Arhivă pentru Aprilie 2010

Mircea Rusnac – Perioada de apogeu a activităţii culturale în Banatul montan

23 Aprilie 2010

                       

Casa Muncitorească din Reşiţa (astăzi dispărută)

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, Banatul montan a cunoscut o frumoasă activitate culturală, manifestată pe multiple direcţii. Era o perioadă de avânt economic, care a atras o evoluţie favorabilă şi în celelalte aspecte ale vieţii locuitorilor. Nu întâmplător, tocmai centrele industriale ale regiunii au avut parte şi de o dezvoltare din punct de vedere cultural şi spiritual. Populaţia acestora dispunea de mult timp liber, după statuarea zilei de lucru de opt ore, astfel încât, la fel ca şi în cazul fenomenului muzical analizat de noi anterior, mulţi au putut să-şi folosească talentul şi înclinaţia către diferite domenii spirituale. Rezultatul a fost pozitiv pentru întreaga comunitate, marcând un pas înainte pe drumul culturii şi al civilizaţiei.

                        În luna octombrie 1875, la Reşiţa s-a ţinut Adunarea generală a Societăţii pentru fond de teatru român. Totuşi, în plan local o trupă de diletanţi avea să fie înfiinţată numai în 1886, sub conducerea lui Ion Dolorean. Din aceasta făceau parte actorii amatori Elisabeta Bârnau, Ecaterina Racocian, Adela Pocrean, Elisabeta Stancovici, Maria Chiorean, Carol Jianu, Simion Pateşan, Iosif Barbu, Iosif Pocrean, Traian Baiaş, Ion Spineanu şi Romul Liuba.

                        Între timp, în 1881, se constituise la Reşiţa „Asociaţia generală de lectură” a locuitorilor germani („Allgemeiner Leseverein”), care va avea pentru mult timp un rol foarte important. În perioada 1885-1894, Corneliu Diaconovici, născut la Bocşa Germană, a tipărit la Reşiţa Romänische Revue, prima revistă în limba germană care a propagat valori culturale româneşti. Un colaborator apropiat al său în editarea acestei reviste a fost reşiţeanul Ludwig Vinzenz Fischer, care provenea dintr-o familie muncitorească. Tot Corneliu Diaconovici avea să editeze la Sibiu în perioada 1898-1904 prima Enciclopedie în limba română.

                        În anul 1887 a apărut săptămânalul Reschitzaer Zeitung, redenumit din 1889 Allgemeine Volks-Zeitung (Ziar general popular). În acel timp, la Reşiţa activau librăriile lui Wunder, Stein şi Weiß, dezvoltându-se mult apariţia de publicaţii periodice. În anii de final de secol XIX, la Oraviţa apăreau două săptămânale: Orawiczaer Wochenblatt (Foaie săptămânală orăviţeană), scos de tipograful Johann Wunder, şi Orawiczaer Zeitung, editat de tipograful C. Kehrer.

                        Tot în anii 1890, la Reşiţa activau cu succes dascălii Ludwig Mottl, Adalbert Henn, Josef Tietz şi Ernst Speidl. Dacă primii trei au fost şi buni dirijori de coruri, Speidl a fost pasionat de cercetarea istoriei vechi. El a descoperit la Colţan, lângă Bocşa, un depozit de unelte şi podoabe din epoca bronzului, dovedind existenţa activităţii miniere în această regiune încă din vremuri îndepărtate. Şi anterior mai avuseseră loc descoperiri arheologice importante în împrejurimile Reşiţei. În 1880, un miner din Secu a găsit în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baciului câteva sute de monede romane de argint care proveneau din timpul a 16 împăraţi, de la Marcus Aurelius până la Filip Arabul şi Decius. Acest fapt dovedeşte prezenţa romanilor în preajma Reşiţei actuale cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. Iar în 1882, arheologul maghiar Gábor Téglás a descoperit la Cracul cu Aur de lângă Bocşa urmele unei mine romane, împreună cu o serie de unelte specifice. Tot el a demonstrat existenţa la Bersobis (Berzovia de azi) a unei tabere întărite a romanilor pe cursul văii Bârzavei.

                        La Timişoara a apărut în 1895 un ghid turistic al Banatului, intitulat Wegweiser durch Süd-Ungarn, editat de „Asociaţia carpatină a Ungariei de Sud”. Acesta conţinea peste 700 de pagini, incluzând şi o primă descriere consistentă a Banatului de munte. La întocmirea ghidului au luat parte mulţi specialişti din întreaga regiune, între care orăviţenii Otto Becker, Dr. Alexander Köváry şi Dr. Paul Fitz, reşiţeanul Alexander Mihalik şi Felix Milleker din Vârşeţ.

                        În 1897, la Anina notarul Friedrich Stock a organizat pentru nou înfiinţatul sindicat al minerilor şi metalurgiştilor din localitate o primă bibliotecă muncitorească din regiunea montanistică a Banatului. Tot atunci, maestrul de cor Franz Hummel din Steierdorf a înfiinţat Secţia de cânturi a Asociaţiei sindicale, primul cor muncitoresc din această regiune. Acest cor s-a asociat cu o formaţie de diletanţi, constituindu-se primul ansamblu artistic muncitoresc din Banatul montan. În 1904 era deschisă şi la Reşiţa o bibliotecă sindicală.

                        La începutul secolului al XX-lea, teatrul de diletanţi din Reşiţa a beneficiat de susţinerea deosebită a lui Iosif Velceanu. În 1902 a fost construită şi o scenă după modelul oraşelor mai mari, cu cortina pictată după moda vremii, cu rampă, reflectoare, culise şi cu un aparataj de scenă destul de modern. În 1903, repertoriul diletanţilor din Reşiţa Montană a cuprins piesele Herşcu Boccegiul de Vasile Alecsandri şi Salon fără pat de Teochar Alexi, spectacolele desfăşurându-se în localul Casinei române. Un alt conducător eficient al Societăţii pentru fond de teatru român a fost la începutul secolului Aurel P. Bănuţ.

                        În decembrie 1908, diletanţii corului din Reşiţa Română au prezentat şi ei piesa Sătenii de Alexandru Petrin, în regia învăţătorului Ion Mărilă. În februarie 1909 a fost jucat spectacolul cu piesa Trei doctori, localizare de Virginia A. Vlaicu, în sala mare a ospătăriei S. Cioran. A urmat apoi aproape un deceniu de stagnare a mişcării teatrale reşiţene, incluzând perioada primului război mondial. În 1919 amatorii din Reşiţa au reluat activitatea, prezentând şi multe nume noi, practic o nouă generaţie de actori.

                        În perioada interbelică, la Reşiţa au prezentat spectacole trupe de turneu de la Teatrele Naţionale din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi de la Teatrul de Vest din Timişoara. În schimb, diletanţii reşiţeni au avut o activitate mai redusă, cu excepţia liceenilor şi a tinerilor. Trebuie să menţionăm faptul că în localitate a fost prezent de mai multe ori şi marele actor de revistă Constantin Tănase, care a susţinut şi aici, cu mult succes, celebrele sale cuplete satirice. În anii ’30 ai secolului, la Reşiţa activa societatea culturală „Junimea reşiţeană”, care prezenta în dese rânduri şi spectacole de teatru amator. În aceeaşi perioadă interbelică, teatrul de amatori a fost susţinut şi de coriştii Reuniunii de cântări, lectură şi muzică a plugarilor din Reşiţa Română.

                        Încă din anii ’20, la Reşiţa erau trei cinematografe, în care erau proiectate în special filme germane, însă subtitrate şi în limbile română şi maghiară, iniţial fiind filme mute, apoi şi cu sonor. Tot atunci funcţionau librăriile lui Anton Neff şi a fraţilor Deutsch, la care predominau de asemenea cărţile în limba germană, apărute la editurile germane şi austriece. Existau şi patru tipografii, dovedind o viaţă culturală intensă.

                        În aceiaşi ani, la Reşiţa apăreau două ziare în limba germană. Reschitzaer Zeitung era editat de proprietarul de tipografie şi librărie Adolf Weiß. În 1922 acest ziar era condus de preotul Paul Fulda, iar în 1927 de profesorul Alexander Tietz. Săptămânalul Reschitzaer Wochenschau era editat de tipograful Anton Leeb. La Oraviţa, librarul Josef Kaden conducea publicaţia Orawitzaer Wochenblatt, iar la Bocşa proprietarul de tipografie Adolf Rosner edita Bogsaner Zeitung.

                        În 1921, sindicatul muncitorilor metalurgişti din Reşiţa a cumpărat o casă mare de la familia Weiß, organizând în continuare acolo şi o bibliotecă muncitorească cu mai multe mii de volume şi un club de lectură unde se puteau citi ziare muncitoreşti editate la Viena, Timişoara şi Cernăuţi în limba germană.

                        Începând din 1926, preotul romano-catolic reşiţean Matthias Lischerong a dus o intensă activitate pentru întărirea unităţii comunităţii catolice, îndreptându-şi în mod special atenţia către tineret. El a fost secondat în acest sens de fiul de muncitori Karl Wanya, viitor medic. Organizaţia de tineret Wandervogel (Pasărea călătoare), înfiinţată în 1925, făcea turnee prin localităţile germane ale zonei montane a Banatului, prezentând spectacole de cântece, dansuri şi teatru. Din repertoriul său făceau parte atât melodii populare, cât şi compoziţii de Bach, Händel, Purcell, Haydn sau Mozart. Cei mai activi membri erau fiii de muncitori şi meseriaşi Koloman Stieger, Hans Kurath, Fritz Guth şi violonistul şi dirijorul Josef Williger.

                        În anul 1928, care a fost declarat Anul internaţional Schubert, un număr de 50 de corişti reşiţeni au participat la Viena la un festival internaţional de coruri. În anul următor a fost înfiinţată la Reşiţa organizaţia social-democrată T.M.S. (Tineretul Muncitoresc Socialist), condusă de Ion Muntean, apoi de Hans Langhardt (preşedinte) şi de Georg Hromadka (secretar). Aceasta avea un cor propriu, o echipă de teatru şi o bibliotecă.

                        În anii ’30, la Reşiţa, Anina şi Bocşa au fost construite Case muncitoreşti, expresii ale puterii sindicatelor din acel timp. Tot atunci, la Reşiţa apăreau două şi temporar chiar patru săptămânale în limba germană. Marcel Fischer şi Georg Hromadka au editat în 1932 săptămânalul Das Freie Wort (Cuvântul liber), care a devenit rapid forumul de expresie al social-democraţiei locale. Hromadka efectuase în anii 1930-1931 un stagiu de voluntariat ziaristic la Berlin. Încă din momentul ajungerii lui Hitler la putere, acest ziar a tras un semnal de alarmă prin articolul lui Hromadka intitulat: O să cadă capete? La rândul său, Alexander Tietz a înfiinţat în 1934 săptămânalul Bergland (Ţinutul muntos).

                        Acestea au fost unele dintre activităţile culturale ale Banatului montan din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial. A fost o perioadă de avânt şi efervescenţă, care a evidenţiat în mod special regiunea noastră. O perioadă de apogeu rămasă neegalată ulterior, cu toată intruziunea statului comunist în manifestările culturale, devenite inevitabil şi propagandistice. Cultura, ca şi arta, nu se pot dezvolta decât în mod liber, fără planuri şi dispoziţii de sus. În acest sens, activitatea desfăşurată în centrele bănăţene între anii 1875-1940 este mai mult decât edificatoare.

Bibliografie: Ion Crişan, Un secol de cântare muncitorească în Reşiţa (1872-1972), Reşiţa, 1972; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Traducerea în limba germană a acestui articol, efectuată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Mircea Rusnac – Istoria şi tradiţiile craşovenilor

17 Aprilie 2010

Fotografie aflată în posesia lui Adrian Drăgan


Craşovenii sau caraşovenii sunt una dintre cele mai interesante naţionalităţi ale Banatului, cu o mare vechime în locurile în care trăiesc, cu o origine controversată şi chiar cu o apartenenţă etnică incertă. Ce se ştie sigur este că vorbesc o limbă de origine slavă, au religia romano-catolică şi trăiesc în principal în şapte sate aşezate între vechile centre industriale Reşiţa şi Anina: Caraşova (Karaševo), Lupac (Lupak), Iabalcea (Jabalce), Clocotici (Klokotić), Rafnic (Ravnik), Nermet (Nirmic) şi Vodnic (Vodnik). Strămoşii lor au venit aici din sudul Dunării, însă nu mai este cunoscut cu precizie locul lor de provenienţă. De aceea, vechii cercetători îi considerau, în funcţie de interes, fie sârbi, fie bulgari. Multă vreme, ei înşişi s-au considerat o etnie aparte, care vorbea „graiul craşovan”.

