Posts Tagged ‘Traian Constantin Novac’

Mircea Rusnac – Banatul în paginile revistei Ocrotirea naturii

20 Aprilie 2017

Revista Ocrotirea naturii a apărut în perioada 1955-1974, din 1975 modificându-i-se denumirea în Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător. Conform numărului inaugural, ea era Buletinul Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi apărea în Editura Academiei Republicii Populare Române. Perioada primelor două decenii de apariţie a revistei a fost, după părerea noastră, o perioadă rodnică, suprapusă unei etape de relativă liberalizare a regimului comunist din România. Articolele publicate erau ample, bine documentate, prezentând numeroase aspecte privind geografia, vegetaţia, fauna, protecţia mediului de pe întregul cuprins al ţării. După 1975, calitatea revistei a scăzut întrucâtva, pe măsură ce şi regimul devenea tot mai dictatorial.

În prima perioadă, Banatului i-a fost acordat un loc important în paginile revistei, loc pe care l-a pierdut în mod treptat ulterior. Aspectele deosebite ale reliefului, climei, florei sau faunei acestuia i-au atras dintotdeauna pe naturaliştii de pretutindeni. Şi Ocrotirea naturii a prezentat, încă din primele numere, locurile mirifice întâlnte în regiunea noastră, precum Cheile Nerei, Cheile Caraşului, Cheile Gârliştei, rezervaţiile naturale de la Domogled, Beuşniţa, Satchinez, Clisura Dunării etc. Oamenii de ştiinţă români, ca şi cei din alte ţări, au fost uimiţi şi fascinaţi de cele văzute. De multe ori, în articolele lor, deşi foloseau în general un limbaj ştiinţific şi tehnic, mai greu accesibil cititorului obişnuit, întâlnim totuşi şi exprimări ale încântării produse de frumuseţea peisajelor şi chiar de unicitatea unor fenomene constatate aici. Am extras, în acest sens, unele pasaje din articolele apărute în revistă, pe care credem că merită să le facem cunoscute publicului. Banatul deţine multe frumuseţi şi bogăţii naturale despre care nici locuitorii săi nu ştiu, în dese cazuri, prea mare lucru.

Nu în ultimul rând, ţinem să mulţumim şi pe această cale familiei regretatului Traian Constantin Novac, care, la dorinţa sa, ne-a donat valoroasa colecţie a revistei.

Valeriu Puşcariu, Peşterile din ţara noastră. Însemnătatea ştiinţifică şi ocrotirea lor, nr. 1, 1955, p. 36-37: „Una din cele mai pitoreşti linii ferate din ţară, cu zeci de viaducte şi tuneluri, străbate carstul bănăţean (Oraviţa-Anina). Mai spre sud, Caraşul îşi taie drum greu prin Cheile Prolazului; între Iabalcea şi marele sat Caraşova, dolinele se ţin lanţ; pâraie subterane şi peşteri vestite sunt tăinuite în pădurile Reşiţei şi Aninei (Comarnic, Bohui, Ponor).”

 

paleoniscoid

Mircea Paucă, Mărturii ale trecutului geologic. Peştii pietrificaţi din ţara noastră, nr. 2, 1956, p. 12: „Cei mai vechi peşti fosili, cunoscuţi de la noi, datează de vreo 300.000.000 de ani şi au fost găsiţi în Banat, în stratele de vârstă permiană inferioară, pe valea Berzoviţei, situată la vest de Reşiţa. De acolo Corneliu Eufrosin a descoperit acum câţiva ani, pentru prima oară la noi, prezenţa unui peşte din grupul ganoizilor (peşti înrudiţi cu morunul din Marea Neagră) numit Palaeoniscus. Acesta era un peşte cu schelet cartilaginos şi acoperit cu solzi groşi cu contur rombic, care îl apărau de duşmani. Palaeoniscus era el însuşi un peşte de pradă şi un înotător perfect.

Descoperirea acestuia în ţara noastră completează aria de răspândire a sa, fiind cunoscut până acum din U.R.S.S. şi din ţările din apusul Europei.”

S. Paşcovschi, Câteva consideraţii biogeografice asupra Munţilor Banatului, nr. 2, 1956, p. 113-114: „Întinderea bradului este un fenomen foarte recent. În trecut, conform cercetărilor polenanalitice executate în turbăriile din Semenic, s-a constatat o micşorare treptată a proporţiei lui, după ce cândva ajunsese la un apogeu vremelnic. Această întindere a fost într-o oarecare măsură favorizată de către silvicultura raţională din ultimul timp. Pe fostele proprietăţi U.D.R., silvicultorii au urmărit să mărească proporţia bradului din arborete amestecate. În acest scop, s-a folosit mai des rezervarea pâlcurilor de brad sau a brazilor izolaţi, cu ocazia exploatărilor, în vederea însămânţării mai puternice a suprafeţelor tăiate. Aceste rezerve, de obicei, se uscau mai târziu sau erau rupte de vânt, dar până atunci produceau o însămânţare abundentă. În unele cazuri, brazii rezervaţi au supravieţuit până la ridicarea unei noi generaţii de pădure, atingând dimensiuni uriaşe, de exemplu la Obârşia Crainicului (Văliug) şi Faţa Gropii (Cuptoarele-Secul). Acest sistem, desigur, a putut da rezultate numai datorită condiţiilor ecologice foarte favorabile pentru brad. În urma aplicării acestui sistem, proporţia bradului s-a mărit în unele locuri într-o măsură care, probabil, a întrecut toate aşteptările.”

