Posts Tagged ‘Traian Constantin Novac’

Mircea Rusnac – In memoriam Traian Constantin Novac

10 Iulie 2016

novac

La 18 iunie 2016 a murit profesorul Traian Constantin Novac, colaborator important al blogului nostru, căruia i-a furnizat informaţii istorice deosebite. Geograf de meserie, a ştiut să îmbine datele istorice cu contextul zonal, fiind foarte legat de regiunea noastră. A fost fiul fruntaşului social-democrat bănăţean Traian Novac, unul dintre participanţii la adunarea de la Alba-Iulia din 1918, care după cel de-al doilea război mondial a fost pentru scurt timp primarul Timişoarei, fiind apoi întemniţat pentru că s-a opus unificării social-democraţilor cu comuniştii.

Cu puţin timp înainte de a muri, în luna mai, Traian Constantin Novac ne-a expediat mai multe lucrări ale sale în manuscris, analizând în special mediul geografic al Banatului de sud şi influenţa pe care acesta a avut-o asupra condiţiilor istorice. În memoria sa, vom extrage unele date din aceste manuscrise, pentru a le face cunoscute publicului bănăţean.

Într-un text despre Munţii Banatului ni se spune că ei cuprind cea mai mare şi mai compactă zonă calcaroasă din România, zona Reşiţa – Moldova Nouă, în suprafaţă de 807 km². Singura suprafaţă calcaroasă care se apropie de această suprafaţă este Podişul Dobrogei de Sud, acesta fiind însă foarte fragmentat. Munţii Banatului cuprind de asemenea cea mai mare concentrare de chei, de la nord la sud: Buhui, Caraş, Gârlişte, Miniş, Şuşara, Valea Rea, Nera, ca şi Cazanele Mari şi Mici. Acestea din urmă, deşi nu aparţin platformei calcaroase amintite, fac parte tot din Munţii Banatului, respectiv Munţii Almăjului, şi sunt cel mai grandios defileu european. Cele mai lungi chei sunt Cheile Nerei.

Tot în Munţii Banatului se găseşte cea mai mare concentrare de peşteri (35), în Cheile Caraşului; cea mai mare concentrare de doline, pe dealul Păteşan-Caraşova; cele mai adânci marmite, în Valea Marmitelor şi la ieşirea din peştera Ţolosu din Cheile Caraşului; izbucul cu cel mai mare debit: Caraş – cantonul Cârneală (alte izbucuri fiind Ochiul Beiului, Bigăr, Iordanului etc.); cea mai mare densitate de meandre încătuşate (Cheile Nerei, Cheile Caraşului).

Zona se individualizează din punct de vedere climatic printr-un climat apropiat celui maritim, cu un grad scăzut de continentalism termic, datorat relativei apropieri de Marea Adriatică (cca. 350-400 km). Acest fapt a condus, la rândul său, la câteva „recorduri” naţionale: cea mai mare temperatură minimă mică, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2002, la Oraviţa: 18,2°C (vechiul record, tot acolo: 17,5°C la 6 noiembrie 1963); cea mai mare temperatură minimă mare, în dimineaţa zilei de 22 august 2002: 29°C la Oraviţa. Toate aceste cotaţii se referă la temperaturile nocturne, ele fiind caracteristice climatului maritim. De asemenea, tot aici este înregistrată o temperatură medie anuală de 11,1°C, una dintre cele mai ridicate din ţară. La fel, cel mai mare număr de zile pe an cu ninsori şi strat de zăpadă.

Aceste caracteristici climatice au condus la prezenţa unor endemisme sau rarităţi biologice, care au impus existenţa celei mai mari densităţi de parcuri naţionale sau naturale. Între ele se află Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, care deţine cea mai compactă masă de făgete virgine din Europa (cca. 5.000 ha) şi cea mai reprezentativă rezervă a ecosistemelor de fag european. La Obârşia Caraşului (cantonul silvic Cârneală) se află brădete şi făgete unice în ţară prin vigoare şi extindere (720 ha). Tot aici se găseşte bradul spontan, unic.

Alte parcuri naţionale sunt Domogled – Valea Cernei şi Cheile Nerei – Beuşniţa. Ultimul deţine cea mai mare rezervaţie de alun turcesc, el reprezentând punctul nord-vestic cel mai înaintat al ariei de răspândire a acestuia, care începe de la poalele Munţilor Himalaya. Endemismul cel mai caracteristic este Rosa stylosa belucensis, un soi de măceş, iar din punct de vedere zoologic, peştele fâsa mare este un relict preglaciar, unic în ţară şi în lume, o adevărată comoară. De altfel, Beuşniţa a fost declarată rezervaţie încă din anul 1943.