Chiar şi denumirea lor este greu de explicat. Conform unei tradiţii locale, numele de craşoveni ar proveni de la localitatea sârbească Kruševac, pe unde un grup de înaintaşi de-ai lor au trecut Morava în drumul către Banat. (1) Însă ni se pare mai plauzibil ca el să se tragă de la numele râului Caraş, pe malurile căruia s-au aşezat. Numele acestuia a fost atestat din 1129, când în apropierea lui a avut loc o luptă între împăratul bizantin Ioan Comnen şi regele maghiar Ştefan II, acesta din urmă fiind înfrânt. Conform relatării, atunci apa râului se înroşise de sânge. (2) În curând, numele râului a fost transmis şi puternicei cetăţi ridicate în apropiere, iar mai târziu a fost extins asupra întregii regiuni. Comitatul Caraş este atestat documentar din anul 1200. (3)

Aflată la nord-est de Caraşova, „Cetatea Turcului” (Turski grad) a fost ridicată încă din timpul romanilor ca punct de observaţie, ea fiind consolidată în perioada Regatului maghiar şi reconstruită de turci în timpul existenţei Paşalâcului de Timişoara (1552-1717). (4) Totodată, la vest de Caraşova se află şi peştera Socolovăţului (Sokolovacka pecka), folosită deseori ca loc de refugiu de către locuitori în perioadele de restrişte din trecut. (5)

În întreaga perioadă medievală, cetatea Caraşova (Krassófő) a reprezentat un centru de primă importanţă în partea sudică a Banatului. În intervalul 1299-1537, acolo se afla sediul unui protopopiat catolic (localitatea fiind atestată în mod sigur în anul 1333). (6) În timpul dominaţiei turceşti, dar şi mai târziu, a fost centru de activitate al unor călugări franciscani. În 1717, craşovenii locuiau în 400 de case, reprezentând una dintre cele mai populate zone ale Banatului. Iar în vremea austriecilor, în 1779, s-a pus chiar problema ca noul comitat Caraş să aibă capitala la Caraşova, însă în cele din urmă, din cauza aşezării sale nefavorabile, avea să fie preferat Lugojul. (7)

Acesta este locul în care s-au aşezat de timpuriu şi vieţuiesc de multe veacuri craşovenii din Banat. În continuare vom urmări istoria şi tradiţiile acestei populaţii, care a convieţuit întotdeauna foarte bine şi în mod paşnic cu naţionalităţile din jur. Menţionăm că am folosit unele lucrări consacrate având ca subiect trecutul craşovenilor, dar şi câteva documente inedite şi monografii de localităţi păstrate în manuscris dactilografiat. Acestea ne-au fost puse la dispoziţie de Adrian Drăgan, descedent şi el, prin mamă, din craşoveni (http://banatuldemunte.blogspot.com). Îi mulţumim şi pe această cale pentru că ni le-a făcut cunoscute.

În 1366, în timpul regelui Ludovic I al Ungariei, a avut loc o primă emigrare la nord de Dunăre a unor grupuri de bulgari catolicizaţi, care se refugiau de frica turcilor. (8) Ei proveneau din zona Vidinului, unde trăiseră amestecaţi cu aromâni, care de asemenea locuiau în număr mare acolo. Deci se poate trage concluzia că acest prim val aşezat în apropierea cetăţii Caraşova era format din bulgari şi aromâni. În Banat este posibil să fi întâlnit descendenţi ai vechilor slavi, rămaşi aici încă din perioada migraţiei popoarelor. În orice caz, noua populaţie a avut întotdeauna un caracter predominant slav, indiferent de amestecul etnic din care a fost compusă.

Curând, în 1391, s-a produs o a doua emigrare a bulgarilor catolici, după ce Baiazid cucerise ţaratul Târnovei. Aceştia au rămas pe teritoriul actual al Caraşovei, Rafnicului şi Iabalcei. (9) Deja în secolul al XIV-lea, la Caraşova, Lupac şi Iabalcea era menţionată existenţa unor parohii catolice, subordonate scaunului protopopesc de la Caraşova. (10)

În acelaşi timp, după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceştia au rămas de asemenea în zona Caraşovei, îngroşând fondul slav deja existent acolo. (11) Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei, unde, la fel, slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Acea zonă cuprinde unele localităţi importante, precum Prizren, Niš sau Kruševac. Iar după ce turcii au ocupat şi Bosnia, în 1459, mulţi catolici din regiunea Bosnia Argentina, bogată în zăcăminte de metale preţioase, au emigrat şi ei către Banat, unde s-au stabilit de asemenea în ţinuturi miniere, printre care şi Caraşova. (12) Astfel, pe toată durata evului mediu, Caraşova a continuat să rămână, după cum am arătat, un puternic centru catolic al Banatului, iar locuitorii săi vorbeau un grai de origine sud-slavă.

Emigrările s-au desfăşurat şi în epoca modernă. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în Banat au fost colonizaţi din nou bulgari catolici. În 1740 unii au ajuns şi la Caraşova, între ei aflându-se acum şi albanezi „clementini” (catolici). (13) Aceştia se răsculaseră împotriva turcilor, apoi se refugiaseră pentru un timp în Oltenia aflată sub stăpânirea austriecilor. Când turcii au recucerit şi Oltenia, ei au trecut în Banat, o parte fiind aşezată în satele craşoveneşti. (14) Mai târziu au mai sosit catolici din Bosnia Argentina, care au rămas în localităţile Clocotici (1787), Lupac (1790) şi Nermet (1845). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, craşovenii au populat parţial şi satul Tirol. (15) Tot prin emigrarea de slavi catolici se poate explica şi provenienţa unei părţi a locuitorilor comunei Slatina Timiş, care s-au românizat complet de-a lungul timpului, păstrându-şi numai religia catolică. Chiar şi populaţia din Iabalcea nu mai vorbeşte decât româneşte. Aceşti locuitori mai au totuşi în comun cu ceilalţi craşoveni religia catolică, portul şi obiceiurile.

În decursul veacurilor au mai fost pomenite în documente şi alte trei localităţi craşoveneşti: Selişte, de la care se mai păstrează urmele unor case şi chiar ale unei biserici şi ai cărei locuitori s-au strămutat la Caraşova şi Rafnic; Tâlva, a cărei populaţie s-a mutat la Lupac; şi Iasenovăţ (Jaszenovacz), care s-a contopit cu Clocotici. (16) Numărul craşovenilor crescând prin numeroasele valuri de emigrări amintite, au fost înfiinţate treptat şi celelalte sate pe lângă locul iniţial. Astfel au apărut Iabalcea (1564), Lupac (1598), Clocotici (înainte de 1690), Nermet, Rafnic şi Vodnic (înainte de 1723). „Ei trăiesc în bună înţelegere cu românii şi după 1717 şi cu coloniştii germani”, preciza Georg Hromadka. (17) Totodată, Traian Simu menţiona: „Sentimentul naţional e bine dezvoltat la craşoveni. Ei nu vor să fie confundaţi cu nimeni şi, în consecinţă, nici cu sârbii, nici cu bulgarii, ci ei vor să fie craşoveni! Remarcăm însă cu plăcere simpatia grăitoare ce o nutresc pentru români.” (subl. aut.) (18)

Este demn de remarcat că, deşi de religie catolică, strămoşii craşovenilor nu au avut tangenţe cu croaţii, poate cu excepţia unora care proveneau din Bosnia. Însă ulterior, în special în perioada austriacă, ei au primit multe cărţi editate la Zagreb, pe care le-au folosit la şcoală şi în biserică. (19) Ţinând cont de identitatea religioasă şi de aceste legături stabilite de-a lungul timpului, unii craşoveni au ajuns să se considere croaţi, cum au şi fost înregistraţi în recensămintele româneşti dinainte de 1989. Totuşi, în această perioadă cei mai mulţi dintre ei continuau să îşi declare apartenenţa la etnia craşovenească, diferită în opinia lor atât de sârbi, cât şi de croaţi. La recensământul din 1992, în România existau, potrivit declaraţiilor proprii, un număr de 4.085 de croaţi şi de 2.775 de craşoveni, aceştia din urmă constituind (ca şi ceangăii din Moldova) un grup etnic aparte existent numai aici. În schimb, în 2002 situaţia s-a schimbat radical. Atunci nu mai existau decât 207 craşoveni, în timp ce numărul croaţilor din România creştea la 6.786. (20) Creşterea afinităţilor faţă de Croaţia avea o explicaţie geopolitică. Aceasta devenise independentă faţă de Iugoslavia în 1991 şi s-a orientat hotărât către Occident, având şi o situaţie economică mai bună decât cea a României. Astfel că de atunci mulţi craşoveni mergeau la muncă în Croaţia de câteva ori pe an, primind şi cetăţenia acestei ţări. Deţinând paşapoarte croate, ei au fost pe atunci primii cetăţeni români integraţi în Comunitatea Europeană şi nu aveau nevoie de viză Schengen pentru a călători în Occident. Cu toate acestea, ei mult timp s-au mulţumit să muncească în Croaţia, de unde reveneau de fiecare dată la familiile lor. În ultimii ani însă, ca şi ceilalţi cetăţeni români, şi craşovenii au început să plece la lucru în ţări mai îndepărtate, precum Austria, Germania, Spania, Italia, Franţa etc.

Deşi slavă, limba craşovenilor conţine şi multe elemente româneşti. Emil Petrovici considera chiar că: „Dialectul craşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români.” (21) Acesta păstrează şi cuvinte arhaice, deoarece, trăind izolaţi în Banat, el nu a mai evoluat la fel ca limba sârbă actuală. Treptat au fost preluate şi forme croate prin intermediul cărţilor bisericeşti catolice, al calendarelor şi predicilor preoţeşti. Pe lângă acestea se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti, dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. (22) Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română, precum: Almăjan, Bocşan, Drăghia, Domăneanţ, Gherliţă, Gherga, Gruia, Hoţa, Haţegan, Jurcul, Jigmul, Lugojan, Mirul, Mihăilă, Padineanţ, Rebegilă, Tincul, Ursul, Vaca etc. Multe arată locul sau zonele de origine ale înaintaşilor. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Se poate deci constata că, deşi acum aproape toţi craşovenii se declară a fi croaţi, ei nu au avut aproape deloc legături cu acea regiune. Strămoşii lor au fost bulgari, sârbi, aromâni, bosniaci, albanezi şi români, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit.

Trebuie menţionat că în Banat au venit în trecut şi colonişti croaţi, însă ei nu s-au aşezat în zona satelor craşoveneşti. Un val de emigrare a fost în secolele XVI-XVII, ei fiind cunoscuţi sub denumirea de „raci” sau „sokci”. Aceştia prezentau similitudini lingvistice cu graiul din zona Slavoniei estice, din jurul localităţii Vinkovci. După tradiţiile folclorice, se asemănau cu cei din Herţeg Bosnia şi Dalmaţia. Acest val s-a aşezat în judeţul Arad, în preajma localităţilor Radna şi Lipova, fiind cunoscuţi ca „croaţi lipoveni” (lipovacki hrvati ili sokci) şi lângă Timişoara, la Recaş (Rekaš). Primii dintre ei însă s-au contopit cu localnicii, lăsând în urma lor numai inscripţiile aflate în cimitirele din Radna şi Lipova. (23) Iar la începutul secolului al XIX-lea alţi croaţi s-au instalat în localităţile timişene Checea şi Cenei şi în actualul Banat sârbesc. Originea acestora se afla în zona Pokuplje din sud-estul Croaţiei. (24)

Aşezaţi în apropierea Prolaz-ului („trecătoare” în graiul lor), într-o zonă foarte pitorească a Banatului, craşovenii au trăit iniţial răspândiţi pe o suprafaţă destul de mare, în locuinţe risipite pe dealurile din preajma văii Caraşului, transformate mai târziu în sălaşe. De prin 1725, din dispoziţia noii administraţii austriece, ei au început, la fel ca şi românii din apropiere, să se grupeze mai clar pe localităţi, închegându-se cele şapte sate amintite. (25) Satele au primit denumiri legate de caracteristicile mediului înconjurător. Numele Clocotici pare a proveni de la faptul că apa curgătoare din apropiere „clocotea” sau, după o altă variantă, de la munca clocotitoare pe care au trebuit să o depună localnicii. (26) Numele Rafnic poate să provină fie de la turci, (27) fie din slavul „neted”. (28) Vodnic vine de la slavul „voda” (apă), iar Lupac pare să se tragă de la „lupaci” (lovituri, izbituri), deoarece şi pârâul care trece prin acel sat are unele cascade care produc zgomote puternice. (29) De altfel, şi numele Reşiţei (Reciţa) a fost dat tot de craşoveni, care, „păscând oile pe dealurile din împrejurimile Bârzavei, le-au coborât la apă să le adape, fiind Bârzava un râu mic i-au spus Reciţa /râul mic/ (…).” (30)

În 1784, conform unei hărţi întocmite de inginerul Anton Franz, organizarea teritorială a craşovenilor era deja asemănătoare cu cea de acum. Clocotici şi Vodnic aparţineau de notariatul cercual Lupac, iar Rafnic de notariatul cercual Goruia. (31) Şi în 1949, de comuna Lupac aparţineau satele Clocotici şi Vodnic, iar Rafnic tot de comuna românească Goruia. În 1956, Clocotici a devenit la rândul său comună, cu satele aparţinătoare Vodnic şi Rafnic, iar Lupacul a rămas comună de sine stătătoare. Acolo se afla în exploatare din 1921 un zăcământ de cărbuni, care a fost însă epuizat în 1957. (32) În 1959, în satele craşovene comuniştii au înfiinţat „întovărăşiri agro-zoo-pomicole” (un prim pas către C.A.P.-uri), dar acestea au fost lichidate în 1963 din lipsă de randament, calitatea solului fiind foarte slabă. (33) Din 1968, craşovenii sunt organizaţi în comunele Lupac (cu satele Clocotici, Rafnic şi Vodnic) şi Caraşova (cu satele Iabalcea şi Nermet).

