Archive for the ‘Recenzii’ Category

Mircea Rusnac – Morile Reşiţei de demult

16 Octombrie 2016

Am primit de la Helmut Kulhanek o nouă valoroasă lucrare bilingvă, privitoare la aspecte neabordate până acum ale trecutului Reşiţei.* După ce în 2015 a inventariat podurile şi podeţele existente de-a lungul timpului pe teritoriul şi în preajma oraşului, în 2016 avem parte de o la fel de atentă trecere în revistă a morilor care au existat cândva în acelaşi perimetru. Din nou, amănuntele aflate sunt uluitoare.

Aflăm din această lucrare că în zona Reşiţei au funcţionat, într-o perioadă sau alta, cel puţin 32 de mori (p. 9), de diverse tipuri: mori de apă, mori antrenate electric, chiar o moară (la Câlnic) antrenată de un tractor! (p. 42-43) Ele erau situate fie pe cursul Bârzavei, fie pe cel al afluenţilor acesteia, Sodol şi Valea Domanului, iar unele chiar pe Canalul oţelăriei (Eruga), amenajat în scopuri industriale în anii 1769-1771. (p. 10)

De la aceste vechi mori s-au mai păstrat prea puţine urme până astăzi. Se mai pot vedea, de pildă, unele pietre de moară nefinalizate, abandonate pe dealurile din împrejurimi: pe „Arşiţa”, între Reşiţa şi Doman; pe dealul cu „Vârful Pietrei” (518 m), între vechiul drum al St.E.G./U.D.R. la poalele Ponorului, în apropierea crucii de sus a Domanului, şi Valea Sodolului; sub stâncile de la „Piatra Albă”; în Valea Budinicului, pe versantul stâng, nu departe de „blocul artiştilor”; deasupra carierei de piatră din Valea Domanului, unde fusese amplasat înainte concasorul. (p. 11)

Din înşiruirea amănunţită a celor 32 de mori, vom extrage aici unele date privitoare la cele pe care le-am considerat mai importante, despre care ar trebui ca şi locuitorii actuali ai Reşiţei să aibă câteva cunoştinţe. Astfel, „Moara cu turbină” a fost avariată în timpul unei viituri şi apoi abandonată. Fusese amplasată pe Bârzava, la cca. 800 m mai sus de actualul pod de beton de la capătul lacului Secul şi la 100 m de ruinele podului de cale ferată spre Delineşti. A dispărut încă înainte de primul război mondial. (p. 12) Ea fusese folosită, ca şi alte mori situate în apropiere, exclusiv de ţăranii de la Târnova, care-şi aveau ogoarele şi sălaşele pe dealurile din jur. (p. 13)

moara-juracek

„Moara Johann Juracsek” din Stavila este actualmente cea mai veche clădire din Reşiţa. (p. 14) A fost menţionată prima dată într-o lucrare în 1871, însă apare şi pe două hărţi mai vechi, din anii 1860. Pe baza lor, se poate considera că a fost ridicată în deceniul 1850-1860. (p. 15) Ea era o moară de mare productivitate, fiind înzestrată cu utilaje masive. (p. 16) Şi-a sistat activitatea în jurul anului 1900, când clientela s-a rărit. Treptat, încăperile de la parter şi de la cele două etaje au început să fie folosite ca locuinţe. (Ibidem) Moara a avut şi un canal de aducţiune lung de aproximativ 1,2 km, pornind din dreptul Străzii Târnovei şi mergând până la viitoarea Şcoală de şoferi, unde revenea în Bârzava. (Ibidem) Este dezolantă starea actuală de degradare a clădirii. (p. 17) Autorul propune transformarea ei, cu ajutorul fondurilor europene, într-un muzeu al meşteşugurilor, cu obiecte uzuale şi elemente de artă etnografică din Reşiţa şi din satele învecinate. (p. 18)

O altă moară figura încă în momentul apariţiei industriei reşiţene, în 1771, fiind consemnată pe planul de situaţie oficial al Direcţiunii Miniere Oraviţa din 22 august acelaşi an. Acolo apărea un „ogaş/canal al morii valahe” („Wallachische Mühl Graben”). Valahi erau denumiţi pe atunci coloniştii din Oltenia, care produceau în acea zonă mangal pentru furnalele din Bocşa. Având o curbă de 300-400 m, canalul se afla aproximativ între Biserica evanghelică şi Palatul C.F.U. de mai târziu. (p. 19)

O moară importantă se afla şi pe canal, la poalele Dealului Crucii, mai precis unde începea Strada Eleşteului cu peşti (actualmente Strada Dealul Mare). Ea apărea într-un plan de situaţie din 1876 şi a existat până la începutul anilor 1950, când pe locul ei s-au construit blocurile de pe Strada Ştefan cel Mare. (p. 21) Conform diferitelor mărturii, ea aparţinea în 1848 văduvei Schmidt, fiind salvată de la distrugerea care a afectat atunci aproape întreaga Reşiţă Germană de Franz Stadlmann. De atunci a aparţinut acestei familii, cel puţin până la incendiul produs acolo la 7 mai 1879 (existând menţiuni certe în acest sens în 1871 şi 1876). (p. 22) După incendiu a fost reconstruită, fiind înzestrată suplimentar cu prese pentru ulei şi sucuri de fructe, precum şi cu o instalaţie pentru gheaţă artificială (şi această moară era etajată, p. 23). În 1927 ea se afla în patrimoniul U.D.R., fiind închiriată judecătorului pretorial Adalbert d’Elle Vaux. (Ibidem) După decesul acestuia, văduva şi fiica sa au renunţat la moară în 1937, ea fiind solicitată pentru arendare de Ion Negru din Reşiţa Română pentru o perioadă de doi ani. Se ştie că a mai funcţionat până în anii 1940. (p. 24)

Pe Valea Domanului, cele mai cunoscute mori erau a lui Ioan Pagu şi Ion Laţcu, zis Ţagu. Prima se găsea la începutul anilor 1950 în dreapta şoselei spre Doman, puţin în afara oraşului, pe lângă stadionul actual. (p. 36) A doua era în apropierea Bisericii ortodoxe din Reşiţa Română. Ea exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un canal de aducţiune de 180 m de-a lungul şoselei. (Ibidem) Ţagu a cumpărat în timp drepturile de proprietate ale altor familii, devenind astfel proprietar unic al morii. A instalat în clădire şi o moară activată electric, de provenienţă franceză, precum şi o presă pentru ulei şi un cazan de ţuică. Moara a funcţionat până la mijlocul anilor 1960, fiind demolată la începutul anilor 1980. (p. 37)

În sfârşit, o altă moară electrică a fost cea a doctorului Dubovan, aproape de vărsarea pârâului Doman în Bârzava. Aceasta a funcţionat aproximativ de la începutul anilor 1940 până prin 1962. (p. 37-38)

Se mai poate spune că, din cele 32 de mori depistate, astăzi se mai păstrează doar cinci clădiri (trei în Reşiţa, una în Câlnic şi una în Moniom). Ruinele altor două mai există în Reşiţa şi Doman. Restul a dispărut odată cu trecerea timpului. (p. 41) Cu atât mai valoroasă este o asemenea lucrare, care le scoate din uitare şi ne întregeşte imaginea pe care o avem despre trecutul oraşului.

*Helmut Kulhanek, Mori în Reşiţa şi împrejurimile mai apropiate. Mühlen in Reschitz und in der näheren Umgebung, Ed. Doku-Verlag, Mechernich, 2016, 138 p. (72 ilustraţii).

Mircea Rusnac – O sinteză a deportării

30 Noiembrie 2015

După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.

Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.

În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”

Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.

În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”

Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.

După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.

Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.

Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.

* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.

Mircea Rusnac – Luptători anticomunişti dobrogeni asasinaţi în Banat

1 August 2015

pitigoi

Primii ani ai regimului comunist au fost marcaţi de confruntări dure între organele de represiune ale acestuia şi grupările de rezistenţă armată existente pe întregul cuprins al ţării. Şi în Dobrogea această mişcare a luat amploare la sfârşitul anilor 1940, întinzându-se în aproape toate satele. Prin urmare, reprimarea ei a fost drastică. Au fost judecate mai multe loturi de arestaţi, iar cei care au primit condamnări la închisoare sau muncă silnică au fost executaţi, în fapt asasinaţi, întrucât organele de represiune ale regimului comunist încălcau prin aceasta chiar sentinţele aşa-zisei justiţii a aceluiaşi regim. Multe dintre aceste crime au avut loc în Banat, fieful de atunci al zbirilor Ambruş şi Moiş de la Timişoara şi al lui Zoltan Kling de la Lugoj.

Luana Constantin, nepoata de soră a unuia dintre cei asasinaţi în acest mod, Ion Piţigoi, a căutat de mai multă vreme urmele acestora şi locul în care se află osemintele lor. Rezultatele căutărilor le-a publicat recent în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 90 (1/2015), p. 61-64, sub titlul Ion Piţigoi, asasinat de Securitate. Mărturii şi documente. De aici aflăm detalii despre modul în care se acţiona în acele timpuri.