Cheile-Nerei-TravelGirls67

La rândul său, Parcul Natural Cazane – Porţile de Fier conţine rarităţi precum Laleaua Cazanelor şi alte plante mediteraneene, fără a mai vorbi de caracterul peisagistic deosebit.

Pe lângă fenomenele carstice menţionate, în această zonă mai întâlnim: ponoare sau sorburi, lapiezuri (în Câmpul Mărculeştilor – Iabalcea), abrupturi, cascade (Beuşniţa, Şuşara, Bigăr, Oraviţa), văi de doline. În revista Ocrotirea Naturii, tom 13, nr. 1, 1969, Lazăr Botoşăneanu scria: „Cheile Nerei formează o enclavă cu caracter montan în mijlocul unui peisaj de-abia coliniar. (…) Prin unele aspecte biocenotice, Nera reprezintă o puternică individualizare, pe care o regăsim numai parţial în Caraş şi nicăieri altundeva în apele curgătoare ale ţării. (…) De dimensiuni impozante şi de un farmec deosebit, ţinând uneori de domeniul inefabilului, reprezentând o enclavă cu caracter tipic montan în mijlocul unei zone de relief coliniar, colţ de natură nedegradată de om.” În aceeaşi revistă, tom 15, nr. 2, 1971, academicianul Petru Bănărescu adăuga cu referire la Nera: „Unul dintre ultimele râuri complet curate din ţară.”

În sinteză, Ocrotirea Naturii, în acelaşi nr. 1 din 1969, considera că: „Cercetările efectuate asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, Valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită: regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile, caracterizate printr-o etajare deosebită şi alcătuite din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”

Unele elemente biologice montane pot fi găsite aici la altitudini foarte joase. Astfel, fagul coboară până la 52 m deasupra nivelului mării în Cazane (Valea Mraconia), cel mai jos punct din ţară; bradul coboară la sub 400 m (marginea de est a Oraviţei: 327 m; Beiul Sec: 360 m; Coada Faţa Mare: 170 m), ca şi tisa (Cazanele Mari: 92 m; Cârşia Şoimului din Cheile Nerei: 150-180 m; Valea Şuşarei: cca. 400 m). În schimb, molidul şi pinul silvestru lipsesc aici ca specii montane. „În concluzie, scria Traian Constantin Novac, totul (relief, vegetaţie şi faună) contribuie la localizarea aici a unei zone ieşite din comun, o enclavă în restul peisajului naţional.”

La toate acestea trebuie adăugate şi contribuţiile umane, precum: cea mai veche şi cea mai performantă tehnic cale ferată montană din sud-estul Europei: Oraviţa-Anina (1863), având 14 tuneluri, 10 viaducte şi 2 km defilee săpate în stâncă; primul lac artificial amenajat pe pat calcaros: lacul Buhui (1908); cel mai vechi baraj subteran într-o peşteră, construit pentru alimentarea cu apă a unei localităţi: 1889, peştera Buhui pentru Anina; cele mai vechi lacuri antropice (cca. 1750): Lacul Mare şi Lacul Mic (Oraviţa); cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Iam-(Baziaş), 1854.

Încheind această prezentare, Traian Constantin Novac aprecia: „Se poate concluziona că Munţii Banatului, datorită climei lor, sunt sediul unei vegetaţii cu influenţe puternice meridionale, unice, constituind o adevărată enclavă din acest punct de vedere. Prezenţa calcarului într-o asemenea proporţie în peisaj, nu face decât să sublinieze caracterul său aparte.”

Dumnezeu să îl odihnească pe Traian Constantin Novac!

Mircea Rusnac – Tragedia din 1966 de pe Muntele Mic

22 Mai 2016

muntele mic

La 29 mai 1966, pe Muntele Mic a avut loc un cumplit accident montan, despre care presa de atunci nu a scris nimic, informaţiile circulând numai pe căi neoficiale. Am putut afla amănuntele acestei tragedii de la un martor important al ei, Traian Constantin Novac din Timişoara, amănunte pe care le vom relata în cele ce urmează. În acea perioadă, accidentul petrecut pe Muntele Mic, soldat cu nouă victime, a fost cel mai grav întâmplat în munţii Banatului şi al doilea la nivel naţional, după cel de la Bâlea-Lac din 1977, unde s-au înregistrat peste 20 de morţi.