În trecut, mortalitatea infantilă era foarte ridicată în aceste localităţi (peste 40% dintre copiii mici), asistenţa medicală fiind inexistentă. (34) Numai după cel de-al doilea război mondial aceasta s-a îmbunătăţit, fiind construite dispensare. Şcoli au existat din 1786 (Clocotici), 1791 (Vodnic), 1800 (Rafnic) şi 1844 (Lupac), având câte o sală de clasă şi un învăţător. (35) În 1948-1949, vechea şcoală din Lupac a fost mărită, iar în 1962 i s-a adăugat clădirea cantinei, ajungând la 7 săli de clasă. Totodată, a fost construită o nouă şcoală la Vodnic în 1954-1955. (36) La Rafnic, până în 1948 era o şcoală de 7 clase, redusă în intervalul 1948-1961 la 4 clase, iar apoi din nou 7 clase. În 1965 a fost inaugurat noul local al şcolii din localitate, aceasta devenind atunci una de 8 clase. (37)

În trecut, craşovenii învăţaseră primele noţiuni de la călugări, care ţineau loc şi de preoţi şi de dascăli, de pildă la Rafnic, unde nu au existat biserică până în 1789 şi şcoală până în 1800. (38) La Clocotici, şcoala era confesională, având un singur învăţător pentru toate clasele. Elevii învăţau scrisul, cititul, cele patru operaţii aritmetice şi noţiuni de religie. (39) În 1953, acolo s-a ridicat o şcoală nouă, cu două săli de clasă, în 1964 fiind mărită şi adăugându-i-se un etaj, ajungând astfel la 7 săli şi la 12 cadre didactice. (40)

La 18 mai 1959, aproape 30 de părinţi din Clocotici solicitau Ministerului Învăţământului şi Culturii înfiinţarea clasei a V-a la şcoala din comuna lor. (41) După o cerere similară adresată de aceiaşi conducerii şcolii la 10 septembrie 1959, (42) clasa respectivă a fost înfiinţată, elevii fiind scutiţi de deplasarea în satele vecine. Şcoala din Clocotici era dotată cu mobilierul şi materialul didactic necesar. (43)

În 1956 au fost electrificate Clocotici şi Lupac, în 1957 Vodnic şi în 1958 Rafnic. În 1959-1961 s-a construit căminul cultural din Clocotici. În 1949-1950 fusese ridicat un club minier la Lupac, care apoi a fost transformat şi el în cămin cultural. (44) În 1956 a fost introdus telefonul la Clocotici, iar în 1960 la Rafnic şi Vodnic. În 1967 a fost mărită clădirea Sfatului Popular Clocotici. (45) Existau de asemenea magazine săteşti. În 1968, populaţia majoritară a satelor craşoveneşti era înregistrată drept croată.

Portul lor popular este foarte asemănător cu cel al românilor din regiune. Numai cel al femeilor diferă prin prezenţa conciului de pe cap la cele măritate şi prin cea a fotei. Bărbaţii au o cămaşă lungă cu guler împestriţat de broderie neagră şi roşie, fiindu-le colorate şi manşetele mânecilor. Ei au pantaloni largi, înfăşuraţi până aproape de genunchi în obiele sau ciorapi albi de lână. În trecut încălţau opinci, iar la sărbători bocanci sau cizme. La brâu purtau o curea lată. Peste cămaşă îmbrăcau un pieptar alb din dimie cu decoruri negre şi roşii. (47) Iarna purtau cioareci deschişi la culoare, pieptar din piele de miel şi cojoc cu mâneci. Pe cap, vara aveau pălării, iar iarna clăbăţ din piele de oaie. Femeile au o cămaşă lungă până la glezne, brodată la piept şi la mâneci. Peste ea au o fotă neagră brodată din lână cu fire de argint, de la brâu în jos. Pe cap, cele măritate au un conci brodat, acoperit cu o basma, care dă impresia că ascunde două coarne. (48) În schimb, fetele au capul gol, împletindu-şi în păr flori şi panglici colorate. La piept, femeile bogate purtau salbe de argint şi aur. Ele umblau desculţe sau în opinci cu ciorapi albi, iar la sărbători cu ghete. Iarna aveau pieptar de miel decorat cu mânecar de lână.

Casele tradiţionale ale craşovenilor semănau şi ele cu cele ale românilor din zona muntoasă. Ele sunt aşezate la stradă, având curţi spaţioase înconjurate cu garduri de nuiele sau din zid de piatră, uneori netencuit. Casele celor săraci erau din bârne. Toate aveau formă dreptunghiulară şi erau văruite. Temelia era din piatră, fiind ridicată până la un metru peste nivelul pământului, pentru a avea loc şi pivniţa. Acoperişul era din bârne subţiri, peste care se punea şindrilă sau ţiglă. Casele celor bogaţi erau din cărămidă. (49) Cele mai multe aveau către stradă un pridvor deschis, de unde intrarea în casă se făcea urcând câteva trepte. În interior aveau o tindă şi o cameră către stradă cu două ferestre. În curte mai erau o bucătărie de vară cu cămară şi cuptorul de copt pâine. (50) În tindă se afla vatra, având deasupra un coş larg pentru fum.

În cameră, mobilierul era compus din: masă între cele două ferestre, două paturi din lemn pe ambele laturi lângă pereţi, saltele cu paie sau fân acoperite cu pături şi scoarţe lucrate în casă. Pernele erau umplute cu pene. Către masă se aflau laviţe. Între ferestre era o oglindă sau o icoană, iar pe pereţi fotografii şi icoane. Soba era din fier. Mai exista şi un dulap pentru haine. (51) În curţi erau grajdul şi şura, care făceau despărţirea spre grădină. În grădină se cultivă pomi fructiferi şi zarzavat. Unii craşoveni aveau şi hambar, cazan pentru fiert ţuica sau stupi. Pe terenul pe care îl aveau în proprietate, ei îşi făceau şi sălaşe. Acestea erau din lemn, având o singură încăpere şi cu mobilier foarte puţin sau deloc. Tot la sălaş erau şi grajduri pentru vite şi oi. (52)

În trecut, craşovenii mâncau mai mult vegetale. Vara consumau legume proaspete şi iarna fasole, varză, cartofi şi mămăligă. Pâine se consuma numai la sărbători. La sălaş mâncau brânză şi slănină, iar la munca câmpului şi fiertură. Seara mâncau tot din fiertura de la prânz sau mămăligă cu lapte. Carne se consuma mai mult duminica şi de sărbători. Ei nu au o mâncare specifică, aceasta asemănându-se cu cea consumată de români. Foloseau vase de pământ smălţuite şi linguri din lemn. Toţi tăiau porci, având cârnaţi până către vară. Ţuica de prună era băută şi de bărbaţi, şi de femei. (53)

Datorită sărăciei solului, în activitatea lor economică predominau păstoritul şi pomăritul. Ei au cireşe, prune, scoruşe şi mere foarte bune. Pe lângă acestea, mai cultivau cel mai des porumb, fasole, dovleci şi floarea soarelui. În familiile craşovenilor exista o diviziune a muncii: bărbaţii mergeau la munca câmpului, copiii păzeau vitele, iar femeile se îngrijeau de casă şi bucătărie. De regulă, bătrânii se ocupau de sălaş. Femeile cultivau şi grădina, duceau mâncare pentru cei de la câmp şi vindeau la oraş lapte, păsări, legume şi poame. Toamna erau formate adevărate caravane de căruţe, după un străvechi obicei balcanic. Acestea mergeau în câmpie până la Timişoara, sau înainte de 1918 până la Dunăre, unde craşovenii se împrăştiau în diferite direcţii. Acolo îşi vindeau produsele şi cumpărau în schimb ceea ce nu creştea la ei. (54) În timpul iernii, unii se angajau la uzinele şi minele de la Reşiţa şi Anina.

Erau foarte religioşi. Şi astăzi unii dintre ei mai merg pe jos la hramul mânăstirii Maria Radna de lângă Lipova şi la cel al mânăstirii de la Ciclova Montană. Deşi sunt romano-catolici, ei respectă şi sărbătorile ortodoxe. La Sfântul Ilie urcau pe Semenic şi făceau baie în Lacul Vulturilor, a cărui apă se credea că fereşte oamenii de boli. În plus, la fel ca şi românii, ţineau Sfinţii Gheorghe, Constantin, Mihai şi Nicolae. În schimb, nu îl venerează în niciun fel pe Sfântul Sava al sârbilor. (55) În trecut erau şi foarte superstiţioşi.

O sărbătoare frecventă la ei este ruga („chirvait”), când sosesc musafirii şi se joacă hora. (56) Altă tradiţie era cea a şezătorilor, care aveau loc mai ales iarna. (57) La sfârşitul lunii aprilie este sărbătoarea oilor. Atunci ciobanul mulge toate oile, iar oaia şi mielul cei mai frumoşi sunt puşi deoparte. Lângă ei se înşiruie pe două părţi femeile şi bărbaţii. Sub oaie se pune un colac în formă de cerc, iar cei prezenţi rup bucăţi din acesta. Dacă bărbaţii rup mai mult, tradiţia spune că la anul vor fi mai mulţi berbeci, iar dacă înving femeile, vor fi mai multe mioare. Bucăţile rupte din colac se înmoaie în lapte şi se mănâncă. Urmează masa la iarbă verde. Seara femeile pun coşul pe cap şi toată lumea pleacă la casele lor. După alte două zile urmează măsuratul oilor, când fiecare proprietar află ce cantitate de brânză i se cuvine în anul respectiv. (58) După terminarea ceremoniei, vin femeile din sat cu coşuri în cap, aducând mâncare şi băutură, între care obligatoriu friptură de miel, şi se încinge o masă mare comună la iarbă verde. Tot atunci este adusă şi muzică, se cântă şi se dansează.

Craşovenii se căsătoreau foarte tineri, în special fetele (la 15-16 ani). (59) Căsătoria începea cu peţitul. Băiatul, împreună cu părinţii săi şi cu rudele apropiate, se duc seara la casa fetei, unde părinţii acesteia sunt deja pregătiţi să-i întâmpine. Urmează înţelegerea între părinţi şi stabilirea datei logodnei, apoi se mănâncă şi se bea. Logodna are loc tot în casa fetei. Atunci părinţii băiatului duc în dar fetei haine, iar mirele îi dă bani, un ceas de mână sau alte lucruri scumpe. Toţi membrii familiei sunt obligaţi să dea câte un dar fetei. În ziua logodnei sunt invitate şi neamurile, care merg către casa fetei cântând. Fata întâmpină la poartă pe toţi musafirii, participând în total 100-120 de persoane. (60) După depunerea darurilor urmează masa, cu cântec şi dans. Seara toţi participanţii pleacă la casa mirelui, unde petrecerea este continuată până dimineaţă.

Pregătirile pentru nunta propriu-zisă sunt şi mai mari. Încă de joi se adună femeile pentru a face mâncare şi tăiţei. Sâmbătă vin şi bărbaţii, care aranjează camerele, mutând mobilierul în funcţie de nevoi. În aceeaşi seară începe nunta. La casa băiatului naşul mic coase steagul, apoi se pune cina şi se dansează cu steagul. Duminică dimineaţa, băiatul cu mama sa şi cu alte femei merg să îmbrace mireasa, apoi este oficiată căsătoria la primărie şi la biserică. (61) După aceea, în faţa bisericii se joacă hora. După ce nuntaşii merg la casa fetei pentru prânz, se dansează în stradă până seara târziu. Tot seara, participanţii aduc daruri fetei. Rudele apropiate aduc un pom, care este împodobit cu haine. Se mai aduc carne, pâine şi prăjituri. La 12 noaptea este servită masa, apoi se dansează până dimineaţă. (62)

Luni la prânz, rudele miresei sunt invitate pentru a petrece la casa mirelui. Acolo, mama acestuia îi leagă pe tinerii căsătoriţi cu un brâu, semn al înfrăţirii veşnice dintre ei. Luni seara sunt aduse daruri băiatului şi din nou se dansează până în zori. Marţi dupămasa este vărsatul apei. Atunci mirii şi nuntaşii merg la râu şi varsă apă, urmând dans până seara. De acolo merg cu toţii cu muzică la casa fetei, unde se distrează până în zori, când este desfăcut steagul. (63)

Toate acestea arată un mare spirit de unitate în cadrul comunităţii craşovenilor din Banat. Aceasta se manifestă şi în momentele grele prin care trec membrii săi, cum ar fi cazurile de deces. În acele momente, familia defunctului este ajutată de rude şi de vecini prin muncă şi cu alimentele necesare organizării pomenei. (64) În acest fel arăta tradiţia de veacuri a craşovenilor. O tradiţie care a individualizat întotdeauna această populaţie între naţionalităţile existente în Banat, dar care a şi apropiat-o de acestea. Craşovenii au fost mereu o populaţie paşnică, muncitoare şi civilizată şi relaţiile lor cu ceilalţi bănăţeni au fost şi sunt în continuare ireproşabile.

