Archive for the ‘Recenzii’ Category

Mircea Rusnac – Amintiri ale copiilor deportaţi în Bărăgan

2 Iulie 2017

Anul trecut a apărut o lucrare emoţionantă despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, venită să completeze bogata literatură dedicată acestei teme.* Dacă lucrările apărute în primii ani după 1989 se bazau pe amintirile deportaţilor care în momentul respectiv se aflaseră la o vârstă matură, între timp mare parte dintre aceştia au încetat din viaţă. Acum a venit rândul copiilor de atunci să ne relateze amintirile lor, nu mai puţin interesante, culese de un autor născut el însuşi în acea deportare. Copiii deportaţi la vârste de 2-3 ani sau chiar mai mici, care îşi amintesc primele imagini tocmai de acolo, din deportare, vin cu viziunile lor de atunci şi cu nuanţe de mare interes chiar şi acum. Nu vom insista asupra tuturor emoţionantelor mărturii şi amănunte relatate în carte, ci ne vom concentra, cu titlu de exemplu, asupra unor aspecte care revin în mai multe relatări, dovedindu-şi astfel veridicitatea. Câteva teme se regăsesc în mai multe relatări diferite, marcând viaţa atâtor oameni.

Au fost nu puţine cazuri când bănăţeni de naţionalitate germană au suferit două deportări la rând, întâi în Uniunea Sovietică în 1945-1950 şi apoi în Bărăgan în 1951-1956, totalizând astfel zece ani de suferinţă. De pildă, profesoara Elisabeta Mulcz din Teremia Mare a văzut la Olaru un bărbat care la vârsta de 17 ani fusese deportat în U.R.S.S. pentru cinci ani, fiind apoi dus în Bărăgan pentru alţii cinci. „Mi-a rămas în minte imaginea lui. Părea o statuie a durerii. Privea înainte cu o privire goală. Atâta foame, atâta nedreptate… Nu l-am mai văzut niciodată. Doar atunci, la 12 ani. M-a privit fix şi atât. De atunci, acel om se uită la cuiburile de păsări. Omul acela e socotitorul berzelor.” (p. 28) În 2012, despre acest om s-a scris şi în presa timişoreană, el trăind pe atunci la Biled. Profesoara i-a trimis o scrisoare de Crăciun, dar neştiindu-i adresa, a menţionat pe plic numele (aflat din ziar), localitatea şi a adăugat: „Omul care a îmbătrânit numărând păsările cerului.” Spre bucuria ei, destinatarul, Petru Trendler, i-a răspuns. Însă curând el a murit. (Ibidem)

Trendler se ocupase mulţi ani, după revenirea din cele două deportări, cu număratul cuiburilor de barză şi al berzelor existente în fiecare an la el în sat, ţinând un catalog timp de aproape patru decenii. Aici el notase conştiincios numărul fiecărei case care avea o barză pe horn, numele proprietarului acesteia, stâlpul pe care se afla câte un cuib şi câte berze mature şi câţi pui se aflau în fiecare cuib. (p. 270-271) Timp de cinci ani el a lucrat ca fochist la o mină de huilă dintr-o regiune transcaucaziană şi alţi cinci a fost deportat în Bărăgan, în satul Olaru, unde a muncit la o bumbăcărie. (p. 274)

Nemţoaica Ana Cernei din Iecea Mare, căsătorită cu un refugiat din Basarabia, a fost şi ea deportată mai întâi la Dnipropetrovsk, în Ucraina Sovietică, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, unde a lucrat într-o ţesătorie. Acolo şi-a pierdut degetul mare de la o mână, pe care şi l-a prins în maşină. Fratele ei a murit în deportare, apoi s-a îmbolnăvit şi tatăl şi atunci autorităţile sovietice i-au trimis acasă atât pe el, cât şi pe fiica sa. (p. 115) Mai târziu, Ana Cernei a fost dusă împreună cu soţul său şi cu fiul lor de doi ani la Olaru, în Bărăgan. (p. 116)

Şi Maria Slavik din Biled a fost deportată în 1945 împreună cu tatăl ei la Stalino, în Ucraina. (p. 184) După câteva luni însă, ea s-a îmbolnăvit şi, nemaifiind bună de muncă, a fost trimisă acasă înainte de Crăciun. Ea îşi amintea că în lagăr militarii sovietici îi umileau pe cei deportaţi, pentru orice solicitare trimiţându-i la Hitler. Acolo primeau de mâncare cartofi, mai mult coji, varză, însă carne nu au văzut cât timp au stat în acel lagăr de muncă. (p. 185) La 25 de ani a fost dusă şi în Bărăgan, la Rubla, cu întreaga familie. (Ibidem)

O temă care a revenit în relatările multor foşti deportaţi în Bărăgan a fost cea a iernilor cumplite trăite acolo, în special cea din anii 1953-1954, una dintre cele mai grele din intreg secolul XX. Tot Maria Slavik îşi amintea că iarna deportaţii trebuiau să meargă prin troienele de zăpadă. (p. 186)

Ştefan Miatov din Saravale avea patru ani când a fost deportat la Bumbăcari. (p. 74) El ţinea minte iarna cea grea din 1953-1954, când casele au fost acoperite de zăpada viscolită până la coamă. Pentru ca oamenii să poată ieşi afară, trebuia folosit hornul sau să fie spart un geam şi apoi să-şi facă tunel prin nămeţi. Primul care răzbea afară îl debloca pe vecinul său. (p. 77)

Emilian Bugariu, deportat din Checea la Frumuşiţa Nouă, arăta că în acea iarnă oamenii puteau fi scoşi din case numai prin tunele. El era atunci în armată la Aninoasa, în Valea Jiului, unde lucra în mină. A solicitat o pemisie pentru a-şi ajuta familia deportată. Din fericire, casa lor nu avea intrarea înspre Prut şi viscolul nu le-a blocat accesul, însă vecinii de pe partea cealaltă a străzii au putut fi greu scoşi din casele lor. Chiar pe peretele opus intrării casei lor, zăpada era troienită, având până la 4 m înălţime. Pe acel perete se formase şi în casă un strat de gheaţă de un deget, cauzat de condens, deoarece în cameră ardea focul şi totuşi în interior temperatura se apropia de 0 grade. (p. 287)

După cum rezultă şi dintr-o fotografie păstrată de Nicolae, fiul Anei Cernei, în iarna 1953-1954, în curtea casei lor se făcea pârtie cu lopata. Dislocaţii se scoteau unii pe alţii din troiene. (p. 118)

Profesorul Ioan Ostrovăţ din Sânnicolau Mare, deportat la Valea Viilor, îşi amintea că în acea iarnă de pomină viscolul a acoperit complet casa unui vecin cu zăpadă troienită. Pentru a fi scos de acolo, s-a săpat un tunel. Alt vecin locuia cu familia într-un bordei. Acel bordei nici nu a putut fi reperat printre nămeţi. Ca să-l găsească, oamenii au sondat prin zăpadă cu un băţ ascuţit. (p. 135)

Petru Negru Jivanov din Soca, deportat la vârsta de doi ani la Viişoara, îşi amintea iarna 1953-1954, când au căzut ninsori abundente, iar viscolul a îngropat satele deportaţilor în zăpadă. În acel anotimp s-a întâmplat să fie viscol şi trei-patru sau chiar şi nouă zile la rând. Astfel, unele căsuţe îngropate au stat şi câte o săptămână în nămeţi fără ca oamenii din ele să poată ieşi afară. Un om din acel sat a şi murit în timpul viscolului, însă familia lui nu l-a putut duce la groapă şi a fost nevoită să urce sicriul în podul casei până când urgia s-a mai potolit.

Chiar în bucătăria familiei Jivanov, zăpada a pătruns prin gaura cheii, formând în interior un troian înalt de 1 m. Din ea, femeile topeau pentru a face mâncare, pentru a avea apă de băut şi pentru a putea spăla copilul. Într-o noapte cu viscol puternic, acoperişul de paie al casei a fost dat jos. Bărbaţii au fost nevoiţi să iasă din casă şi au refăcut atât cât se mai putea strânge din el. (p. 221)

Felicia Maghiaru din Comloşu Mare, deportată când avea trei ani la Vădenii Noi, îşi amintea că în acea iarnă casele mai mici erau complet sub zăpadă, formându-se tot atâtea derdeluşuri pentru copii. Însă s-au mobilizat în jur de 40 de bărbaţi, care cu ajutorul lopeţilor i-au scos din troiene şi pe năpăstuiţii din această localitate aflaţi sub ele. (p. 264)

Alte nenorociri pentru deportaţi au fost provocate de inundaţiile produse în regiune. O serie de mărturii ale copiilor de atunci le menţionează ca atare, ca o experienţă de neuitat trăită la o vârstă fragedă. Imediat după ce au fost lăsaţi în câmp la Olaru, membrii familiei Cernei din Iecea Mare şi-au săpat acolo un bordei, însă când a venit o ploaie mare, acesta s-a umplut cu apă. Cu acel prilej, pe micul lor fiu Nicolae în vârstă de doi ani l-au urcat pe un dulap. (p. 116)

