1925 a fost ridicată o nouă şcoală în curtea acestei biserici, cu predare în limba germană. Reformaţii participau între 1872-1890 la slujbele evanghelicilor, iar din 1890 au avut şi ei o biserică şi din 1893 o şcoală. Morţii acestor două confesiuni protestante erau îngropaţi în cimitirul catolic. Românii ortodocşi aveau un cimitir propriu, iar cei sosiţi mai târziu l-au avut pe cel din cartierul Stavila. (p. 48) În cimitirul românesc se afla o veche piatră funerară, a cărei inscripţie preciza că un bătrân de 79 de ani a murit în anul 1339 (deci se născuse în 1260). Piatra respectivă provenea din dealul Budinic. Se ştie faptul că în anii 1338-1339 în Banat fusese foamete şi o epidemie de ciumă, deci este probabil să fi fost vorba de o victimă a acelor nenorociri. (p. 49)

Şcoala de beton a fost terminată în 1910, iar grădiniţa Fröbel în 1888. În 1936 s-a construit azilul de bătrâni în Länd II, pe linia uzinală către Secul. (p. 49) În acei ani, Reşiţa Montană se dezvolta neîncetat. În 1871 avusese 801 case şi 6.302 locuitori. În 1881 numărul lor creştea la 935 şi respectiv 7.919. În 1891 ajungeau la 1.095 şi 10.164. Numărul de case creştea la 1.228 în 1920 şi la 2.665 în 1939. Şi Reşiţa Română înregistra o creştere, ceva mai lentă, însă continuă: în 1771 avea 62 de case şi 460 de locuitori; în 1848, 193 şi 995; în 1856, 219 şi 1.107; în 1891, 301 şi 2.955. (p. 50)

În 1859 a fost deschisă şoseaua Văliug-Cuptoare, prelungită în 1876 până la Reşiţa, în 1887 până la Prislop, continuată către Brebu Nou şi Sadova Veche. Şoseaua către sud, Reşiţa-Doman-Caraşova-Anina-Oraviţa (57,5 km), făcea legătura cu calea ferată către Baziaş şi Timişoara. În 1862 se deschidea şi şoseaua Reşiţa-Steierdorf. Deja din 1771 exista drumul până la Bocşa (19,5 km) de-a lungul Bârzavei, completat între 1872-1908 cu o linie uzinală, iar din 1908 de calea ferată de stat. Din 21 octombrie 1938 era în funcţiune şi linia de stat Câlnic-Caransebeş. (p. 50)

Vizita regală din 1926 la Reşiţa. Sursa: Banaterra

În 1880 fusese construită în uzină vila Direcţiunii, având în faţă un parc englezesc. Acolo au locuit în timpul vizitelor la Reşiţa regele Ferdinand, regina Maria şi principesa Elena între 8-12 iunie 1926 şi regele Carol II în 1936, sosit pentru inaugurarea lucrărilor la linia Câlnic-Caransebeş. Pe Dealul Crucii, la 80 m vest de cruce, fusese amplasat în 1848 tunul care a apărat Reşiţa. Pe cruce a fost pus un Christos adus din Boemia. Cariera de acolo era legată din 1883 de turnătorie cu un funicular. De asemenea, o mică locomotivă transporta piatra de calcar din Dealul Golului până la cuptoare. Valea Domanului, cu izvoarele sale calde şi reci, era un loc vizitat cu plăcere de reşiţeni, ca şi valea Stârnicului, dealurile Golul şi Ghica, unde în 1935 s-a deschis un centru pentru convalescenţi. (p. 51)

Peştera de la Stârnic a fost descoperită de un vânător, al cărui câine, fugărind o vulpe, a căzut în ea. Era situată la 130 m peste nivelul văii. Un ţăran din Cuptoare a scos câinele contra plată. În acea peşteră se ascundeau românii în perioada invaziilor turceşti. (p. 52)

Prima asociaţie turistică reşiţeană, înfiinţată în 1911 şi condusă de vânătorul Albert Rotter, făcea excursii la Cozia, pe valea Bârzavei, în munţii Lindenfeld-Poneasca, în Cheile Nerei sau Retezat. Apoi au ajuns şi către Anina, Văliug, Gărâna şi pe Semenic, unde au construit cabane private şi centre turistice. (p. 53) Ştrandul funcţionarilor era amplasat din 1918 lângă centrala Grebla, având un mare bazin din beton, datorându-şi existenţa înaltului funcţionar Koloman Richting. (p. 54)