În cazul celui de la Muntele Mic, au fost opt victime dintre participanţii la un concurs de orientare turistică şi un cioban ardelean. Concursul a fost organizat la nivel naţional, de către Federaţia Orientării Turistice. Aceasta avea pe atunci o organizare identică cu cea a altor federaţii sportive, cu concursuri şi campioni pe ţară. Un asemenea concurs, cu participanţi din întreaga ţară, a avut loc şi pe Muntele Mic la 29 mai 1966, concurs organizat de reşiţeanul Adrian Cârje, stabilit la Timişoara, şi de Asociaţia Electromotor Timişoara. De altfel, şi cele mai multe victime aveau să provină din acelaşi oraş. Ulterior, echipa din care făcea parte şi Traian Constantin Novac avea să participe mai mult de o săptămână la căutarea cadavrelor. Dar ce se întâmplase de fapt?

Concursul a început la ora 9 dimineaţa pe o vreme acceptabilă, însă la scurt timp aceasta s-a deteriorat brusc. A pornit un vânt de 90 km/h, s-a lăsat o ceaţă groasă, iar ploaia s-a transformat repede în zăpadă. Însă se pare că până la urmă principala cauză a tragediei care a urmat a fost panica participanţilor. Dacă ei nu ar fi intrat în panică, dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă în zona cabanelor de pe Muntele Mic, la altitudinea de 1.500 m, ningea, mai jos, în zona Fântâna Voinei, la 1.100 m, era numai ploaie, iar de acolo putea fi găsit drumul către Borlova. Aşadar, concurenţii ar fi trebuit să coboare către vale, însă se pare că şi-au pierdut firea, iar în două cazuri există chiar suspiciunea că ar fi băut.

Între aceştia din urmă s-a numărat şi concurentul Petrea din Oţelu Roşu, care, cunoscând de altfel foarte bine zona, a vrut să meargă către Poiana Mărului. Când a fost găsit decedat, era aproape în picioare, ţinându-se de nişte crengi de brad. Chiar dacă la un moment dat concursul a fost anulat, acest lucru era foarte dificil de anunţat participanţilor, pe atunci neexistând telefoane mobile.

Un grup de 7-8 dintre aceştia au încercat să se salveze, însă şi aici au avut loc două drame. În primul rând, chiar Cârje s-a desprins de grup, pretinzând că nu era bună direcţia în care se mergea. El a plecat singur, întâlnindu-se apoi cu nişte ciobani din Borlova. Având la el mulţi bani (câteva mii de lei), el le-a oferit acestora toţi banii, solicitându-le să-l ducă la cabană. Însă aceştia au refuzat banii, spunând că pentru ei animalele erau mai importante. L-au chemat cu ei până a doua zi, oferindu-se să îl găzduiască la stână. Cârje însă a refuzat, existând şi în cazul său suspiciunea că ar fi băut ceva înainte. În consecinţă, mai târziu aceiaşi ciobani l-au găsit decedat. Atunci i-au luat toţi banii şi l-au îngropat undeva, locul precis nefiind identificat nici până astăzi.

A doua dramă a fost cea a tânărului de 24 de ani Săucan, provenit dintr-o familie de maramureşeni stabiliţi în Timişoara. El era suferind de hipoglicemie şi deseori i se întâmpla să leşine. Prin urmare, ar fi trebuit să aibă la el în permanenţă nişte cuburi de zahăr sau bucăţi de ciocolată, însă în acest caz nu s-a asigurat în sensul respectiv. În consecinţă, a căzut pe traseu, fiind lăsat acolo de colegi, situaţie inadmisibilă din punct de vedere sportiv. Mai târziu ei nu l-au mai găsit şi Săucan a murit îngheţat. S-au înregistrat şi victime din alte localităţi, precum Turnu Severin, Braşov sau Piteşti. Cei care au supravieţuit s-au adăpostit pe la stâne până când a trecut urgia.