Maria Cornelia Botoş din Comorâşte, care avea patru ani şi jumătate când a fost deportată la Borcea Nouă, îşi amintea şi ea că după ce familia sa a făcut o colibă, l-au adus pe străbunicul suferind cu pat cu tot, aşezându-l în mijlocul acesteia. Dar noaptea a început să plouă. Pentru a fi feriţi copiii de apa de ploaie care curgea şiroaie printre snopii de grâu, a fost pusă o masă peste patul bolnavului, ei ascunzându-se sub aceasta. Pe masă se afla o muşama, pe care cei mari o ţineau de colţuri pentru a sta întinsă şi a nu se scurge apa în pat. (p. 191-192)

Inundaţie a fost şi la Lăteşti, după cum povestea inginerul Farkas Ladislau Csaba, deportat din Deta. La două luni după sosire, peste satul de bordeie abia încropite a venit o ploaie torenţială şi circa 30 dintre ele, aflate într-o zonă mai joasă, au fost complet inundate. A doua zi, oamenii din satul vechi au adus o barcă, pentru ca sinistraţii să-şi poată „pescui” din lucrurile care pluteau pe apa care ajungea până la 3 m adâncime. (p. 111)

Ileana Bechira din Checea a fost şi ea deportată la doi ani la Frumuşiţa Nouă, pe malul Prutului. În anul 1955, acesta s-a revărsat de mai multe ori. În toamnă apa a ajuns peste casele deportaţilor. După ce s-au refugiat într-un sat vecin, ei au luat o barcă cu care s-au întors să vadă ce a mai rămas din satul lor. Acolo era însă o mare întindere de apă albastră. Din podul unei case se auzea mieunând o pisică. Acea revărsare a şters satul cu totul. (p. 91-92)

Alt martor al acelei inundaţii din august 1955 a fost Emilian Bugariu, menţionat mai sus. El îşi amintea cum satul Frumuşiţa Nouă a fost evacuat cu ajutorul căruţelor, al tractoarelor cu remorci şi al camioanelor. Prutul s-a revărsat chiar în zona familiei sale. (p. 287-288) Ulterior, sinistraţii se duceau până la şosea, privind cu tristeţe în direcţia satului lor. În zare însă nu se mai vedea decât apă. (p. 289) Pe deasupra apelor se vedeau acoperişurile de paie plutind. După ce apele s-au retras, din satul lor nu mai rămăsese nimic. (p. 290)

Toate acestea au fost drame colective de o mare intensitate, rămase pentru totdeauna în amintirea celor ce le-au trăit la vârste fragede. Cartea abundă însă în multe alte momente la fel de dureroase trăite în acea cumplită deportare, care i-a marcat pe bănăţeni într-un mod cu totul aparte. Este necesar ca şi generaţiile actuale să cunoască aceste lucruri, pentru ca ele să nu se mai poată repeta vreodată.

* Marcel Sămânţă, Desculţi printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, Ed. Mirton, Timişoara, 2016, 295 p.

Mircea Rusnac – Banatul în paginile revistei Ocrotirea naturii

20 Aprilie 2017

Revista Ocrotirea naturii a apărut în perioada 1955-1974, din 1975 modificându-i-se denumirea în Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător. Conform numărului inaugural, ea era Buletinul Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi apărea în Editura Academiei Republicii Populare Române. Perioada primelor două decenii de apariţie a revistei a fost, după părerea noastră, o perioadă rodnică, suprapusă unei etape de relativă liberalizare a regimului comunist din România. Articolele publicate erau ample, bine documentate, prezentând numeroase aspecte privind geografia, vegetaţia, fauna, protecţia mediului de pe întregul cuprins al ţării. După 1975, calitatea revistei a scăzut întrucâtva, pe măsură ce şi regimul devenea tot mai dictatorial.

În prima perioadă, Banatului i-a fost acordat un loc important în paginile revistei, loc pe care l-a pierdut în mod treptat ulterior. Aspectele deosebite ale reliefului, climei, florei sau faunei acestuia i-au atras dintotdeauna pe naturaliştii de pretutindeni. Şi Ocrotirea naturii a prezentat, încă din primele numere, locurile mirifice întâlnte în regiunea noastră, precum Cheile Nerei, Cheile Caraşului, Cheile Gârliştei, rezervaţiile naturale de la Domogled, Beuşniţa, Satchinez, Clisura Dunării etc. Oamenii de ştiinţă români, ca şi cei din alte ţări, au fost uimiţi şi fascinaţi de cele văzute. De multe ori, în articolele lor, deşi foloseau în general un limbaj ştiinţific şi tehnic, mai greu accesibil cititorului obişnuit, întâlnim totuşi şi exprimări ale încântării produse de frumuseţea peisajelor şi chiar de unicitatea unor fenomene constatate aici. Am extras, în acest sens, unele pasaje din articolele apărute în revistă, pe care credem că merită să le facem cunoscute publicului. Banatul deţine multe frumuseţi şi bogăţii naturale despre care nici locuitorii săi nu ştiu, în dese cazuri, prea mare lucru.

Nu în ultimul rând, ţinem să mulţumim şi pe această cale familiei regretatului Traian Constantin Novac, care, la dorinţa sa, ne-a donat valoroasa colecţie a revistei.

Valeriu Puşcariu, Peşterile din ţara noastră. Însemnătatea ştiinţifică şi ocrotirea lor, nr. 1, 1955, p. 36-37: „Una din cele mai pitoreşti linii ferate din ţară, cu zeci de viaducte şi tuneluri, străbate carstul bănăţean (Oraviţa-Anina). Mai spre sud, Caraşul îşi taie drum greu prin Cheile Prolazului; între Iabalcea şi marele sat Caraşova, dolinele se ţin lanţ; pâraie subterane şi peşteri vestite sunt tăinuite în pădurile Reşiţei şi Aninei (Comarnic, Bohui, Ponor).”

 

paleoniscoid

Mircea Paucă, Mărturii ale trecutului geologic. Peştii pietrificaţi din ţara noastră, nr. 2, 1956, p. 12: „Cei mai vechi peşti fosili, cunoscuţi de la noi, datează de vreo 300.000.000 de ani şi au fost găsiţi în Banat, în stratele de vârstă permiană inferioară, pe valea Berzoviţei, situată la vest de Reşiţa. De acolo Corneliu Eufrosin a descoperit acum câţiva ani, pentru prima oară la noi, prezenţa unui peşte din grupul ganoizilor (peşti înrudiţi cu morunul din Marea Neagră) numit Palaeoniscus. Acesta era un peşte cu schelet cartilaginos şi acoperit cu solzi groşi cu contur rombic, care îl apărau de duşmani. Palaeoniscus era el însuşi un peşte de pradă şi un înotător perfect.

Descoperirea acestuia în ţara noastră completează aria de răspândire a sa, fiind cunoscut până acum din U.R.S.S. şi din ţările din apusul Europei.”

S. Paşcovschi, Câteva consideraţii biogeografice asupra Munţilor Banatului, nr. 2, 1956, p. 113-114: „Întinderea bradului este un fenomen foarte recent. În trecut, conform cercetărilor polenanalitice executate în turbăriile din Semenic, s-a constatat o micşorare treptată a proporţiei lui, după ce cândva ajunsese la un apogeu vremelnic. Această întindere a fost într-o oarecare măsură favorizată de către silvicultura raţională din ultimul timp. Pe fostele proprietăţi U.D.R., silvicultorii au urmărit să mărească proporţia bradului din arborete amestecate. În acest scop, s-a folosit mai des rezervarea pâlcurilor de brad sau a brazilor izolaţi, cu ocazia exploatărilor, în vederea însămânţării mai puternice a suprafeţelor tăiate. Aceste rezerve, de obicei, se uscau mai târziu sau erau rupte de vânt, dar până atunci produceau o însămânţare abundentă. În unele cazuri, brazii rezervaţi au supravieţuit până la ridicarea unei noi generaţii de pădure, atingând dimensiuni uriaşe, de exemplu la Obârşia Crainicului (Văliug) şi Faţa Gropii (Cuptoarele-Secul). Acest sistem, desigur, a putut da rezultate numai datorită condiţiilor ecologice foarte favorabile pentru brad. În urma aplicării acestui sistem, proporţia bradului s-a mărit în unele locuri într-o măsură care, probabil, a întrecut toate aşteptările.”

Ion I. Cătuneanu, Coloniile de cuibărit din Delta Dunării şi necesitatea creării unor rezervaţii ornitologice, nr. 3, 1958, p. 88-89: „Cu mai bine de un secol în urmă, coloniile păsărilor acvatice erau mari şi numeroase, întinzându-se nu numai prin bălţile din lungul Dunării, dar şi în interiorul ţării.