Corurile reşiţene s-au înfiinţat în următoarea ordine: în 1869 Reschitzaer Gesangverein, în 1870 Magyar olvasókör és delegylet, în 1872 Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montantă, în 1897 Reuniunea română de cântări şi muzică a Plugarilor din Reşiţa Română, în 1897 Sängerbund, în 1902 Arbeiter-Gesangverein şi în 1918 Gesangverein Eisernes Quartett. (p. 60)

Reşiţa Montană avea o primărie din 1885, iar Reşiţa Română din 1898. Poşta către Oraviţa a funcţionat prin mesager între 1771-1821, poşta de stat a existat între 1851-1884, iar serviciul de poştă şi telegraf din 1884. Asfaltarea trotuarelor a început în 1904, captarea apei din Sodol în 1911, electrificarea în 1926, podul Stavila a fost inaugurat la 29 decembrie 1931. Prin Reşiţa au circulat autobuze din 1933, pavarea străzilor făcându-se în 1933-1938 şi canalizarea în 1933-1936. Pompierii au existat din 1879, având muzică proprie din 1933. Construirea şcolii centrale a început la 31 mai 1914, fiind terminată în 1932 (pe o pagină anterioară se dăduseră date puţin diferite în această privinţă). Şcoala de lângă Distileria lemnului funcţiona din 1908, iar Şcoala de beton din 1907. Învăţători germani cu îndelungată activitate au fost: Ernest Peter (1846-1886), Ludwig Mottl (1856-1898), Josef Tietz (1877-1920), Adalbert Henn (1879-1912) şi August Pittner (1897-1934). Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935. (p. 62)

Preoţii catolici care au slujit la Reşiţa au fost: Lorenz Fritsch (1794-1798), Laurentius Kempf (1798-1812), Matthias Eisele (1812-1836), Paul Botka (1836-1845), Augustin Wendeschu (1845-1846), Georg Eisner (1846-1870), Anton Bartl (1870-1893), Ferdinand Löschhard (1893-1899), Siegmund Rothmayer (1899-1902), Matthias Pálya (1903-1915), Stefan Fiedler (1916-1923), Geza Rech (1924-1925) şi Matthias Lischerong din 1926. (p. 63) La Reşiţa Montană au oficiat şi preoţii ortodocşi Nicolae Teodorovici (din 1800), Gheorghe Pocreanu, David Terfăloagă, Ioan Popovici şi Iosif Ieremia. Pastori evanghelici au fost Pantyik şi Szende, iar reformaţi: Vörös, Szombathy-Szabó, Zöld şi Keresztes. Preoţii greco-catolici reşiţeni au fost Iosif Teodorovici (1837-1864), Ioachim Frenţiu (1864-1922) şi Ioan Mâxer din 1922. (p. 63)

De-a lungul timpului, la Reşiţa au fost editate următoarele periodice: Berzava (1869-1901), Reschitzaer Zeitung din 1886, Reschitzaer Wochenschau din 1925 şi Reşiţa din 1935. Orchestra uzinală activa din 1865, Cazinoul funcţionarilor din 1862, iar Comunitatea germană din 1922. Clubul pescarilor exista în oraş din 1933, Uniunea Vânătorilor din 1905, primul centru turistic pe Semenic a fost deschis în 1934, iar centrul profesorilor de la Gărâna în 1936. (p. 64)

În finalul lucrării, Windhager prezenta o listă a celor mai vechi nume din Reşiţa, existente înainte de revoluţia din 1848, când toate evidenţele au fost incendiate. La unele persoane a fost menţionat anul naşterii, care uneori este anterior cu câteva decenii anului 1848, iar în două cazuri chiar anului 1800. Redăm lista numelor germane, urmate de cele ale primilor români sosiţi de la Bocşa şi apoi de cele ale oltenilor aşezaţi în 1837-1838 în cartierul Stavila.