Născut în 1923 în comuna Saraiu din judeţul Constanţa, Ion Piţigoi era căsătorit din 1945 şi avea doi copii. În martie 1949, părinţii şi fraţii săi din aceeaşi localitate au fost strămutaţi prin Decretul 83/1949, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu la Râmnicu Sărat. Aceasta pentru că în trecut deţinuseră 100 ha de teren arabil şi aproximativ 700 de oi. În iulie 1949 a fost arestat şi Ion Piţigoi, fiind judecat în cadrul lotului 3 al rezistenţei armate din Dobrogea, împreună cu alte 28 de persoane. Prin sentinţa nr. 557/1949 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale şi deţinere ilegală de muniţiuni.”

Din acel moment, familia sa nu a mai ştiut nimic despre el, în afara zvonurilor din sat potrivit cărora arestaţii ar fi fost duşi la închisorile din Gherla şi Aiud. Soţia sa a primit o singură carte poştală de la Gherla, prin care solicita trimiterea de haine groase pentru iarnă. Pachetul cu alimente care i-a fost trimis a fost returnat familiei.

Majoritatea condamnaţilor din lot au atacat sentinţa cu recurs, însă la 6 aprilie 1950, când acesta a fost judecat, 13 persoane, între care şi Ion Piţigoi, nu mai erau prezente. Unii dintre ei nu îşi achitaseră nici cheltuielile de judecată şi amenzile aplicate prin sentinţa şi decizia penală, astfel încât Tribunalul Militar Constanţa a emis pe numele lor mandate de executare a amenzilor în 1950 şi 1951, fiind căutaţi în penitenciarele din ţară (Aiud, Timişoara, Direcţia Generală a Penitenciarelor).

Neştiind nimic despre soarta lui, soţia şi mama lui Ion Piţigoi au solicitat în scris informaţii. Abia prin 1957-1958, soţia a fost chemată la Ministerul de Interne din Bucureşti, pentru a primi certificatul de deces emis la 14 august 1957. Data morţii era menţionată 10 martie 1950. După revoluţia din 1989, presa a scris despre „trenul morţii” Gherla-Timişoara, în care ar fi fost asasinaţi în noaptea de 9-10 martie 1950 un număr de 16 deţinuţi dobrogeni: 13 din lotul 3 şi încă 3 din alte loturi. Numele acestora erau: Gheorghe Tomoşoiu, Gheorghe Tofan, Dumitru Negroiu, Manea Duţu, Nicolae Roşculeţ, Nicolae Dobromir, Stercu Stere, Iordan Nicolae, Gheorghe Guşiţă, Ion Piţigoi, Constantin Tudoran, Ion Topârceanu, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Constantin Lache şi Marin Cenuşe. Toţi aveau condamnări între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani muncă silnică. În actele de moarte aflate într-un registru secret de la Sfatul Popular al Oraşului Timişoara, cauzele morţilor erau diferite boli, precum TBC pulmonar sau insuficienţă respiratorie. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceşti 16 deţinuţi dobrogeni au fost ucişi şi îngropaţi în zona Dealul Viilor de lângă Lugoj.

Nu au fost singurele cazuri de deţinuţi lichidaţi în acest mod. Numeroşi alţi arestaţi, în special dobrogeni, dar şi din alte zone ale ţării, au fost aduşi în Banat, unde şi-au găsit sfârşitul. Încă la 2 august 1949, la fel se procedase cu şapte condamnaţi bănăţeni din lotul Spiru Blănaru. Locul unde au fost îngropate toate aceste victime ale regimului comunist nu este cunoscut încă, deoarece puţinii martori de atunci nu mai trăiesc astăzi.

Din păcate, în acei ani Banatul, aflat sub teroarea tripletei Ambruş-Moiş-Kling, a fost un centru de represiune a opozanţilor din întreaga ţară. Acum pe teritoriul său zac, încă necunoscute, osemintele acestora, care aşteaptă noi investigaţii pentru a fi descoperite şi reînhumate creştineşte.

 

Mircea Rusnac – Amintirile unuia dintre conducătorii mişcării studenţeşti din Timişoara din 1956

4 Iulie 2015

caius

A apărut anul trecut un volum de memorii al lui Caius Muţiu, unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti timişorene din timpul revoluţiei maghiare din 1956.* Cartea acoperă întreaga perioadă a vieţii autorului, cu amănunte extrem de interesante pentru cititorii de astăzi. Născut la Oradea în 1934, Caius Muţiu a cunoscut de la o vârstă fragedă, împreună cu familia sa, refugiul din Transilvania de nord, cedată Ungariei în 1940. Primii ani postbelici, trăiţi la Beiuş, au fost marcaţi de acapararea puterii în ţară de către comunişti, susţinuţi de armata sovietică.

În 1952, după absolvirea liceului Emanoil Gojdu din Oradea, Caius Muţiu a devenit student al Facultăţii de mecanică din Timişoara. (p. 47) Student foarte bun, a avut bursă de merit pe toată perioada facultăţii. Timişoara era în acea perioadă plină de militari sovietici, a căror prezenţă, amintind de comportamentul pe care îl avuseseră în ţară, stârnea repulsia populaţiei. (p. 57-58) Odată cu izbucnirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, la 23 octombrie 1956, studenţii timişoreni au început să discute intens noile evenimente. Colegul de cameră al lui Muţiu, Ladislau Nagy din Oradea, le traducea cele comunicate de posturile maghiare de radio. În două-trei zile, „atmosfera de revoltă de la noi din facultate era foarte încărcată.” (p. 59) Deja în 26 octombrie, sesizând situaţia, conducerea facultăţii a convocat, pe grupe, şedinţe prin care încerca să arate studenţilor că dezordinile din Ungaria erau provocate de un grup de huligani şi derbedei. Aceasta a produs o şi mai mare revoltă în rândul studenţilor timişoreni. (Ibidem)

După ce la 27 octombrie studenţii au aruncat cu mămăligă pe pereţii cantinei, a doua zi, duminică seara, discuţiile din cămine s-au extins. La ele au luat parte şi Aurel Baghiu, Teodor Stanca şi Friedrich Barth, primii doi făcând parte din conducerea organizaţiilor studenţeşti. (p. 60) La iniţiativa lui Caius Muţiu, s-a hotărât organizarea unei adunări a tuturor studenţilor din Timişoara. Manifestarea trebuia să fie paşnică. (p. 61) La ea urma să fie invitate şi organele de stat, pentru a afla doleanţele lor, care erau de fapt ale întregii societăţi româneşti de atunci. Pentru a nu da timp informatorilor, adunarea a fost convocată pentru marţi, 30 octombrie. În acel moment, armata sovietică nu intervenise încă în Ungaria. Teodor Stanca a alcătuit un memoriu de revendicări. Studenţii de la construcţii şi electrotehnică urmau să vină încolonaţi prin centrul oraşului, sperând să li se alăture şi alţi cetăţeni, care intrau sau ieşeau de la servici. (p. 63) Însă pe drum nu li s-a alăturat nimeni, deşi lumea înţelegea că se petrece ceva în legătură cu revoluţia maghiară. La ora 14 a zilei de 30 octombrie, amfiteatrul „V. Alaci” al Facultăţii de mecanică a devenit neîncăpător pentru mulţimea de studenţi adunată. În prezenţa autorităţilor, acolo luările de cuvânt au început destul de timid. Orice divagaţie de la tema principală de discuţie era contracarată de Stanca, Baghiu şi Muţiu, care doreau discutarea problemelor generale ale întregii populaţii. (p. 64) La ora 14,30, studenţii s-au deplasat la sala cantinei, care s-a umplut cu cei sosiţi atât de la Politehnică, cât şi de la medicină, agronomie şi de la Universitatea din Timişoara. (p. 65) În prezidiul adunării au fost rectorul Rogojan, precum şi ministrul muncii Petre Lupu, ministrul adjunct al învăţământului, Drăgulescu, şi Ilie Verdeţ, secretar al C.C. al P.M.R., veniţi la Timişoara pentru a calma spiritele. Ministrul Lupu i-a minţit pe studenţi, promiţându-le că pot vorbi liber, fără a fi sancţionaţi. Aceasta a declanşat un val de luări de cuvânt, prin care erau cerute numeroase modificări ale modului în care pe atunci era condus statul român, în stil comunist totalitar. Memoriul întocmit de Teodor Stanca a fost completat cu toate aceste cerinţe. Se cereau retragerea trupelor sovietice din ţară, încheierea de acorduri comerciale cu ţările occidentale, mărirea salariilor, studierea în facultăţi nu doar a limbii ruse, ci şi a altor limbi de circulaţie, libertatea cuvântului, a presei, a dreptului de asociere şi de mişcare, reducerea normelor din întreprinderi şi a cotelor din agricultură, oprirea exportului de uraniu în U.R.S.S. etc. (p. 66-67)