Astfel, după datele avigeografice şi istoriografice elaborate de ornitologul maghiar Iacob Schink, în 1835, cu ocazia primei călătorii făcute de renumitul ornitolog german Nauman prin Ungaria şi Banat, rezultă că în toate bălţile mai întinse, ce erau pe atunci în număr de 19, se găseau colonii mari, de aproximativ 560-600 perechi, de egrete mari (Egretta alba alba).

Din 1851, odată cu înfiinţarea Serviciului Apelor din Banat, s-a pus capăt marilor inundaţii din câmpii, iar bălţile mai întinse au fost secate. Urmând apoi lucrările de canalizare şi de îndiguire ale râurilor şi bălţilor din câmpia ungară şi cea bănăţeană, contrar legilor de răspândire a păsărilor formulate de ornitologul englez Charles Dixon, care spunea, între altele, că <<speciile nu se retrag niciodată din faţa condiţiilor neprielnice>> şi, <<dacă sunt surprinse de acestea, ele pier total>>, aceste colonii au dispărut din regiune, retrăgându-se în cea mai mare parte, fie spre Tisa, fie spre Dunăre.”

Al. Borza, Vegetaţia rezervaţiei Beuşniţa, nr. 3, 1958, p. 117: „Rezervaţia Beuşniţa este una din cele mai puţin cunoscute şi cercetate de la noi. Ea se găseşte în Munţii Banatului (masivul Pleşiva), la mijlocul distanţei dintre Oraviţa, Sasca Montană şi Bozovici, într-un ţinut greu accesibil, care răsplăteşte, însă, pe cel care-şi ia osteneala să-l viziteze, cu impresii de neuitat pentru turist şi cu mari satisfacţii pentru naturalist.

Masivul Pleşiva este un vechi şi sălbatic platou calcaros, acoperit de codri seculari, în care întâlnim toate fenomenele carstice clasice: doline, văi prăbuşite sau polje, peşteri, râuri subterane, izbucniri tainice, colţi semeţi şi pereţi de stâncă prăpăstioşi, cascade pitoreşti.

Pe naturalist îl ademenesc aceste grandioase ruine ale podişului imens de calcare jurasice, ce culminează în piscul Pleşivei, înalt de 1.144 m, mai ales pentru vegetaţie. Codri nesfârşiţi de fag înveşmântează podişul şi văile prin care se adăpostesc cele mai numeroase şi mai remarcabile populaţii relictare de alun turcesc (Corylus colurna) din ţara noastră, ce arată peripeţiile unui străvechi ţinut biogeografic. Mai întâlnim, pe coaste repezi, păduri de gorun (Quercus petraea) şi, spre culmi, pădurici de tip carstic, iliric-meridional, dominate de liliac (Syringa vulgaris), de scumpie (Cotinus coggygria) şi plante sudice, care te transpun în lumi îndepărtate şi evocă timpuri cu o climă mediteraneană, când aceste esenţe s-au putut instala pe aceste plaiuri.

În acest ţinut încântător, o suprafaţă de 100 ha din căldarea Beuşniţei a fost destinată ca rezervaţie naturală prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 965 din 17 noiembrie 1943.”

S. Radu, Ocrotirea parcurilor din sud-vestul ţării, nr. 5, 1960, p. 110: „Datorită dezvoltării sale istorice şi sociale, teritoriul din vestul ţării ne apare azi presărat de numeroase parcuri forestiere şi de agrement, ce formează aici o reţea mult mai densă decât în restul ţării. În marea lor majoritate, aceste insule de vegetaţie exotică reprezintă parcuri create în ultimele două secole.”

Em. Nadra, Rezervaţia ornitologică de la Satchinez, nr. 6, 1962, p. 51: „Acest loc străvechi reprezintă mărturia mlaştinilor întinse ce existau până în veacul al XVIII-lea în partea de sud-est şi nord-vest a Banatului. Bălţile şi mlaştinile de aici au fost formate în mare parte din revărsarea celor două râuri bănăţene, Timişul şi Begheiul. Pe lângă aceste locuri inundate, o mare parte a terenului era acoperită cu păduri întinse de stejar, brăzdate de micile pâraie locale, ce alimentează şi azi rămăşiţele bălţilor de lângă comuna Satchinez.

Acest mediu, atât de sălbatic, asigura adăpostul, liniştea şi traiul unei faune ornitologice extrem de bogate, a cărei reconstituire o putem face doar imaginar, prin completarea puţinelor date ce ne stau la dispoziţie.

În veacul al XVIII-lea, când în Banat au început marile lucrări de canalizare şi desecare a terenurilor inundabile cu scopul de a cuceri cât mai mult teren pentru păşune şi agricultură, pădurile au fost defrişate, iar râurile îndiguite, spre a opri revărsarea acestora. Bălţile în majoritate au secat, stufăriile au fost nimicite prin incendii; astfel, căminul şi paradisul faunei ornitologice s-a distrus în ritm rapid, fără a se putea reface vreodată.”

Fr. König, Cercetări entomologice în rezervaţia „Muntele Domogled”, nr. 9/1, 1965, p. 53: „Bogăţia în specii este condiţionată şi de imediata apropiere a lanţului carpatic principal spre nord-est, cu înălţimi alpine de peste 2.000 m pe de o parte, precum şi continuarea unităţii geografice pe malul drept al Dunării în R.S.F. Iugoslavia. Acest factor a început să fie studiat cu atenţie abia în ultimii ani. Eram obişnuiţi cu harta Carpaţilor Româneşti, care se termină la Porţile de Fier şi Clisura Dunării, având legături şi afinităţi numai cu Munţii Almăjului şi Semenicului. Prea puţin s-a luat în considerare faptul că dincolo de Dunăre se continuă peisajul caracteristic din valea Cernei sau din părţile sudice ale Banatului. Acest peisaj cu caracter carstic se extinde vreo 150 km spre sud, formând cu părţile sudice ale Banatului o unitate geomorfologică comună, cu caractere identice, conţinând în acelaşi timp şi biocenoze identice cu acelea din zona rezervaţiei Domogled.”

G. Bujorean, P.C. Popescu, Rezervaţia naturală Domogled (Băile Herculane), nr. 10/1, 1966, p. 10: „Cercetările efectuate în ultimii ani asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită, care nu se poate încadra decât în linii generale în zonarea vegetaţiei propusă de fitogeografi. Aceasta a determinat descrierea unei regiuni fitogeografice separate, care a fost denumită <<Regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile>>. Regiunea se caracterizează printr-o etajare deosebită a vegetaţiei, alcătuită din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”

T. Rusu, Cheile Caraşului, nr. 11/1, 1967, p. 49: „În ansamblul lor, Cheile Caraşului prezintă un interes deosebit nu numai din punct de vedere speologic, şi mai ales botanic, dar şi din punct de vedere geografic, geomorfologic, hidrogeologic şi chiar arheologic. Rar în altă parte o regiune destul de restrânsă ca suprafaţă înmănunchează un număr aşa de mare de probleme din diverse domenii de cercetare. Dacă vom lua în considerare şi regiunile limitrofe, nu prea îndepărtate, ne vom da seama şi mai mult nu numai de însemnătatea ştiinţifică a acestui colţ de ţară, dar şi de necesitatea cercetării şi ocrotirii lui. Amintim aici peştera de la Comarnic (4.040 m) şi peştera de la Bohui (3.217 m), monumente ale naturii, care, prin lungimile lor, se situează pe primele locuri printre peşterile din ţara noastră (4, respectiv 7). În peştera de la Bohui se pare că s-au făcut şi primele amenajări din ţară cu scop practic imediat – alimentarea cu apă a importantului centru carbonifer Anina. Credem că asemenea posibilităţi le-ar putea oferi şi peştera Ţolosu pentru comuna Iabalcea, în prezent una dintre localităţile cu cele mai reduse posibilităţi de alimentare cu apă din regiune.

Urmele cetăţii din imediata apropiere a cheilor, din al cărei trecut cunoaştem destul de puţin, ca şi populaţia caraşoveană, cu obiceiurile ei aparte, constituie subiecte interesante de studiu pentru arheologi, istorici şi etnografi.

Din punct de vedere turistic, regiunea este înzestrată cu obiective din cele mai de seamă, foarte variate şi, în general, uşor accesibile.”

L. Botoşăneanu, Şt. Negrea, Cheile Nerei, nr. 13/1, 1969, p. 42: „Este demn de reţinut faptul că, deşi Cheile Nerei nu sunt populate decât de câteva familii stabilite în <<sălaşe>> permanente (şi acestea numai către cele două extremităţi), toponimia lor este extrem de completă; practic, fiecare cârşie, fiecare <<convei>>, afluent, înălţime etc. au denumirea lor asupra căreia nu există dubiu. Este o dovadă a acuităţii spiritului de observaţie şi a neîntrecutei atenţii cu care tratează ţăranul român locurile sale de baştină.”