Ion I. Cătuneanu, Coloniile de cuibărit din Delta Dunării şi necesitatea creării unor rezervaţii ornitologice, nr. 3, 1958, p. 88-89: „Cu mai bine de un secol în urmă, coloniile păsărilor acvatice erau mari şi numeroase, întinzându-se nu numai prin bălţile din lungul Dunării, dar şi în interiorul ţării.

Astfel, după datele avigeografice şi istoriografice elaborate de ornitologul maghiar Iacob Schink, în 1835, cu ocazia primei călătorii făcute de renumitul ornitolog german Nauman prin Ungaria şi Banat, rezultă că în toate bălţile mai întinse, ce erau pe atunci în număr de 19, se găseau colonii mari, de aproximativ 560-600 perechi, de egrete mari (Egretta alba alba).

Din 1851, odată cu înfiinţarea Serviciului Apelor din Banat, s-a pus capăt marilor inundaţii din câmpii, iar bălţile mai întinse au fost secate. Urmând apoi lucrările de canalizare şi de îndiguire ale râurilor şi bălţilor din câmpia ungară şi cea bănăţeană, contrar legilor de răspândire a păsărilor formulate de ornitologul englez Charles Dixon, care spunea, între altele, că <<speciile nu se retrag niciodată din faţa condiţiilor neprielnice>> şi, <<dacă sunt surprinse de acestea, ele pier total>>, aceste colonii au dispărut din regiune, retrăgându-se în cea mai mare parte, fie spre Tisa, fie spre Dunăre.”

Al. Borza, Vegetaţia rezervaţiei Beuşniţa, nr. 3, 1958, p. 117: „Rezervaţia Beuşniţa este una din cele mai puţin cunoscute şi cercetate de la noi. Ea se găseşte în Munţii Banatului (masivul Pleşiva), la mijlocul distanţei dintre Oraviţa, Sasca Montană şi Bozovici, într-un ţinut greu accesibil, care răsplăteşte, însă, pe cel care-şi ia osteneala să-l viziteze, cu impresii de neuitat pentru turist şi cu mari satisfacţii pentru naturalist.

Masivul Pleşiva este un vechi şi sălbatic platou calcaros, acoperit de codri seculari, în care întâlnim toate fenomenele carstice clasice: doline, văi prăbuşite sau polje, peşteri, râuri subterane, izbucniri tainice, colţi semeţi şi pereţi de stâncă prăpăstioşi, cascade pitoreşti.

Pe naturalist îl ademenesc aceste grandioase ruine ale podişului imens de calcare jurasice, ce culminează în piscul Pleşivei, înalt de 1.144 m, mai ales pentru vegetaţie. Codri nesfârşiţi de fag înveşmântează podişul şi văile prin care se adăpostesc cele mai numeroase şi mai remarcabile populaţii relictare de alun turcesc (Corylus colurna) din ţara noastră, ce arată peripeţiile unui străvechi ţinut biogeografic. Mai întâlnim, pe coaste repezi, păduri de gorun (Quercus petraea) şi, spre culmi, pădurici de tip carstic, iliric-meridional, dominate de liliac (Syringa vulgaris), de scumpie (Cotinus coggygria) şi plante sudice, care te transpun în lumi îndepărtate şi evocă timpuri cu o climă mediteraneană, când aceste esenţe s-au putut instala pe aceste plaiuri.

În acest ţinut încântător, o suprafaţă de 100 ha din căldarea Beuşniţei a fost destinată ca rezervaţie naturală prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 965 din 17 noiembrie 1943.”

S. Radu, Ocrotirea parcurilor din sud-vestul ţării, nr. 5, 1960, p. 110: „Datorită dezvoltării sale istorice şi sociale, teritoriul din vestul ţării ne apare azi presărat de numeroase parcuri forestiere şi de agrement, ce formează aici o reţea mult mai densă decât în restul ţării. În marea lor majoritate, aceste insule de vegetaţie exotică reprezintă parcuri create în ultimele două secole.”

Em. Nadra, Rezervaţia ornitologică de la Satchinez, nr. 6, 1962, p. 51: „Acest loc străvechi reprezintă mărturia mlaştinilor întinse ce existau până în veacul al XVIII-lea în partea de sud-est şi nord-vest a Banatului. Bălţile şi mlaştinile de aici au fost formate în mare parte din revărsarea celor două râuri bănăţene, Timişul şi Begheiul. Pe lângă aceste locuri inundate, o mare parte a terenului era acoperită cu păduri întinse de stejar, brăzdate de micile pâraie locale, ce alimentează şi azi rămăşiţele bălţilor de lângă comuna Satchinez.