Zilele următoare a avut loc căutarea victimelor, facilitată pe măsură ce stratul de zăpadă depus se topea. Primul mort găsit a fost Păcurariu de la Electromotor Timişoara, care a fost pus într-o pătură şi tras pe zăpadă. Către cruce a fost găsit şi Săucan, care a fost transportat cu un camion până la Timişoara. Trei oameni fuseseră scoşi din producţie, fiind detaşaţi pe Muntele Mic pentru a căuta cadavrele victimelor. Pe lângă această echipă din Timişoara, au mai participat la căutare şi echipe din Braşov şi Piteşti. O victimă a fost găsită aproape dezbrăcată, presupunându-se că ar fi înnebunit de disperare. În câteva zile au fost găsiţi toţi, cu excepţia lui Cârje. În cazul său ar fi trebuit să se facă plângere la Miliţie împotriva ciobanilor care l-au jefuit şi l-au abandonat, astfel căutările desfăşurându-se în continuare. Deşi se ştia că mama sa mai trăia la Reşiţa, nu s-a depus nicio asemenea plângere, iar căutarea în cazul său nu s-a mai făcut.

Pe lângă aceşti participanţi, după cum arătam, a pierit şi un cioban originar din Ardeal, angajat la Borlova. Acesta s-a rătăcit, necunoscând prea bine zona. A fost găsit de o expediţie care îl căuta pe Cârje. Era în mare măsură mâncat de animale. Pentru toată tragedia a fost găsit un acar Păun în persoana secretarului Federaţiei, prezent la competiţie, care a fost înlocuit din funcţie pe motivul că nu trebuia să permită desfăşurarea acesteia.

Ulterior, Rudolf Kroupa din Timişoara s-a îngrijit să pună însemne pe toate locurile unde au fost găsite victimele. El a consumat o energie deosebită pentru ca aceste victime să nu intre cu desăvârşire în uitare. De asemenea, Traian Constantin Novac a ridicat un mic monument pe locul în care a fost găsit decedat Săucan. Tragedia aceasta a rămas permanent în memoria martorilor din acea vreme.

Conform altui martor al evenimentului, Helmut Kulhanek, Adrian Cârje nu se număra printre organizatorii competiţiei, fiind un simplu concurent. Colegii se fereau de el, existând suspiciunea justificată că era informator al Securităţii infiltrat printre ei. De aceea, dispariţia lui fără urmă la 29 mai 1966 este extrem de suspectă. După o zi-două zăpada se topise, iar salvatorii ar fi trebuit să găsească ceva. Dacă l-ar fi îngropat ciobanii, trebuia să fie vizibil locul. Dacă l-ar fi mâncat lupii, trebuiau să rămână bocancii, cureaua etc.

După câţiva ani, cineva aflat într-o deplasare de serviciu în Italia, susţinea că îl văzuse pe Cârje la Roma, însă el nu ar fi vrut să recunoască cine este, răspunzând în italiană că trebuie să fie o confuzie. Au fost cunoscute astfel de cazuri, când Securitatea profita de anumite evenimente pentru a-şi face dispăruţi agenţii, cărora apoi le schimba identitatea şi îi trimitea sub acoperire în străinătate. Acesta pare să fi fost şi destinul lui Adrian Cârje.

Mircea Rusnac – Din nou despre calea ferată Oraviţa-Anina

29 Martie 2014

11

În completarea articolului nostru despre calea ferată Oraviţa-Anina, cititorul Traian Constantin Novac din Timişoara ne-a trimis numeroase date şi informaţii referitoare la această linie bănăţeană de mare importanţă. În continuare vom aminti aceste informaţii, cu precizarea că oricât s-ar scrie despre linia în cauză, parcă ar fi tot insuficient, mai ales ţinând cont de statutul ei actual de nesiguranţă şi de faptul că autorităţile nu mai alocă fonduri nici măcar pentru a putea fi întreţinută.

După cum preciza Traian Constantin Novac, ea este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn din Austria. Pietrarii italieni care au lucrat la construirea sa au folosit un mortar asemănător ca şi compoziţie cu cel roman, care rezistă după atâta timp. Linia făcea parte din „Drumul cărbunelui” (Kohlbahn), Anina-Oraviţa-Baziaş. La Baziaş, cărbunele provenit din zăcământul de huilă superioară de la Anina era încărcat în şlepuri pentru a aproviziona marile furnale din Europa centrală, aflată în plină revoluţie industrială. Linia aceasta a fost construită la numai trei decenii după prima cale ferată din lume, Liverpool-Manchester, în absenţa dinamitei, a tehnicii de ridicare (macarale) şi chiar a cimenturilor.

Traian Constantin Novac menţiona în continuare: „Semmeringbahn din Austria, sora geamănă a căii noastre ferate, a făcut toate demersurile necesare declarării drept Patrimoniu Mondial UNESCO, fără a fi ameninţată în vreun fel, iar noi nici măcar nu ştim să învăţăm din experienţa altora.”