V. Sencu, Şt. Negrea, Peştera Racoviţă, nr. 14/2, 1970, p. 195: „Munţii Aninei, în ultimul timp, şi-au dobândit pe deplin faima ce o merită în ceea ce priveşte bogăţia şi frumuseţea formelor carstice de la suprafaţă şi din subteran. Aici, sub platoşa calcaroasă ce se întinde de la Reşiţa până la Moldova Nouă, din care aproape 2/3 aparţin Munţilor Aninei, se află 82 de peşteri. Câteva din ele (Comarnic, Liliecilor, Buhui, Ponor) au intrat în circuitul turistic general sau local, altele aşteaptă să fie amenajate spre a-şi primi vizitatorii.

Cele mai multe din aceste peşteri îşi au deschiderile în pereţii cheilor formate de majoritatea râurilor care curg prin această zonă calcaroasă.”

Val. Puşcariu, Păduri, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale din România, nr. 16/2, 1972, p. 153: „Punct de răscruce al influenţelor climatului pontic cu cel mediteranean, Banatul ocroteşte în rezervaţiile Muntele Domogled, Cazanele Dunării, Beuşniţa – Cheile Nerei şi Valea Caraşului – Comarnic o vegetaţie cu elemente termofile submediteraneene, ca liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul turcesc (Corylus colurna) şi elemente de tip central european, din subetajul gorunetelor şi făgetelor.

Pe brânele abruptului şi pe creştetul Muntelui Domogled întâlnim pinul negru de Banat (Pinus nigra var. banatica), iar pe versanţii sud-estici vegetează spontan nucul sălbatic. În Cazanele Dunării, deasupra arboretelor în care se întâlnesc 3 specii de fag (Fagus silvatica, F. taurica şi F. orientalis), cerul (Quercus cerris), stejarii pufoşi (Q. pubescens şi Q. virgiliana) şi gorunii (Q. delechampi şi Q. polycarpa), pe abrupturile inaccesibile înfloreşte la începutul lunii mai laleaua cazanelor (Tulipa hungarica) şi stânjenelul de stâncă (Iris reichenbachi), iar în pădurea ocrotită de la Valea Mare, din preajma localităţii Moldova Nouă, este prezent dafinul (Daphne laureola). Elemente submediteraneene abundă în fauna acestor rezervaţii: fluturi, acarieni, cavernicole, Testudo hermanni hermanni etc.”

Stere Grigore, Ioan Coste, Aspecte botanice din rezervaţia naturală Valea Mare – Moldova Nouă, nr. 18/2, 1974, p. 164-165: „Rezervaţia Valea Mare a fost creată în anul 1958, având ca principal obiectiv ocrotirea subarbustului Daphne laureola, cunoscut aci în unica sa staţiune din ţara noastră şi avându-şi totodată aci şi limita estică a arealului său. Ulterior, această specie a mai fost identificată şi în Cazanele Dunării, pe văile Mraconia şi Sirinia, fără ca importanţa primeia şi necesitatea ocrotirii sale să-şi piardă rosturile iniţiale.

În privinţa cerinţelor sale ecologice, Daphne laureola este o specie al cărei areal mediteranean-atlantic îi indică preferinţele pentru un climat blând, cu ierni lipsite de geruri excesive şi veri nu prea calde, condiţii ce se întâlnesc în rezervaţie în lungul văilor şi pe pantele cu expoziţie sudică la adăpostul pădurilor. Caracterul calcifil al speciei face însă ca ea să depindă nu numai de climat, ci şi de un substrat calcaros, pe care îl găseşte de asemenea în rezervaţie.”

Mircea Rusnac – Ce putem afla din ilustratele vechi ale Reşiţei

15 Martie 2017

A apărut acum câţiva ani o valoroasă lucrare dedicată de Helmut Kulhanek ilustratelor istorice reşiţene, apărute în intervalul 1898-1938.* Din ea aflăm, fireşte, numeroase elemente puţin cunoscute de noi, cei de astăzi.

kulhanek_cover

Editorii mai importanţi ai primelor ilustrate reşiţene erau: Irene Boskowitz (Boskovitz), Lambert Braumüller, Fraţii Deutsch, Josef Funk, Sándor Klemensz, Anton (Antal) Neff, Karl (Károly) Neff, Otto Schwarz şi Adolf Weiss. (p. 13) Nu toţi aveau însă tipografii proprii, distribuind ilustrate comandate în alte localităţi, inclusiv Budapesta sau Viena. (Ibidem) După atâta timp, localizarea librăriilor acestora devine destul de dificilă, însă cu atât mai interesantă.

Irene Boskowitz avea o prăvălie unde vindea, printre altele, jucării şi ilustrate, vizavi de palatul Scheuchenstein, în a doua clădire mai jos de vechea primărie. Clădirea a fost demolată în anii 1970. (Ibidem) Papetăria lui Adolf Weiss se afla în clădirea devenită mai târziu, pentru câţiva ani, Căminul Muncitorilor, iar în anii 1960 sediul U.T.C., vizavi de Casa Pionierilor din aceeaşi perioadă. Era cu două clădiri mai jos de actualul sediu al Direcţiei Muncii. (p. 146) A fost demolată tot în anii 1970. (p. 13) Papetăria familiei Neff era într-o clădire de lângă Şcoala nr. 2 de mai târziu, fiind demolată încă în anii 1940, pentru a face loc blocului „6 Martie”. Neff avea şi o tipografie, peste drum, lângă Poşta veche, într-o clădire neetajată care mai există. Magazinul „Fraţii Deutsch” ocupa parterul clădirii Ortmayer, cu intrarea pe colţ, vizavi de Biserica romano-catolică. La începutul anilor 1950 acolo a fost amenajat un club al pionierilor pentru diferite activităţi în timpul liber. Clădirea a fost demolată când s-au construit Bluming-ul şi pasajul subteran. (Ibidem) Otto Schwarz era probabil urmaşul lui Josef Schwarz, care avea un magazin oblic vizavi de palatul Scheuchenstein, la aproximativ 100 m mai jos de primărie. (p. 147) Clădirea a fost şi ea demolată în anii 1950 pentru a se construi un nou laborator al uzinei. (p. 13-14) Între Biserica romano-catolică şi vechea poartă nr. 1 era un pavilion-chioşc, unde se găseau ziare, reviste şi ilustrate, pe lângă produse de tutungerie. (p. 14)

Cea mai veche dată de circulaţie a unei ilustrate reşiţene este 23 martie 1898, data fiind scrisă manual pe o litografie emisă de Adolf Weiss. (p. 14) Unele vechi imagini prezentau Teatrul „Apollo”, ulterior redenumit „Astra”, „Crăciun”, „Franzi” şi Cinematograful „Victoria”, demolat în anii 1970. (p. 15) Se afla peste drum de Biserica evanghelică.

O fotoilustrată prezintă vizita regelui Ferdinand, însoţit de un grup de persoane oficiale, la vechea Oţelărie. Lângă rege se afla dr. ing Adalbert Veith, cea mai ilustră personalitate din conducerea uzinelor reşiţene (august 1924). A fost o vizită regală la Reşiţa mai puţin cunoscută astăzi, faţă de cea din 8-12 iunie 1926, când regele a fost însoţit de regina Maria şi de principesa Elena. Vizita din 1924 a fost mai scurtă, fiind doar o etapă dintr-o călătorie prin Banat, pe traseul Arad-Timişoara-Caransebeş-Reşiţa. Regele a vizitat atunci şi Fabrica de locomotive nou construită. (p. 16)

Lui Adalbert Veith i-a fost consacrată o medalie omagială din bronz pentru 25 de ani de fructuoasă activitate, având pe avers portretul acestuia, semnătura şi intervalul 1900-1925, iar pe revers un oţelar pe fundalul furnalelor şi inscripţia: „Personalul Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa marelui său conducător în semn de omagiu şi de recunoştiinţă.” (Ibidem)

Două ilustrate cu tematică etnografică, mai rar întâlnită, prezintă: una emisă prin 1912 de Adolf Weiss, portul naţional din Reşiţa Română şi din împrejurimi, bogat ornamentat şi împodobit cu salbe din aur; alta emisă de Lambert Braumüller în 1910, un grup de tineri ţigani reşiţeni. (Ibidem)

Ilustratele emise după primul război mondial erau incomparabil mai puţin decorate şi inferioare din punct de vedere estetic celor anterioare, din perioada clasică. În epoca antebelică, cel mai activ editor reşiţean în privinţa modului de decorare a pieselor a fost detaşat Lambert Braumüller, însă iniţiatorul emisiunilor de cărţi poştale ilustrate a fost la Reşiţa Adolf Weiss. (Ibidem)