Acest mediu, atât de sălbatic, asigura adăpostul, liniştea şi traiul unei faune ornitologice extrem de bogate, a cărei reconstituire o putem face doar imaginar, prin completarea puţinelor date ce ne stau la dispoziţie.

În veacul al XVIII-lea, când în Banat au început marile lucrări de canalizare şi desecare a terenurilor inundabile cu scopul de a cuceri cât mai mult teren pentru păşune şi agricultură, pădurile au fost defrişate, iar râurile îndiguite, spre a opri revărsarea acestora. Bălţile în majoritate au secat, stufăriile au fost nimicite prin incendii; astfel, căminul şi paradisul faunei ornitologice s-a distrus în ritm rapid, fără a se putea reface vreodată.”

Fr. König, Cercetări entomologice în rezervaţia „Muntele Domogled”, nr. 9/1, 1965, p. 53: „Bogăţia în specii este condiţionată şi de imediata apropiere a lanţului carpatic principal spre nord-est, cu înălţimi alpine de peste 2.000 m pe de o parte, precum şi continuarea unităţii geografice pe malul drept al Dunării în R.S.F. Iugoslavia. Acest factor a început să fie studiat cu atenţie abia în ultimii ani. Eram obişnuiţi cu harta Carpaţilor Româneşti, care se termină la Porţile de Fier şi Clisura Dunării, având legături şi afinităţi numai cu Munţii Almăjului şi Semenicului. Prea puţin s-a luat în considerare faptul că dincolo de Dunăre se continuă peisajul caracteristic din valea Cernei sau din părţile sudice ale Banatului. Acest peisaj cu caracter carstic se extinde vreo 150 km spre sud, formând cu părţile sudice ale Banatului o unitate geomorfologică comună, cu caractere identice, conţinând în acelaşi timp şi biocenoze identice cu acelea din zona rezervaţiei Domogled.”

G. Bujorean, P.C. Popescu, Rezervaţia naturală Domogled (Băile Herculane), nr. 10/1, 1966, p. 10: „Cercetările efectuate în ultimii ani asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită, care nu se poate încadra decât în linii generale în zonarea vegetaţiei propusă de fitogeografi. Aceasta a determinat descrierea unei regiuni fitogeografice separate, care a fost denumită <<Regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile>>. Regiunea se caracterizează printr-o etajare deosebită a vegetaţiei, alcătuită din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”

T. Rusu, Cheile Caraşului, nr. 11/1, 1967, p. 49: „În ansamblul lor, Cheile Caraşului prezintă un interes deosebit nu numai din punct de vedere speologic, şi mai ales botanic, dar şi din punct de vedere geografic, geomorfologic, hidrogeologic şi chiar arheologic. Rar în altă parte o regiune destul de restrânsă ca suprafaţă înmănunchează un număr aşa de mare de probleme din diverse domenii de cercetare. Dacă vom lua în considerare şi regiunile limitrofe, nu prea îndepărtate, ne vom da seama şi mai mult nu numai de însemnătatea ştiinţifică a acestui colţ de ţară, dar şi de necesitatea cercetării şi ocrotirii lui. Amintim aici peştera de la Comarnic (4.040 m) şi peştera de la Bohui (3.217 m), monumente ale naturii, care, prin lungimile lor, se situează pe primele locuri printre peşterile din ţara noastră (4, respectiv 7). În peştera de la Bohui se pare că s-au făcut şi primele amenajări din ţară cu scop practic imediat – alimentarea cu apă a importantului centru carbonifer Anina. Credem că asemenea posibilităţi le-ar putea oferi şi peştera Ţolosu pentru comuna Iabalcea, în prezent una dintre localităţile cu cele mai reduse posibilităţi de alimentare cu apă din regiune.

Urmele cetăţii din imediata apropiere a cheilor, din al cărei trecut cunoaştem destul de puţin, ca şi populaţia caraşoveană, cu obiceiurile ei aparte, constituie subiecte interesante de studiu pentru arheologi, istorici şi etnografi.

Din punct de vedere turistic, regiunea este înzestrată cu obiective din cele mai de seamă, foarte variate şi, în general, uşor accesibile.”

L. Botoşăneanu, Şt. Negrea, Cheile Nerei, nr. 13/1, 1969, p. 42: „Este demn de reţinut faptul că, deşi Cheile Nerei nu sunt populate decât de câteva familii stabilite în <<sălaşe>> permanente (şi acestea numai către cele două extremităţi), toponimia lor este extrem de completă; practic, fiecare cârşie, fiecare <<convei>>, afluent, înălţime etc. au denumirea lor asupra căreia nu există dubiu. Este o dovadă a acuităţii spiritului de observaţie şi a neîntrecutei atenţii cu care tratează ţăranul român locurile sale de baştină.”