Note:

1 Gheorghe Vatav, Monografia satului Clocotici, ms., 1967, p. 1.

2 Traian Simu, Originea craşovenilor, Lugoj, 1939, p. 94.

3 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 77.

4 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

5 Ibidem.

6 Traian Simu, op. cit., p. 97.

7 Ibidem, p. 98.

8 Ibidem, p. 26.

9 Ibidem, p. 27.

10 Ibidem, p. 23.

11 Ibidem, p. 29.

12 Ibidem, p. 33.

13 Ibidem, p. 45.

14 Ibidem, p. 49-50.

15 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

16 Ibidem.

17 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 21.

18 Traian Simu, op. cit., p. 112-113.

19 C. Hellebrandt, Monografia satului Rafnic, ms., 1967, p. 2.

20 http://ro.wikipedia.org/wiki/Cara%C5%9Foveni

21 Emil Petrovici, Graiul craşovenilor, Bucureşti, 1935, p. 25.

22 Traian Simu, op. cit., p. 63.

23 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

24 Ibidem.

25 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

26 Ibidem.

27 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

28 Gheorghe Vatav, Ioan Ciocheltca, Filip Padineanţ, Petru Gherliţă, Monografia comunei Clocotici cu satele Lupac, Rafnic şi Vodnic, ms., 1968, p. 1.

29 Ibidem.

30 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

31 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 1.

32 Ibidem.

33 Ibidem, p. 2.

34 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

35 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

36 Ibidem.

37 C. Hellebrandt, op. cit., p. 3.

38 Ibidem, p. 2.

39 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

40 Ibidem, p. 2.

41 Cerere, 18 mai 1959, ms., p. 1.

42 Cerere, 10 septembrie 1959, ms., p. 1.

43 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 2.

44 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

45 Act de angajament, 28 septembrie 1967, ms., p. 1.

46 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 5.

47 Traian Simu, op. cit., p. 102.

48 Ibidem, p. 103.

49 Ibidem, p. 104.

50 Ibidem, p. 105.

51 Ibidem, p. 106.

52 Ibidem, p. 107.

53 Ibidem, p. 107-108.

54 Ibidem, p. 109.

55 Ibidem, p. 113.

56 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 10.

57 Ibidem, p. 11.

58 Ibidem.

59 Traian Simu, op. cit., p. 113.

60 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 12.

61 Ibidem.

62 Ibidem, p. 13.

63 Ibidem.

64 Ibidem.

Mircea Rusnac – Bănăţenii în Bărăgan (1951-1956). Comparaţie între două lumi

10 Aprilie 2010

                        Evenimentele dramatice desfăşurate în Banat la jumătatea secolului al XX-lea au culminat cu strămutarea forţată a zeci de mii de locuitori ai regiunii în Bărăganul aflat la 600-700 km distanţă. Separate de un asemenea spaţiu geografic, cele două regiuni ale României, una aflată în sud-vestul ţării, iar cealaltă în sud-estul ei, avuseseră foarte puţine tangenţe până atunci. Din acest motiv, în momentul în care bănăţenii au fost duşi de autorităţile comuniste în stepa semipustie, cele două grupuri de populaţie (localnici, respectiv nou veniţi) erau complet străine unele de altele. Un factor care le putea apropia în timp era limba română, cunoscută şi de unii şi de ceilalţi, deşi în rândul bănăţenilor se aflau şi numeroşi reprezentanţi ai minorităţilor etnice. În această privinţă, chiar şi grupul deportaţilor era destul de eterogen, ei provenind din localităţi diferite, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, vorbind mai multe limbi şi fiind aşezaţi în 18 localităţi nou înfiinţate în câmpia Bărăganului, într-un amestec greu de înţeles şi în imposibilitate de a reconstitui comunităţile de provenienţă. Alături de ei se aflau şi olteni deportaţi, ca şi basarabeni, bucovineni şi macedoromâni care locuiseră temporar în Banat şi care acum erau izgoniţi de noile autorităţi. Cum însă majoritatea noilor veniţi o formau cei proveniţi din Banat, în zona de aşezare a acestora diferenţa a fost făcută doar între două grupuri de populaţie: localnicii, adică vechii locuitori ai Bărăganului, şi bănăţenii, adică noii sosiţi acolo prin concursul împrejurărilor.

                        Trecând peste catastrofa umană a deportării, generatoare a nenumărate tragedii în rândul celor strămutaţi cu forţa, este totuşi interesant de urmărit fenomenul convieţuirii timp de cinci ani a bănăţenilor ajunşi departe de casă cu localnicii Bărăganului, deveniţi dintr-odată vecini. În mod firesc, între ei existau şi elemente comune (limba, originea etnică, religia în cazul celor mai mulţi), dar şi destule deosebiri, generate în timp de vieţuirea în spaţii geografice şi sub influenţe istorice diferite. Raporturile au fost în general paşnice, după prima perioadă de confuzie voită introdusă de autorităţi, care îi descriau pe bănăţeni ca fiind răufăcători periculoşi sau chiar… refugiaţi coreeni (atunci era în plină desfăşurare războiul din acea ţară). Când însă localnicii s-au putut convinge asupra netemeiniciei acestor afirmaţii, relaţiile s-au normalizat. Treptat, membrii celor două blocuri regionale s-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit şi au luat parte la manifestări comune. În aceste condiţii, diferenţele existente între ei au putut ieşi mai limpede la iveală. În amintirile foştilor deportaţi, chiar la mai multe decenii după tristele evenimente, acestea erau de multe ori prezente. O mare deosebire se constata de pildă în cazul bucătăriei, cele două moduri de alimentaţie fiind aproape incompatibile. Mai ales bănăţenii erau foarte refractari faţă de mâncarea celor din Bărăgan, aceştia din urmă fiind, se pare, mult mai deschişi. În general, ei erau oameni primitori, deşi aveau unele apucături neobişnuite pentru noii sosiţi.

                        Vom reda în continuare fragmente din mărturiile unor bănăţeni foşti deportaţi în Bărăgan, ilustrând tocmai modul în care au putut convieţui cu populaţia de acolo, cu elemente de apropiere şi de deosebire. Viaţa era grea pentru toţi în acei ani zbuciumaţi. Însă relaţiile interumane stabilite au scos la suprafaţă existenţa a două lumi destul de diferite şi a două moduri de viaţă. Din ele se poate desprinde o interesantă mostră de istorie comparativă. De aceea, este important să lăsăm martorii să vorbească.

*

                        Maria Mărilă (Ciuchici): „Avea 8 porci omul ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu ştia să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat aşa ceva! Zicea: «Cum faceţi de ţineţi slănina iaca aşa? E făcută la măcelar?» «Da de unde! Fiecare ştie să-şi prepare. Hai să-ţi tăiem un porc la dumneata, să ţi-l preparăm noi!» «Da nu se strică?» «Nu se strică, domnule. Poţi s-o faci, că nu se strică.» Da ei cum făceau? Ei tăiau porcu… da acum cred că s-or mai specializat… tăiau porcu şi topeau ce-i gras tot… numa ce era subţire, băgau aţă şi-o puneau în vânt, o uscau. Şi aşa mâncau!… Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol la Călăraşi. Şi-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… şi o tăiat porcu şi topea la slănină. «Doamnă, nu se strică, puneţi sare pe ea şi-o puneţi la fum, cum facem noi.» «Da ţine?» «Da cum să nu ţină? S-o afume şi se poate mânca!»

                        Ele îşi luau de lucru din partea locului, lumea îşi lua lapte acru, îşi luau mămăligă, le plăcea borşu… Asta nu ne împăcam noi, cu borşu lor. Borş cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănăţeni… Şi pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele aşa, că noi eram mai mulţi, noi, bănăţenii.

                        Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac şi până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învăţată să mănânc aşa între lume multă. Şi când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboşi, aşa de urâţi faţă de bănăţenii noştri, până m-am obişnuit cu ei. Erau şi ei oameni ca şi noi, numa’ la-nceput mi-o fost aşa de greu şi-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi.

                        La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe aşa.

                        Oltenii vorbeau mai corect româneşte şi oameni înstăriţi de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici.

                        Şi ăştia din partea locului n-or fost oameni puturoşi… şi curaţi. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam aşa ceva, că transpiri şi-i mai greu. Şi luau sacu de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam aşa ceva să luăm. Am fost şi eu voinică, da n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obişnuiţi. Şi ele luau sacu şi spuneau: «Ăsta nu-i greu! Nu-i greu!» Şi spuneau bancuri, spuneam glume, na şi uitam. Şi ne-am mai trecut, aşa… că aşa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Aşa ne-am mai obişnuit cu răul, cum te obişnuieşti cu binele.

                        Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri.

                        Erau şi ei oameni înţelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ţi dea vreun ardei sau o roşie ţi-or dat.

                        C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii şi roşiile!

                        Or lucrat ai noştri, bănăţenii, or lucrat mult să ştiţi! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, şi era grâu uite-aşa de mic! Şi după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Şi porumb, treceau căruţele cu porumb, încărcate, ţi-o dat pe 10 lei, coşu de porumb, era mult! Şi bostani, bostănării erau multe şi bostani aveau mulţi, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-aşa de mari! Şi acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu, se vinde cu straiţa, dar la ei cu sacu se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noştri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: «Măi, voi nu ştiţi ce trai am avut noi în Banat!» Păi alţii ziceau: «De ce-aţi venit atunci aici?» «Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alţii.»” (Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Timişoara, 1997, p. 52-54.)

Mărioara Boţoc (Ciuchici): „Momente grele… şi pentru noi care n-am fost obişnuiţi cu mediu de-acolo… Şi cu mediu de-acolo şi cu toate. Mâncare, da, n-am avut mâncare. Noi am fost obişnuiţi în Banat altfel, am mâncat mai bine. Ei mâncau pe-acolo cu ciorbe, mâncăruri mai slabe, nu aşa consistente cum am mâncat noi acasă. Ei or mâncat cu un pic de lapte, cu brânză vara, cu asta or dus-o. Erau şi tare jegăriţi, slabi aşa şi înapoiaţi. De prin satele vechi de-acolo, erau mult mai înapoiaţi.”

Gheorghe Boţoc (Ciuchici): „Nu ştiau să-şi taie porcu!” Mărioara Boţoc: „Nici să-şi taie porcu, nici să-şi gătească mâncare. Când or văzut la noi, tot spuneau: «Cum faceţi voi aşa mâncare, că noi nu ştim, noi n-am mâncat aşa mâncare.» După aia s-or mai obişnuit, veneau pe la noi, s-or mai obişnuit după aia să mai facă. (…)

Le-o fost milă de noi, că am ajuns să ne-arunce-n câmp acolo şi ne-or adus cu familii, cu copii, cu bătrâni, cu toţi. Noi am ţinut obiceiurile noastre de-acasă. Da ei, cu obiceiurile lor. Ţineau porcu legat cu lanţu de gât şi câinii dezlegaţi. Veneau şi la noi la satu nou câinii, că erau flămânzi, nu le-o dat nici mâncare şi veneau acolo la noi şi se băgau în bordei să ne ia mâncarea. Ei erau faţă de noi mai înapoiaţi, nu ştiau să gătească, nu aveau mâncăruri aşa, să facă, ca la noi. Ei ţineau şi iarna vacile aşa în grajd, fără uşă, în frig.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 68, 74-75.)