Un capitol interesant al vechilor piese reşiţene este cel constituit de ilustratele multiple. Conform lui Helmut Kulhanek: „Ilustratele multiple sunt piese speciale formate dintr-un lanţ continuu de imagini alăturate ale aceluiaşi motiv, clişeele fiind perfect îmbinate lateral, ceea ce permite realizarea unei vederi panoramice a peisajului fotografiat.” (Ibidem) O asemenea ilustrată a Reşiţei conţine nu mai puţin de şapte elemente verticale şi „este singurul exemplar de acest tip din întreaga lume întâlnit în peste două decenii de colecţionare.” (p. 17) Ea reprezintă o frumoasă privelişte luată de pe Dealul Crucii, fiind editată de Antal (Anton) Neff. „Puţine localităţi dispun de un loc atât de potrivit pentru imagini panoramice, cum este Dealul Crucii din Reşiţa, cu consecinţa că din niciun alt oraş bănăţean nu se cunosc atâtea ilustrate multiple ca în cazul Reşiţei.” (Ibidem) În total, autorul depistase 36 de asemenea piese, mai existând probabil şi altele. (p. 71) În plus: „O analiză comparativă dovedeşte fără dubiu că au existat colaborări şi schimburi de clişee între editorii reşiţeni”, cazul de exemplu al lui Josef Funk, Anton Neff şi Adolf Weiss. (p. 17)

Până la sfârşitul primului război mondial, la Reşiţa au activat editorii: Adolf Weiss, Lambert Braumüller, Karl şi Anton Neff, Irene Boskowitz, Josef Funk şi Karl Szabonáry. (p. 20) După primul război mondial, majoritatea acestora au dispărut, rămânând numai Adolf Weiss şi Anton Neff, cărora urmau să li se adauge Fraţii Deutsch şi Otto Schwarz. (p. 21)

Până la sfârşitul primului război mondial, majoritatea ilustratelor reşiţene aveau texte în limbile maghiară şi germană, uzuale pe atunci în localitate; unele, puţine, aveau numai text maghiar şi niciuna nu avea text românesc. (p. 22) O serie de ilustrate, comandate de editorul Adolf Weiss la o tipografie din Budapesta, avea o tematică foarte complexă, prezentând aspecte de pe tot teritoriul Societăţii St.E.G., inclusiv Bocşa, Ochiul Beiului, Valea Minişului, Comarnic etc. (p. 25)

Lambert Braumüller s-a născut la Vârşeţ la 25 februarie 1872, căsătorindu-se în 1896 cu Maria Mark din Bocşa-Neuwerk şi stabilindu-se ca şi comerciant la Reşiţa. (p. 28) El s-a remarcat adesea prin ilustrate ieşite din comun, unele dintre ele color, prezentând atât aspecte urbane şi industriale, cât şi peisaje, precum cele de pe Valea Domanului. (p. 29)

Karl Neff s-a născut în 1829 în Boemia şi a decedat la Reşiţa în 1909. Fiul său Anton s-a născut în 1865 la Reşiţa, unde a şi murit în 1940. Ei au fost personalităţi marcante ale oraşului, datorită activităţii comerciale şi a tipografiei proprii, în care executau comenzile cele mai variate. Karl Neff a editat prima sa serie de ilustrate reşiţene în septembrie 1899, la foarte puţin timp după editarea litografiilor de către Adolf Weiss. (p. 32) O piesă poartă chiar autograful lui Anton Neff. (Ibidem) El a preluat după 1905 editura de la tatăl său. (p. 34)

Un rol important în acele vremuri l-a avut preotul Ferdinand Szende, care din 1908 s-a angajat activ pentru construirea Bisericii evanghelice, inaugurată în 1910. La această biserică el avea să slujească până în 1959. (p. 39) Unele dintre imagini provin chiar din arhiva sa. În fine, editorul Karl Szabonáry era din Bocşa Germană, executând comenzi şi pentru comercianţi din alte localităţi, precum Reşiţa şi Văliug. (p. 41)

Cum arătam, după război numai doi dintre aceşti editori au reuşit să-şi continue activitatea în noile condiţii: Adolf Weiss, cu o singură serie, până prin 1926, şi Anton (Antal) Neff, cu un palmares impresionant, până prin 1930. Au apărut însă „Fraţii Deutsch” şi Otto Schwarz. (p. 46)

Prima serie emisă după război a fost în 1922-1923, prin Anton Neff, cărţile poştale ilustrate având acum texte româneşti şi purtând denumirea „Reciţa”. (p. 47) Altă serie a lui Neff a circulat în 1924-1926, tot cu titlul „Reciţa”, unele piese având text în limbile română şi germană. (p. 48) Tot în 1924-1926 a mai circulat o serie a lui Neff cu titlul „Reşiţa Montană” şi text român şi german. (Ibidem) În total, Neff a editat şase serii interbelice, pe lângă cele şapte antebelice. (p. 47)

Fraţii Deutsch şi-au început activitatea în anii 1920, deţinând cea mai mare librărie şi papetărie din oraş. În aceeaşi clădire aveau şi tipografie proprie. Primele lor ilustrate au circulat deja în 1922. Fiind evrei, au fost nevoiţi însă să îşi înceteze activitatea în preajma celui de-al doilea război mondial, sub regimul legionar. Până în acel moment, ei au editat cel puţin zece serii de ilustrate. (p. 51) Textele acestora erau, de asemenea, bilingve, româneşti şi germane. (Ibidem)

Otto Schwarz şi-a început activitatea în domeniu în 1927, cu ilustrate intitulate „Reciţa” şi cu texte bilingve. (p. 60) O serie din 1928 avea însă titlul „Reşiţa”. (p. 61) Ultima serie editată de el datează din anul 1930. (p. 63)

O serie anonimă de fotoilustrate prezenta construcţia, sfinţirea şi inaugurarea podului Stavila din 1931. Sfinţirea acestuia a avut loc la 29 decembrie 1931. (p. 64)

O ultimă serie prezenta Casa Muncitorească nou construită. Fotoilustratele acestei serii au fost distribuite contra unei donaţii băneşti, cu ocazia festivităţii de inaugurare a edficiului, la 23 februarie 1936. (p. 66)

În concluzie, se poate presupune că în total au apărut peste 1.000 de exemplare diferite de ilustrate reşiţene până la cel de-al doilea război mondial. (p. 69)

Ce mai putem afla din acestea? De pildă, o ilustrată din 1901 prezenta vila Schneider, aflată pe dealul opus haldinei de zgură. (p. 244) În apropierea furnalelor exista Strada Bessemer. (p. 267) Actualul muzeu al U.C.M.R. era vila şefului inspectoratului uzinei. (p. 297) O imagine din 1904 arată vila administratorului şef al uzinei. Pe locul ei a fost construită mai târziu vila cu actuala bibliotecă tehnică uzinală. (p. 299)

În 1912, lângă Biserica evanghelică se afla hotelul Kunz. (p. 308) Casa Jendl, acum demolată, avea să găzduiască mai târziu Şcoala de muzică, mai jos de catedrală. (p. 311) În 1928, liceul de piatră era încă în construcţie. (p. 398) Pe Strada Văliugului era un restaurant numit „Kakucsi”. (p. 406)

Ştrandul turistic a fost inaugurat la 2 iunie 1929, pe locul greblei principale care oprea lemnele transportate pe Bârzava prin plutire din pădurile Semenicului. (p. 430) Casa comunităţii germane se afla în perioada interbelică pe actuala Stradă Cloşca. (p. 439) O imagine prezintă înmormântarea preotului catolic Paul Fulda, care a trăit între 15 septembrie 1892 şi 6 august 1922. (p. 441)

Pe Strada Câlnicului nr. 57 era atelierul electromecanic al lui Ludovig Petraş. (p. 442) În 1930, Asociaţia sportivă de gimnastică a U.D.R.-ului avea un drapel verde şi o emblemă cu patru litere „F” simetrice, orizontal şi vertical, deviza Asociaţiei în limba germană fiind „Frisch, fromm, fröhlich , frei”, însemnând „Vioi, credincios, vesel, liber.” (p. 443)

Mai sus de Cinematograful „Apollo” era Banca franco-română, clădire care în anii 1960 a devenit magazin de piese auto. (p. 445) Ştrandul U.D.R. a fost amenajat încă în perioada St.E.G. (în 1918), din iniţiativa funcţionarului superior Koloman Richling. (p. 447) Pe locul vechii Străzi a Gării dintre Biserica romano-catolică şi gara uzinală s-a construit mai târziu Palatul C.F.U., clădirea înaltă a administraţiei uzinale. (p. 457)

Acestea sunt numai unele aspecte ale Reşiţei vechi desprinse din ilustratele aflate în cartea lui Helmut Kulhanek. Este clar că oricine poate găsi în paginile ei multe lucruri care să îl intereseze. Ea reprezintă o fericită reînviere a Reşiţei strămoşilor noştri, care în acea perioadă era la apogeul dezvoltării sale industriale şi care în aceste ilustrate, în consecinţă, îşi etala cele mai importante aspecte economice, urbanistice şi chiar turistice. Prin urmare, este o carte care a salvat multe lucruri ce puteau intra în uitare, fapt care, din fericire, nu mai are cum să se întâmple.

* Helmut Kulhanek, Cartofilie reşiţeană. Ilustrate istorice din patru decenii 1898-1938. Reschitz. Historische Ansichtskarten aus vier Jahrzehnten 1898-1938, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2013, 464 p.