V. Sencu, Şt. Negrea, Peştera Racoviţă, nr. 14/2, 1970, p. 195: „Munţii Aninei, în ultimul timp, şi-au dobândit pe deplin faima ce o merită în ceea ce priveşte bogăţia şi frumuseţea formelor carstice de la suprafaţă şi din subteran. Aici, sub platoşa calcaroasă ce se întinde de la Reşiţa până la Moldova Nouă, din care aproape 2/3 aparţin Munţilor Aninei, se află 82 de peşteri. Câteva din ele (Comarnic, Liliecilor, Buhui, Ponor) au intrat în circuitul turistic general sau local, altele aşteaptă să fie amenajate spre a-şi primi vizitatorii.

Cele mai multe din aceste peşteri îşi au deschiderile în pereţii cheilor formate de majoritatea râurilor care curg prin această zonă calcaroasă.”

Val. Puşcariu, Păduri, parcuri naţionale şi rezervaţii naturale din România, nr. 16/2, 1972, p. 153: „Punct de răscruce al influenţelor climatului pontic cu cel mediteranean, Banatul ocroteşte în rezervaţiile Muntele Domogled, Cazanele Dunării, Beuşniţa – Cheile Nerei şi Valea Caraşului – Comarnic o vegetaţie cu elemente termofile submediteraneene, ca liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul turcesc (Corylus colurna) şi elemente de tip central european, din subetajul gorunetelor şi făgetelor.

Pe brânele abruptului şi pe creştetul Muntelui Domogled întâlnim pinul negru de Banat (Pinus nigra var. banatica), iar pe versanţii sud-estici vegetează spontan nucul sălbatic. În Cazanele Dunării, deasupra arboretelor în care se întâlnesc 3 specii de fag (Fagus silvatica, F. taurica şi F. orientalis), cerul (Quercus cerris), stejarii pufoşi (Q. pubescens şi Q. virgiliana) şi gorunii (Q. delechampi şi Q. polycarpa), pe abrupturile inaccesibile înfloreşte la începutul lunii mai laleaua cazanelor (Tulipa hungarica) şi stânjenelul de stâncă (Iris reichenbachi), iar în pădurea ocrotită de la Valea Mare, din preajma localităţii Moldova Nouă, este prezent dafinul (Daphne laureola). Elemente submediteraneene abundă în fauna acestor rezervaţii: fluturi, acarieni, cavernicole, Testudo hermanni hermanni etc.”

Stere Grigore, Ioan Coste, Aspecte botanice din rezervaţia naturală Valea Mare – Moldova Nouă, nr. 18/2, 1974, p. 164-165: „Rezervaţia Valea Mare a fost creată în anul 1958, având ca principal obiectiv ocrotirea subarbustului Daphne laureola, cunoscut aci în unica sa staţiune din ţara noastră şi avându-şi totodată aci şi limita estică a arealului său. Ulterior, această specie a mai fost identificată şi în Cazanele Dunării, pe văile Mraconia şi Sirinia, fără ca importanţa primeia şi necesitatea ocrotirii sale să-şi piardă rosturile iniţiale.

În privinţa cerinţelor sale ecologice, Daphne laureola este o specie al cărei areal mediteranean-atlantic îi indică preferinţele pentru un climat blând, cu ierni lipsite de geruri excesive şi veri nu prea calde, condiţii ce se întâlnesc în rezervaţie în lungul văilor şi pe pantele cu expoziţie sudică la adăpostul pădurilor. Caracterul calcifil al speciei face însă ca ea să depindă nu numai de climat, ci şi de un substrat calcaros, pe care îl găseşte de asemenea în rezervaţie.”

Mircea Rusnac – In memoriam Traian Constantin Novac

10 Iulie 2016

novac

La 18 iunie 2016 a murit profesorul Traian Constantin Novac, colaborator important al blogului nostru, căruia i-a furnizat informaţii istorice deosebite. Geograf de meserie, a ştiut să îmbine datele istorice cu contextul zonal, fiind foarte legat de regiunea noastră. A fost fiul fruntaşului social-democrat bănăţean Traian Novac, unul dintre participanţii la adunarea de la Alba-Iulia din 1918, care după cel de-al doilea război mondial a fost pentru scurt timp primarul Timişoarei, fiind apoi întemniţat pentru că s-a opus unificării social-democraţilor cu comuniştii.

Cu puţin timp înainte de a muri, în luna mai, Traian Constantin Novac ne-a expediat mai multe lucrări ale sale în manuscris, analizând în special mediul geografic al Banatului de sud şi influenţa pe care acesta a avut-o asupra condiţiilor istorice. În memoria sa, vom extrage unele date din aceste manuscrise, pentru a le face cunoscute publicului bănăţean.

Într-un text despre Munţii Banatului ni se spune că ei cuprind cea mai mare şi mai compactă zonă calcaroasă din România, zona Reşiţa – Moldova Nouă, în suprafaţă de 807 km². Singura suprafaţă calcaroasă care se apropie de această suprafaţă este Podişul Dobrogei de Sud, acesta fiind însă foarte fragmentat. Munţii Banatului cuprind de asemenea cea mai mare concentrare de chei, de la nord la sud: Buhui, Caraş, Gârlişte, Miniş, Şuşara, Valea Rea, Nera, ca şi Cazanele Mari şi Mici. Acestea din urmă, deşi nu aparţin platformei calcaroase amintite, fac parte tot din Munţii Banatului, respectiv Munţii Almăjului, şi sunt cel mai grandios defileu european. Cele mai lungi chei sunt Cheile Nerei.