Aurel Munteanu (Vrani): „Dar a fost o vreme tare nepotrivită când am ajuns acolo, că nu ştiam nici ce să mai facem. Am stat aşa ca oamenii pierduţi! Ca oameni aşa… nu ştiam de nimeni nimic. În satele din juru comunelor ăstea care s-au format, comune noi, au lansat comuniştii de pe vremea aia nişte vorbe, că noi am fi nişte oameni ce-am fost nişte oameni răi şi de aia am ajuns acolo. Lor le era frică de noi până au ajuns să se convingă că nu am fost de felu ăla. Pe urmă ne-am prietenit cu ei, acolo. Din contră, eu am avut prieteni foarte buni care şi la plecare încoace, când s-a terminat cu domiciliul nostru obligatoriu care era acolo, am rămas prieteni. Încă ne-au mai ajutat ei ca să mergem până la gara la care trebuia să mergem, ca să ne-mbarcăm. Oamenii s-au convins că prezenţa noastră acolo a schimbat şi colţul ăla de ţară. De ce? Au fost familii de nemţi, şvabii din Timiş, oameni foarte gospodari, mai buni ca noi gospodari, ca de ăştia care-am fost noi dintre ţărani, dintre români. Ăia or schimbat acolo. Or făcut nişte plantaţii de vii, de model, au făcut… acolo am ajuns să văd, aici n-am ajuns să văd aşa ceva, au altoit viţă de vie, ca să spun aşa, au specializat oameni care nici nu au ştiut ce-i aia altoi. Nu ştiu, probabil se mai ţin şi-acuma lucrurile alea. Au făcut, cum să vă spun, plantaţii, plantaţii de pomi fructiferi, lucruri care s-a văzut că într-adevăr am fost oameni buni gospodari, oameni pricepuţi. Şi noi am avut lucruri de învăţat de la ei, că şi la ora actuală mai sunt oameni care au lucrat la altoit viţă de vie de asta… în ceva rumeguş de ferăstrău de ăsta, ca s-o pună la încălzit, la creştere. Când a fost prins altoiu ăla şi a avut lăstarul la o mărime, n-aş putea să spun cât de mare o fi fost, atunci ei numai or adus-o direct din locurile alea şi-au plantat-o. Or făcut un lucru din care am avut şi noi de învăţat…

Dar ăia de acolo nici nu mai vorbim! Că ei au fost mult înapoiaţi de noi, că la ei se zicea că cucuruzu e mai bine să-l laşi în pir, că mai bine se face decât dacă-i locu săpat. La noi, noi în locurile noastre de case, unde ni s-au dat locurile astea, nici dacă umblai călare nu te-ai văzut, atât a fost de mare cucuruzu, pe când la ei era cu mult mai mic. S-a văzut prezenţa noastră şi-acolo! (…)

Nu prea am avut tangenţe cu localnicii, pentru că ei, oricum, când era vremea de lucru mult, aşa, îşi căutau de lucru. Or noi nu ne-am dus la ei la lucru. Noi lucram la fermă, că ne pica mai bine la fermă, a statului cum era. Însă, când am ajuns, nu ştiam ce să facem. Că-n luna iunie am ajuns acolo. La ei era grâu de-adunat. Ştiu că eu m-am dus la un cetăţean într-o comună, Brătianu i-a zis pe vremuri, iar acuma schimbată era Libertatea, şi m-am angajat la ăla ca să-i aduc cu caii mei, cu căruţa mea, grâu, să-i aduc de acolo. O amintire, le-am povestit la mai mulţi de aici de la noi din comună, cum m-am simţit eu acolo. Când noi am venit sara, că era locu departe, câţiva kilometri, n-aş putea să spun exact cât, am venit cu căruţa cu grâu, snopi cum era atunci şi i-am descărcat la ei şi iaca ne-a chemat la mâncare. Şi, când ne-a pus de mâncare, ne-a dat nişte pâine făcută de la ei, ţăst de ăla, cuptor de ăla de pământ, foarte gustoasă pâinea, parcă şi acuma îmi amintesc de ea, cum a fost de gustoasă, însă când a pus cu ce să mâncăm pâinea, ne-a pus vreo doi peşti cât degetul de mari, săraţi tare, cu mujdei, cu ceva care eu în viaţa mea n-am mâncat din asta! Când am văzut, eu nu pot, am spus, să mănânc peşte şi mâncam pâine din aia. Găzdăriţa aia, cum să-i spunem noi, acuma: «Nu-i nimică, mâine vă tai pasărea, vă tai o pasăre!» Acuma bun, mâine zi ne-am dus cu căruţa, am venit cu căruţa într-adevăr, a tăiat găina şi ne pune să mâncăm. Când, ne pune borş! În viaţa mea eu nu am ştiut ce-i borşul! N-am putut să-l mănânc de acru, am încercat să mănânc şi carnea, şi carnea era acră! Şi m-am mulţumit să mănânc iară pâinea. Şi iacă aşa, astea-s amintiri cum am lucrat la ei, la cetăţenii ăia, aşa că ne-a picat mult mai bine să lucrăm la fermă, pentru că acolo au fost ai noştri şi bucătarii au fost ai noştri, şefii de echipă erau tot dintre noi, între care am fost şi eu când am săpat acolo. Aşa că ne-am gospodărit mult mai bine, cu ferma asta, decât cu particularii, că ei or fost mult primitivi. Mi-aduc aminte încă o amintire, o legătură între noi şi ei. De la gară în Călăraşi, ei or avut mobilizaţi de pe sate, căruţe. Un cetăţean care m-a dus şi pe mine până acolo, la locu unde am fost, am devenit pe urmă prieteni. Şi el, în ziua de Crăciun seara, deja ne culcaserăm, mâncasem… că atunci era începutu, nu aveam nimica acolo, n-aveam altceva de făcut. Ne-am culcat, ne-am trezit că-mi bate cineva la geam. Venind acolo la geam, l-am văzut pe el, îl chema Costică. «Nea Costică, tu pe vremea asta?» «Hai deschide! – zice – repede!» A venit cu câteva kilograme de vin, cu un cozonac din partea lor, acolo. M-am sculat şi eu şi nevasta – atunci nu era încă la spital – am pus pe masă şi noi la rândul nostru atuncea, am făcut o prăjitură atuncea, de Crăciun, când am serbat şi noi Crăciunul şi am făcut schimbu. Ei mai mulţumiţi de lucrurile noastre, decât cum am fost noi de-a lor, deşi cozonacul lor a fost destul de bine făcut. Şi am ţinut prietenie aşa cu el, că el a ţinut să mă cheme şi la pomu de Crăciun, cetăţeanu ăsta. Şi m-am dus şi eu la pomu de Crăciun, musafir, m-am uitat şi eu. Şi, ceva, iar o amintire, care le-am povestit-o la mai mulţi, după ce-au făcut ei ceva cârnaţ cu orez… nu mai mi-aduc aminte ei cum l-a chematu-l. Însă eu am zis: «Măi nea Costică, nu vrei să mă laşi să-ţi fac eu ceva preparate cum ştiu eu, ca la noi aicea?» «Păi de ce nu?» Că-a avut încredere în mine. Şi i-am făcut şi eu un cârnaţ sau doi, i-am făcut un sângerete, o tobă, nu ştiu ce, cum am ştiut eu să fac de-aicea din partea noastră a Banatului şi omul foarte mulţumit. N-a mai discutat despre tăiatul porcilor un an de zile. Ca, la anul viitor, să mă trezesc că vine la mine: «Mâine tăiem purcica, vii la mine la tăiatu… purcicii!» sau cum i-o zis. Când m-am dus la el acolo, el nu-i acasă, proprietaru nu-i acasă! «Păi el m-a chemat – am zis către soţia lui, către mama lui. El m-a chemat la tăiatu porcului!» «Păi, da – zice – pentru aia!» – zice: «Aşa mi-a spus, să-ţi dăm porcul să-l tai, să faci ce vrei din el» – zice. «Păi, da cum se poate!»… Că asta spre bucuria mea a fost. M-am apucat de l-am făcutu-l eu, într-adevăr, spre bucuria mea a fost că le-a plăcut ce le-am făcut anul trecut. Şi le-am tăiat porcu în lipsa lui şi-am făcut ce am crezut eu că-i bun! Aşa că prietenia s-a legat foarte apropiată cu ei… şi încredere. Un caltaboş, să zicem, bine înţeles că ei tot n-or avut, să zicem, toate mirodeniile astea ce trebuieşte acolo, toate mirodeniile astea nu le-am avut, numa un piper, un usturoi, o mai fi fost ceva, nu mai mi-aduc aminte. (…)

Banatu nostru a fost sub influenţă austro-ungară, noi am trăit aicea… în mijlocu nostru or fost unguri, nemţi, sârbi, toate naţionalităţile. Ei (cei din Bărăgan) au fost simpli români.

Vă spun un singur lucru. Am întâlnit odată, umblând prin Iaşi, un băiat, am întâlnit o persoană acolo. Măi, ăsta, după mine, zic, ăsta-i de prin părţile noastre. Şi într-adevăr a fost din Oraviţa, că l-am întrebat. Şi să umble, s-a umblat altcum. Ei sunt nişte oameni vorbitori, palavragii, ştii, aşa. Al nostru-i un om care merge pe stradă aşa liniştit, parcă vezi la el ca la un om care îşi duce tot greul după el, aşa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbeşte toate astea… şi aşa!

Am fost şi prin comune din jur de Iaşi. Oameni foarte primitori şi foarte cumsecade, însă mult, mult scăzuţi faţă de noi, din Banatu ăsta. Am furat şi cuvinte: de la unguri spunem şpoiert, de la nemţi tot aşa, le-am furat şi ălealalte şi obiceiurile le-am furat.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 84, 85-86, 90.)

Viorica Henţ (Clopodia): „Să stai aşa, ca un animal. N-am avut, doamnă, unde să gătim. N-ai avut unde să-ţi faci un ou, pentru că n-o fost unde, n-o fost nimica, or umblat femeile după rădăcini de la tulei. Cu asta… şi punea, vă daţi seama, cum o fost mâncarea aia că numa a fum o mirosat, nici n-ai putut s-o mănânci. Mâncarea acolo, unde-am fost, la cantină, unde-am lucrat, dac-am lucrat la bumbacuri, era o groază… din arpacaş şi din varză acră nu ne-o scos, n-am mai ştiut nimica. Şi-am lucrat şi dacă ştiţi în ce condiţii! Că de multe ori nu puteam veni acasă, trebuia să stăm în dormitoare, vă-nchipuiţi că ne punea în dormitoare comune cu bărbaţii, să doarmă femeile. Şi-acolo eram batjocorite pur şi simplu de ăştia, de oamenii ăştia, din satu vechi, veneau după noi, după fete. Câte fete n-or fost violate, câte fete n-or fost batjocorite de ei! C-am fost în situaţia asta în care-a trebuit să tăcem. N-am putut să spunem nimica. O fost groaznic să stai într-un dormitor, săracele bătrânele, aşa ne ocroteau, se culcau ele pe margine şi noi, fetele, ne băgam între ele. Şi-aşa ţineau păturile până noi ne dezbrăcam. Dar să nu vă spun în ce fel trebuia să fii, că n-ai putut să te speli nicăieri, să dormi aşa murdară, n-ai avut nimica şi când ai venit acolo, în fiecare sară, asta era mâncarea, mămăliga. E bună şi mămăliga, da nu-n fiecare zi şi în ce condiţii ne-a dat-o, cu bucăţi aşa de dovlecel şi cu apă chioară. Asta a fost viaţa noastră.” (Smaranda Vultur, op. cit, p. 97.)

Zoe Rogojan (Oraviţa): „Noi n-am avut voie să părăsim satu, dar veneau din satele vecine cu fel de fel de lucruri de vânzare, cu alimente şi cu lapte şi cu brânză şi cu păsări şi de toate. Şi atuncea vedeau şi ei, ăsta cum găteşte, cum se face cutare, multe, multe au învăţat de la ăştia (din Banat). Nu ştiu, erau chiar aşa de, nu pot să spun că reduşi, de neumblaţi, n-au circulat ca ăştia, ăştia se pun pe tren, pleacă până la Iaşi, bănăţenii ăştia, dar ei, săracii, vă spun, comuna lor şi eventual până la Călăraşi, cu cine ştie ce treburi mari de tot, dar altfel nu pleacă. Iar în casă, foarte slab, foarte, foarte slab. Că m-am dus şi eu într-un sat o dată să iau nişte lemne. În primu an n-aveam cu ce ne încălzi şi mergeam pe câmp şi veneam cu spinarea plină de beţe de bumbac. Şi o dată ne-a alungat unu de acolo. Şi-a bătut joc de noi. Dar localnicii de acolo se încălzeau cu beţe din alea, aveau sobele dintr-o cameră în alta, nu ştiu cum erau făcute, aici făceau focu şi în camera aialaltă aveau aşa clădit, ca un cuptor şi acolo dormeau ei, iarna, pe cuptoru ăla. S-au mirat când au văzut la noi paturile şi păturile cu perne şi cu plapume. Tare sărăcuţi, vă spun, şi neumblaţi, că doar aveau şi ei pene din care să-şi facă perne, că aveau păsări. Nu vă mai spun cum se tăia porcu la ei. Nu ştiai care bucată, unde este. Cum or apucat. Nu era ca la noi, să scoată şunca, antricotul, cutare, cutare. Nu. Cum o dat Dumnezeu, o săra şi o punea la streşini. Abia mai rămânea ceva din carne, că toate vrăbiile, toată iarna s-au hrănit cu carnea aia de acolo.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 130-131.)

Dorina Tănaţcu (Satchinez): „Bănăţenii or fost mai bine văzuţi. Orice or avut de întrebat, or venit în bănăţeni, oamenii de acolo din sătuc. (…) La ei grâu s-o cumpărat cu dubla, la noi n-a fost aşa, a fost cu suta de kilograme. Acolo a fost cu dubla. Ei grâu n-or prea folosit, când am fost prima dată acolo. Ne-or invitat la Crăciun să mergem la ei la masă. La ei sarmale cu mămăliguţă, pe masă aşa cu picioarele scurte, pusă pe un prici, pe un pat şi acolo am stat şi am mâncat. Mămăligă mie mi-o plăcut, dar lu bărbatu-meu nu i-o plăcut. Şi femeia aia, Baba Jurca, aşa o chemat-o, ea o lucrat cu noi la pui, spune, «acu, ce să fac eu cu nea Vali, că noi nu avem pâine?!» Până la urmă o mâncat şi el cu mămăligă. De fapt, la noi nu se mănâncă sarmale cu mămăligă, da, dacă aşa o fost obiceiu, şi ei or vrut să ne ducă la ei la masă? Şi ei or mâncat la noi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 141.)