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

16 Octombrie 2016

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

moara-juracek

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

30 Noiembrie 2015

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

1 August 2015

pitigoi

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – O carte despre podurile şi podeţele Reşiţei

7 Mai 2015

pod

Helmut Kulhanek a avut amabilitatea de a ne trimite cea mai recentă carte a sa, cuprinzând un repertoriu al podurilor, podeţelor, pasarelelor şi pasajelor existente în Reşiţa atât în prezent, cât şi de-a lungul timpului, în măsura în care se mai deţin informaţii despre acestea din urmă.* Încă de la început, autorul menţionează: „Infrastructura economică a Reşiţei, dominată timp de mai bine de două secole de obiective industriale amplasate pe ambele părţi de-a lungul văii Bârzavei, cu linii ferate integrate până şi în cartierele de locuit, excelează în acest domeniu prin varietatea şi numărul considerabil de treceri, traversări şi racordări, indispensabile activităţii productive şi vieţii publice.” (p. 10) În această perioadă, unele construcţii vechi au fost, bineînţeles, reînnoite, mutate sau demolate, făcând loc altora mai moderne. Pentru clarificarea cât mai exactă a acestor probleme, Helmut Kulhanek a utilizat în special vechi cărţi poştale ilustrate, planuri ale oraşului, literatură sau amintiri ale unor bătrâni reşiţeni.

Un paradox este faptul că Reşiţa, care pe parcursul multor decenii a construit sute de poduri răspândite pe teritoriul a numeroase ţări actuale din centrul şi sud-estul Europei, unele fiind adevărate capodopere în domeniu ca realizări tehnice şi chiar artistice, nu deţine pe teritoriul său asemenea exemplare. Autorul găseşte o explicaţie logică acestui fapt: „Reşiţa, ca oraş industrial consacrat, avea nevoie de construcţii solide, adecvate scopului şi situaţiei la momentul respectiv. Acestea aveau un caracter strict funcţional, fără elemente decorative sau ornamentaţii după moda timpului. Ca în toate procesele industriale, predomina principiul maximei eficienţe.” (p. 11)

Începând enumerarea podurilor, Helmut Kulhanek prezintă date referitoare la nu mai puţin de 79 existente de-a lungul timpului peste Bârzava, cu includerea fostelor localităţi Câlnic şi Moniom, în prezent considerate cartiere ale Reşiţei. Alte 48 de poduri şi podeţe traversaseră în trecut fostul canal al oţelăriei (Eruga), care a străbătut localitatea timp de aproape două secole. 39 de traversări au existat sau mai există peste afluenţii Bârzavei pe teritoriul Reşiţei. Alte 41 de traversări şi construcţii diverse se referă la vechiul pod care traversa oraşul între oţelărie şi laminoare, actualul pasaj T.M.K., pasarela de la gara Reşiţa Nord, barajul Secul sau funicularul din centrul oraşului. Un capitol special este dedicat celor mai importante realizări din oraş, adică podul din Stavila şi cel de la Cultural. Primul, inaugurat la 29 decembrie 1931, a fost cel dintâi pod din oţel, complet sudat, din România, celălalt datează din 1937.

Urmează un bogat material ilustrativ, de cea mai bună calitate, referitor la cele prezentate în text. În acest sens, un tabel ajutător face trimiterile necesare. (p. 59-66) Nu mai puţin de 194 de imagini ne poartă prin Reşiţa de altădată şi prin cea de astăzi, cu lămuririle necesare pentru a înţelege rostul construcţiilor respective şi localizarea acestora. Cu aceste ocazii, autorul ne dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că lângă podul care leagă în prezent cartierele Margina şi Länd se află un izvor, (p. 82) iar alt izvor este mai jos de fostul ştrand turistic. (p. 17) Cu prilejul prezentării vechiului pod către Budinic şi Driglovăţ, vedem nişte ţărănci din alte vremuri sosite la piaţă, purtând coşurile cu produse pe cap, acestea putând fi transportate astfel, în echilibru, pe distanţe lungi. (p. 89) La pagina 90 ni se prezintă un accident feroviar de la sfârşitul anilor 1970, la podul de lângă fosta Baie comunală. Oamenii prezenţi pe podul aflat în zona actualei Hale noi etalau moda existentă la începutul secolului XX. (fotografia de la p. 93) Foarte valoroase sunt imaginile de la p. 129-133, prezentând treceri peste canalul uzinal, construit în 1769-1771 şi acoperit la mijlocul anilor 1950. Ele dezvăluie dimensiunile canalului şi structura malului întărit cu pari bătuţi alăturat vertical. De altfel, canalul acţiona şi trei mori, una mai jos de strada Dealul Mare, (p. 43) iar celelalte în sectorul viitorului I.G.O.R. (p. 44) Canalul revenea în Bârzava ceva mai jos de amplasamentul ulterior al centralei „7 Noiembrie”. (Ibidem) În sfârşit, cu ocazia prezentării podului din Ţerova situat pe strada Pogonici, autorul ne atrage atenţia chiar asupra existenţei în imagine a unui cuib de berze. (p. 149)

Riguroasă şi temeinică, lucrarea lui Helmut Kulhanek face lumină în multe aspecte ale trecutului şi prezentului Reşiţei, a cărei existenţă a fost strâns legată de cursurile de apă de pe teritoriul său. Toate aceste construcţii arată activitatea înaintaşilor noştri, care au făcut mult timp renume oraşului. Mulţumindu-i autorului pentru demersul său, ne bucurăm că putem include în bibliografia istorică a Reşiţei o nouă şi valoroasă lucrare.

* Helmut Kulhanek, Reşiţa. Poduri, podeţe, punţi, pasarele şi pasaje de-a lungul timpului, Doku-Verlag, Mechernich, 2015, 176 p.

Mircea Rusnac – Din trecutul Văii Almăjului

2 Octombrie 2012

Bozovici în anul 1907. Sursa: Banatul de altădată (pe Facebook).

Almăjul este o depresiune intramontană între Masivul Semenic la nord, lanţul muntos al Aninei şi Munţii Almăjului la sud. Valea Almăjului a fost denumită astfel din vechime, fiind amintită cu acest nume în izvoarele scrise ale evului mediu. (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Bucureşti, 1977, p. 15.) Ea are o lungime de 30,75 km şi o lăţime de 12,75 km, suprafaţa sa totală fiind de 1.144 kmp. Dintre aceştia, numai 12,87% sunt cultivaţi, restul fiind format, datorită reliefului, din păduri, fâneţe, islazuri şi poieni. (p. 16)

În acele locuri romanii au exploatat aur, atât prin guri de exploatare, cât şi prin cernerea nisipului din râuri şi pârâuri. (p. 16) Urme ale antichităţii sunt cetatea dacică de la Grădiştea-Dalboşeţ, villa rustica de la Dragomireana-Dalboşeţ, cetatea romană de lângă cimitirul catolic din Bozovici, o piatră funerară la Ogei-Prigor (p. 19), alta lângă Dragomireana-Dalboşeţ, o piatră cu inscripţie latină în locul denumit „cetate” la Bozovici, o mare lespede de piatră şi un suport de treaptă din piatră la Comoara-Prilipeţ, sarcofage din piatră şi monede tot acolo, dar şi în alte locuri. (p. 20)

Perioada migraţiilor nu a afectat prea mult aşezările existente în Almăj, datorită zonei ferite în care se aflau. S-au păstrat monede bizantine şi bulgăreşti la Pătaş şi Şopotu Nou, aşezarea intrând sub administraţia voievozilor bănăţeni Glad şi Ahtum în secolele X-XI. (p. 20) Din secolul al XIII-lea, Regatul maghiar a introdus în Banat comitatele Timiş, Cenad şi Caraş, precum şi Banatul de Severin. În secolul al XIV-lea în Banat existau opt districte româneşti, inclusiv Almăjul, cărora regii unguri le-au acordat privilegii multiple prin diplomele din 1457 şi 1552, acestea trebuind în schimb să apere hotarele răsăritene ale Ungariei. (p. 20)

În anul 1430, regele Sigismund menţiona în Almăj cnezate şi aşezări stabile care cuprindeau 504 ţărani liberi, 32 de grăniceri şi 26 de curieri. În acelaşi an venea acolo banul Severinului Nicolae Radwitz pentru a judeca unele pricini apărute între nobili şi cnezi. (p. 20)

Din secolele XIV-XV datează primele aşezări existente şi azi, în locuri ferite şi în poieni, fiind ulterior denumite „sălişte”, la Pătaş, Gârbovăţ, Lăpuşnic etc. Până în secolul al XVII-lea aveau să apară şi satele Bănia, Borlovenii Vechi, Bozovici, Dalboşeţ, Moceriş, Prigor, Prilipeţ, Putna, Rudăria şi Şopot. (p. 21) În 1484, conscripţia aşezărilor din Almăj, făcută din motive atât militare, cât şi financiare (impuneri de dări), menţiona Bănia, Bozovici, Lăpuşnic, Moceriş, Prigor, Prilipeţ şi Rudăria. Conscripţia din 1603 adăuga Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Putna şi Şopot. În 1484 mai erau amintite şi câteva sate care între timp au dispărut (Gârlişte, Rustnic, Herniac), la fel în 1550 (Padeş) şi în 1552 (Margine şi Sălişte). (p. 22)