Tot în Munţii Banatului se găseşte cea mai mare concentrare de peşteri (35), în Cheile Caraşului; cea mai mare concentrare de doline, pe dealul Păteşan-Caraşova; cele mai adânci marmite, în Valea Marmitelor şi la ieşirea din peştera Ţolosu din Cheile Caraşului; izbucul cu cel mai mare debit: Caraş – cantonul Cârneală (alte izbucuri fiind Ochiul Beiului, Bigăr, Iordanului etc.); cea mai mare densitate de meandre încătuşate (Cheile Nerei, Cheile Caraşului).

Zona se individualizează din punct de vedere climatic printr-un climat apropiat celui maritim, cu un grad scăzut de continentalism termic, datorat relativei apropieri de Marea Adriatică (cca. 350-400 km). Acest fapt a condus, la rândul său, la câteva „recorduri” naţionale: cea mai mare temperatură minimă mică, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2002, la Oraviţa: 18,2°C (vechiul record, tot acolo: 17,5°C la 6 noiembrie 1963); cea mai mare temperatură minimă mare, în dimineaţa zilei de 22 august 2002: 29°C la Oraviţa. Toate aceste cotaţii se referă la temperaturile nocturne, ele fiind caracteristice climatului maritim. De asemenea, tot aici este înregistrată o temperatură medie anuală de 11,1°C, una dintre cele mai ridicate din ţară. La fel, cel mai mare număr de zile pe an cu ninsori şi strat de zăpadă.

Aceste caracteristici climatice au condus la prezenţa unor endemisme sau rarităţi biologice, care au impus existenţa celei mai mari densităţi de parcuri naţionale sau naturale. Între ele se află Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, care deţine cea mai compactă masă de făgete virgine din Europa (cca. 5.000 ha) şi cea mai reprezentativă rezervă a ecosistemelor de fag european. La Obârşia Caraşului (cantonul silvic Cârneală) se află brădete şi făgete unice în ţară prin vigoare şi extindere (720 ha). Tot aici se găseşte bradul spontan, unic.

Alte parcuri naţionale sunt Domogled – Valea Cernei şi Cheile Nerei – Beuşniţa. Ultimul deţine cea mai mare rezervaţie de alun turcesc, el reprezentând punctul nord-vestic cel mai înaintat al ariei de răspândire a acestuia, care începe de la poalele Munţilor Himalaya. Endemismul cel mai caracteristic este Rosa stylosa belucensis, un soi de măceş, iar din punct de vedere zoologic, peştele fâsa mare este un relict preglaciar, unic în ţară şi în lume, o adevărată comoară. De altfel, Beuşniţa a fost declarată rezervaţie încă din anul 1943.

Cheile-Nerei-TravelGirls67

La rândul său, Parcul Natural Cazane – Porţile de Fier conţine rarităţi precum Laleaua Cazanelor şi alte plante mediteraneene, fără a mai vorbi de caracterul peisagistic deosebit.

Pe lângă fenomenele carstice menţionate, în această zonă mai întâlnim: ponoare sau sorburi, lapiezuri (în Câmpul Mărculeştilor – Iabalcea), abrupturi, cascade (Beuşniţa, Şuşara, Bigăr, Oraviţa), văi de doline. În revista Ocrotirea Naturii, tom 13, nr. 1, 1969, Lazăr Botoşăneanu scria: „Cheile Nerei formează o enclavă cu caracter montan în mijlocul unui peisaj de-abia coliniar. (…) Prin unele aspecte biocenotice, Nera reprezintă o puternică individualizare, pe care o regăsim numai parţial în Caraş şi nicăieri altundeva în apele curgătoare ale ţării. (…) De dimensiuni impozante şi de un farmec deosebit, ţinând uneori de domeniul inefabilului, reprezentând o enclavă cu caracter tipic montan în mijlocul unei zone de relief coliniar, colţ de natură nedegradată de om.” În aceeaşi revistă, tom 15, nr. 2, 1971, academicianul Petru Bănărescu adăuga cu referire la Nera: „Unul dintre ultimele râuri complet curate din ţară.”

În sinteză, Ocrotirea Naturii, în acelaşi nr. 1 din 1969, considera că: „Cercetările efectuate asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, Valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită: regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile, caracterizate printr-o etajare deosebită şi alcătuite din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”

Unele elemente biologice montane pot fi găsite aici la altitudini foarte joase. Astfel, fagul coboară până la 52 m deasupra nivelului mării în Cazane (Valea Mraconia), cel mai jos punct din ţară; bradul coboară la sub 400 m (marginea de est a Oraviţei: 327 m; Beiul Sec: 360 m; Coada Faţa Mare: 170 m), ca şi tisa (Cazanele Mari: 92 m; Cârşia Şoimului din Cheile Nerei: 150-180 m; Valea Şuşarei: cca. 400 m). În schimb, molidul şi pinul silvestru lipsesc aici ca specii montane. „În concluzie, scria Traian Constantin Novac, totul (relief, vegetaţie şi faună) contribuie la localizarea aici a unei zone ieşite din comun, o enclavă în restul peisajului naţional.”