Partea sa cea mai spectaculoasă şi mai valoroasă este porţiunea mediană, dintre Lişava şi Gârlişte. Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte două părţi, ea nu merge de-a lungul unui râu sau pârâu, folosindu-se de valea săpată de acesta, ci atacă pur şi simplu masivul calcaros care îi stă în cale (aici fiind cele mai multe tuneluri şi defilee), atingând numai aici toate performanţele sale tehnice: în cei 11 km ai acestei porţiuni nu se găsesc decât 200 m de terasament plat. Aici constructorul a fost nevoit să folosească cele mai mici raze de curbură, chiar mai mici decât la Semmeringbahn, şi să înfrunte masivul urcând pe cele mai mari pante (declivităţi). Constructorii liniei Oraviţa-Anina pe acest tronson şi-au dovedit geniul, ţinând cont şi de condiţiile în care se lucra. La rândul său, gara din Oraviţa a fost construită înaintea celor din Roma, Stockholm, Tokyo sau Los Angeles.

În continuare, cititorul nostru ne preciza faptul că linia Oraviţa-Anina (1863) este cea de-a cincea ca vechime de pe actualul teritoriu al României, după Oraviţa-Baziaş (1854), Timişoara-Seghedin (1857), Timişoara-Baziaş (1858) şi Constanţa-Cernavoda (1861). Dintre aceste prime cinci linii, patru se află în Banat!

Pe trei pătrimi din lungimea liniei Oraviţa-Anina, viteza maximă admisă este de 20 km/h. Frânarea este mixtă, automată şi manuală, pentru a menţine trenul întins la coborâre. Tonajul este şi el limitat: 850 t la coborâre, din motive de capacitate de frânare, şi 580 t la urcare, din motive de capacitate de remorcare. Este interzisă împingerea trenurilor, cu excepţia intrării în gara Gârlişte. Mecanicii de locomotivă trebuie să posede autorizaţie specială, care îşi pierde valabilitatea după trei luni de inactivitate.

Pe tronsonul median Lişava-Gârlişte se întâlnesc cele mai mici raze de curbură (114 m) şi cele mai mari pante (21 la mie), care afectează jumătate din întregul tronson. Intrarea pe cel mai mare viaduct (Jitin) se face ieşind dintr-un tunel în pantă maximă şi cu o curbă minimă şi se iese intrând în alt tunel cu aceleaşi pante şi curbe. Este punctul de maximă performanţă tehnică a întregii căi ferate şi unic la noi, dar nu numai. Este totodată tronsonul cel mai spectaculos al acestei căi ferate. Intrarea normală în gara Gârlişte se face cu spatele şi în pantă, după o manevră în tunelul din imediata apropiere. Cazul este un unicat, considera Traian Constantin Novac.

Diferenţa de nivel a căii ferate Oraviţa-Anina este de 340 m (de la 218 m la 558 m). Viaductul Racoviţa, în lungime de 126 m, are 11 deschideri şi este sprijinit pe zece piloni. Defileele totalizează 2.117 m, iar zidurile de sprijin superioare (ramblee), 5 km, cu o înălţime maximă de 36 m. Zidurile de sprijin inferioare (deblee) au 13 km, adâncimea maximă fiind de 15 m. 129 dintre cele 160 de curbe (81%) au raza de curbură mai mică decât raza uzuală de 200 m şi reprezintă 20 km. Panta maximă, de 21 la mie, afectează 50% din lungimea tronsonului Lişava-Gârlişte.

Referitor la materialul rulant utilizat, empatamentul (distanţa dintre osii sau pivoţii boghiurilor) este unul special: 7 m la vagoane sau 9,3 m pentru boghiuri. El este necesar pentru înscrierea în curbele cu rază mică. Rebrusarea (împingerea cu spatele) este interzisă, cu excepţia gării Gârlişte, unde trenul intră mai întâi în tunel şi apoi cu spatele ajunge în gară, situată pe o culme. La cifrele comparative cu Semmeringbahn se pot adăuga panta maximă (de 21 la mie în cazul nostru faţă de 25 la mie) şi raza minimă curbă (de 114 m faţă de 190 m).

Concluzia îndreptăţită a lui Traian Constantin Novac în urma acestor informaţii, la care ne asociem întru totul, este: „Să facem tot posibilul ca să intrăm în Patrimoniul Mondial UNESCO.”