Mircea Popovici (Iam): „Ştiu că, în perioada secerişului grâului, am lăsat copiii la socri şi m-am dus cu soţia, tata şi cu bunicu să tăiem, să cosim, secerăm la grâu. Da nu cu secerile ca ei acolo, ca băştinaşii! Ei 7-8-10 se adunau vecini sau neamuri şi cu secerile tăiau la grâu, noi cu coasa… specialişti în coasă am fost!… Ne-am dus acolo de dimineaţă şi am luat grâu pe natură, 10.000 de boabe… După ce-o treierat ne-o dat 100 ori 200 – na cât ne-or plătit, cam 250 kg/hectar şi ne-o adus mâncare. Aici vreau s-ajung! O femeie, i-am tăiat un hectar de grâu. Noi am durmit noaptea în câmp şi mâine pe la 11-12, vine cu mâncarea şi, ce credeţi, ce ne-a adus de mâncare? O ciorbă de corcoduşe acră foc şi cu o găină fiartă, aparte de, dar nu cu mâncarea respectivă… Acuma, ciorbă acră-i bună vara, mai ales la coasă, dar… nu pentru noi bănăţenii! Tată-meu o mâncat câteva linguri, dar… bunicu, moşu nu, nici eu, nici nevastă-mea, în schimb ne-am pus pe găină. Am mâncat toată găina, fiartă! Ne-am săturat, în fine, ne-o adus şi un chil de vin, am mâncat bine (cu pâine, că i-am spus că noi nu mâncăm mămăligă, aici rar mâncăm). (…)

Şi-am mâncat, ne-am săturat, am mai băut şi apă şi până seara am tăiat un hectar, noi patru am tăiat un hectar de grâu. Am dormit noaptea în loc, am făcut funii de noapte, ălea cu care se leagă snopii. Cu tată-meu am cosit o bucată de teren, eu am cosit în continuare, tată-meu copăţea, adică făcea cu coasa adunat şi făcea lu nevastă-mea, care, nevastă-mea cu secera mi-o punea pe funii şi bătrânu o-ntins funia şi-o legat, că până seara am făcut un hectar gata. De-aia, aicea vreau să ajung, ziceau localnicii: «Ia uite, bănăţenii, că aşa ne-o zis nouă, cum lucrează! Că-i şi bine lucrat, cosit de jos şi nu-i încâlcit grâu!» Ei cu secera puneau mănunchi aşa şi legau. Dar noi cu coasa, am apucat de-am terminat locu. Iară, într-o perioadă, am lucrat cu domnu Babeţi, cu Iulian, cu calu. El avea o iapă ige (o iapă de soi, roşu-deschis la culoare, cu câştig cum se spune, albă-n frunte) şi eu cu calu ăsta negru.

Şi ne-am dus să semănăm porumb. Am jalonat noi la mine un hectar. Era mirişte, grâu tăiat, nu era arat! L-am cumpărat hectaru ăsta de la unu de la Potcoava, aşa i-o spus, o comună acolo, în arendă, o sumă de. Şi ne-am dus de dimineaţă, am brăzdat noi acolo frumos şi neica Iulian – că aşa i-am zis eu lui – o pus boabe pe brazde şi eu după cai am mers. Dar trebuia să meargă el, să prăşească înaintea cailor. Am semănat o vrâstă, cum îi spuneam, un rând, şi-or început să vină localnicii, la semănat. La ei, caii mici, săracii, înţelegi, pe-un sfert ca ai noştri! Ei nu spun haida-haida, numai hăţ-hăţ! hăţ-hăţ! Or venit, cică: «Ia uite cum ară bănăţenii! Ia uite ce brazdă dreaptă!» Or rămas în loc şi s-or uitat cum noi am lucrat. La prăşit, ei dădeau cu sapele la rând, noi cu rariţa ne-am băgat numa puţin, la un lat de mână de săpat, ţac, ţac, ţac, ţac, ne-am dus, femeile, mă rog… un pogon la zi o femeie l-o săpat… n-or avut ce să sape! Pământu bun, lucrat bine, grăpat bine, arat bine, uşor de lucrat, io-s gata! Iar toamna, la recoltat ni s-o urât, cum spunem noi, aducând recolta acasă, porumbu acasă. Acuma, neica Iulian o adus cu iapa lui, cu căruţa lui, eu mi-am dus al meu cu al meu. Fiecare, la cules, ne-am lăsat partea. Am adus, am făcut un porumbar acolo, nu exagerez, cam vreo 10 căruţe, 12 căruţe… ei, dar nu mi-o încăput! Am avut 4 lanţe şi jumătate, cam aşa, da porumb! Am făcut o grămadă în faţa casei şi am acoperit-o cu coceni, ca primăvara, vreau să spun în mai, am venit acasă, într-un vagon am băgat porumbu tot, atâta porumb am avut, s-o făcut acolo. Mare, de două palme porumbu de mare s-o făcut! Să dai cu el în cap că-ţi spărgeai capu.

Şi tot aşa: «Ia uite ce porumb… spuneau ei, porumb, nu cucuruz, cum spuneam noi, ia uite ce porumb la bănăţeni!» Şi cocenii mari şi ştiuleţii mari. Aşa că unde-o fost lucrat, o fost bun.

(Dar dvs. ce mâncaţi la prânz?)

Noi clisă – cum spunem bănăţenii, ei şuncă spun, – ia uite ce şuncă la bănăţeni! La ei numa şoricu şi de-un deget, nişte purcelandri or tăiat. Dară ei mâncau pastramă de oaie, tăiau oi şi le sărau şi le puneau la streşină, le uscau! Noi aveam clisă groasă de-un lat de mână, cu ceapă, mă rog, cu usturoi, care cum ne-o plăcut! Acolo n-am avut brânză. De fapt, aici la noi se mănâncă clisă, şuncă, cu brânză, ridichi, acuma ceapă şi mai tragem şi câte-un vin de otelă. Care au, care n-au se uită la care au! Şi câte-o ţuică de prună sau de loze de struguri şi vin de otelă şi de lipovacă, producătoare cum le spun oltenii, or fost două forme: negru şi alb. Un vin foarte tare şi bun. Ăsta-i cel mai bun vin şi tare şi băubil, ăl mai bun vin.

(Dar pe la sărbători aţi fost la ei?)

Unii or fost, or fost la nunţi aşa, se uitau, da la ei se chiuia aşa, hăi, hăi! Da eu nu m-am dus, că nu mi-o plăcut. De-abia am aşteptat să stau acasă cu familia. De vreo două ori ne-am dus la distracţie cu neica Iulian, cu Nuţi… la vreo 2 baluri am fost în 5 ani de zile. La două baluri la şcoală am fost, s-o făcut şcoală din pământ bătut. Or învăţat copiii şi-acolo. Erau profesori olteni.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 168-170.)

Gina Sterian (Vrani): „În familia mea toţi sunt orăşeni, îs plecaţi de atâţia ani în Timişoara, numai eu sunt aicea, restul familiei mele e la Timişoara. Sunt oameni gospodari care au rămas acolo şi e păcat să nu fie satele ce au fost odată. Că Banatul, totuşi, o fost fruntea.

Mă gândesc eu, mare influenţă a avut-o Austro-Ungaria. Mă refer şi la cultură şi la partea financiară. Zona asta a avut mare influenţă, a avut extrem de mulţi nemţi şi sigur că bănăţenii de aia au fost fruntea, că au copiat tot ce a fost frumos şi bun şi de asta au prosperat. S-au dezvoltat ca oameni şi de asta a fost Banatul fruntea. Fiindcă neamţul a fost om gospodar şi s-au învăţat femeile să fiarbă de la nemţi şi aşa mai departe. Deci, eu cred că de asta a fost Banatul fruntea, cu toate că tot timpul au avut ce-au avut cu Banatul, să-l distrugă, mă refer şi la Timişoara şi la oraşele astea mai mici. Noi avem poarta deschisă înspre Occident, înspre sârbi, înspre trafic şi lumea de asta a fost informată. Bănăţenii au avut acces la informaţie, pe când celelalte regiuni, la ei sara la 8 s-au băgat în pat, s-a cântat «Hora Unirii», ai dormit ca un animal. Pe când Timişoara! Nu degeaba o şi început Revoluţia de acolo. Am avut poarta deschisă înspre Occident. Lumea a fost informată ce se întâmplă în jurul său.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 200.)

Maria Heidinger (Tomnatic): „La început, ei au avut frică de noi că le-au spus că suntem coreeni, să nu se întâlnească cu noi. Da după aia au văzut ei. Şi după noi or luat toate măsurile cum am făcut noi, cum am făcut răsad şi am mers şi am pus roşiile, am pus lubeniţă. Şi atuncea vara am mers aşa, la Slobozia, şi strigam în toate părţile, strigam: Paprica! Paradais! Melonă! Şi aşa am câştigat puţini bani şi noi. Aşa că viaţa, suferinţă, dar numai cu lucru, da. După aia au văzut ei ce oameni suntem noi, au vrut să se împrietenească cu noi, nu le-o mai fost urât de noi şi or plâns când am plecat, că ei or spus: cultura ne-aţi dat-o voi nouă. Că Bărăganul exact ca Siberia românească. Ei or învăţat de la noi cum să lucrăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne ţinem. Ei or văzut că facem grădinile şi or făcut şi ei după noi. Ei totdeauna au spus că nu se poate să crească acolo cartofi şi soţul meu a spus, eu am să arăt cum creşte aicea cartofi şi aşa a şi fost. Şi atuncea ei au început să facă şi ei şi or lucrat şi ei.

Nikolaus Heidinger (Tomnatic): Când a fost acolo şedinţă, toţi au întrebat cum să facă cu viile. Vie am avut şi aici acasă, 2 ha cu vie, şi le-am spus cum să facă să altoiască viile. Acolo e mai bun pentru vie decât aici. Acolo bate vântul în fiecare zi şi atunci nu-i periculos, nu sunt boli. Da şi pământul cu mult mai bun ca la Banat, cu mult mai bun, să ştiţi.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 263.)

Eva Silvia Belmustaţă (Beregsău): „Pământu l-or lucrat, numa mâncăruri din astea n-or ştiut să facă. Or văzut la noi. Noi am făcut acolo plăcintă, prăjitură, cum am făcut aici! «Că noi, dac-am mânca atât, noi am muri, că noi nu ni-s obişnuiţi să mâncăm cu pâinea asta ce mâncaţi dumneavoastră.» La noi o fost pâine, am făcut în cuptoriţele lor. Ne-am dus la moară, o fost om care-o dus, ne-o făcut făina şi noi am făcut pita şi-am copt în cuptoriţă. Şi ele n-or mai văzut aşa ceva. Ele-or mâncat pita la fermă, s-or omorât să vină la lucru la fermă să le dea pită.

Or mâncat ciorbă, borş, or avut hoare (păsări), că noi în fiecare sâmbătă ne-am luat la amiazăzi, n-am mai lucrat şi ne-am dus, mai ales eu cu mătuşa lu Sima, cu sora lu mama… hai la Giurgeni să ne cumpărăm! Ne-am cumpărat! O dată am cumpărat un noatchin (miel), l-am împărţit în două. Ne-am dus acolo la ele în satu vechi, când am cumpărat pui. Or fost pline de hoare, numa ele or făcut borş, c-or băut apă şi le-am întrebat: ce-aţi mâncat aşa bun acasă? «Un borş la repezeală!» Noi ne-am râs, că noi n-am mâncat aşa ceva!… Când am venit acasă, noi am adus un gânsac şi două gâşte, am cumpărat de la ele şi cloţe… După ce ne-am dus de-aicea ne-am pus şi cloţe, pui. Am întrebat copiii care-or venit la lucru dacă maica nu are o cloşcă să ne vândă? Las, tanti, că-ntrebăm! Când, mâine-zi, vine: «O zis mama că are două.» Na, să ni le aduci pe amândouă! Douăşcinci de lei una, două or fost cincizeci. Am avut pui şi-acolo! C-am lucrat zi la zi şi care-o lucrat zi la zi în toată luna o primit treizeci de kile de goaze. Ştiţi ce-s astea goaze? Resturi de la grâu! Când s-alege grâu, orz, toate buruienile care-or avut ei. Şi ne-am crescut hoare.

(Dar ei nu tăiau păsări?) Ba, tăiau, dar ei n-or ştiut să facă aşa ca noi friptura şi supa, or crâmpoţit-o şi-or făcut borş. Ei n-or ştiut să facă tăiţei, ei n-or ştiut. Noi aşa ne-am pomenit de la părinţi, aşa o făcut şi mama şi ne-o învăţat. Eu am învăţat copiii mei şi… şi Anişoara când o venit la noi n-o ştiut, că o fost copil, ea o fost la şcoală, cine i-o dat ei să facă de mâncare… păi, am făcut eu şi i-am arătat şi ei.” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 275-276.)