La toate acestea trebuie adăugate şi contribuţiile umane, precum: cea mai veche şi cea mai performantă tehnic cale ferată montană din sud-estul Europei: Oraviţa-Anina (1863), având 14 tuneluri, 10 viaducte şi 2 km defilee săpate în stâncă; primul lac artificial amenajat pe pat calcaros: lacul Buhui (1908); cel mai vechi baraj subteran într-o peşteră, construit pentru alimentarea cu apă a unei localităţi: 1889, peştera Buhui pentru Anina; cele mai vechi lacuri antropice (cca. 1750): Lacul Mare şi Lacul Mic (Oraviţa); cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Iam-(Baziaş), 1854.

Încheind această prezentare, Traian Constantin Novac aprecia: „Se poate concluziona că Munţii Banatului, datorită climei lor, sunt sediul unei vegetaţii cu influenţe puternice meridionale, unice, constituind o adevărată enclavă din acest punct de vedere. Prezenţa calcarului într-o asemenea proporţie în peisaj, nu face decât să sublinieze caracterul său aparte.”

Dumnezeu să îl odihnească pe Traian Constantin Novac!

Mircea Rusnac – Tragedia din 1966 de pe Muntele Mic

22 Mai 2016

muntele mic

La 29 mai 1966, pe Muntele Mic a avut loc un cumplit accident montan, despre care presa de atunci nu a scris nimic, informaţiile circulând numai pe căi neoficiale. Am putut afla amănuntele acestei tragedii de la un martor important al ei, Traian Constantin Novac din Timişoara, amănunte pe care le vom relata în cele ce urmează. În acea perioadă, accidentul petrecut pe Muntele Mic, soldat cu nouă victime, a fost cel mai grav întâmplat în munţii Banatului şi al doilea la nivel naţional, după cel de la Bâlea-Lac din 1977, unde s-au înregistrat peste 20 de morţi.

În cazul celui de la Muntele Mic, au fost opt victime dintre participanţii la un concurs de orientare turistică şi un cioban ardelean. Concursul a fost organizat la nivel naţional, de către Federaţia Orientării Turistice. Aceasta avea pe atunci o organizare identică cu cea a altor federaţii sportive, cu concursuri şi campioni pe ţară. Un asemenea concurs, cu participanţi din întreaga ţară, a avut loc şi pe Muntele Mic la 29 mai 1966, concurs organizat de reşiţeanul Adrian Cârje, stabilit la Timişoara, şi de Asociaţia Electromotor Timişoara. De altfel, şi cele mai multe victime aveau să provină din acelaşi oraş. Ulterior, echipa din care făcea parte şi Traian Constantin Novac avea să participe mai mult de o săptămână la căutarea cadavrelor. Dar ce se întâmplase de fapt?

Concursul a început la ora 9 dimineaţa pe o vreme acceptabilă, însă la scurt timp aceasta s-a deteriorat brusc. A pornit un vânt de 90 km/h, s-a lăsat o ceaţă groasă, iar ploaia s-a transformat repede în zăpadă. Însă se pare că până la urmă principala cauză a tragediei care a urmat a fost panica participanţilor. Dacă ei nu ar fi intrat în panică, dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă în zona cabanelor de pe Muntele Mic, la altitudinea de 1.500 m, ningea, mai jos, în zona Fântâna Voinei, la 1.100 m, era numai ploaie, iar de acolo putea fi găsit drumul către Borlova. Aşadar, concurenţii ar fi trebuit să coboare către vale, însă se pare că şi-au pierdut firea, iar în două cazuri există chiar suspiciunea că ar fi băut.

Între aceştia din urmă s-a numărat şi concurentul Petrea din Oţelu Roşu, care, cunoscând de altfel foarte bine zona, a vrut să meargă către Poiana Mărului. Când a fost găsit decedat, era aproape în picioare, ţinându-se de nişte crengi de brad. Chiar dacă la un moment dat concursul a fost anulat, acest lucru era foarte dificil de anunţat participanţilor, pe atunci neexistând telefoane mobile.

Un grup de 7-8 dintre aceştia au încercat să se salveze, însă şi aici au avut loc două drame. În primul rând, chiar Cârje s-a desprins de grup, pretinzând că nu era bună direcţia în care se mergea. El a plecat singur, întâlnindu-se apoi cu nişte ciobani din Borlova. Având la el mulţi bani (câteva mii de lei), el le-a oferit acestora toţi banii, solicitându-le să-l ducă la cabană. Însă aceştia au refuzat banii, spunând că pentru ei animalele erau mai importante. L-au chemat cu ei până a doua zi, oferindu-se să îl găzduiască la stână. Cârje însă a refuzat, existând şi în cazul său suspiciunea că ar fi băut ceva înainte. În consecinţă, mai târziu aceiaşi ciobani l-au găsit decedat. Atunci i-au luat toţi banii şi l-au îngropat undeva, locul precis nefiind identificat nici până astăzi.