În faţa acestui torent de revendicări, autorităţile prezente la adunare s-au retras la ora 18. Studenţii au continuat discuţiile, constituind şi un comitet de iniţiativă. Şedinţa era condusă de studentul Aurelian Păuna de la construcţii, căruia i-a fost înmânat memoriul redactat de Stanca. El a fost aprobat punct cu punct, iar la ora 20 adunarea a luat sfârşit. Autorităţilor le era dat un termen de trei zile pentru a răspunde, altfel urmând să se declanşeze greva generală a studenţilor. (p. 68)

Între timp  însă, cantina fusese înconjurată de tancurile armatei. Majoritatea participanţilor plecaseră, iar cei rămaşi au fost arestaţi de Securitate. Principalii şapte organizatori au fost arestaţi, iar ceilalţi au fost duşi cu camioanele la cazărmile din Becicherecu Mic. Arestările au continuat toată noaptea. A doua zi, cei rămaşi liberi au manifestat în dreptul Pieţei Maria, la fosta Facultate de agronomie, cerând eliberarea arestaţilor. Mergând încolonaţi până la catedrală, cei 800 de participanţi au fost la rândul lor înconjuraţi de trupe şi arestaţi. (p. 70) Cei de la medicină au făcut greva foamei, căminul fiind atacat de Securitate, care a deschis focul. Toţi studenţii capturaţi erau duşi la Becicherecu Mic. Au fost arestaţi şi peste 30 de elevi, care au scris lozinci de susţinere a acestora. (p. 71)

Au urmat anchete foarte dure, cu bătăi şi condiţii inumane de detenţie. Reacţia puterii era promptă. La 31 octombrie, orele 22, s-a constituit la centru un Comandament general, format din Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, „pentru asigurarea ordinii în ţară.” Ei coordonau armata, Internele, detaşamentele muncitoreşti, procuratura militară, instanţele militare etc. La nevoie, se putea deschide focul. (p. 77) Comandamentul politico-militar de la Timişoara era format din: Alexandru Moghioroş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., Martin Isac, prim-secretar al Comitetului Regional al P.M.R. Banat, generalii Marcu Stan şi Marin Dragnea, colonelul Vasile Negrea, comandantul Securităţii din Banat, coloneii Breban şi Cristea etc. (p. 77)

Prin anchete şi bătăi, principalii organizatori ai mişcării studenţeşti au fost trimişi rapid în judecată, prin rechizitoriul din 6 noiembrie 1956. Era specificată crima de uneltire contra ordinii sociale, încadrată în Decretul 199/1950 al. 1 lit. c, cu pedepse între 15 ani şi condamnarea la moarte. Ulterior însă guvernul a schimbat încadrarea lor, conform indicaţiilor din 13 noiembrie ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în articolul 327, lit. c C.P., care prevedea pedepse între 5 şi 10 ani închisoare. (p. 78-79) Această schimbare de atitudine a autorităţilor s-a produs probabil în urma comunicării la posturile străine de radio a situaţiei studenţilor timişoreni arestaţi. Doar după două zile de la ţinerea adunării studenţeşti, posturile de radio au făcut cunoscute evenimentele şi chiar numele principalilor organizatori. (p. 79)

Procesul primului lot, de opt studenţi, a avut loc în 15-16 noiembrie. În total au fost judecaţi 29 de stundeţi în trei procese, precum şi un asistent şi un profesor universitar. Dintre aceştia, numai patru au fost achitaţi, restul primind pedepse între 3 luni şi 8 ani. Cea mai mare pedeapsă au primit-o Muţiu, Stanca şi Baghiu. (p. 81) Reacţia dură a autorităţilor a avut efect, în sensul că, după mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946, 1948 şi 1956, nu a mai avut loc niciuna până în 1989. (p. 80)

Memoriile lui Caius Muţiu continuă, prezentând pe larg cei aproape opt ani de detenţie ai autorului, la Timişoara, Gherla, Stoieneşti-Balta Brăilei, Periprava, Grind, Gherla, Dej, din nou Gherla, până la graţierea din 1964. A urmat revenirea în viaţa normală, întâi la Oradea, apoi la Timişoara, cu multe realizări profesionale şi familiale. Un volum necesar, al unei personalităţi a mişcării din 1956, care vine să se adauge memoriilor altor participanţi la mişcările studenţeşti, pe care le confirmă şi le completează. În felul acesta putem întregi imaginea pe care o avem despre acele evenimente îndepărtate.

* Caius Muţiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Ed. Ariergarda, Timişoara, 2014, 335 p.

Mircea Rusnac – O carte despre podurile şi podeţele Reşiţei

7 Mai 2015

pod

Helmut Kulhanek a avut amabilitatea de a ne trimite cea mai recentă carte a sa, cuprinzând un repertoriu al podurilor, podeţelor, pasarelelor şi pasajelor existente în Reşiţa atât în prezent, cât şi de-a lungul timpului, în măsura în care se mai deţin informaţii despre acestea din urmă.* Încă de la început, autorul menţionează: „Infrastructura economică a Reşiţei, dominată timp de mai bine de două secole de obiective industriale amplasate pe ambele părţi de-a lungul văii Bârzavei, cu linii ferate integrate până şi în cartierele de locuit, excelează în acest domeniu prin varietatea şi numărul considerabil de treceri, traversări şi racordări, indispensabile activităţii productive şi vieţii publice.” (p. 10) În această perioadă, unele construcţii vechi au fost, bineînţeles, reînnoite, mutate sau demolate, făcând loc altora mai moderne. Pentru clarificarea cât mai exactă a acestor probleme, Helmut Kulhanek a utilizat în special vechi cărţi poştale ilustrate, planuri ale oraşului, literatură sau amintiri ale unor bătrâni reşiţeni.

Un paradox este faptul că Reşiţa, care pe parcursul multor decenii a construit sute de poduri răspândite pe teritoriul a numeroase ţări actuale din centrul şi sud-estul Europei, unele fiind adevărate capodopere în domeniu ca realizări tehnice şi chiar artistice, nu deţine pe teritoriul său asemenea exemplare. Autorul găseşte o explicaţie logică acestui fapt: „Reşiţa, ca oraş industrial consacrat, avea nevoie de construcţii solide, adecvate scopului şi situaţiei la momentul respectiv. Acestea aveau un caracter strict funcţional, fără elemente decorative sau ornamentaţii după moda timpului. Ca în toate procesele industriale, predomina principiul maximei eficienţe.” (p. 11)

Începând enumerarea podurilor, Helmut Kulhanek prezintă date referitoare la nu mai puţin de 79 existente de-a lungul timpului peste Bârzava, cu includerea fostelor localităţi Câlnic şi Moniom, în prezent considerate cartiere ale Reşiţei. Alte 48 de poduri şi podeţe traversaseră în trecut fostul canal al oţelăriei (Eruga), care a străbătut localitatea timp de aproape două secole. 39 de traversări au existat sau mai există peste afluenţii Bârzavei pe teritoriul Reşiţei. Alte 41 de traversări şi construcţii diverse se referă la vechiul pod care traversa oraşul între oţelărie şi laminoare, actualul pasaj T.M.K., pasarela de la gara Reşiţa Nord, barajul Secul sau funicularul din centrul oraşului. Un capitol special este dedicat celor mai importante realizări din oraş, adică podul din Stavila şi cel de la Cultural. Primul, inaugurat la 29 decembrie 1931, a fost cel dintâi pod din oţel, complet sudat, din România, celălalt datează din 1937.

Urmează un bogat material ilustrativ, de cea mai bună calitate, referitor la cele prezentate în text. În acest sens, un tabel ajutător face trimiterile necesare. (p. 59-66) Nu mai puţin de 194 de imagini ne poartă prin Reşiţa de altădată şi prin cea de astăzi, cu lămuririle necesare pentru a înţelege rostul construcţiilor respective şi localizarea acestora. Cu aceste ocazii, autorul ne dă şi alte informaţii. Aflăm astfel că lângă podul care leagă în prezent cartierele Margina şi Länd se află un izvor, (p. 82) iar alt izvor este mai jos de fostul ştrand turistic. (p. 17) Cu prilejul prezentării vechiului pod către Budinic şi Driglovăţ, vedem nişte ţărănci din alte vremuri sosite la piaţă, purtând coşurile cu produse pe cap, acestea putând fi transportate astfel, în echilibru, pe distanţe lungi. (p. 89) La pagina 90 ni se prezintă un accident feroviar de la sfârşitul anilor 1970, la podul de lângă fosta Baie comunală. Oamenii prezenţi pe podul aflat în zona actualei Hale noi etalau moda existentă la începutul secolului XX. (fotografia de la p. 93) Foarte valoroase sunt imaginile de la p. 129-133, prezentând treceri peste canalul uzinal, construit în 1769-1771 şi acoperit la mijlocul anilor 1950. Ele dezvăluie dimensiunile canalului şi structura malului întărit cu pari bătuţi alăturat vertical. De altfel, canalul acţiona şi trei mori, una mai jos de strada Dealul Mare, (p. 43) iar celelalte în sectorul viitorului I.G.O.R. (p. 44) Canalul revenea în Bârzava ceva mai jos de amplasamentul ulterior al centralei „7 Noiembrie”. (Ibidem) În sfârşit, cu ocazia prezentării podului din Ţerova situat pe strada Pogonici, autorul ne atrage atenţia chiar asupra existenţei în imagine a unui cuib de berze. (p. 149)

Riguroasă şi temeinică, lucrarea lui Helmut Kulhanek face lumină în multe aspecte ale trecutului şi prezentului Reşiţei, a cărei existenţă a fost strâns legată de cursurile de apă de pe teritoriul său. Toate aceste construcţii arată activitatea înaintaşilor noştri, care au făcut mult timp renume oraşului. Mulţumindu-i autorului pentru demersul său, ne bucurăm că putem include în bibliografia istorică a Reşiţei o nouă şi valoroasă lucrare.