Germani: Albrecht (1825), Apek, Babiak, Brodnyansky, Becker, Bohrer, Baumann (1825), Burgermann, Biernstill, Bayer (1824), Balint, Bann, Bartl (1828), Biegler (1815), Bradler (1814), Binus (1828), Braun (1819), Baum (1812), Briklmayer (1818), Chlepko, Cservenka (1822), Csehalek, Dewald (1802), Demetrovits (1817), Diematsek (1825), Drexler (1819), Drechsler (1811), Ebler, Engleitner (1818), Fischer (1814), Ferenschitz, Frank, Faber (1802), Fargasch (1813), Friedrich (1800), Farkasch (1818), Gartner, Gottesgraber (1800), Gottschalk, Gassenheimer, Grill, Getzi, Getiny (1805), Herbst (1814), Hrabach, Hoflinger, Hanz (1812), Hahn (1829), Haupt (1815), Huber (1810), Hüttl (1822), Hollschwandner (1819), Horwath (1811), Hribanek, Hohn, Herglotz (1806), Juraschitz (1814), Johannovsky, Janik, Intze, Joska (1825), Jerinai (1828), Jenoe (1818), Kelm, Karcson, Krischer, Kakutya, Kunz (1820), Kumher (1816), Kling, Kehl (1826), Kellner (1821), Koch, Kiefer (1818), Kiritza (1828), Kirchler (1811), Klemens (1809), Keinrich (1825), Langhardt, Lachstädter, Ladansky, Leiritz, Lang (1818), Leschnovsky, Littway (1814), Lenhart (1826), Lepatsek (1804), Müller, Meigarth (1810), Miko, Moller (1811), Meisel, Matuschka, Metzler (1817), Moischko, Mack (1808), Metwetzky (1823), Mischek (1821), Nemetz (1812), Nemesch (1817), Nowotny (1812), Nowak (1825), Ott, Peter (1816), Penze (1818), Paulus (1828), Paulowits, Pasko, Petrovits, Polfner (1808), Partelly, Polak (1810), Petz (1816), Panek (1810), Reith, Ruhmann (1793), Reichardt, Rombauer (1818), Reindl (1828), Richter (1824), Rührkraut (1822), Roob, Rosen (1824), Rettenbacher, Redl (1828), Ringeisen, Riedl (1827), Rudolf (1817), Sarge, Schwartz, Schneider (1811), Schmidt (1810), Schropp (1810), Siegl, Schedl (1816), Scheibl, Schimeg, Schiefer, Seichenstein, Schwarz, Schmalzried (1824), Stemle (1815), Schubala, Schier, Strobl (1806), Schäffer, Schimpf (1795), Stolp (1828), Soltis, Svetly, Schicht, Skertitsch (1819), Stadlmann (1818), Schlepar (1823), Schiessler (1818), Seuser (1813), Stitz (1810), Törtl (1819), Tolicsek, Toth (1812), Ungar (1803), Ulrich (1823), Urschel, Uschek, Veith, Villach, Wallner (1810), Wanted, Wolf, Wilhelm (1818), Werbovsky (1819), Williger, Windberger, Wartha, Weidinger, Weidek, Zimmermann (1807), Zsemlye (1814), Zwanzleitner, Ziegler (1813). (p. 65-71)

Români proveniţi din Bocşa: Adam, Apostolescu, Baiaş, Boulescu (1830), Bălănescu, Baltezan (1801), Dobrescu (1826), Iova, Isvonar (1830), Crenician, Craiovan (1823), Costian (1817), Cristoi (1814), Crenian, Muntean (1811), Marişescu, Pocrean (1811), Petrovici (1818), Popescu (1803), Tismonar (1824), Jian (1818). (p. 71-72)

Olteni veniţi în 1837-1838 în cartierul Stavila: Baiaş, Balica, Brebenar, Dura, Dobrescu, Dinijan, Iepuran, Muntean, Moise, Marta, Pateşan, Perian, Jurchiţă, Tulburean, Tismonar. (p. 72)

Reclame

Mircea Rusnac – Mărturii ale trecutului Banatului de munte

20 octombrie 2009

În cele ce urmează dorim să remarcăm în mod deosebit activitatea de promovare a trecutului Banatului de munte desfăşurată de Adrian Drăgan, un tânăr pasionat de vestigiile istorice ale regiunii. Mărturiile fotodocumentare prezentate pe blogul său (http://banatuldemunte.blogspot.com) demonstrează un deosebit interes pentru cei preocupaţi de elucidarea unor aspecte mai puţin cunoscute ale trecutului nostru. În special, ne-au reţinut atenţia două seturi de imagini prezentate de Adrian Drăgan, care reprezintă, după cunoştinţa noastră, adevărate premiere în domeniu. Le vom descrie pe scurt în rândurile ce urmează.

Monumentul militarilor germani de la Gârlişte (1)

Când am menţionat existenţa unui monument dedicat unui număr de şapte militari germani (în special aviatori), căzuţi în împrejurimile Reşiţei în timpul celor două războaie mondiale (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-monumentul-cu-elice), nu ştiam despre existenţa altui monument de acelaşi gen, care se găseşte în apropierea Reşiţei, în localitatea Gârlişte din comuna Goruia. Este vorba despre alţi doi militari, căzuţi în această localitate în timpul celui de-al doilea război mondial. Monumentul este din piatră, în formă de cruce, şi are o inscripţie în limbile germană şi română, cu următorul conţinut:

„Hier ruhen zwei deutsche Soldaten, die im September 1944 gefallen sind:
Aici odihnesc doi soldaţi germani, căzuţi la datorie în septembrie 1944:

Gefreiter / fruntaş Adolf Hegermann
• 25.4.1924 †28.9.1944
Unteroffizier / subofiţer Hermann Volp
•3.3.1920 †29.9.1944.”