A doua dramă a fost cea a tânărului de 24 de ani Săucan, provenit dintr-o familie de maramureşeni stabiliţi în Timişoara. El era suferind de hipoglicemie şi deseori i se întâmpla să leşine. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă la el în permanenţă nişte cuburi de zahăr sau bucăţi de ciocolată, însă în acest caz nu s-a asigurat în sensul respectiv. În consecinţă, a căzut pe traseu, fiind lăsat acolo de colegi, situaţie inadmisibilă din punct de vedere sportiv. Mai târziu ei nu l-au mai găsit şi Săucan a murit îngheţat. S-au înregistrat şi victime din alte localităţi, precum Turnu Severin, Braşov sau Piteşti. Cei care au supravieţuit s-au adăpostit pe la stâne până când a trecut urgia.

Zilele următoare a avut loc căutarea victimelor, facilitată pe măsură ce stratul de zăpadă depus se topea. Primul mort găsit a fost Păcurariu de la Electromotor Timişoara, care a fost pus într-o pătură şi tras pe zăpadă. Către cruce a fost găsit şi Săucan, care a fost transportat cu un camion până la Timişoara. Trei oameni fuseseră scoşi din producţie, fiind detaşaţi pe Muntele Mic pentru a căuta cadavrele victimelor. Pe lângă această echipă din Timişoara, au mai participat la căutare şi echipe din Braşov şi Piteşti. O victimă a fost găsită aproape dezbrăcată, presupunându-se că ar fi înnebunit de disperare. În câteva zile au fost găsiţi toţi, cu excepţia lui Cârje. În cazul său ar fi trebuit să se facă plângere la Miliţie împotriva ciobanilor care l-au jefuit şi l-au abandonat, astfel căutările desfăşurându-se în continuare. Deşi se ştia că mama sa mai trăia la Reşiţa, nu s-a depus nicio asemenea plângere, iar căutarea în cazul său nu s-a mai făcut.

Pe lângă aceşti participanţi, după cum arătam, a pierit şi un cioban originar din Ardeal, angajat la Borlova. Acesta s-a rătăcit, necunoscând prea bine zona. A fost găsit de o expediţie care îl căuta pe Cârje. Era în mare măsură mâncat de animale. Pentru toată tragedia a fost găsit un acar Păun în persoana secretarului Federaţiei, prezent la competiţie, care a fost înlocuit din funcţie pe motivul că nu trebuia să permită desfăşurarea acesteia.

Ulterior, Rudolf Kroupa din Timişoara s-a îngrijit să pună însemne pe toate locurile unde au fost găsite victimele. El a consumat o energie deosebită pentru ca aceste victime să nu intre cu desăvârşire în uitare. De asemenea, Traian Constantin Novac a ridicat un mic monument pe locul în care a fost găsit decedat Săucan. Tragedia aceasta a rămas permanent în memoria martorilor din acea vreme.

Conform altui martor al evenimentului, Helmut Kulhanek, Adrian Cârje nu se număra printre organizatorii competiţiei, fiind un simplu concurent. Colegii se fereau de el, existând suspiciunea justificată că era informator al Securităţii infiltrat printre ei. De aceea, dispariţia lui fără urmă la 29 mai 1966 este extrem de suspectă. După o zi-două zăpada se topise, iar salvatorii ar fi trebuit să găsească ceva. Dacă l-ar fi îngropat ciobanii, trebuia să fie vizibil locul. Dacă l-ar fi mâncat lupii, trebuiau să rămână bocancii, cureaua etc.

După câţiva ani, cineva aflat într-o deplasare de serviciu în Italia, susţinea că îl văzuse pe Cârje la Roma, însă el nu ar fi vrut să recunoască cine este, răspunzând în italiană că trebuie să fie o confuzie. Au fost cunoscute astfel de cazuri, când Securitatea profita de anumite evenimente pentru a-şi face dispăruţi agenţii, cărora apoi le schimba identitatea şi îi trimitea sub acoperire în străinătate. Acesta pare să fi fost şi destinul lui Adrian Cârje.

Mircea Rusnac – Din nou despre calea ferată Oraviţa-Anina

29 Martie 2014

11

În completarea articolului nostru despre calea ferată Oraviţa-Anina, cititorul Traian Constantin Novac din Timişoara ne-a trimis numeroase date şi informaţii referitoare la această linie bănăţeană de mare importanţă. În continuare vom aminti aceste informaţii, cu precizarea că oricât s-ar scrie despre linia în cauză, parcă ar fi tot insuficient, mai ales ţinând cont de statutul ei actual de nesiguranţă şi de faptul că autorităţile nu mai alocă fonduri nici măcar pentru a putea fi întreţinută.