Elena Milosav (Checea): „Aicea în Banat, cam treizeci la sută or fost germani, gospodari, economişti buni, şi muncitori, mai ales aici în Timiş. De la ei ai avut ceva să înveţi şi la meserii, că ei, când au venit pe vremuri de la Alsacia şi Lorena, cu meserii au venit. Ei ştiu ce înseamnă să ai plug mai bun decât au avut strămoşii noştri acum două sute de ani. Şi agricultura puţin mai avansată decât a fost la noi pe vremea aia, Austria-Ungaria. Toţi sârbii şi românii din sat, câţi ştiu eu, iaca acuşa împlinesc 80 de ani, meserii or învăţat nu la meseriaşi la noi în sat, ci la şvabi, s-or dus la Cărpiniş sau la Jimbolia, acolo or învăţat tâmplăria sau mecanica sau dulgheria. Dacă ai vrut să fii meseriaş, nu cârpaci. Şi asta nu numai o generaţie, poate opt generaţii. Învăţau unii de la alţii. La ei semănătoare de porumb am văzut mai speciale, semănau boabă cu boabă, acum şaizeci de ani în urmă, nu-ţi trebuie cu sapa, să tai sute de mii de fire. Ai putut să prăşeşti cu calu. Or văzut maşini speciale aduse din import, or văzut şi or copiat. Or avut burghiuri de găurit, or avut tot ce trebuie. Aveau de aici din sat, din `35, transport de animale cu Viena şi Italia. În comuna noastră pe vremea aia am avut meseriaşi mulţi, am avut şase, şapte croitori. La ora actuală nu mai e niciunul. Am avut opt restaurante…” (Smaranda Vultur, op. cit., p. 337.)

Vuca Stancov (Diniaş): „Iar la mine, cum să vă spun, pe când am stat în colibe, a fost unul Solomon, el era miliţian, dar tare cinstit, era flăcău. El ne vedea că mai facem şi noi un pic de prăjitură duminica, că de zi cu zi eram la muncă la fermă, iar duminica mai şi găteam câte ceva ca să ai ce mânca acolo. Dar dădeam la toţi ca să nu mai vină pe la noi, că eram în colibe şi doar dădeau cearşaful la o parte câte odată, ne şi speriam când ne pomeneam cu ei aşa pe nepusă masă. Ei, acest Solomon îi dădeam ceva prăjituri şi el a văzut ce fel de oameni suntem noi bănăţenii, că ceilalţi nu erau aşa cum eram noi sârbii. Noi eram mai mult aşa, cu înclinaţii faţă de gătit. El, Solomon, când s-a însurat a venit la mine şi îmi zice: «Tanti Vuco, te rog ceva… Vrei să înveţi pe Viorica mea să facă mâncare şi prăjitură aşa cum se fac la voi în Banat?»

Că el va aduce tot ce trebuie, eu doar duminica… ei, de ce nu, e duminică şi e mai bine, ştiu că îmi va rămâne şi mie, păi nu? Aşa am învăţat-o eu să facă de toate, dar nu numai de gătit, i-am mai zis de una, de alta, îi zic eu bunăoară: «Nu te amesteca aşa când vine cineva…», am povăţuit-o să-şi respecte bărbatul, să nu-l facă de ruşine.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 75.)

Milan Popov (Beregsău Mic): „În scurt timp le-am demonstrat că suntem fruntea în toate – ne spune cu mândrie uica Milan. Şi când era vorba de agricultură şi creşterea vitelor şi grădinărit, în gospodărire în general. Cu alte cuvinte, în timpul şederii noastre obligatorii acolo, a renăscut acel ţinut graţie nouă. La sărbătoarea de sfârşit de an şcolar 1953-1954 cu urechile mele am auzit cum un învăţător mai în vârstă dintr-un sat vecin le spunea părinţilor elevilor săi: «Dragi concetăţeni, aveţi grijă de aceşti oameni minunaţi şi cât puteţi, învăţaţi de la ei, pentru că îi vom pierde în curând şi noi avem multe de învăţat de la ei. Să folosim această ocazie de excepţie ca să ne ridicăm şi noi la un nivel înalt, la un nivel cerut de o societate înaintată.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 107.)

Rada Jigum (Zlatiţa): „Groaznic a fost acolo. Şi era o mâncare, voi nu puteţi crede, dar la noi era mai bună mâncarea pentru porci decât cea de acolo. Uite, tăiau nişte dovleac bucăţi-bucăţi, bucăţile aruncate într-o găleată cu nişte vinete şi totul pus în apă. Când apa dă un pic în clocot, puneau deasupra nişte ulei şi asta vă e mâncarea. Fără rântaş, fără nimic. Nimeni nu putea să mănânce. Când a văzut şeful ăla de la Gostat că nimeni nu mănâncă, a întrebat: «Bine, oamenilor, de ce nu mâncaţi?» Atunci am spus cu toţii de ce nu mâncăm. Nici porcii noştri nu ar mânca aşa ceva. Ne întreabă el: «Există printre voi cineva care ne-ar găti mai bine?» «Cum să nu fie, doar nu suntem fără soţii.» Şi aşa s-au găsit vreo patru nemţoaice. De cum s-au apucat de treabă, altfel se gătea. Totul era tocat, se făcea rântaş. Ferma aia era bogată şi şeful zicea: «Noi avem tot ce vă trebuie, numai să ne cereţi.» Şi femeile au cerut tot ce le-a trebuit. E altfel şi când intri în curte, altfel mirosea de când a început să se gătească mâncare adevărată. Când a văzut şi el a zis: «Aveţi dreptate, imediat arată altfel.» Aşa ne-am chinuit patru ani şi jumătate; şi aşa am trăit noi, vedeţi. Oamenii trăiau în sălbăticie. Ştiţi ce mâncau ei? Se duce el şi prinde 2-3 peştişori. Apoi taie mărunt nişte usturoi, îl toacă, pune în farfurie nişte oţet şi peştişorii aceia. Şi în ciorba aceea înmoaie mămăliga şi iată asta e mâncare! Au câte un porc şi pe acesta îl ţin legat, câinele dezlegat, iar porcul e legat. Când vine ajunul Crăciunului, acel porc se taie. Şi atârnă totul… ei, dornici de carne şi când vine Crăciunul – dispare şi porcul. Ei nu vor să gătească să fie mâncare. La noi e altfel, la noi faci mâncare şi pui carne. Ei nu, ei doar frig carnea şi asta se mănâncă. Ei fierb o găină şi e puţină ciorbă, doar carne. Şi au la copii câte zece, cincisprezece, nu e număr de casă unde să nu se fi prăpădit mai mult de unul – câte trei, patru. E un popor sălbatic.” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 136-137.)

Vişeslava Cirici (Timişoara): „Mătuşa, ţin minte, povestea odată: «Lucram la Borcea. Şi bătrâni şi copii, toţi laolaltă. Lumea de acolo se tot mira că noi lucram cu sârg. Ca acasă. Odată ne-or spus să ne rânduim mai cu grijă că o să vină ministrul de la Bucureşti. Şi a venit (ministrul agriculturii). Pe urmă o şi vorbit cu oamenii. Şi numaidecât a băgat-o în seama pe Mira. I-a spus părinteşte: Eşti aşa de frumoasă şi curată! Atunci toată lumea s-o uitat numai la ei. O văzut şi ministrul că nu ni-s sălbatici.»” (Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, op. cit., p. 160.)

Nicolae Carandino (Bucureşti): „Numai Hans, neamţul bănăţean de la care luam laptele, reuşise, deşi fără pământ, pentru a treia oară să se chiaburească. Îl lăsau până prindea cheag într-un loc şi îl anunţau apoi fără niciun motiv că e mutat în altă comună şi că trebuie să plece mâine, cu nevastă, cu copii, cu căţel, cu purcel.

«Domnu Nicu», mi-a spus când l-au mutat şi l-au sărăcit a patra oară, «să ştiţi că dacă mă mai mută o dată, mă omor! Nu mai am putere.» Nu ştiu ce a devenit. Dar aveam pentru dârzenia, pentru capacitatea lui de muncă, pentru inventivitatea lui negustorească, o admiraţie neţărmurită. Hans o lua mereu de la început. Creştea găini şi din câştigul lor cumpăra porci, iar din câştigul porcilor vaci. Era «chiabur» născut şi nu făcut. Dacă se îmbogăţea mereu, nu din exploatare îşi aduna averea. Muncea cât doi, cât trei şi era deştept cât patru. Nu bea, nu fuma, nu se ţinea de femei. La ultimele două mutări nu l-au lăsat să ia cu el decât o căruţă, în care să încarce cât o putea. Restul l-a vândut în grabă sau l-a părăsit în pustiita ogradă. Tăcea, nu scotea nicio vorbă – doar ca să întrebe cum erau «dispoziţiunile». Altminteri, tot timpul meşterea ceva. Repara o roată, un scaun, o maşină de gătit. Şi peste un an de zile ajungea iar bogat, din sărac lipit cum îl lăsase stăpânirea.” (N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre. Memorii, Bucureşti, 1992, p. 376.)

Mircea Rusnac – Contribuţii bănăţene la mişcarea de opoziţie religioasă anticomunistă A.L.R.C. (1978)

1 Aprilie 2010

                        În faza târzie a comunismului românesc (anii 1970-1980), acţiunile de opoziţie faţă de regim au îmbrăcat câteva forme distincte. Pe lângă mişcarea de disidenţă culturală, reprezentată în primul rând de Paul Goma şi de adepţii săi, au avut loc tot mai multe tulburări muncitoreşti (Valea Jiului, S.L.O.M.R., Braşov), însă au crescut mult în amploare şi reacţiile religioase faţă de aplicarea forţată a materialismului ateist. În cadrul acesteia din urmă, un rol important l-au jucat reprezentanţii cultelor neoprotestante, care pe toată perioada existenţei regimului comunist au avut de întâmpinat mari neajunsuri, interdicţii şi persecuţii din partea acestuia. A apărut în consecinţă, în mod firesc, o acţiune de opoziţie din partea acestora, în special din partea baptiştilor, grupul religios cel mai important din rândurile lor. În primăvara anului 1978 aceştia pregăteau lansarea Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), cea mai organizată formă de opoziţie religioasă la care s-a ajuns. Acum ea este considerată de mulţi chiar fiind singura formă de contestare formulată pe baze ideologice faţă de regimul comunist din România. După 1990 însă, A.L.R.C. a rămas foarte puţin cunoscută istoricilor, în special datorită unor prejudecăţi manifestate faţă de minorităţile religioase din ţară. Cu excepţia unor analişti proveniţi din rândurile lor, mişcarea baptistă a rămas în afara atenţiei publicului larg. La fel ca şi în cazul S.L.O.M.R., vom încerca să facem lumină în această chestiune, mai ales că Banatul a jucat şi aici un rol dintre cele mai importante.

                        După cum aprecia istoricul Dorin Dobrincu, provenit el însuşi din rândul neoprotestanţilor, după 1973 în cadrul baptiştilor au început să apară disensiuni, deoarece mulţi credincioşi constatau cooperarea dintre Uniunea Baptistă şi statul ateu, reprezentat în special de Departamentul Cultelor. Deja era cunoscut faptul că orice fel de mişcare de contestare apărută era rapid reprimată de către organele statului. Totuşi, tânărul pastor Iosif Ţon a redactat în 1973 o scrisoare de protest semnată de încă 50 de pastori, între care: Vasile Taloş, Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou. Era o mişcare de continuitate faţă de atitudinea manifestată anterior de Richard Wurmbrand şi care acum se baza şi pe o susţinere din afara ţării. În acea perioadă, pe plan internaţional se făceau pregătiri pentru organizarea Conferinţei Europene de la Helsinki, iar în Statele Unite se purtau negocieri pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. În consecinţă, după câteva luni de discuţii (decembrie 1973 – martie 1974), restricţiile aplicate iniţial neoprotestanţilor au fost ridicate. De acest răgaz au beneficiat atunci şi celelalte confesiuni evanghelice care aveau un statut legal.

                        În 1974, acelaşi Iosif Ţon a redactat un text intitulat Locul creştinului în socialism. A fost supus timp de şase luni arestului la domiciliu, fiindu-i confiscată întreaga bibliotecă. El însă a refuzat să colaboreze cu Securitatea, aşa cum i s-a propus. În cele din urmă a trebuit să fie eliberat, din nou ca urmare a unor intervenţii externe.

                        Din 1976, autorităţile comuniste au înăsprit situaţia credincioşilor evanghelici. Au avut loc concedieri şi retrogradări din funcţii ale acestora, s-au aplicat amenzi pentru participarea la adunări din locuinţe particulare şi au fost exercitate presiuni asupra elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile evanghelice. În acelaşi an, Iosif Ţon a fost concediat de la Seminarul baptist din Bucureşti, fapt care a declanşat o grevă a studenţilor de acolo. Studenţii bănăţeni Dimitrie Ianculovici şi Ionel Prejban au fost exmatriculaţi.

                        Pastorii Ţon şi Pavel Nicolescu (în unele variante Niculescu), ca şi inginerul Aurelian Popescu, au hotărât să alcătuiască o lucrare în care să descrie persecuţiile la care erau supuşi neoprotestanţii de către regimul comunist din România. Studiul s-a intitulat Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, având o introducere numită Chemarea la adevăr. Printre autori se aflau şi penticostali şi creştini după Evanghelie. Textul lor a fost difuzat de către Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1977. Erau menţionate numele baptiştilor Ţon, Nicolescu, învăţător Radu Dumitrescu, inginer Aurelian Popescu, ca şi predicatorul penticostal Constantin Caraman şi dr. Silviu Cioată, creştin după Evanghelie. A doua zi, toţi aceştia au fost arestaţi. Tot atunci fuseseră reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu. Cei şase autori au fost anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, apoi eliberaţi. Vor fi rearestaţi în toamnă. Temporar, de teama reacţiilor externe, au fost încetate persecuţiile, în special cele împotriva copiilor.