* Helmut Kulhanek, Reşiţa. Poduri, podeţe, punţi, pasarele şi pasaje de-a lungul timpului, Doku-Verlag, Mechernich, 2015, 176 p.

Mircea Rusnac – Din trecutul Văii Almăjului

2 Octombrie 2012

Bozovici în anul 1907. Sursa: Banatul de altădată (pe Facebook).

Almăjul este o depresiune intramontană între Masivul Semenic la nord, lanţul muntos al Aninei şi Munţii Almăjului la sud. Valea Almăjului a fost denumită astfel din vechime, fiind amintită cu acest nume în izvoarele scrise ale evului mediu. (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, Bucureşti, 1977, p. 15.) Ea are o lungime de 30,75 km şi o lăţime de 12,75 km, suprafaţa sa totală fiind de 1.144 kmp. Dintre aceştia, numai 12,87% sunt cultivaţi, restul fiind format, datorită reliefului, din păduri, fâneţe, islazuri şi poieni. (p. 16)

În acele locuri romanii au exploatat aur, atât prin guri de exploatare, cât şi prin cernerea nisipului din râuri şi pârâuri. (p. 16) Urme ale antichităţii sunt cetatea dacică de la Grădiştea-Dalboşeţ, villa rustica de la Dragomireana-Dalboşeţ, cetatea romană de lângă cimitirul catolic din Bozovici, o piatră funerară la Ogei-Prigor (p. 19), alta lângă Dragomireana-Dalboşeţ, o piatră cu inscripţie latină în locul denumit „cetate” la Bozovici, o mare lespede de piatră şi un suport de treaptă din piatră la Comoara-Prilipeţ, sarcofage din piatră şi monede tot acolo, dar şi în alte locuri. (p. 20)

Perioada migraţiilor nu a afectat prea mult aşezările existente în Almăj, datorită zonei ferite în care se aflau. S-au păstrat monede bizantine şi bulgăreşti la Pătaş şi Şopotu Nou, aşezarea intrând sub administraţia voievozilor bănăţeni Glad şi Ahtum în secolele X-XI. (p. 20) Din secolul al XIII-lea, Regatul maghiar a introdus în Banat comitatele Timiş, Cenad şi Caraş, precum şi Banatul de Severin. În secolul al XIV-lea în Banat existau opt districte româneşti, inclusiv Almăjul, cărora regii unguri le-au acordat privilegii multiple prin diplomele din 1457 şi 1552, acestea trebuind în schimb să apere hotarele răsăritene ale Ungariei. (p. 20)

În anul 1430, regele Sigismund menţiona în Almăj cnezate şi aşezări stabile care cuprindeau 504 ţărani liberi, 32 de grăniceri şi 26 de curieri. În acelaşi an venea acolo banul Severinului Nicolae Radwitz pentru a judeca unele pricini apărute între nobili şi cnezi. (p. 20)

Din secolele XIV-XV datează primele aşezări existente şi azi, în locuri ferite şi în poieni, fiind ulterior denumite „sălişte”, la Pătaş, Gârbovăţ, Lăpuşnic etc. Până în secolul al XVII-lea aveau să apară şi satele Bănia, Borlovenii Vechi, Bozovici, Dalboşeţ, Moceriş, Prigor, Prilipeţ, Putna, Rudăria şi Şopot. (p. 21) În 1484, conscripţia aşezărilor din Almăj, făcută din motive atât militare, cât şi financiare (impuneri de dări), menţiona Bănia, Bozovici, Lăpuşnic, Moceriş, Prigor, Prilipeţ şi Rudăria. Conscripţia din 1603 adăuga Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Putna şi Şopot. În 1484 mai erau amintite şi câteva sate care între timp au dispărut (Gârlişte, Rustnic, Herniac), la fel în 1550 (Padeş) şi în 1552 (Margine şi Sălişte). (p. 22)

Printre cnezii locali almăjeni documentele medievale îi aminteau pe Radu, Raia, Dobre, Ioan, fiul lui Dragomir, pe Iacob Gârleşteanu, înnobilat de Matei Corvin, precum şi pe vecinii săi Lazăr de Bozovici, George de Moceriş şi Vasile de Bănia. Iacob Gârleşteanu avea să ajungă ban de Severin în perioada 1495-1508, iar urmaşii săi au fost menţionaţi până în 1598 ca proprietari în Valea Almăjului. (p. 22) După instaurarea ocupaţiei turceşti în Banat, în 1552, a fost impusă tuturor o dare, pe care în Almăj o strângea banul Petre Petrovici. Turcii au recunoscut vechile drepturi ale celor opt districte bănăţene: Almăj, Ilidia, Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Comiat, Caraşova şi Bârzava. (p. 23)

Din 1658 însă, turcii şi-au extins administraţia şi în Valea Almăjului, ca şi în celelalte districte ale Banatului. Impozitele erau acum adunate de la ţărani de către beiul din Bozovici. (p. 24) Însă în zonă s-au petrecut şi evenimente militare importante. În 1598 almăjenii îl uciseseră pe paşa Eukan al Belgradului, care făcuse o incursiune în regiune. Odată cu el au pierit sute de turci la Poaina Fetei din lanţul muntos Blidariu. (p. 24) Iar în 1605, în „cetatea Almăjului” a fost semnat un tratat de pace între solii împăratului Rudolf II al Austriei şi cei ai sultanului Ahmet I. (p. 25) În 1688, generalul austriac Veterani şi-a stabilit cartierul general în Almăj, aprovizionându-se acolo cu alimente şi furaje. Turcii au prădat satele almăjene, însă în 1689 localnicii i-au învins la locul Groşi de lângă Şopotu Nou şi la Rădutu, lângă Lăpuşnicu Mare, incendiind întăriturile militare pe care şi le făcuseră. (p. 25)

În 1718 guvernatorul austriac Mercy a împărţit Banatul în 11 districte, unul fiind la Orşova-Mehadia-Almăj, cu centrul la Orşova şi două ocoluri, la Mehadia şi Bozovici. Pământul era acum considerat proprietate a coroanei şi împărţit anual pe familii de către cnezii satelor. Robota şi prestaţiile pentru armată erau obligatorii. (p. 30) În 1722 a început lărgirea şi amenajarea vechilor drumuri Bozovici-Pătaş-Borloveni-Mehadia, sub conducerea inginerului Ktencka, a drumului Bozovici-Gura Golâmbului (18 km de-a lungul văii Minişului) şi a celui spre Stăncilova şi Moldova Veche (30 km). Siliţi să robotească la construirea acestor drumuri, mulţi ţărani almăjeni au fugit în păduri, devenind haiduci. (p. 31) Neobişnuiţi cu asemenea tratament, bănăţenii s-au alăturat masiv turcilor în noul război purtat contra austriecilor în 1737-1739.

Conform conscripţiei din 1718, satele almăjene aveau următorul număr de case: Bozovici 82, Bănia 56, Dalboşeţ 15, Gârbovăţ 28, Lăpuşnic 47, Moceriş 26, Pătaş 44, Prilipeţ 57, Prigor 40, Putna 30, Rudăria 82, Şopot 35, Tăria şi Jidovini 30. (p. 34) Altă conscripţie a fost efectuată în scop militar în 1749. Atunci nu mai erau menţionate Tăria-Jidovini de lângă Bozovici, populaţia lor mutându-se între timp în această localitate. (p. 34-35)

Până în anul 1751, Banatul s-a aflat sub administraţia militară cu sediul la Timişoara, iar apoi a trecut sub conducerea sistemului civil sau cameral-provincial. În 1768 a fost înfiinţat Regimentul confiniar româno-bănăţean sau zona Confiniului militar (cuprinzând la început Marga, Caransebeşul, Orşova, iar din 1773 şi Almăjul). Pe scurt, regiunea militarizată avea să se numească Graniţa. (p. 35) Satele situate în acest teritoriu depindeau administrativ direct de Curtea de la Viena şi de Consiliul aulic de război. (p. 36)

De la instaurarea stăpânirii austriece, din Valea Almăjului fuseseră recrutaţi plăieşi, care aveau misiunea să cutreiere permanent dealurile şi munţii dimprejur şi să păzească frontiera dinspre Dunăre. Ieşirile şi intrările în Almăj pe drumurile nou amenajate erau controlate de trei posturi fixe de plăieşi, la Borlovenii Noi în est, la Stăncilova în vest şi la Gura Golâmbului în nord, acestea menţinându-se ca puncte de pază permanente până în 1918. În fiecare sat almăjan exista câte o pază formată din 2-4 plăieşi, care se bucurau de multă vază şi puteau cerceta la nevoie orice casă suspectă. Organizaţia plăieşilor a încetat odată cu extinderea Confiniului militar în Almăj în 1773. (p. 37)

Bozovici în 1910. Sursa: Lugojul de altădată (pe Facebook).