După cum preciza Traian Constantin Novac, ea este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn din Austria. Pietrarii italieni care au lucrat la construirea sa au folosit un mortar asemănător ca şi compoziţie cu cel roman, care rezistă după atâta timp. Linia făcea parte din „Drumul cărbunelui” (Kohlbahn), Anina-Oraviţa-Baziaş. La Baziaş, cărbunele provenit din zăcământul de huilă superioară de la Anina era încărcat în şlepuri pentru a aproviziona marile furnale din Europa centrală, aflată în plină revoluţie industrială. Linia aceasta a fost construită la numai trei decenii după prima cale ferată din lume, Liverpool-Manchester, în absenţa dinamitei, a tehnicii de ridicare (macarale) şi chiar a cimenturilor.

Traian Constantin Novac menţiona în continuare: „Semmeringbahn din Austria, sora geamănă a căii noastre ferate, a făcut toate demersurile necesare declarării drept Patrimoniu Mondial UNESCO, fără a fi ameninţată în vreun fel, iar noi nici măcar nu ştim să învăţăm din experienţa altora.”

Partea sa cea mai spectaculoasă şi mai valoroasă este porţiunea mediană, dintre Lişava şi Gârlişte. Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte două părţi, ea nu merge de-a lungul unui râu sau pârâu, folosindu-se de valea săpată de acesta, ci atacă pur şi simplu masivul calcaros care îi stă în cale (aici fiind cele mai multe tuneluri şi defilee), atingând numai aici toate performanţele sale tehnice: în cei 11 km ai acestei porţiuni nu se găsesc decât 200 m de terasament plat. Aici constructorul a fost nevoit să folosească cele mai mici raze de curbură, chiar mai mici decât la Semmeringbahn, şi să înfrunte masivul urcând pe cele mai mari pante (declivităţi). Constructorii liniei Oraviţa-Anina pe acest tronson şi-au dovedit geniul, ţinând cont şi de condiţiile în care se lucra. La rândul său, gara din Oraviţa a fost construită înaintea celor din Roma, Stockholm, Tokyo sau Los Angeles.

În continuare, cititorul nostru ne preciza faptul că linia Oraviţa-Anina (1863) este cea de-a cincea ca vechime de pe actualul teritoriu al României, după Oraviţa-Baziaş (1854), Timişoara-Seghedin (1857), Timişoara-Baziaş (1858) şi Constanţa-Cernavoda (1861). Dintre aceste prime cinci linii, patru se află în Banat!

Pe trei pătrimi din lungimea liniei Oraviţa-Anina, viteza maximă admisă este de 20 km/h. Frânarea este mixtă, automată şi manuală, pentru a menţine trenul întins la coborâre. Tonajul este şi el limitat: 850 t la coborâre, din motive de capacitate de frânare, şi 580 t la urcare, din motive de capacitate de remorcare. Este interzisă împingerea trenurilor, cu excepţia intrării în gara Gârlişte. Mecanicii de locomotivă trebuie să posede autorizaţie specială, care îşi pierde valabilitatea după trei luni de inactivitate.

Pe tronsonul median Lişava-Gârlişte se întâlnesc cele mai mici raze de curbură (114 m) şi cele mai mari pante (21 la mie), care afectează jumătate din întregul tronson. Intrarea pe cel mai mare viaduct (Jitin) se face ieşind dintr-un tunel în pantă maximă şi cu o curbă minimă şi se iese intrând în alt tunel cu aceleaşi pante şi curbe. Este punctul de maximă performanţă tehnică a întregii căi ferate şi unic la noi, dar nu numai. Este totodată tronsonul cel mai spectaculos al acestei căi ferate. Intrarea normală în gara Gârlişte se face cu spatele şi în pantă, după o manevră în tunelul din imediata apropiere. Cazul este un unicat, considera Traian Constantin Novac.

Diferenţa de nivel a căii ferate Oraviţa-Anina este de 340 m (de la 218 m la 558 m). Viaductul Racoviţa, în lungime de 126 m, are 11 deschideri şi este sprijinit pe zece piloni. Defileele totalizează 2.117 m, iar zidurile de sprijin superioare (ramblee), 5 km, cu o înălţime maximă de 36 m. Zidurile de sprijin inferioare (deblee) au 13 km, adâncimea maximă fiind de 15 m. 129 dintre cele 160 de curbe (81%) au raza de curbură mai mică decât raza uzuală de 200 m şi reprezintă 20 km. Panta maximă, de 21 la mie, afectează 50% din lungimea tronsonului Lişava-Gârlişte.

Referitor la materialul rulant utilizat, empatamentul (distanţa dintre osii sau pivoţii boghiurilor) este unul special: 7 m la vagoane sau 9,3 m pentru boghiuri. El este necesar pentru înscrierea în curbele cu rază mică. Rebrusarea (împingerea cu spatele) este interzisă, cu excepţia gării Gârlişte, unde trenul intră mai întâi în tunel şi apoi cu spatele ajunge în gară, situată pe o culme. La cifrele comparative cu Semmeringbahn se pot adăuga panta maximă (de 21 la mie în cazul nostru faţă de 25 la mie) şi raza minimă curbă (de 114 m faţă de 190 m).

Concluzia îndreptăţită a lui Traian Constantin Novac în urma acestor informaţii, la care ne asociem întru totul, este: „Să facem tot posibilul ca să intrăm în Patrimoniul Mondial UNESCO.”