                        În mai 1978 era anunţată în mod oficial crearea A.L.R.C. Atunci a fost trimisă o adresă către Consiliul de Stat de către nouă credincioşi baptişti, care semnau în mod expres documentul. Ei anunţau cu acel prilej că hotărâseră să creeze un „comitet creştin cu caracter interconfesional privind apărarea libertăţilor religioase şi de conştiinţă în ţara noastră, care să aibă activitate permanentă în semnalarea cazurilor de persecuţie religioasă şi de studiere a fenomenului religios în contextul societăţii socialiste.” Se anunţa totodată că acest comitet ceruse deja afilierea la „Christian Solidarity International” de la Zürich. Semnau: Pavel Nicolescu (Bucureşti), Nicolae Traian Bogdan (Timişoara), Emerich Juhasz (Timişoara), Ioan Brisc (Timişoara), Petru Cocîrţeu (Caransebeş), Ioan Moldovan (Timişoara), Nicolae Rădoi (Caransebeş), Ludovic Osvath (Zalău) şi Dimitrie Ianculovici (Timişoara). Aşadar, dintre cei nouă membri fondatori ai A.L.R.C., şapte proveneau din Banat (5 din Timişoara şi 2 din Caransebeş), iar câte unul erau din Bucureşti şi din Zalău.

                        Declaraţia de constituire a comitetului a fost şi ea transmisă autorităţilor, fiind semnată de cei nouă sus-amintiţi. Ea conţinea cinci puncte, în care afirma că toate confesiunile creştine erau prigonite în România comunistă, nefiind reprezentate în mod demn de ierarhii oficiali, care deveneau „instrumente tot mai docile” ale autorităţilor, acestea aplicând „forme din ce în ce mai subtile şi mai represive.” Semnatarii erau totuşi convinşi de faptul că religia avea de jucat un rol de „factor moral, social şi spiritual”, fiind un „ferment în lupta pentru apărarea demnităţii umane, pentru libertate şi pentru respectarea drepturilor omului.” Ei făceau referire la Constituţia R.S.R., care garanta libertatea de asociere şi de întrunire, ca şi libertatea cuvântului şi a presei, şi la o serie de rezoluţii internaţionale, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki, anunţând constituirea în România a A.L.R.C. Aceasta avea şase scopuri: afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine, apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă, apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase, promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cei din străinătate, informarea opiniei publice din ţară şi străinătate în privinţa persecuţiei religioase din România, analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste. Membrii Comitetului solicitau a fi primiţi în organizaţia „Internaţionala Solidarităţii Creştine”. Din rândul lor, erau desemnaţi drept purtători de cuvânt Nicolescu şi Ianculovici. Pe atunci, conform credinciosului Doru Radu, la Timişoara circula expresia potrivit căreia „ce fac ei înseamnă a şterge secera şi ciocanul de pe steagul partidului.”

                        Tot atunci, întemeietorii A.L.R.C. au trimis autorităţilor şi textul intitulat Încetaţi prigoana! El aprecia că „prigoana religioasă din România, cu discriminările la care sunt supuşi credincioşii, îndeosebi cei neoprotestanţi, devine pe zi ce trece un fapt tot mai vizibil şi imposibil de tăgăduit.” Documentul amintea conducătorilor partidului comunist că ei se angajaseră să respecte drepturile constituţionale ale românilor şi că România a semnat o serie de acorduri internaţionale care garantau libertatea de conştiinţă, a cuvântului, a întrunirilor paşnice. Cu toate acestea, „sute de mii de cetăţeni români sunt împiedicaţi în practica crezului lor” şi supuşi persecuţiilor din motive religioase. Documentul mai preciza: „Este timpul să vă ţineţi cuvântul dat în faţa întregului popor şi în faţa forurilor internaţionale, este timpul să dispuneţi încetarea prigoanei.” Erau enumerate în continuare o serie de discriminări privind învăţământul religios, obligativitatea de a depune jurământ de loialitate faţă de politica partidului bazată pe concepţia materialist-atee, inegalitatea în privinţa ocupării funcţiilor şi a salarizării, neconcordanţa între Constituţie şi Decretul de organizare şi funcţionare a Departamentului Cultelor, precum şi amestecul „ilegal şi abuziv” al acestuia în viaţa spirituală a bisericilor creştine. În consecinţă, se solicita revenirea la legalitate a Departamentului Cultelor.

                        La 5 iulie 1978, A.L.R.C. a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiţiei, Departamentului Cultelor şi Uniunii Baptiste un Program de revendicări, semnat acum de 27 de membri cu caracter interconfesional. Şi-au manifestat solidaritatea cu acesta şi Iosif Ţon şi Aurelian Popescu, însă fără a adera la noul organism. Din aceste motive, membrii A.L.R.C. au ajuns să îl suspecteze pe Ţon chiar de trecere de partea conducerii Uniunii Baptiste şi de implicare în acţiuni de „calmare” a protestatarilor. Într-o scrisoare ulterioară a A.L.R.C., cei din conducerea Uniunii Baptiste erau etichetaţi drept „marionete”.

                        Programul amintit avea 24 de puncte, cu revendicări cuprinzând majoritatea religiilor existente în România. El cerea dreptul asociaţiilor religioase de a exista şi de a fi recunoscute, dreptul Bisericii romano-catolice de a avea un statut juridic, reînfiinţarea Bisericii greco-catolice, restabilirea cultului adventist reformist, recunoaşterea mişcării Oastea Domnului, drepturi la educaţie, presă, manifestări religioase etc. În final se spunea: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini.” Între semnatarii săi se numărau şi un ortodox şi un penticostal.

                        Reacţiile autorităţilor comuniste nu s-au lăsat aşteptate. Dimitrie Ianculovici a fost concediat, iar în 1979 a fost condamnat la 6 luni închisoare pentru parazitism, fiind şi după aceea arestat de mai multe ori şi maltratat. La 6 septembrie 1978, Uniunea Baptistă condamna A.L.R.C., considerându-l „grup ilegal”. Cei nouă fondatori erau excluşi din cultul baptist. Pe lângă ei, din Comunitatea baptistă Timişoara au mai fost excluşi şi Viorel Vuc, Ioan Teleagă, Martin Mihuţ şi Gheorghe Munteanu.

                        Într-o altă scrisoare deschisă aparţinând A.L.R.C., de la sfârşitul anului 1978, erau descrise pe larg încălcările drepturilor omului care se produseseră asupra credincioşilor baptişti din Caransebeş în luna octombrie. Comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste din Timişoara a încercat să înlăture printr-o circulară comitetul ales al bisericii din localitate şi să impună un alt comitet. Însă biserica locală, întrunită în adunare generală, nu a cedat acestei tentative şi a decis să-şi menţină comitetul ales. În consecinţă, Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste din R.S.R. a hotărât în şedinţa din 31 august să excludă din biserică pe membrii comitetului şi alte persoane, considerate ca aparţinând unei organizaţii „ilegale”. În acest sens a fost emisă circulara Uniunii cu nr. 950 din 5 septembrie 1978. Dar biserica baptistă din Caransebeş a respins şi această hotărâre.

                        La 12 octombrie 1978, membrii Comitetului Executiv al Uniunii şi al Comunităţii din Timişoara s-au deplasat la Caransebeş pentru a impune decizia luată. În cursul dimineţii, ei au încercat să-i determine pe unii membri ai bisericii să se pronunţe împotriva comitetului bisericii şi să provoace chiar dezordini pentru a da prilejul Uniunii să acţioneze. În coordonare cu autorităţile locale, în seara de 13 octombrie ei au încercat, fără a reuşi, să blocheze intrarea în biserică a membrilor comitetului local. Nereuşind nici să ia cuvântul în faţa credincioşilor, delegaţii au propus înfiinţarea unei noi biserici prin întocmirea unei liste cu cei care acceptau această variantă. Au fost adunate 131 de semnături, anunţându-se că se va alege alt comitet. Noul pastor a fost numit Ioan Gavagină, însă restul credincioşilor au protestat vehement în faţa acestor măsuri abuzive.

                        În dimineaţa de 15 octombrie, noul pastor Gavagină, care era rău văzut de credincioşi şi mai fusese o dată alungat de aceştia, a fost împiedicat în mod paşnic să oficieze botezul programat. În continuare, serviciul divin şi botezul s-au putut desfăşura în linişte. La final, către ora 13,30, bărbaţii, femeile şi copiii care luaseră parte la slujbă au plecat către casele lor. Însă drumul le-a fost barat de maşini ale Miliţiei şi Securităţii. Scrisoarea deschisă descria astfel momentele care au urmat:

                        „Credincioşii Rădoi Nicolae, Cocîrţeu Petru, Juhasz Emerich şi alţii sunt imobilizaţi şi târâţi spre maşinile Miliţiei; se produce un vacarm de nedescris şi femeile ţipă şi caută să-şi smulgă bărbaţii din mâinile miliţienilor, care lovesc unde nimeresc cu bastoane de cauciuc – femei sunt trântite la pământ şi sângele începe să curgă.

                        Împinse în maşini, victimile sunt lovite fără milă şi martori oculari declară că la Miliţie, când au coborât din maşini, erau învineţiţi şi plini de sânge. Cocîrţeu era purtat pe braţe, iar Rădoi era încovoiat. Aceiaşi martori declară că ţipetele n-au contenit multă vreme în camerele Miliţiei, care în ciuda legii lovea oameni paşnici şi nevinovaţi.”

                        În după amiaza aceleiaşi zile, după ora de rugăciune, un grup de credincioşi baptişti s-au îndreptat dinspre biserică înspre sediul Miliţiei, pentru a afla ce se întâmpla cu cei arestaţi. În fruntea lor se afla Ionel Prejban. Dar la rândul său, acesta „s-a pomenit înfăşcat şi lovit în mod barbar în faţa mulţimii stupefiate şi înfiorate de spaimă. Loviturile şi ţipetele au continuat şi în sediul Miliţiei.”

                        După anchetă, Rădoi, Cocîrţeu şi Prejban au fost deferiţi justiţiei. Juhasz a încasat 50 de lovituri cu bastonul de cauciuc, fiind bătuţi şi fiul lui Nicolae Rădoi, în vârstă de 17 ani, precum şi credinciosul Moise Codreanu din Oţelu Roşu. Acesta din urmă şi Petru Vuc au primit amenzi de câte 2.000 de lei, iar Ioan Teleagă de 1.000 de lei. Victimele principale ale torturii mai prezentau semne vizibile şi după trei zile, atunci când a avut loc procesul. Pedepsele primite de ei au fost: un an şi jumătate de închisoare pentru Nicolae Rădoi, un an pentru Petru Cocîrţeu şi opt luni pentru Ionel Prejban. Alţi membri ai A.L.R.C. au fost condamnaţi la câte trei luni. Printre cei care, în continuare, au decedat în condiţii suspecte se numărau şi Nicolae Traian Bogdan din Timişoara şi pastorul Ioan Gherman din Orşova.

                        Cu toate aceste acte de represiune, A.L.R.C. a continuat să existe şi să monitorizeze situaţia din România. La 20 februarie 1979, Pavel Nicolescu trimitea la Paris lui Sergiu Grossu o listă cu 16 deţinuţi aflaţi în închisorile din România pentru convingerile lor religioase. Printre aceştia se numărau baptişti, penticostali, adventişti şi un ortodox. A.L.R.C. lua în acest mod apărarea tuturor credincioşilor persecutaţi, indiferent de confesiunea lor, inclusiv ortodocşi. Dar curând campania ateistă a regimului a reînceput, cu şi mai multă vigoare. În anii următori, liderii şi mulţi membri ai A.L.R.C. au fost expulzaţi din ţară, iar organizaţia lor a fost redusă la tăcere. Ea se va reorganiza peste hotare, în Statele Unite.

                        În acest fel, regimul comunist din România mai „câştiga” o bătălie dusă împotriva opoziţiei pe care a întâmpinat-o pe multiple planuri în decursul existenţei sale. Chiar dacă după 1980 nu s-au mai produs acte de rezistenţă religioasă atât de făţişe precum constituirea A.L.R.C. şi mişcarea de la Caransebeş, cultele neoprotestante se aflau şi pe mai departe într-un raport dificil cu statul ateu. Opoziţia surdă a continuat, iar finalul confruntării nu a survenit decât în decembrie 1989, când populaţia României, inclusiv credincioşii neoprotestanţi, a eliminat regimul totalitar existent până atunci.

Bibliografie:

Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu. Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.), în Analele Sighet, 10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003, p. 203-227.

http://danutm.wordpress.com/

http://dezvaluiri.wordpress.com/alrc-dcaratii-si-reactii/

http://istorieevanghelica.wordpress.com/tag/alrc/