Printre cnezii locali almăjeni documentele medievale îi aminteau pe Radu, Raia, Dobre, Ioan, fiul lui Dragomir, pe Iacob Gârleşteanu, înnobilat de Matei Corvin, precum şi pe vecinii săi Lazăr de Bozovici, George de Moceriş şi Vasile de Bănia. Iacob Gârleşteanu avea să ajungă ban de Severin în perioada 1495-1508, iar urmaşii săi au fost menţionaţi până în 1598 ca proprietari în Valea Almăjului. (p. 22) După instaurarea ocupaţiei turceşti în Banat, în 1552, a fost impusă tuturor o dare, pe care în Almăj o strângea banul Petre Petrovici. Turcii au recunoscut vechile drepturi ale celor opt districte bănăţene: Almăj, Ilidia, Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Comiat, Caraşova şi Bârzava. (p. 23)

Din 1658 însă, turcii şi-au extins administraţia şi în Valea Almăjului, ca şi în celelalte districte ale Banatului. Impozitele erau acum adunate de la ţărani de către beiul din Bozovici. (p. 24) Însă în zonă s-au petrecut şi evenimente militare importante. În 1598 almăjenii îl uciseseră pe paşa Eukan al Belgradului, care făcuse o incursiune în regiune. Odată cu el au pierit sute de turci la Poaina Fetei din lanţul muntos Blidariu. (p. 24) Iar în 1605, în „cetatea Almăjului” a fost semnat un tratat de pace între solii împăratului Rudolf II al Austriei şi cei ai sultanului Ahmet I. (p. 25) În 1688, generalul austriac Veterani şi-a stabilit cartierul general în Almăj, aprovizionându-se acolo cu alimente şi furaje. Turcii au prădat satele almăjene, însă în 1689 localnicii i-au învins la locul Groşi de lângă Şopotu Nou şi la Rădutu, lângă Lăpuşnicu Mare, incendiind întăriturile militare pe care şi le făcuseră. (p. 25)

În 1718 guvernatorul austriac Mercy a împărţit Banatul în 11 districte, unul fiind la Orşova-Mehadia-Almăj, cu centrul la Orşova şi două ocoluri, la Mehadia şi Bozovici. Pământul era acum considerat proprietate a coroanei şi împărţit anual pe familii de către cnezii satelor. Robota şi prestaţiile pentru armată erau obligatorii. (p. 30) În 1722 a început lărgirea şi amenajarea vechilor drumuri Bozovici-Pătaş-Borloveni-Mehadia, sub conducerea inginerului Ktencka, a drumului Bozovici-Gura Golâmbului (18 km de-a lungul văii Minişului) şi a celui spre Stăncilova şi Moldova Veche (30 km). Siliţi să robotească la construirea acestor drumuri, mulţi ţărani almăjeni au fugit în păduri, devenind haiduci. (p. 31) Neobişnuiţi cu asemenea tratament, bănăţenii s-au alăturat masiv turcilor în noul război purtat contra austriecilor în 1737-1739.

Conform conscripţiei din 1718, satele almăjene aveau următorul număr de case: Bozovici 82, Bănia 56, Dalboşeţ 15, Gârbovăţ 28, Lăpuşnic 47, Moceriş 26, Pătaş 44, Prilipeţ 57, Prigor 40, Putna 30, Rudăria 82, Şopot 35, Tăria şi Jidovini 30. (p. 34) Altă conscripţie a fost efectuată în scop militar în 1749. Atunci nu mai erau menţionate Tăria-Jidovini de lângă Bozovici, populaţia lor mutându-se între timp în această localitate. (p. 34-35)

Până în anul 1751, Banatul s-a aflat sub administraţia militară cu sediul la Timişoara, iar apoi a trecut sub conducerea sistemului civil sau cameral-provincial. În 1768 a fost înfiinţat Regimentul confiniar româno-bănăţean sau zona Confiniului militar (cuprinzând la început Marga, Caransebeşul, Orşova, iar din 1773 şi Almăjul). Pe scurt, regiunea militarizată avea să se numească Graniţa. (p. 35) Satele situate în acest teritoriu depindeau administrativ direct de Curtea de la Viena şi de Consiliul aulic de război. (p. 36)

De la instaurarea stăpânirii austriece, din Valea Almăjului fuseseră recrutaţi plăieşi, care aveau misiunea să cutreiere permanent dealurile şi munţii dimprejur şi să păzească frontiera dinspre Dunăre. Ieşirile şi intrările în Almăj pe drumurile nou amenajate erau controlate de trei posturi fixe de plăieşi, la Borlovenii Noi în est, la Stăncilova în vest şi la Gura Golâmbului în nord, acestea menţinându-se ca puncte de pază permanente până în 1918. În fiecare sat almăjan exista câte o pază formată din 2-4 plăieşi, care se bucurau de multă vază şi puteau cerceta la nevoie orice casă suspectă. Organizaţia plăieşilor a încetat odată cu extinderea Confiniului militar în Almăj în 1773. (p. 37)

Bozovici în 1910. Sursa: Lugojul de altădată (pe Facebook).

După încheierea păcii cu turcii la Belgrad în 1739, Austria a pierdut Oltenia, noul hotar fiind aşezat pe Dunăre şi către Ţara Românească. Ca urmare, în 1753 a fost înfiinţată Miliţia naţională bănăţeană, care apăra linia Dunării, Almăjul şi zona montană a Caraşului, aflată în plină dezvoltare minieră şi industrială (Moldova Veche, Sasca, Ciclova, Oraviţa, Maidan, Bocşa, Reşiţa). (p. 39) În 1766-1768 s-a înfiinţat Regimentul confiniar iliro-bănăţean. El slujea drept cordon pe linia Munţilor Semenic, dealurile Ţărovei, culmea Rudăriei, culmea Blidariu, dealurile Stăncilovei din lanţul Munţilor Almăjului. Apoi continua cu drumul numit Calea Mare către Potoc-Ciclova şi pădurile de la Gura Golâmbului din lanţul Munţilor Aninei. Cordonul era prelungit către zona Bisericii Albe. În total, în districtul Orşova-Mehadia-Almăj se aflau 11 posturi fixe de pază. Dintre acestea, trei se aflau în Valea Almăjului: la Gura Golâmbului, Stăncilova şi Borloveni, sub dealul Ţărova. (p. 39-40)

În aceeaşi perioadă a fost înfiinţat şi Regimentul germano-bănăţean pentru vestul Banatului, acoperind regiunea dintre Panciova şi Biserica Albă. (p. 40) Iar în urma vizitei făcute în Banat în 1767 de viitorul împărat Iosif II, în 1768 s-a înfiinţat şi Batalionul românesc. În cadrul acestuia erau mobilizate 34 de sate din zona Marga-Caransebeş-Mehadia-Jupalnic. Sediul Batalionului era la Jupalnic, cu patru companii la Ohaba-Bistra, Ilova, Globurău şi Topleţ. (p. 40)

Cum arătam, în 1773 s-au alăturat Batalionului românesc şi cele 13 sate din Valea Almăjului: Bozovici, Bănia, Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Moceriş, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Prilipeţ, Prigor, Putna, Rudăria şi Şopot. Militarizarea satelor almăjene a fost hotărâtă cu ocazia vizitei efectuate acolo de Iosif II în 17-18 mai 1773. (p. 40) Marea cazarmă din Bozovici a fost zidită la ordinul Mariei Tereza prin robota satelor în 1745-1750. (p. 42)

În 1775, Batalionul românesc de la Jupalnic s-a contopit cu cel ilir-sârbesc, formând Regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă. Comanda sa a fost preluată de către colonelul Papilla. (p. 43) În cadrul său se aflau două companii dislocate în Almăj, la Bozovici şi la Prigor. De cea din Bozovici aparţineau satele: Bozovici, Prilipeţ, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia. De cea din Prigor aparţineau: Prigor, Putna, Borloveni, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus şi Rudăria. (p. 43) Comandantul divizional al celor două companii era un maior cu reşedinţa la Bozovici. (p. 44)

În 1838, Regimentul româno-ilir nr. 13 s-a despărţit din nou: cel ilir cu sediul la Biserica Albă şi Regimentul de grăniceri româno-banatic nr. 13 cu sediul la Caransebeş. În Valea Almăjului se aflau acum trei companii, la Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor. Comandant divizional era comandantul companiei din Bozovici. (p. 44) Acest Regiment confiniar de grăniceri româno-banatic nr. 13 avea să fie desfiinţat la 1 noiembrie 1872, pe baza unui manifest imperial al împăratului Franz Iosif din 9 iunie acelaşi an. (p. 44)

În perioada militarizării satelor almăjene, grănicerii au luat parte la numeroase conflicte militare, făcându-se deseori remarcaţi. Cele mai importante războaie la care au participat au fost împotriva turcilor în 1784 şi 1788-1791, împotriva Franţei napoleoniene (1793-1814), împotriva Prusiei (1866-1867), dar şi împotriva revoluţionarilor unguri din 1848-1849. (Liviu Smeu, Almăjul grăniceresc 1773-1872, Bucureşti, 1980, p. 42.) Contra turcilor au fost mai mult lupte de apărare a graniţelor. Cu Napoleon, almăjenii s-au confruntat de mai multe ori: pe Rin, în Italia (la Arcole, Rivoli, Marengo), la Ulm, la Austerlitz, la Wagram, iar în 1813 au participat la înfrângerea acestuia de la Leipzig. (p. 48) În 1848-1849 ei au luat parte din nou la campania din Italia, luptând la Veneţia, Gorrizia şi Verona până în 1851, când s-au reîntors la Caransebeş. (p. 53) Tot în 1849 au luat parte la apărarea cetăţii Timişoara, aflată sub asediul generalului Bem. (p. 53) În 1854, în timpul războiului Crimeei, trupele almăjene au fost trimise de guvernul austriac în Ţările Române, staţionând la Galaţi până la sfârşitul anului 1855. (p. 54-55). Ultimul război la care au participat a fost cel cu Prusia din 1866, luptând la Sadova, Lipa şi Königgrätz. (p. 55)

În 1774 au fost colonizate la Bozovici şi Prigor 96 de familii germane (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, op. cit., p. 53.) Aceştia aveau să fie singurii colonişti care au rezistat mai mult timp în Valea Almăjului, activând ca meseriaşi şi convieţuind paşnic cu localnicii. (p. 55) Iar în 1827 au fost aduşi pemi cehi cu căruţele grănicerilor almăjeni de la Moldova Nouă peste dealurile Stăncilovei la Bozovici şi de acolo la locurile fixate de companie. 36 de familii au fost aşezate la Poneasca (Schönthal). (p. 62) Dar în 1836 localitatea a fost abandonată, unii locuitori întorcându-se în Boemia, iar alţii mutându-se la Şumiţa şi la Ravensca. (p. 63) 64 de familii au întemeiat satul Ravensca prin defrişarea pădurilor. Acesta avea să rămână un sat izolat de cele militarizate din Almăj, fiind considerat un sat cameral, supus administraţiei civile din Timişoara. (p. 63)

De la începutul secolului al XIX-lea, Almăjul număra 16 sate, iar în 1830 a fost construit un nou drum pe cheile Prigorului. (p. 63) În 1848 situaţia se prezenta astfel: cele trei comitate bănăţene (Caraş, Timiş şi Torontal) aparţineau administrativ de Ungaria din anul 1779. Dezvoltarea marii proprietăţi a nemeşimii maghiare a determinat în acel an frământările ţăranilor români. În acelaşi timp, la Timişoara se afla Înaltul comandament militar austriac pentru Banat, cu generalii Glaser, Leiningen, Rukavina şi Wernhardt, cu 8.840 de soldaţi, cărora li se adăuga Confiniul militar german. 65% din pământul pustei Caraşului se afla în stăpânirea unor nemeşi germani sau sârbi maghiarizaţi, precum Bissingen la Iam sau Baici la Vărădia. (p. 77) Zona montanistică sau minieră a Caraşului (Oraviţa, Maidan, Anina, Reşiţa, Bocşa, Dognecea, Secul, Ocna de Fier, Ciclova, Sasca, Moldova Nouă) era condusă de Directorul montanistic de la Oraviţa, Gustav Gränzenstein, care depindea direct de Curtea de la Viena. (p. 77-78) Iar graniţa dinspre Dunăre şi Ţara Românească constituia Confiniul militar românesc bănăţean sau Regimentul româno-bănăţean nr. 13, cu sediul comandamentului în Caransebeş. Şi acesta depindea direct de Curtea din Viena. (p. 78) Prin diverse regulamente, în special Constituţia confiniară din 1807, în graniţă funcţionau şcoli româneşti şi germane, iar fiecare companie avea propriul medic şi personal sanitar, acordând asistenţă medicală gratuită. (p. 78-80) Aceasta explică ataşamentul grănicerilor faţă de austrieci în 1848.

Prin noua Constituţie confiniară din 1850, proprietăţile imobiliare ale grănicerilor erau înscrise în cartea funduară de pe lângă judecătoria de la Bozovici. Dreptul de proprietate deplină a stimulat dezvoltarea economică. Braţele de muncă erau adunate pe comunioane, care îşi distribuiau membrii după ocupaţii. (p. 84) La rândul lor, comunioanele aveau dreptul de diviziune pe familii. (p. 85)

Tot în 1850 era stabilit prin lege ca târgul săptămânal de la Bozovici să aibă loc marţi, iar anual să se ţină patru bâlciuri: luni şi marţi în săptămâna Paştilor din aprilie, luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (în iunie, când se ţinea şi nedeea la Bozovici), luni şi marţi în săptămâna sărbătorii Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie), luni şi marţi în săptămâna Naşterii Domnului din decembrie. (p. 94) La aceste bâlciuri veneau, mai ales toamna, mulţi negustori din Viena şi Budapesta, care cumpărau în Valea Almăjului vite, porci, fructe şi ţuică. Erau aduse în schimb în regiune produse textile, articole de menaj şi îmbrăcăminte din Transilvania, Timişoara, Lugoj etc. (p. 94-95)

În anul 1869 la Viena exista marele depozit de vânzare a rachiului de prune, magiunului şi fructelor conservate al căpitanului pensionar Paul Smeu. Alt depozit avea la Prigor preotul Teodor Câmpian, cu legături la pieţele din Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. Cei doi s-au asociat, înfiinţând o cooperativă de achiziţionare a prunelor din Valea Almăjului. Marele comerciant din Bozovici Ion Stanoilovici achiziţiona şi el vite pentru negustorii turci de peste Dunăre. (p. 95)

Reclamă din 1895. Sursa: Arhivele Naţionale Timiş.

Câţiva ciobani din Almăj, pentru a-şi valorifica produsele pe piaţa Vârşeţului şi Bisericii Albe, au întemeiat aşezări păstoreşti în pusta Deliblata. După o legendă relatată de Nicolae Tincu Velia, ei ar fi întemeiat chiar şi oraşul Vârşeţ, numit astfel după poiana Vârşaţa din codrii Rudăriei, de unde plecaseră cu oile. La Vârşeţ se afla centrul teologico-pedagogic unde învăţau mulţi tineri almăjeni. (p. 95)

În 1853-1855, în Valea Almăjului a fost introdus iluminatul cu lămpi cu petrol. Petrolul era adus de la Orşova. S-a introdus şi iluminatul public cu lămpi cu petrol, fixate pe stâlpi de lemn la încrucişarea drumurilor şi în faţa prăvăliilor şi instituţiilor. (p. 96)

După desfiinţarea graniţei în 1872, interesul satelor almăjene era să obţină dreptul asupra pădurilor, poienilor şi munţilor din partea statului maghiar. Generalul Traian Doda a intervenit în acest sens la Viena şi la Budapesta. În consecinţă, prin legea din 15 iunie 1873 a fost creată Comunitatea de Avere cu sediul la Caransebeş. În 1874 în reprezentanţa regimentară (consiliul Comunităţii de Avere) au fost aleşi reprezentanţi ai preturilor nou înfiinţate. Din partea Văii Almăjului a fost ales ofiţerul Ştefan Dancea din Rudăria. (p. 98) Până în 1879 au fost duse tratative de partajare între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar. În acel an a fost ales primul comitet al Comunităţii de Avere de la Caransebeş, preşedinte fiind, până în 1892, Traian Doda. (p. 98)

La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut în zonă numeroase bănci, precum Almăjana, Nera, Cooperativa de Credit, Prilipceana, filiale ale Băncii Poporane din Caransebeş şi ale Băncii Orăviţana, semn al dezvoltării economice din acea perioadă. (p. 120-121) Cu excepţia sfârşitului primului război mondial şi a crizei economice din 1929-1933, situaţia s-a menţinut înfloritoare până la instaurarea regimului comunist. În perioada celui de-al doilea război mondial, în luna septembrie 1944, în Valea Almăjului a avut loc o mare confruntare între sovietici şi germani. (p. 168-172)

Încheind această incursiune prin trecutul unei regiuni extrem de pitoreşti a Banatului, vom reproduce o descriere edificatoare a istoricului maghiar Szentkláray Jenő de la finele secolului al XIX-lea: „De la Steierdorf până la numitul izvor Coronini, stânci ce se înalţă până la cer, de o frumuseţe fără pereche, cu izvoare cu susur de cascade; această lucrare de artă trece prin păduri înfrunzite. Uimitor şi grandios prin frumuseţile tectonice, această regiune poate concura cu cele mai romantice regiuni din Elveţia şi Tirol.” (p. 177-178)

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 Iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.