După încheierea păcii cu turcii la Belgrad în 1739, Austria a pierdut Oltenia, noul hotar fiind aşezat pe Dunăre şi către Ţara Românească. Ca urmare, în 1753 a fost înfiinţată Miliţia naţională bănăţeană, care apăra linia Dunării, Almăjul şi zona montană a Caraşului, aflată în plină dezvoltare minieră şi industrială (Moldova Veche, Sasca, Ciclova, Oraviţa, Maidan, Bocşa, Reşiţa). (p. 39) În 1766-1768 s-a înfiinţat Regimentul confiniar iliro-bănăţean. El slujea drept cordon pe linia Munţilor Semenic, dealurile Ţărovei, culmea Rudăriei, culmea Blidariu, dealurile Stăncilovei din lanţul Munţilor Almăjului. Apoi continua cu drumul numit Calea Mare către Potoc-Ciclova şi pădurile de la Gura Golâmbului din lanţul Munţilor Aninei. Cordonul era prelungit către zona Bisericii Albe. În total, în districtul Orşova-Mehadia-Almăj se aflau 11 posturi fixe de pază. Dintre acestea, trei se aflau în Valea Almăjului: la Gura Golâmbului, Stăncilova şi Borloveni, sub dealul Ţărova. (p. 39-40)

În aceeaşi perioadă a fost înfiinţat şi Regimentul germano-bănăţean pentru vestul Banatului, acoperind regiunea dintre Panciova şi Biserica Albă. (p. 40) Iar în urma vizitei făcute în Banat în 1767 de viitorul împărat Iosif II, în 1768 s-a înfiinţat şi Batalionul românesc. În cadrul acestuia erau mobilizate 34 de sate din zona Marga-Caransebeş-Mehadia-Jupalnic. Sediul Batalionului era la Jupalnic, cu patru companii la Ohaba-Bistra, Ilova, Globurău şi Topleţ. (p. 40)

Cum arătam, în 1773 s-au alăturat Batalionului românesc şi cele 13 sate din Valea Almăjului: Bozovici, Bănia, Borloveni, Dalboşeţ, Gârbovăţ, Moceriş, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus, Prilipeţ, Prigor, Putna, Rudăria şi Şopot. Militarizarea satelor almăjene a fost hotărâtă cu ocazia vizitei efectuate acolo de Iosif II în 17-18 mai 1773. (p. 40) Marea cazarmă din Bozovici a fost zidită la ordinul Mariei Tereza prin robota satelor în 1745-1750. (p. 42)

În 1775, Batalionul românesc de la Jupalnic s-a contopit cu cel ilir-sârbesc, formând Regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă. Comanda sa a fost preluată de către colonelul Papilla. (p. 43) În cadrul său se aflau două companii dislocate în Almăj, la Bozovici şi la Prigor. De cea din Bozovici aparţineau satele: Bozovici, Prilipeţ, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot, Gârbovăţ şi Bănia. De cea din Prigor aparţineau: Prigor, Putna, Borloveni, Pătaşu de jos, Pătaşu de sus şi Rudăria. (p. 43) Comandantul divizional al celor două companii era un maior cu reşedinţa la Bozovici. (p. 44)

În 1838, Regimentul româno-ilir nr. 13 s-a despărţit din nou: cel ilir cu sediul la Biserica Albă şi Regimentul de grăniceri româno-banatic nr. 13 cu sediul la Caransebeş. În Valea Almăjului se aflau acum trei companii, la Dalboşeţ, Bozovici şi Prigor. Comandant divizional era comandantul companiei din Bozovici. (p. 44) Acest Regiment confiniar de grăniceri româno-banatic nr. 13 avea să fie desfiinţat la 1 noiembrie 1872, pe baza unui manifest imperial al împăratului Franz Iosif din 9 iunie acelaşi an. (p. 44)

În perioada militarizării satelor almăjene, grănicerii au luat parte la numeroase conflicte militare, făcându-se deseori remarcaţi. Cele mai importante războaie la care au participat au fost împotriva turcilor în 1784 şi 1788-1791, împotriva Franţei napoleoniene (1793-1814), împotriva Prusiei (1866-1867), dar şi împotriva revoluţionarilor unguri din 1848-1849. (Liviu Smeu, Almăjul grăniceresc 1773-1872, Bucureşti, 1980, p. 42.) Contra turcilor au fost mai mult lupte de apărare a graniţelor. Cu Napoleon, almăjenii s-au confruntat de mai multe ori: pe Rin, în Italia (la Arcole, Rivoli, Marengo), la Ulm, la Austerlitz, la Wagram, iar în 1813 au participat la înfrângerea acestuia de la Leipzig. (p. 48) În 1848-1849 ei au luat parte din nou la campania din Italia, luptând la Veneţia, Gorrizia şi Verona până în 1851, când s-au reîntors la Caransebeş. (p. 53) Tot în 1849 au luat parte la apărarea cetăţii Timişoara, aflată sub asediul generalului Bem. (p. 53) În 1854, în timpul războiului Crimeei, trupele almăjene au fost trimise de guvernul austriac în Ţările Române, staţionând la Galaţi până la sfârşitul anului 1855. (p. 54-55). Ultimul război la care au participat a fost cel cu Prusia din 1866, luptând la Sadova, Lipa şi Königgrätz. (p. 55)

În 1774 au fost colonizate la Bozovici şi Prigor 96 de familii germane (Liviu Smeu, Contribuţii la istoria Almăjului, op. cit., p. 53.) Aceştia aveau să fie singurii colonişti care au rezistat mai mult timp în Valea Almăjului, activând ca meseriaşi şi convieţuind paşnic cu localnicii. (p. 55) Iar în 1827 au fost aduşi pemi cehi cu căruţele grănicerilor almăjeni de la Moldova Nouă peste dealurile Stăncilovei la Bozovici şi de acolo la locurile fixate de companie. 36 de familii au fost aşezate la Poneasca (Schönthal). (p. 62) Dar în 1836 localitatea a fost abandonată, unii locuitori întorcându-se în Boemia, iar alţii mutându-se la Şumiţa şi la Ravensca. (p. 63) 64 de familii au întemeiat satul Ravensca prin defrişarea pădurilor. Acesta avea să rămână un sat izolat de cele militarizate din Almăj, fiind considerat un sat cameral, supus administraţiei civile din Timişoara. (p. 63)

De la începutul secolului al XIX-lea, Almăjul număra 16 sate, iar în 1830 a fost construit un nou drum pe cheile Prigorului. (p. 63) În 1848 situaţia se prezenta astfel: cele trei comitate bănăţene (Caraş, Timiş şi Torontal) aparţineau administrativ de Ungaria din anul 1779. Dezvoltarea marii proprietăţi a nemeşimii maghiare a determinat în acel an frământările ţăranilor români. În acelaşi timp, la Timişoara se afla Înaltul comandament militar austriac pentru Banat, cu generalii Glaser, Leiningen, Rukavina şi Wernhardt, cu 8.840 de soldaţi, cărora li se adăuga Confiniul militar german. 65% din pământul pustei Caraşului se afla în stăpânirea unor nemeşi germani sau sârbi maghiarizaţi, precum Bissingen la Iam sau Baici la Vărădia. (p. 77) Zona montanistică sau minieră a Caraşului (Oraviţa, Maidan, Anina, Reşiţa, Bocşa, Dognecea, Secul, Ocna de Fier, Ciclova, Sasca, Moldova Nouă) era condusă de Directorul montanistic de la Oraviţa, Gustav Gränzenstein, care depindea direct de Curtea de la Viena. (p. 77-78) Iar graniţa dinspre Dunăre şi Ţara Românească constituia Confiniul militar românesc bănăţean sau Regimentul româno-bănăţean nr. 13, cu sediul comandamentului în Caransebeş. Şi acesta depindea direct de Curtea din Viena. (p. 78) Prin diverse regulamente, în special Constituţia confiniară din 1807, în graniţă funcţionau şcoli româneşti şi germane, iar fiecare companie avea propriul medic şi personal sanitar, acordând asistenţă medicală gratuită. (p. 78-80) Aceasta explică ataşamentul grănicerilor faţă de austrieci în 1848.

Prin noua Constituţie confiniară din 1850, proprietăţile imobiliare ale grănicerilor erau înscrise în cartea funduară de pe lângă judecătoria de la Bozovici. Dreptul de proprietate deplină a stimulat dezvoltarea economică. Braţele de muncă erau adunate pe comunioane, care îşi distribuiau membrii după ocupaţii. (p. 84) La rândul lor, comunioanele aveau dreptul de diviziune pe familii. (p. 85)

Tot în 1850 era stabilit prin lege ca târgul săptămânal de la Bozovici să aibă loc marţi, iar anual să se ţină patru bâlciuri: luni şi marţi în săptămâna Paştilor din aprilie, luni şi marţi înainte de Înălţarea Domnului (în iunie, când se ţinea şi nedeea la Bozovici), luni şi marţi în săptămâna sărbătorii Cuvioasei Paraschiva (14 octombrie), luni şi marţi în săptămâna Naşterii Domnului din decembrie. (p. 94) La aceste bâlciuri veneau, mai ales toamna, mulţi negustori din Viena şi Budapesta, care cumpărau în Valea Almăjului vite, porci, fructe şi ţuică. Erau aduse în schimb în regiune produse textile, articole de menaj şi îmbrăcăminte din Transilvania, Timişoara, Lugoj etc. (p. 94-95)

În anul 1869 la Viena exista marele depozit de vânzare a rachiului de prune, magiunului şi fructelor conservate al căpitanului pensionar Paul Smeu. Alt depozit avea la Prigor preotul Teodor Câmpian, cu legături la pieţele din Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. Cei doi s-au asociat, înfiinţând o cooperativă de achiziţionare a prunelor din Valea Almăjului. Marele comerciant din Bozovici Ion Stanoilovici achiziţiona şi el vite pentru negustorii turci de peste Dunăre. (p. 95)

Reclamă din 1895. Sursa: Arhivele Naţionale Timiş.

Câţiva ciobani din Almăj, pentru a-şi valorifica produsele pe piaţa Vârşeţului şi Bisericii Albe, au întemeiat aşezări păstoreşti în pusta Deliblata. După o legendă relatată de Nicolae Tincu Velia, ei ar fi întemeiat chiar şi oraşul Vârşeţ, numit astfel după poiana Vârşaţa din codrii Rudăriei, de unde plecaseră cu oile. La Vârşeţ se afla centrul teologico-pedagogic unde învăţau mulţi tineri almăjeni. (p. 95)

În 1853-1855, în Valea Almăjului a fost introdus iluminatul cu lămpi cu petrol. Petrolul era adus de la Orşova. S-a introdus şi iluminatul public cu lămpi cu petrol, fixate pe stâlpi de lemn la încrucişarea drumurilor şi în faţa prăvăliilor şi instituţiilor. (p. 96)

După desfiinţarea graniţei în 1872, interesul satelor almăjene era să obţină dreptul asupra pădurilor, poienilor şi munţilor din partea statului maghiar. Generalul Traian Doda a intervenit în acest sens la Viena şi la Budapesta. În consecinţă, prin legea din 15 iunie 1873 a fost creată Comunitatea de Avere cu sediul la Caransebeş. În 1874 în reprezentanţa regimentară (consiliul Comunităţii de Avere) au fost aleşi reprezentanţi ai preturilor nou înfiinţate. Din partea Văii Almăjului a fost ales ofiţerul Ştefan Dancea din Rudăria. (p. 98) Până în 1879 au fost duse tratative de partajare între reprezentanţa regimentară şi statul maghiar. În acel an a fost ales primul comitet al Comunităţii de Avere de la Caransebeş, preşedinte fiind, până în 1892, Traian Doda. (p. 98)

La sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut în zonă numeroase bănci, precum Almăjana, Nera, Cooperativa de Credit, Prilipceana, filiale ale Băncii Poporane din Caransebeş şi ale Băncii Orăviţana, semn al dezvoltării economice din acea perioadă. (p. 120-121) Cu excepţia sfârşitului primului război mondial şi a crizei economice din 1929-1933, situaţia s-a menţinut înfloritoare până la instaurarea regimului comunist. În perioada celui de-al doilea război mondial, în luna septembrie 1944, în Valea Almăjului a avut loc o mare confruntare între sovietici şi germani. (p. 168-172)

Încheind această incursiune prin trecutul unei regiuni extrem de pitoreşti a Banatului, vom reproduce o descriere edificatoare a istoricului maghiar Szentkláray Jenő de la finele secolului al XIX-lea: „De la Steierdorf până la numitul izvor Coronini, stânci ce se înalţă până la cer, de o frumuseţe fără pereche, cu izvoare cu susur de cascade; această lucrare de artă trece prin păduri înfrunzite. Uimitor şi grandios prin frumuseţile tectonice, această regiune poate concura cu cele mai romantice regiuni din Elveţia şi Tirol.” (p. 177-178)

Mircea Rusnac – O lucrare despre mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului

8 Iulie 2012

Preotul profesor Petrică Zamela din Valea Almăjului şi-a publicat în 2011, cu susţinerea Episcopiei Caransebeşului, teza de doctorat consacrată mitropolitului Banatului Vasile Lăzărescu, cel căruia i se datorează repunerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.* Născut în 1894 la Jadani (Corneşti), Vasile Lăzărescu a studiat teologia la Cernăuţi şi Arad, filosofia şi pedagogia la Budapesta şi Viena. (p. 23) Din 1920 a fost doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi.

În continuare a activat ca profesor la Academiile Teologice din Sibiu şi Oradea, fiind hirotonit la 31 decembrie 1933 ca episcop al Caransebeşului. În 1939, după multe eforturi depuse de Biserica bănăţeană, a fost reactivată Episcopia Timişoarei, prin mutarea sediului de la Caransebeş. Primul ierarh al acesteia a fost Vasile Lăzărescu, recunoscut abia în 1941. (p. 63) El a avut un rol esenţial în construirea monumentalei catedrale mitropolitane, iar în perioada celui de-al doilea război mondial a găzduit la Timişoara Academia Teologică refugiată de la Oradea. (p. 64)

La 7 iunie 1947, scaunul episcopal al Timişoarei a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie, acesta fiind un pas important către reactivarea vechii Mitropolii a Banatului. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Dimitrievici şi George Popovici se intitulaseră „mitropoliţi ai Timişoarei” (p. 83), iar în 1848 Adunarea Naţională de la Lugoj l-a ales pe protopopul Lipovei, Dimitrie Petrovici Stoichescu, drept vicar general al Mitropoliei Banatului. (p. 86) Însă opoziţia ierarhiei superioare bisericeşti, sârbească până în 1865 şi românească după aceea, a zădărnicit aceste proiecte. Abia în 1947, Vasile Lăzărescu a reuşit să obţină, tocmai de la premierul procomunist Petru Groza, punerea în drepturi a Bisericii ortodoxe bănăţene.

La 26 octombrie 1947 a avut loc, la noua catedrală din Timişoara, întronizarea sa ca titular al Mitropoliei Banatului. În anul următor, la aceasta a aderat şi Episcopia Aradului, ţinând cont de apropierea geografică faţă de Timişoara, comparativ cu Sibiul. (p. 93) O altă realizare a mitropolitului Lăzărescu a fost canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, alt fost mitropolit al regiunii, în 1956, când se împlineau trei secole de la moartea sa. (p. 95)

În continuare au fost arătate, pe baza unor informaţii din arhivele Securităţii, relaţiile tensionate dintre mitropolitul Vasile Lăzărescu şi statul comunist. El a refuzat să fie informator şi a ajutat persoane persecutate de regim. De asemenea, predicile sale atacau de multe ori concepţiile comuniste atee. În consecinţă, în cele din urmă el a fost destituit din funcţie în 1961 pentru presupuse delapidări financiare. (p. 196) El a fost obligat să şi părăsească Banatul, trăindu-şi ultimii ani (până în 1969) la diverse mânăstiri din ţară (Sâmbăta de Sus, apoi Cernica).  A murit la 21 februarie 1969. (p. 216)

Fiind o personalitate foarte importantă a Banatului, mitropolitul Vasile Lăzărescu a meritat din plin o asemenea lucrare documentată şi apărută în condiţii deosebite. El a pus practic bazele situaţiei actuale a Bisericii ortodoxe bănăţene. A fost urmat în scaun de actualul mitropolit, Nicolae Corneanu. Îngropat în satul său natal, mitropolitul Lăzărescu merită să rămână în memoria noastră ca un om care a făcut multe lucruri bune pentru regiunea din care a provenit.

* Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Ed. Universităţii din Oradea, 2011, 410 p.

Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

25 Mai 2012

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.

Mircea Rusnac – O carte veche despre fostele ruine din cartierul Moroasa (Reşiţa)

5 Mai 2012

Am primit recent, prin bunăvoinţa mai multor prieteni (colonelul Gheorghe Popoviciu, Anton Schulz, Horst Krucso), cartea scrisă în 1938 de învăţătorul reşiţean Coriolan Cocora despre ruinele care mai puteau fi văzute până foarte curând în punctul Ogăşele de lângă Ateneul Tineretului.* În acea vreme, locul respectiv era în proprietatea lui Moise Sârbu din Reşiţa Română. Acolo existau urme ale unor vechi ziduri, iar la distanţă de circa 50 m era o ridicătură scobită în interior. Întregului ansamblu, populaţia din Reşiţa Română îi spunea „biserica turcească” sau „cetatea turcească”. (p. 1)

Unii istorici mai vechi (Pesti Frigyes, Alexander Mihalik) opinaseră că ele ar fi fost urmele unei aşezări medievale maghiare, însă fără o bază documentară în acest sens. (p. 1-2) Locul este situat între dealurile Faţa Berzaviţei şi Târnovei de o parte şi Munţii Semenic de alta. (p. 2) În această zonă era menţionată în documentele editate de adunările comitatului Caraş începând cu anul 1370 localitatea Borzafew, însemnând Capul Bârzavei. (p. 2-3) Ea reapărea sub aceeaşi formă sau ca Borzwafeu în documente din anii 1400, 1418, 1421 şi 1437. (p. 3) În 1451, Borzafew era menţionat ca district românesc privilegiat într-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara, iar în 1457 într-una a regelui Ladislau V. În 1500, de districtul Borzafew aparţineau comunele Târnova, Bratova şi Micolţ. (p. 3) Ultimul document cunoscut despre acest district data din 30 iunie 1597: atunci Sigismund Bathory dăruia lui Nicolae şi Petru de Ţerova şi lui Nicolae Petheö comunele Târnova, Ţerova, Bratova, Sincova, Feyerviz (Râul Alb?), Ţeroviţa şi Valle, care aparţineau de districtul Borzafew. (p. 3)

După această dată Borzafew a dispărut din istorie, fără a se cunoaşte cu exactitate locul în care se situase. Cert este că se afla în zona râului Bârzava, care era menţionat în documentele timpului sub diverse denumiri: Borza, Burzua, Burzna, Borzva, Borsova, Borzova. (p. 3) După Atanasie Marienescu, numele acesta ar fi de origine celtică (Ber însemnând deal, iar Bârzava – apa care înconjoară dealul), care ar corespunde în bună măsură situaţiei de la faţa locului. (p. 3) De la celţi, romanii ar fi preluat termenul sub forma Berzobis sau Berzovia. (p. 4)

De-a lungul timpului s-a încercat plasarea lui Borzafew între Târnova, Văliug şi Reşiţa sau la izvoarele Bârzavei. În acest sens, în apropiere de Văliug se găseşte un loc denumit Grădişte, aşa cum numeau românii zonele întărite ale fostelor cetăţi, însă acolo nu a fost descoperită nicio urmă. (p. 4) După părerea lui Cocora, numele de Capul Bârzavei nu înseamnă că localitatea era neapărat către izvorul acesteia, după cum nici Crasswofew (Cetatea Caraşova) nu se află la izvoarele Caraşului. În trecut, Reşiţa Română era ultima aşezare situată în amonte pe cursul Bârzavei. (p. 4) Mai departe era greu de pătruns pe valea râului. Pe locul Reşiţei Montane, până în 1771 se aflau mlaştini, iar mai sus s-a construit ulterior cu greutate un drum prin tăieri de stâncă. Văliugul a apărut şi mai târziu. (p. 4-5) Din aceste motive, Cocora nega şi presupusa existenţă a unui drum roman pe valea Bârzavei, care ar fi traversat Munţii Semenic, coborând în valea Timişului prin dreptul actualei localităţi Slatina-Timiş. În consecinţa acestei demonstraţii, Borzafew n-ar fi putut fi pe cursul Bârzavei mai sus de Reşiţa. Presupusa cetate de la Ogăşele se afla amplasată în centrul natural al localităţilor menţionate în documentele medievale şi care există şi acum. Cetăţile în acele vremuri erau zidite pentru apărarea unui întreg ţinut şi a locuitorilor acestuia, iar aşezările erau ridicate în jurul cetăţilor tocmai pentru ca locuitorii să îşi poată găsi adăpost acolo în caz de primejdie. De aceea, concluziona Coriolan Cocora, Borzafew nu putea fi nici la izvoarele Bârzavei, nici pe dealurile din jurul Groposului, cum susţineau unii. (p. 5)

De la Ogăşele poate fi văzută o panoramă deosebită în jur: văile Bârzavei, Mociur, Ţerovei, Domanului, dealurile Golului, Budinic, Crucii cu coasta Cămenic şi Cioara. Doar către apus se interpune dealul Faţa Berzăviţei, oprind vederea către Câlnic. La poale se află Lunca Pomostului. Locul are o formă rotundă, fiind despărţit de colinele dimprejur prin nişte şanţuri. (p. 6) Către apus, un pârâu a săpat încă un şanţ. (p. 7) De aceea, credea Cocora, dacă în acel loc s-a aflat o cetate, era foarte probabil ca ea să fi fost chiar Borzafew, Cetatea Bârzavei cea mult căutată. De acolo ar fi putut fi apărate strategic văile Bârzavei, Ţerovei şi Domanului, iar în caz extrem, apărătorii cetăţii s-ar fi putut retrage în pădurile mari care acopereau dealurile aflate în spate. Unii locuitori bătrâni din Reşiţa Română îi şi spuneau acelui loc „cetate”. (p. 7)

Problema este că lipseau cu desăvârşire zidurile unei asemenea cetăţi. Dealul respectiv nu este stâncos, ci este format din pământ argilos şi nisipos, propriu pentru cultură. Timp de peste trei secole de la probabila dărâmare a cetăţii (de când nu a mai fost niciunde menţionată), locuitorii din zonă se pare că au folosit piatra de acolo la zidirea caselor, acareturilor şi sălaşelor dimprejur. În zonă lipsind piatra, ei ar fi preferat să o ia din ruinele cetăţii, decât să o care de pe dealurile Crucii sau Golului. În 1938 mai existau numai două vestigii: una a unei biserici cu dimensiunile de 12×5 m, iar la 50 m către sud-vest, în locul cel mai înalt al colinei, se afla o formă perfect rotundă cu diametrul de 9 m, care putuse fi temelia unui turn de observaţie sau a unei fântâni. În perioada comunistă, chiar în acel loc s-au făcut construcţii, aşa încât şi acest vestigiu a dispărut definitiv, rămânând până de curând numai fundaţiile bisericii de tip sală. Către estul acesteia se mai putea vedea o ridicătură de pământ care dădea bisericii aspectul unui loc întărit. În 1938 acolo erau deja vizibile urmele căutătorilor de comori. (p. 8 )

Satul existent în mod cert în apropierea acestor ruine putea fi unul din cele dispărute, menţionate din plin de documentele medievale: Ţeroviţa, Feyerviz, Sincova, Valle… Conform lui Cocora, dintre acestea, Feyerviz s-ar fi putut afla la vărsarea Râului Alb în Bârzava, iar Ţeroviţa era logic să fi fost în apropierea Ţerovei. Ar mai rămâne neelucidată aşezarea pentru Sincova şi Valle (p. 9), dar şi pentru alte sate menţionate cu diverse ocazii: Maycho, Berzaviţa (p. 9), Baci, Berzi, Micolţ, Mailat. (p. 10) Iesenovaţ, pe care Cocora nu îl putea localiza (p. 9-10), este actualmente înglobat în satul Clocotici.

Toate aceste aşezări aveau un număr foarte mic de locuitori şi foarte puţine case. În perioada invaziilor turceşti, locuitorii lor erau deseori siliţi să-şi părăsească căminele, care rămâneau pradă armatelor regulate şi apoi bandelor de hoţi. (p. 10) Locuitorii se retrăgeau în munţii şi în pădurile din apropiere, inclusiv în peşteri. Un exemplu în acest sens era peştera de la Sodol, la gura căreia existau şi urme ale unor ziduri de întăritură. (p. 11) După retragerea turcilor, populaţia îşi găsea aşezările nimicite şi căuta să îşi întemeieze altele noi, în locuri mai ferite. În acest mod au apărut şi au dispărut atâtea localităţi în această zonă. (p. 11) Nici Reşiţa Română nu a fost dintotdeauna pe locul cunoscut astăzi. Bătrânii povesteau că înainte ea era în preajma Izvorului rece, într-un loc foarte strâmt şi accidentat, unde ar fi încăput foarte puţine case. (p. 12)

Însă Ogăşele este înconjurat de dealuri mult mai înalte, care ar fi fost mai potrivite pentru construirea unei cetăţi. Din acest motiv, Cocora credea că ea nici nu a fost o cetate propriu-zisă, aşa cum erau la Bocşa şi la Caraşova, ci numai o localitate întărită. Acolo nici nu au existat ziduri de cetate, ci numai o biserică din piatră. Aceasta era oarecum o raritate în acele vremuri, când doar la câte patru-cinci sate se găsea o biserică din lemn, unde se adunau duminica şi de sărbători toţi credincioşii din jur (ca în cazul bisericilor din Secaş sau Vărădia). Deci biserica aceasta nu a fost românească, ortodoxă, ci ori turcească (moschee), cum rămăsese în tradiţia populară, ori ungurească (catolică), cum scrisese Pesti Frigyes. Oricum, în vorbirea populară, termenul „turcesc” putea însemna străin, iar în Banat nu au existat moschei turceşti. Eventual ruina rotundă, ulterior distrusă, de la Ogăşele, ar fi putut fi un minaret. De altfel, la Reşiţa şi la Ţerova puteau fi întâlnite şi unele nume de familie de provenienţă turcească, precum Uzum. (p. 13) Însă nici aşezări stabile ungureşti nu au existat în aceste locuri. Putea totuşi să fi fost o biserică catolică, denumită şi acum de români drept biserică nemţească sau ungurească. Ea putea să fi fost zidită de seniorul ungur de religie romano-catolică care stăpânea acel district, sau chiar de cavalerii teutoni în perioada 1430-1435, când era şi des menţionată Borzafew. Ei aveau obiceiul ca peste tot pe unde treceau să ridice întărituri şi biserici din piatră. Existenţa bisericii catolice confirma faptul că acolo s-a aflat reşedinţa unui district românesc privilegiat denumit Borzafew, susţinea Cocora, deoarece în acel loc era sediul conducătorului districtului, împreună cu suita sa, cu armata şi cu personalul. (p. 14)

În apropiere mai existau şi alte puncte de veghe, cu care se putea comunica ziua prin coloane groase de fum, iar noaptea prin focuri. Dincolo de Târnova, pe la Măgura Mare şi Tâlva Bobului, se afla un loc numit „Straja”, care surprindea cele ce se petreceau pe valea Pogonişului sau către Caransebeş. Înspre Semenic, pe la Cracu Roşu, unele informaţii spuneau că ar fi fost temeliile altei biserici din piatră. De acolo se putea observa valea Nerei şi până către Teregova. (p. 15) Multe informaţii în acest sens a primit Coriolan Cocora de la bătrânii din Reşiţa Română, între care Ion Vida Lăpădatu avea 83 de ani în 1938. El le ştia la rândul său de la bunica sa, care murise la vârsta de peste 80 de ani.

Din aceeaşi sursă se mai ştia că pe Cămenic în perioada otomană se cultivase viţă de vie, iar potecii care ducea acolo i se spunea din această cauză „Poteca Turcului”. Satele făceau pe rând de strajă în timp de noapte, în grupuri de câte 12 oameni, care la apropierea turcilor se împrăştiau strigând: „Fugiţi, mă! Vin turcii, mă!” În asemenea cazuri, toată lumea fugea să se ascundă pe valea Domanului, însă uneori aveau loc şi lupte cu turcii. (p. 16)

Acestea erau mărturiile culese de Coriolan Cocora de la bătrânii timpului său. Coroborate cu informaţiile documentare existente, ele au putut fi închegate într-o demonstraţie destul de logică. Dacă a fost sau nu misterioasa Borzafew la Ogăşele rămâne încă de discutat. Însă este sigur că aceasta a fost o aşezare importantă a timpului şi că, în cazul în care nu s-a numit Borzafew, ar fi destul de greu de găsit o alternativă credibilă într-un spaţiu geografic atât de restrâns.

Trebuie să mai menţionăm în încheiere faptul, deosebit de dureros, că ruinele bisericii de la Ogăşele au fost rase de pe faţa pământului cu lama buldozerului în anul de graţie 2010. Am verificat personal pe teren. Acum nu se mai găseşte nicio urmă.

*Coriolan Cocora, Biserica sau cetatea turcească de lângă Reciţa, Ed. Gazetei Reşiţa, 1938, 19 p.

Mircea Rusnac – În onoarea regelui Mihai

23 Martie 2012

Regele Mihai a împlinit la 25 octombrie 2011 vârsta de 90 de ani. În cinstea acestui eveniment, Biblioteca Cercului de Studii Vestul din Timişoara, sub coordonarea lui Flavius Boncea, a editat un frumos volum, în condiţii grafice deosebite.* El a apărut în doar 100 de exemplare, care nu au fost destinate comercializării. Jumătate dintre ele au fost predate în semn de cadou Casei Regale, celelalte fiind folosite pentru drepturile de autor şi pentru depozitul legal.

Ca unii care am avut cinstea de a lua parte la întocmirea volumului amintit (p. 62-65), putem să facem o scurtă prezentare a acestuia. El se deschide cu o declaraţie a regelui Mihai („Timişoara este pentru mine un loc însemnat şi drag, la care mă întorc întotdeauna cu plăcere. Poate pentru că inima acestui oraş este într-un fel şi inima ţării.”), cu Imnul Regal şi cu un articol introductiv al lui Flavius Boncea, purtând acelaşi nume ca şi cartea, urmând emoţionante mărturii ale principelui Radu, ale primarului Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, şi ale mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu. O amintire tristă din momentul abdicării regelui a avut fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender (Am plâns cu lacrimi mari, căci l-am iubit pe Rege, p. 43-44), alte nume importante care au scris scurte, dar emoţionante evocări, fiind Şerban Foarţă, Nicolae Ţăran, Mircea Pora, Adrian Bodnaru, Adrian Orza, Tudor Creţu, Emil Druncea, Marius Ghilezan, Ştefan Şiacovici, Oscar Berger şi Amelia Galetar. Din amintirile mai multora dintre ei am reţinut faptul că în copilărie, pe vremea comunismului, bunicile (mai rar bunicii) au fost cele care le-au povestit pentru prima dată despre existenţa regelui şi despre exilul la care fusese obligat de către autorităţi. Este cazul lui Flavius Boncea (p. 8), Adrian Orza (p. 55), Marius Ghilezan (p. 71), Amelia Galetar (p. 78-79). Întrucât am trecut printr-o situaţie identică, în cazul nostru bunica numindu-se Maria Brezina (născută Pârgea), nu ne-am putut opri o întrebare: să fi fost o conspiraţie a bunicilor împotriva situaţiei existente atunci, când mulţi au ales să povestească în familie ceea ce cunoscuseră în tinereţea lor? Răspunsul nu poate fi, desigur, decât negativ, însă absenţa acestei conspiraţii dovedeşte un fapt şi mai remarcabil, anume că bunicii noştri au ales că contrazică teoriile oficiale ale regimului comunist, povestind adevărul nepoţilor lor, în speranţa că aceştia îl vor păstra în minte.

Articolul nostru, intitulat România este, de drept, Monarhie Constituţională, a tratat problema abdicării forţate a regelui de la 30 decembrie 1947 şi aşa-zisa şedinţă a Parlamentului din aceeaşi zi, al cărei proces-verbal publicat în Monitorul Oficial s-a dovedit a fi un fals (Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Bucureşti, 1992, p. 107-109). Pe baza acestui fals, România a devenit republică „populară”, deşi toate ţările care schimbaseră forma de stat după încheierea celui de-al doilea război mondial (Iugoslavia, Ungaria, Italia, Albania, Bulgaria) recurseseră măcar la simulacre de consultare a cetăţenilor. România a fost singura ţară care a devenit republică în urma unei farse de 45 de minute şi din acest motiv legitimitatea unei asemenea forme de stat rămâne într-o mare suferinţă.

Volumul mai trece în revistă realizările Timişoarei din scurta perioadă a domniei regelui Mihai (Catedrala mitropolitană, Filarmonica „Banatul”, Opera Română, Universitatea de Vest, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului), precum şi documentele prin care regele Mihai a devenit, la 24 februarie 2009, cetăţean de onoare al oraşului. Un volum decent, fără laude goale şi exagerate, şi foarte potrivit cu frumoasa aniversare căruia i-a fost destinat.

În încheiere vom reproduce din acest volum poezia Balenele republicane, scrisă de Paul Fort şi tradusă de Şerban Foarţă (p. 41-42):

„Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – fără troiţe la răspântii, în Francia, nu vedeai şosea; erau marchizii în mătăsuri cu bumbi sclipind ca nişte astre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Pe când se mai pleca pe mări după balene, marinare, aşa departe, -ncât mureau de dor logodnicele noastre, – erau matrozii cu credinţă călăuziţi, pe mări, de-o stea; erau marchizii fără teamă de Dumnezeul legii voastre, era şi Maica Preacurată, era şi Maiestatea Sa!

Ei bine, astăzi, marinare, n-ai să mai vezi niciun chip trist: e toată lumea mulţumită, de parcă cerul ne-a surâs; s-a zis cu domnii în mătăsuri, ca şi cu Domnul nostru Christ, – azi e republică şi-avem un preşedinte, în sfârşit… Şi nici balene nu mai îs!”

*Cercul de Studii Vestul, În pace şi onor, volum coordonat de Flavius Boncea, dedicat aniversării a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 110 p.