Monumentul, decent şi relativ bine păstrat, eternizează memoria unor tineri militari căzuţi în ultimul război mondial, care sunt îngropaţi acolo. El demonstrează faptul că, indiferent de situaţiile existente atunci, după scurgerea deceniilor suntem capabili să cinstim memoria celor jertfiţi în război, gest care reprezintă o mostră de civilizaţie.

Cimitirul părăsit din Reşiţa, Strada G.A. Petculescu (2)

În articolul nostru intitulat Trecutul Reşiţei pe Internet (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet), făceam numeroase referiri la cartea lui Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta). În amintirile sale legate de Reşiţa anilor 1940-1950, acesta descria un vechi cimitir situat pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Câlnicului (actualmente G.A. Petculescu). Acum acel cimitir este complet acoperit de pădurea care s-a extins între timp pe versantul dealului, astfel încât fără mărturia lui Dan D. Farcaş el ar fi intrat cu siguranţă în deplină uitare. După lucrarea sa, era denumit de localnici „cimitirul turcesc”. Vizintându-l prin anii ’50, Farcaş îşi explica această denumire prin faptul că stelele funerare de acolo nu erau în formă de cruce, însă erau inscripţionate cu litere chirilice în limba română şi aveau datări începând de pe la 1800. Prin urmare, în ciuda denumirii sale, acest cimitir a fost folosit de locuitorii Reşiţei Române, desigur aceia care vieţuiau în zona actuală a Gării Reşiţa Sud, unde se aflau numeroase străzi, astăzi înlocuite cu blocuri.

Iată însă că Adrian Drăgan a identificat chiar şi în anul 2009 o serie de pietre funerare din acest cimitir! Ele sunt acum acoperite de o pădure tânără, dar încă se mai găsesc împrăştiate printre copaci. Fotografiile prezentate ne aduc unele revelaţii deosebite.

Astfel, inscripţiile, evident foarte deteriorate, cuprind nume româneşti şi sunt făcute cu litere latine! Ele prezintă semnul crucii, dovadă evidentă a faptului că era un cimitir ortodox, şi sunt datate din perioada anilor 1870-1880. Este posibil ca inscripţiile chirilice văzute mai demult de Dan D. Farcaş să fi acoperit perioada dintre 1800 şi 1860, anul în care alfabetul latin a fost generalizat la toţi românii, deşi în Banat şi Transilvania acesta era folosit chiar mai devreme. În mod logic, inscripţiile mai noi erau făcute în litere latine.

Am discutat în articolul menţionat faptul că ni se pare mai plauzibilă atribuirea acestui cimitir locuitorilor din Reşiţa Română decât oltenilor colonizaţi în Reşiţa Montană, cum credea Dan D. Farcaş. Cei din urmă erau aşezaţi la o distanţă de câţiva kilometri de acel loc şi erau mult mai aproape de actualul cimitir ortodox din zona Muncitoresc. Numele celor decedaţi, trecute pe pietrele fotografiate de Adrian Drăgan, confirmă acest lucru, ele fiind mai degrabă bănăţene decât olteneşti.

Drumul de acces către acest cimitir părăsit există şi astăzi. El se află între două case de pe Strada Crişan, în spatele Casei de cultură. Aceasta atestă faptul că în momentul construirii acelor case (acum aproximativ un secol) cimitirul încă era utilizat de locuitorii din zonă. El a fost părăsit probabil în mod treptat în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar în ultimele decenii a fost acoperit de pădure. Dar unui cercetător atent şi preocupat de elucidarea trecutului, precum Adrian Drăgan, el a putut încă să-i rezerve interesante surprize.

Mărturiile la care ne-am referit, prezente pe blogul lui Adrian Drăgan, ne-au reţinut în mod justificat atenţia. Ele scot la suprafaţă aspecte practic necunoscute ale istoriei Banatului de munte şi ne pun pe drumul continuării descifrării unui trecut pe cât de puţin cunoscut, pe atât de fascinant.

Note:
1 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/monumentul-celor-doi-soldati-germani-de.html
2 http://banatuldemunte.blogspot.com/2009/10/cimitirul-parasit-de-langa-funicular.html

Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet

23 septembrie 2009


Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini