Mircea Rusnac – Calendarul Banatului. Date importante din trecutul nostru

O regiune cu un bogat trecut istoric, precum Banatul, aşezat la răspântia unor lumi şi civilizaţii diferite, a cunoscut de-a lungul timpului evenimente importante, care, în mod mai mult sau mai puţin intenţionat, au fost date uitării. Am făcut o listă a unora dintre ele, pe care le-am considerat mai importante şi demne de a fi cunoscute. Le prezentăm în continuare:

 

21 februarie (1919): Desfiinţarea de către autorităţile sârbeşti de ocupaţie, la ordinul marilor puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, a Republicii autonome bănăţene.

 

22 februarie (1949): Victoria de la Pietrele Albe a partizanilor anticomunişti bănăţeni asupra trupelor româneşti de Securitate.

11 martie (1990): Adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara de condamnare a comunismului.

 

18 martie (1906): Traian Vuia zboară pentru prima dată cu un aparat mai greu decât aerul.

 

25 martie (1881): Naşterea marelui compozitor bănăţean Bartók Béla.

 

2 iunie (1904): Naşterea marelui actor bănăţean Johnny Weissmüller.

 

18 iunie (1951): Deportarea bănăţenilor în Bărăgan de către regimul comunist din România.

 

3 iulie (1771): La Reşiţa se inaugurează primele furnale, marcând naşterea unuia dintre puternicele centre industriale europene.

8 iulie (1869): Timişoara devine primul oraş din sud-estul Europei cu tramvai tras de cai.

16 iulie (1949): Ziua Rezistenţei anticomuniste din Banat (executarea de către comuniştii români a conducătorilor partizanilor bănăţeni la Pădurea Verde).

21 iulie (1718): Tratatul de pace de la Passarowitz consemna eliberarea Banatului de sub ocupaţia otomană şi începutul procesului de modernizare.

 

25 iulie (1552): Cucerirea de către otomani a Timişoarei.

17 august (1953): Naşterea scriitoarei Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009.

 

20 august (1854): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Baziaş, cea mai veche din România actuală.

25 august (1802): Naşterea marelui poet bănăţean Nikolaus Lenau.

3 septembrie (1872): Primul drum, pe distanţa Reşiţa-Bocşa, a celei mai vechi locomotive din sud-estul Europei, fabricată la Reşiţa.

 

5 octombrie (1817): Inaugurarea teatrului de la Oraviţa, cel mai vechi teatru din România actuală.

 

18 octombrie (1716) : Armata condusă de prinţul Eugeniu de Savoya eliberează Timişoara de sub ocupaţia otomană.

 

31 octombrie (1918) : Proclamarea Republicii autonome bănăţene în cadrul Ungariei.

12 noiembrie (1884): Timişoara devine primul oraş european cu străzile iluminate cu curent electric.

 

15 decembrie (1863): Inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina, a doua cale ferată montană din Europa.

 

16 decembrie (1989): Declanşarea revoluţiei anticomuniste de la Timişoara.

17 decembrie (1989): Declanşarea represiunii împotriva revoluţiei anticomuniste de la Timişoara, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi.

20 decembrie (1989): Timişoara se declară primul oraş liber de comunism de pe teritoriul României.

Mircea Rusnac – Vechi opinii despre potenţialul turistic al Banatului

Frumuseţile naturale ale Banatului au impresionat de multă vreme pe vizitatorii sosiţi aici de pe alte meleaguri. Împărăteasa Sissi nu a fost nici pe departe singura care a venit şi a revenit în zona noastră, fermecată de pitorescul naturii, de clima blândă şi de relieful accesibil. Un vizitator pasionat al Banatului a fost în perioada interbelică inginerul Ion Păsărică, angajat o vreme la Uzinele Reşiţa, ale căror căi ferate le-a şi condus. Concediat în timpul crizei economice, el s-a întors la Bucureşti, însă a rămas legat de Banat, dedicându-i două cărţi: o monografie a Uzinelor Reşiţa şi un ghid turistic al frumuseţilor naturale ale regiunii. În introducerea la această din urmă lucrare el descria în mod entuziast ceea ce a văzut pe teren:

„Banatul – provincia de dincolo de munţii Cernei, cuprinsă între Mureş, graniţa cu Iugoslavia, Dunăre şi delimitările cu judeţele Mehedinţiului şi al Hunedoarei – este unul dintre cele mai splendide ţinuturi ale Ţării Româneşti întregite. Sunt pe pământul acesta atâtea colţuri de farmec – adevărate colţuri de rai -, atâtea minunate frumuseţi, încât mândria cu care spune bănăţeanul că <<Banatu-i fruncea>> e perfect îndreptăţită.

Într-adevăr, atât de darnică a fost natura cu acest ţinut, încât nu ne înşelăm dacă afirmăm că puţine locuri sunt pe lume atât de frumoase şi atât de bogate.

Porneşte, călătorule, să vezi munţii Banatului, munţii aceia care au atât specific, care se deosebesc atât de mult de alţi munţi, porneşte într-o dimineaţă transparentă şi dulce prin nesfârşitul verde al pădurilor de fagi bătrâni şi de brazi uriaşi. Ai să te simţi pierdut şi mic sub imensa boltă, ca sub boltele templelor lui Dumnezeu.

Vei trece uitat şi fermecat prin văi cu ape de cristal, pe lângă stânci uriaşe, pe lângă prăpăstii cu fund de neguri, în care piatra căzută hăuie prelung; te vei înfunda în peşteri de poveste, în care geniile munţilor dantelează de veacuri minunea stalactitelor şi stalagmitelor, şi-ţi vei umple, pe nesimţite, sufletul de tainica şi marea bucurie a frumuseţii depline.

Te vor întâmpina în cale căprioare fine şi sfioase ca prinţesele basmelor, la răscruci de poteci sau la izvor, ori le vei zări pe colţuri de stâncă, imobile, statuare, înmuiate-n azur – miniaturale siluete chinezeşti, decupate-n şterse depărtări pe seninul albastru al zării. Şi te va intovărăşi, gălăgios şi zburdalnic, pe tot drumul acesta de farmec spre semeţia piscurilor, neamul înaripat al codrului, cu lumini nenumărate-n pene şi-n zbor şi cu cântec mic de vrajă care nu se stinge.

Rătăceşte, călătorule, pe meleagurile acestea şi nu vei mai uita niciodată clipele pe care le vei trăi. Rătăceşte peste tot. Spre limpezile ape ale Mureşului, spre clocotul Cazanelor bătrânei noastre Dunări, spre bogăţia câmpiilor dinspre nord-vest. Când te vei înapoia în oraşul tău mohorât, vei observa cândva, într-un ceas târziu de seară, că ţi-e drag, că ţi-a rămas pentru totdeauna drag Ţinutul Banatului şi că de abia aştepţi să-l revezi.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 7.)

Aprecierile acestea erau completate în acelaşi stil de medicul orăviţean Gheorghe Runcan, care descria la rândul lui frumuseţea Masivului Semenic:

„Rar munte care să fascineze şi să vrăjasca mai mult ca muntele Semenic, în orice anotimp îl cercetăm. Vara freamătul bătrânei păduri, susurul zburdalnicelor pâraie, cu luciul strălucitor al apei, mirosul de fân şi parfumul florilor, împreună cu pitorescul, ne înviorează organismul, ne procură senzaţii de plăcere şi ne umple sufletul de fericire. Iar iarna, îmbrăcat în haina-i albă de sărbătoare, în bătaia razelor solare ori ale lunei pline, prin jocul minunat de strălucitor al luciului de zăpadă, ne deschide un rai alb sclipitor, plin de taine, care ne farmecă şi ne linişteşte. De altfel, fiecare anotimp îşi are coloritul şi farmecul său la munte. Ce înfăţişare frumoasă îmbracă bunăoară peisajul pe Semenic toamna, către sfârşitul vieţii anuale. Toate îţi atrag privirea, te farmecă, te îmbie să le admiri şi să te gândeşti: e jocul naturii, e Puterea Creatorului care a îmbinat atâtea frumuseţi.” (Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947, p. 10.)

Alt localnic, scriitorul Virgil Birou, făcea tot atunci o invitaţie turiştilor să viziteze Banatul, cu accent pe zona Caraşului, care nu ar avea ce regreta aici: „Turismul în Căraş nu cere eforturi de recordman. Oricine poate ajunge oriunde. Cine face turism pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş. Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal, delectări noi.” (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş, Timişoara, 1943.)

Chiar şi turiştii străini, care începeau să cunoască Banatul, rămâneau uimiţi de aspectele naturale văzute. Conform aceluiaşi Ion Păsărică, un american care în 1928 a vizitat zona lacului Buhui şi-a scris impresiile astfel: „Atâta frumuseţe n-am văzut!” (Ion Păsărică, op. cit., p. 20.) Iar încă în perioada Imperiului austro-ungar, baronul Schlagintweit denumea regiunea căii ferate Oraviţa-Anina drept „Elveţia bănăţeană.” Încă în 1852, împăratul Franz Iosif aprecia despre Herculane că „acum în această vale a Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent.” Ce perspective frumoase a avut la un moment dat turismul bănăţean şi cât de departe s-ar fi putut merge pe acest drum dacă…

O, tempora! O, mores!

Mircea Rusnac – In memoriam Traian Constantin Novac

La 18 iunie 2016 a murit profesorul Traian Constantin Novac, colaborator important al blogului nostru, căruia i-a furnizat informaţii istorice deosebite. Geograf de meserie, a ştiut să îmbine datele istorice cu contextul zonal, fiind foarte legat de regiunea noastră. A fost fiul fruntaşului social-democrat bănăţean Traian Novac, unul dintre participanţii la adunarea de la Alba-Iulia din 1918, care după cel de-al doilea război mondial a fost pentru scurt timp primarul Timişoarei, fiind apoi întemniţat pentru că s-a opus unificării social-democraţilor cu comuniştii.

Cu puţin timp înainte de a muri, în luna mai, Traian Constantin Novac ne-a expediat mai multe lucrări ale sale în manuscris, analizând în special mediul geografic al Banatului de sud şi influenţa pe care acesta a avut-o asupra condiţiilor istorice. În memoria sa, vom extrage unele date din aceste manuscrise, pentru a le face cunoscute publicului bănăţean.

Într-un text despre Munţii Banatului ni se spune că ei cuprind cea mai mare şi mai compactă zonă calcaroasă din România, zona Reşiţa – Moldova Nouă, în suprafaţă de 807 km². Singura suprafaţă calcaroasă care se apropie de această suprafaţă este Podişul Dobrogei de Sud, acesta fiind însă foarte fragmentat. Munţii Banatului cuprind de asemenea cea mai mare concentrare de chei, de la nord la sud: Buhui, Caraş, Gârlişte, Miniş, Şuşara, Valea Rea, Nera, ca şi Cazanele Mari şi Mici. Acestea din urmă, deşi nu aparţin platformei calcaroase amintite, fac parte tot din Munţii Banatului, respectiv Munţii Almăjului, şi sunt cel mai grandios defileu european. Cele mai lungi chei sunt Cheile Nerei.

Tot în Munţii Banatului se găseşte cea mai mare concentrare de peşteri (35), în Cheile Caraşului; cea mai mare concentrare de doline, pe dealul Păteşan-Caraşova; cele mai adânci marmite, în Valea Marmitelor şi la ieşirea din peştera Ţolosu din Cheile Caraşului; izbucul cu cel mai mare debit: Caraş – cantonul Cârneală (alte izbucuri fiind Ochiul Beiului, Bigăr, Iordanului etc.); cea mai mare densitate de meandre încătuşate (Cheile Nerei, Cheile Caraşului).

Zona se individualizează din punct de vedere climatic printr-un climat apropiat celui maritim, cu un grad scăzut de continentalism termic, datorat relativei apropieri de Marea Adriatică (cca. 350-400 km). Acest fapt a condus, la rândul său, la câteva „recorduri” naţionale: cea mai mare temperatură minimă mică, în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 2002, la Oraviţa: 18,2°C (vechiul record, tot acolo: 17,5°C la 6 noiembrie 1963); cea mai mare temperatură minimă mare, în dimineaţa zilei de 22 august 2002: 29°C la Oraviţa. Toate aceste cotaţii se referă la temperaturile nocturne, ele fiind caracteristice climatului maritim. De asemenea, tot aici este înregistrată o temperatură medie anuală de 11,1°C, una dintre cele mai ridicate din ţară. La fel, cel mai mare număr de zile pe an cu ninsori şi strat de zăpadă.

Aceste caracteristici climatice au condus la prezenţa unor endemisme sau rarităţi biologice, care au impus existenţa celei mai mari densităţi de parcuri naţionale sau naturale. Între ele se află Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, care deţine cea mai compactă masă de făgete virgine din Europa (cca. 5.000 ha) şi cea mai reprezentativă rezervă a ecosistemelor de fag european. La Obârşia Caraşului (cantonul silvic Cârneală) se află brădete şi făgete unice în ţară prin vigoare şi extindere (720 ha). Tot aici se găseşte bradul spontan, unic.

Alte parcuri naţionale sunt Domogled – Valea Cernei şi Cheile Nerei – Beuşniţa. Ultimul deţine cea mai mare rezervaţie de alun turcesc, el reprezentând punctul nord-vestic cel mai înaintat al ariei de răspândire a acestuia, care începe de la poalele Munţilor Himalaya. Endemismul cel mai caracteristic este Rosa stylosa belucensis, un soi de măceş, iar din punct de vedere zoologic, peştele fâsa mare este un relict preglaciar, unic în ţară şi în lume, o adevărată comoară. De altfel, Beuşniţa a fost declarată rezervaţie încă din anul 1943.

La rândul său, Parcul Natural Cazane – Porţile de Fier conţine rarităţi precum Laleaua Cazanelor şi alte plante mediteraneene, fără a mai vorbi de caracterul peisagistic deosebit.

Pe lângă fenomenele carstice menţionate, în această zonă mai întâlnim: ponoare sau sorburi, lapiezuri (în Câmpul Mărculeştilor – Iabalcea), abrupturi, cascade (Beuşniţa, Şuşara, Bigăr, Oraviţa), văi de doline. În revista Ocrotirea Naturii, tom 13, nr. 1, 1969, Lazăr Botoşăneanu scria: „Cheile Nerei formează o enclavă cu caracter montan în mijlocul unui peisaj de-abia coliniar. (…) Prin unele aspecte biocenotice, Nera reprezintă o puternică individualizare, pe care o regăsim numai parţial în Caraş şi nicăieri altundeva în apele curgătoare ale ţării. (…) De dimensiuni impozante şi de un farmec deosebit, ţinând uneori de domeniul inefabilului, reprezentând o enclavă cu caracter tipic montan în mijlocul unei zone de relief coliniar, colţ de natură nedegradată de om.” În aceeaşi revistă, tom 15, nr. 2, 1971, academicianul Petru Bănărescu adăuga cu referire la Nera: „Unul dintre ultimele râuri complet curate din ţară.”

În sinteză, Ocrotirea Naturii, în acelaşi nr. 1 din 1969, considera că: „Cercetările efectuate asupra florei şi vegetaţiei Banatului au dus la concluzia că partea sudică a acestei regiuni, care cuprinde defileul Dunării, Valea Cernei, carstul dintre Reşiţa şi Moldova Nouă cu Cheile Caraşului, Cheile Minişului şi Cheile Nerei, constituie o regiune fitogeografică deosebită: regiunea pădurilor de amestec cu fitocenoze termofile, caracterizate printr-o etajare deosebită şi alcătuite din asociaţii vegetale rare sau unice pentru ţara noastră.”

Unele elemente biologice montane pot fi găsite aici la altitudini foarte joase. Astfel, fagul coboară până la 52 m deasupra nivelului mării în Cazane (Valea Mraconia), cel mai jos punct din ţară; bradul coboară la sub 400 m (marginea de est a Oraviţei: 327 m; Beiul Sec: 360 m; Coada Faţa Mare: 170 m), ca şi tisa (Cazanele Mari: 92 m; Cârşia Şoimului din Cheile Nerei: 150-180 m; Valea Şuşarei: cca. 400 m). În schimb, molidul şi pinul silvestru lipsesc aici ca specii montane. „În concluzie, scria Traian Constantin Novac, totul (relief, vegetaţie şi faună) contribuie la localizarea aici a unei zone ieşite din comun, o enclavă în restul peisajului naţional.”

La toate acestea trebuie adăugate şi contribuţiile umane, precum: cea mai veche şi cea mai performantă tehnic cale ferată montană din sud-estul Europei: Oraviţa-Anina (1863), având 14 tuneluri, 10 viaducte şi 2 km defilee săpate în stâncă; primul lac artificial amenajat pe pat calcaros: lacul Buhui (1908); cel mai vechi baraj subteran într-o peşteră, construit pentru alimentarea cu apă a unei localităţi: 1889, peştera Buhui pentru Anina; cele mai vechi lacuri antropice (cca. 1750): Lacul Mare şi Lacul Mic (Oraviţa); cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Iam-(Baziaş), 1854.

Încheind această prezentare, Traian Constantin Novac aprecia: „Se poate concluziona că Munţii Banatului, datorită climei lor, sunt sediul unei vegetaţii cu influenţe puternice meridionale, unice, constituind o adevărată enclavă din acest punct de vedere. Prezenţa calcarului într-o asemenea proporţie în peisaj, nu face decât să sublinieze caracterul său aparte.”

Dumnezeu să îl odihnească pe Traian Constantin Novac!

Mircea Rusnac – Calea ferată Oraviţa-Anina trebuie să devină patrimoniu mondial UNESCO!

„Să descriu frumuseţea liniei? Dar ea trebuie trăită! Nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebuie să trăieşti cu linia, să te caţeri cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină ce se strecoară prin frunziş. Trebuie să ameţeşti cu ea deasupra prăpăstiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluierul locomotivei când ai intrat în adâncul tunelului şi să zburzi cu voioşia unui copil când ai ieşit la lumină, ca peste un minut să intri iar în negura din sânul muntelui. Pe dreapta, stânca înaltă, pe stânga, prăpastia abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo unde ai avut coastă, privirea ţi se afundă într-o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare copil, iar oaia cât pisica. De cealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam, că-ţi freci nasul de stânci. Iar sufletul tău se bucură că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri.”

Astfel descria Virgil Birou în 1940, în cartea sa intitulată Oameni şi locuri din Căraş, traseul de vis al liniei Oraviţa-Anina. Evident, şi alte descrieri ale acestei linii montane, a doua ca vechime din Europa, abundă în superlative. Într-o monografie întocmită de Regionala Timişoara a S.N.C.F.R. în 1993, la împlinirea a 130 de ani de la punerea în funcţiune a căii ferate Oraviţa-Anina, se preciza: „Calea ferată Oraviţa-Anina este şi astăzi o lucrare inginerească unică în ţară. Ea este numită cu mândrie de localnici linia Semmering bănăţeană. Comparaţia are un substrat istoric, deoarece linia Semmering a fost construită în Austria între anii 1845-1854 şi la data inaugurării liniei din Banat (în anul 1863, deci după numai nouă ani), era singura linie de acest tip din Europa (proiectată în relief montan). Linia Brenner a fost construită abia în 1867.” (S.N.C.F.R. Regionala Timişoara, Monografie cu ocazia aniversării a 130 de ani de la darea în exploatare a liniei Oraviţa-Anina, p. 4.)

Tot în perioada interbelică, inginerul Ion Păsărică o denumea „Semmeringul românesc”. Descriind linia la rândul său, el o compara cu „un şarpe uriaş”, continuând astfel: „De o parte şi de alta a liniei ferate poţi prinde cu vederea impresionantele reliefuri ale vârfurilor de munţi, despărţiţi prin văi frumos înverzite, pe care pasc agale numeroase vite, ce par din depărtare nişte puncte pestriţe mişcătoare, pe fondul verde intens al păşunilor. Ca într-un film de cinematograf, tablourile ce-ţi trec prin faţa ochilor, în mersul trenului, sunt care mai de care mai fermecătoare.” (Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 77.)

Sora geamănă a acestei căi ferate, linia austriacă Semmeringbahn, a fost declarată încă din anul 1998 drept patrimoniu mondial UNESCO.

Pentru a putea înţelege mai bine gradul de asemănare al datelor tehnice ale liniilor Semmeringbahn şi Oraviţa-Anina, vom prezenta în continuare următoarele cifre:

Linia: Semmeringbahn, respectiv Oraviţa-Anina. Distanţă: 41 km – 34 km; diferenţă de nivel: 388 (459) m – 340 m; pantă maximă: 25‰ – 21‰; pantă minimă curbă: 190 m – 114 m; tuneluri: 15 – 14; viaducte: 16 – 10; cel mai lung tunel: Semmering, 1.512 m – Gârlişte I, 660 m; defilee Oraviţa-Anina: 2.117 m; altitudine: 438m/897 m – 218 m/558 m.

Cele 14 tuneluri ale liniei noastre, în lungime totală de peste 2 km, se numesc: Lişava, Maniel, Dolhoff, Jitin sau Seiler, Ţiglă, Bran, Bec-Maşină, Vânt, Polom, Gârlişte I, Gârlişte II sau Tunelul cu peşteră, Gârlişte III, Gârlişte IV şi Schlucht. (S.N.C.F.R., op. cit., p. 5.) Cele 10 viaducte de pe traseu totalizează aproape 1 km lungime, cele mai importante fiind Jitin, Cuptor, Racoviţă, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Cei peste 2 km de defilee reprezintă şi ei, în fond, nişte tuneluri fără acoperiş. Zidurile de sprijin superioare ale căii ferate (ramblee) au 5 km lungime şi ajung până la 36 m înălţime, iar zidurile de sprijin inferioare (deblee) totalizează 13 km lungime şi coboară până la 15 m adâncime. Curbele, în număr de 160, reprezintă 70% din lungimea totală a traseului. 129 dintre acestea (81%) au raza de curbură mai mică de 200 m, reprezentând 20 km în total. Cele mai mici raze de curbură, de numai 114 m, sunt prezente pe tronsonul median Lişava-Gârlişte. Panta maximă, de 21‰, afectează nu mai puţin de jumătate din acest tronson, iar din cei 11 km ai acestuia, numai 200 m sunt orizontali. (Ibidem, p. 9.)

Linia Oraviţa-Anina are cele mai mici distanţe între tren şi pereţii stâncoşi ai tunelurilor sau defileelor, din acest motiv ferestrele vagoanelor fiind parţial blocate. Dacă linia Semmering are o diferenţă de nivel de 388 m la o lungime a traseului de 41 km, linia Oraviţa-Anina are o diferenţă de nivel de 340 m la o lungime de 34 km. (Ibidem, p. 4.)

De la început, locomotivele şi vagoanele care au circulat pe această linie au avut o construcţie specială. Locomotiva „Steyerdorf”, fabricată în 1862, a fost menţionată deja în 1865 în cursul Traité élémentaire des chemins de fer al reputatului specialist feroviar francez Auguste Perdonnet. Ea a fost prezentă, de asemenea, la expoziţiile internaţionale de la Londra (1862) şi Paris (1867). „Linia Oraviţa-Anina a devenit astfel cunoscută în întreaga Europă, nu numai prin traseul ei dificil, ci şi prin locomotivele sale cu abur de o construcţie specială, care au trezit un mare interes în rândurile specialiştilor feroviari. Prin originalitatea lor, primele locomotive cu abur care au circulat pe linia Oraviţa-Anina figurează în vechile mari tratate ale tracţiunii cu abur”, concluzionau autorii monografiei aniversare amintite. (Ibidem, p. 8.)

Dacă la aceasta adăugăm faptul că linia a fost proiectată de ingineri şi specialişti austrieci, iar la construirea ei au luat parte pietrari italieni, că străpungerile în stâncă au fost realizate înainte de inventarea dinamitei, în mare parte cu dalta şi târnăcopul, înţelegem dimensiunea universală şi valoarea inestimabilă a acesteia. Credem că toate cele menţionate aici îndreptăţesc din plin includerea căii ferate Oraviţa-Anina în patrimoniul mondial UNESCO, între marile realizări ale umanităţii.

Mircea Rusnac – Împărăteasa Sissi, emblema turistică a Banatului

Puţine regiuni se bucură de atâtea frumuseţi naturale precum Banatul, acestea trebuind să fie puse în valoare pentru a face un nume binemeritat regiunii noastre pe mapamond. În perioada apartenenţei noastre la Mitteleuropa, numeroase personalităţi au apreciat potenţialul turistic şi peisagistic al zonei montane bănăţene, intrat ulterior în uitare. Printre cele mai importante personalităţi europene îndrăgostite de Banat locul de frunte i se cuvine, fără doar şi poate, împărătesei Elisabeta a Austriei, mai bine cunoscută sub numele de Sissi (1837-1898).

Soţia lui Franz Josef a fost fascinată de frumuseţea şi de măreţia Băilor Herculane, pe care le-a vizitat în repetate rânduri. Ea locuia acolo în fosta vilă „Tatarczy”, cunoscută apoi drept Vila Elisabeta, unde scria versuri, se întâlnea cu regina României, Carmen Sylva, şi plănuia excursii în împrejurimi. Cu ocazia unei asemenea drumeţii, ea a ajuns chiar la stâna ciobanului Mihail Feneşan, căruia i-a dăruit propriul său inel cu rubin. Conform unei tradiţii locale, inelul ar fi reprezentat un cadou pentru botezul fiicei acestuia, numită Veta în cinstea împărătesei. Urmaşii ciobanului au păstrat cu sfinţenie acest inel, indiferent de regimurile politice care au urmat, el aflându-se în momentul de faţă în posesia strănepotului lui Mihail, profesorul pensionar Iancu Feneşan din Băile Herculane.

Alt loc preferat de Sissi în Banatul de munte a fost staţiunea Marila, foarte bogată în aer ozonat. Recunoscători pentru dragostea şi ataşamentul împărătesei faţă de aceste locuri, bănăţenii au ridicat la Marila un monument în 1899, cunoscut ca „plămânul lui Sissi”. În prezent, acesta se află în curtea bisericii romano-catolice din Oraviţa.

În 1914, comunitatea din Caransebeș (din totalul căreia aproximativ 50% o reprezentau românii, conform recensământului din 1910)  a ridicat o statuie din marmură de Ruschiţa, de mărime naturală, a lui Sissi, una dintre puţinele existente astăzi în lume. Regăsită după aproape un secol, grav mutilată şi deteriorată, ea ar putea fi reamplasată pe viitor în centrul oraşului.

O altă staţiune bănăţeană vizitată de Sissi împreună cu Franz Josef a fost Buziaşul. În cinstea lor, autorităţile locale au ridicat acolo o splendidă colonadă, prin care perechea imperială se putea plimba până la izvoarele minerale.

Este drept că, deşi de origine germană, Sissi i-a favorizat în cadrul imperiului pe maghiari, fiind unul dintre autorii dualismului austro-ungar din 1867. Însă, trecând peste animozităţile de ordin naţional, trebuie să subliniem că ea a promovat Banatul ca regiune, indiferent de naţionalităţile care îl locuiau. Dacă ar fi continuat acest program început în secolul al XIX-lea, el ar fi fost în avantajul întregii regiuni. După ştiinţa noastră, Sissi a fost ultima mare personalitate politică îndrăgostită de Banat şi de frumuseţile sale. De aceea, poate o relansare a turismului în regiune pornind de la o asemenea emblemă ar fi cea mai indicată. De ce, după 1919, noile personalităţi conducătoare ale statului român nu au manifestat nicio apropiere faţă de regiunea noastră, rămâne o întrebare grea, la care s-ar putea găsi, evident, o multitudine de răspunsuri.

Mulţumim, Sissi!

Mircea Rusnac – Banatul montan, ţară a zânelor

În ultimii ani, Televiziunea Română a prezentat, în serialul documentar intitulat Prin Ţara Zânelor, momente ale trecutului industrial al Banatului de munte, puţin cunoscute publicului de astăzi. Chiar printre locuitorii de acum ai Banatului sunt puţini cei care mai au cunoştinţă despre trecutul glorios al regiunii, iar în restul ţării aceste lucruri sunt cvasinecunoscute. Ele au fost mult timp ignorate sau chiar ascunse publicului larg, fiind cunoscute numai de un restrâns grup de specialişti.

În documentarea pentru aceste emisiuni, realizatorii au utilizat şi informaţii istorice conţinute de blogul nostru, fapt pe care îl şi menţionează în repetate rânduri. Mulţumindu-le pentru încrederea arătată, considerăm acum că este bine ca şi cititorii Istoriei Banatului să cunoască în număr mai mare aspectele prezentate aici. Din acest motiv, preluăm episoadele realizate până acum, cu speranţa că efortul de scoatere la suprafaţă a unui trecut pe cât de bogat, pe atât de puţin cunoscut, va putea fi continuat la aceiaşi parametri.

Anina-Steierdorf:

 

http://www.tvrplus.ro//editie-prin-tara-zanelor-169100

 

Semmeringul Bănăţean:

 

http://www.tvrplus.ro//editie-prin-tara-zanelor-176072

 

Banatul Montan – Tezaurul de la Ocna de Fier:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-222937

 

Banatul Montan – pe drumul fierului:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-234459

 

Banatul Montan – Nestematele:

 

http://www.tvrplus.ro/editie-prin-tara-zanelor-233784

Mircea Rusnac – Din nou despre calea ferată Oraviţa-Anina

În completarea articolului nostru despre calea ferată Oraviţa-Anina, cititorul Traian Constantin Novac din Timişoara ne-a trimis numeroase date şi informaţii referitoare la această linie bănăţeană de mare importanţă. În continuare vom aminti aceste informaţii, cu precizarea că oricât s-ar scrie despre linia în cauză, parcă ar fi tot insuficient, mai ales ţinând cont de statutul ei actual de nesiguranţă şi de faptul că autorităţile nu mai alocă fonduri nici măcar pentru a putea fi întreţinută.

După cum preciza Traian Constantin Novac, ea este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn din Austria. Pietrarii italieni care au lucrat la construirea sa au folosit un mortar asemănător ca şi compoziţie cu cel roman, care rezistă după atâta timp. Linia făcea parte din „Drumul cărbunelui” (Kohlbahn), Anina-Oraviţa-Baziaş. La Baziaş, cărbunele provenit din zăcământul de huilă superioară de la Anina era încărcat în şlepuri pentru a aproviziona marile furnale din Europa centrală, aflată în plină revoluţie industrială. Linia aceasta a fost construită la numai trei decenii după prima cale ferată din lume, Liverpool-Manchester, în absenţa dinamitei, a tehnicii de ridicare (macarale) şi chiar a cimenturilor.

Traian Constantin Novac menţiona în continuare: „Semmeringbahn din Austria, sora geamănă a căii noastre ferate, a făcut toate demersurile necesare declarării drept Patrimoniu Mondial UNESCO, fără a fi ameninţată în vreun fel, iar noi nici măcar nu ştim să învăţăm din experienţa altora.”

Partea sa cea mai spectaculoasă şi mai valoroasă este porţiunea mediană, dintre Lişava şi Gârlişte. Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte două părţi, ea nu merge de-a lungul unui râu sau pârâu, folosindu-se de valea săpată de acesta, ci atacă pur şi simplu masivul calcaros care îi stă în cale (aici fiind cele mai multe tuneluri şi defilee), atingând numai aici toate performanţele sale tehnice: în cei 11 km ai acestei porţiuni nu se găsesc decât 200 m de terasament plat. Aici constructorul a fost nevoit să folosească cele mai mici raze de curbură, chiar mai mici decât la Semmeringbahn, şi să înfrunte masivul urcând pe cele mai mari pante (declivităţi). Constructorii liniei Oraviţa-Anina pe acest tronson şi-au dovedit geniul, ţinând cont şi de condiţiile în care se lucra. La rândul său, gara din Oraviţa a fost construită înaintea celor din Roma, Stockholm, Tokyo sau Los Angeles.

În continuare, cititorul nostru ne preciza faptul că linia Oraviţa-Anina (1863) este cea de-a cincea ca vechime de pe actualul teritoriu al României, după Oraviţa-Baziaş (1854), Timişoara-Seghedin (1857), Timişoara-Baziaş (1858) şi Constanţa-Cernavoda (1861). Dintre aceste prime cinci linii, patru se află în Banat!

Pe trei pătrimi din lungimea liniei Oraviţa-Anina, viteza maximă admisă este de 20 km/h. Frânarea este mixtă, automată şi manuală, pentru a menţine trenul întins la coborâre. Tonajul este şi el limitat: 850 t la coborâre, din motive de capacitate de frânare, şi 580 t la urcare, din motive de capacitate de remorcare. Este interzisă împingerea trenurilor, cu excepţia intrării în gara Gârlişte. Mecanicii de locomotivă trebuie să posede autorizaţie specială, care îşi pierde valabilitatea după trei luni de inactivitate.

Pe tronsonul median Lişava-Gârlişte se întâlnesc cele mai mici raze de curbură (114 m) şi cele mai mari pante (21 la mie), care afectează jumătate din întregul tronson. Intrarea pe cel mai mare viaduct (Jitin) se face ieşind dintr-un tunel în pantă maximă şi cu o curbă minimă şi se iese intrând în alt tunel cu aceleaşi pante şi curbe. Este punctul de maximă performanţă tehnică a întregii căi ferate şi unic la noi, dar nu numai. Este totodată tronsonul cel mai spectaculos al acestei căi ferate. Intrarea normală în gara Gârlişte se face cu spatele şi în pantă, după o manevră în tunelul din imediata apropiere. Cazul este un unicat, considera Traian Constantin Novac.

Diferenţa de nivel a căii ferate Oraviţa-Anina este de 340 m (de la 218 m la 558 m). Viaductul Racoviţa, în lungime de 126 m, are 11 deschideri şi este sprijinit pe zece piloni. Defileele totalizează 2.117 m, iar zidurile de sprijin superioare (ramblee), 5 km, cu o înălţime maximă de 36 m. Zidurile de sprijin inferioare (deblee) au 13 km, adâncimea maximă fiind de 15 m. 129 dintre cele 160 de curbe (81%) au raza de curbură mai mică decât raza uzuală de 200 m şi reprezintă 20 km. Panta maximă, de 21 la mie, afectează 50% din lungimea tronsonului Lişava-Gârlişte.

Referitor la materialul rulant utilizat, empatamentul (distanţa dintre osii sau pivoţii boghiurilor) este unul special: 7 m la vagoane sau 9,3 m pentru boghiuri. El este necesar pentru înscrierea în curbele cu rază mică. Rebrusarea (împingerea cu spatele) este interzisă, cu excepţia gării Gârlişte, unde trenul intră mai întâi în tunel şi apoi cu spatele ajunge în gară, situată pe o culme. La cifrele comparative cu Semmeringbahn se pot adăuga panta maximă (de 21 la mie în cazul nostru faţă de 25 la mie) şi raza minimă curbă (de 114 m faţă de 190 m).

Concluzia îndreptăţită a lui Traian Constantin Novac în urma acestor informaţii, la care ne asociem întru totul, este: „Să facem tot posibilul ca să intrăm în Patrimoniul Mondial UNESCO.”

 

Mircea Rusnac – Furturi din bisericile greco-catolice bănăţene în secolul al XIX-lea

Din documentele de provenienţă greco-catolică semnalate de Anton Schulz am desprins unele fapte surprinzătoare, dar obişnuite în zilele noastre. Spunem surprinzătoare în raport cu perioada când au fost produse, respectiv în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când eram tentaţi să credem că în regiunea noastră erau mai multă ordine şi mai puţine fărădelegi. Din păcate, asemenea lucruri au însoţit omenirea în toate perioadele istorice.

La 21 ianuarie 1890, preotul Ioachim Meda din Surducu Mare trimitea o adresă episcopului greco-catolic de la Lugoj şi Consistoriului diecezan, în care menţiona: „Cu părere de rău grăbesc a vă aduce la cunosciinţă că sâmbătă noaptea în 20 Ianuarie a.c. st(il) v(echi) s-a întâmplat în biserica noastră din Surducul mare un jaf. Lotrii au intrat în biserică pe fereastra de la strana dreaptă, cărei i-a spart mai întâi un ochi ca s-o poată deschide, au mers la lada banilor, a spart-o cu toporul şi au furat dintrânsa 5 fl. 40 cr. ce-i lăsasa epitropia înlăuntrul, de urma lotrilor nu s-a dat până acuma.”

Pe dosul documentului, un subaltern al episcopului confirma primirea acestuia la 23 ianuarie, rezumând cele cuprinse în textul preotului Meda şi adăugând: „epitropia parohială arătare a făcut din partea oficiului parohial la poliţia locală şi la gendarmerie, dar furii până acuma nu s-au putut afla.”

Asemenea cazuri aveau loc din păcate şi în perioade mai vechi. Surprinde însă în mod neplăcut când însuşi preotul se făcea vinovat de furt! Este cazul altei adrese, redactată în limba maghiară la 25 aprilie 1871 şi rezumată pe spate în română la 1 mai, din care aflăm că: „Judec(ătoria) din Oravitia notifică, că Ios(if) Munteanu Pr. din Perlisce (Berlişte) s-a aflatu vinovatu de înşelare şi furtu – şi s-a judecatu la prinsore în termen de 1 anu şi întoarcerea a 290 f ca despăg(ubire) şi încă şi spesele întreţinerii în prinsore.” Preotul făcuse recurs la Tabla regească.

Asemenea fapte nu puteau produce o impresie prea bună contemporanilor. Este drept, unii puteau recurge la furturi datorită sărăciei, dar chiar jafuri în incinta bisericilor par a depăşi capacitatea noastră de înţelegere. Când însuşi titularul parohiei se deda la aceste mârşăvii, ne putem închipui efectul produs asupra credincioşilor. Noi putem semnala aceste mărturii inedite la mai mult de un secol de la consemnarea faptelor respective, pentru a ilustra o situaţie care s-a putut produce şi în vremuri bogate în evenimente pozitive în regiunea noastră.

Mircea Rusnac – Porta Orientalis. Vechi căi ferate bănăţene

După ce, în articole anterioare, ne-am referit la liniile Oraviţa-Baziaş (1854) şi Seghedin-Timişoara-Iasenova (1857-1858), vom prezenta şi alte căi ferate construite în acea perioadă de mare avânt economic, când Banatul se afla pe circuitul marilor artere europene. Calea ferată Oraviţa-Anina (33,4 km), inaugurată la 15 decembrie 1863 şi recunoscută unanim prin monumentele sale tehnice, a făcut de asemenea obiectul unei prezentări separate. Despre ea se mai pot aduce acum doar unele completări, extrase tot din lucrarea lui Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu, Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I, Bucureşti, 2003. Autorii afirmau că pe traseul Steierdorf-Lişava existase mai întâi o linie cu tracţiune cu cai, care utilizase pentru traversarea porţiunilor cu declivităţi mari o succesiune de trei planuri înclinate, în lungime respectiv de 284 m, 101 m şi 126 m, combinată cu o linie cu tracţiune cu locomotive cu abur pe distanţa Lişava-Baziaş. Construcţia căii ferate a fost începută în 1846, la iniţiativa directorului minelor bănăţene, consilierul aulic Gustav von Gränzenstein, şi terminată în 1854. Tracţiunea cu cai şi planuri înclinate era folosită pe o lungime de 25,698 km, iar tracţiunea mecanică pe 6,793 km până la Oraviţa. Traseul iniţial era însă diferit de cel de astăzi. Primele locomotive utilizate acolo au fost cele cu nr. 380 WEISSKIRCHEN şi nr. 381 JASSENOVA. (p. 89)

După finalizarea căii ferate Oraviţa-Anina în 1863, au fost folosite locomotive cu totul speciale, care să corespundă dificultăţii traseului acesteia. Dintre ele, locomotiva nr. 500 STEYERDORF, construită în 1862 la Viena, a şi fost prezentată, datorită unicităţii sale, la expoziţiile universale de la Londra (1862) şi Paris (1867). I-au fost adăugate, cum am mai arătat, locomotivele nr. 501 KRASSOVA, 502 GERLISTE şi 503 LISSAVA. (p. 91) Însă, deşi apreciat atunci de specialiştii din Europa, acest tip de locomotive nu a fost adoptat şi în alte ţări, deoarece întreţinerea lor era foarte dificilă şi greutatea prea mare. (p. 94) Mai târziu, când pe linia Oraviţa-Anina au fost introduse locomotive Diesel-electrice, şi acestea aveau caracteristici speciale. Conducerea C.F.R. a şi adoptat la 19 decembrie 1962 un Regulament pentru efectuarea circulaţiei pe secţia Oraviţa-Anina. (p. 99)

Pe liniile Vălcani-Sânnicolau Mare-Periam (43 km, dată în folosinţă la 26 octombrie 1870) şi Voiteg-Bocşa Montană (47 km, inaugurată la 6 septembrie 1874), St.E.G. a pus în circulaţie de asemenea nişte locomotive diferite de modelul obişnuit, având rezervorul de apă dispus deasupra cazanului, după o tehnică utilizată în Marea Britanie şi America. (p. 101) Aceste locomotive se numeau: BÁNÁT, VALKÁNY, PERJÁMOS, VOJTEK şi GATTAJA. (p. 102)

Încă din anul 1864, inginerii timişoreni Zacharias Hermann şi Heinrich Reiber au întocmit primele proiecte pentru realizarea unei legături feroviare între Timişoara şi Arad. Linia, în lungime de 57,4 km, avea să fie pusă în funcţiune la 6 aprilie 1871. În acel an circulau zilnic două perechi de trenuri mixte, care parcurgeau această distanţă în 3 ore şi 37 de minute, cu o medie de 17 km/oră. În acel moment, Timişoara dispunea deja de legături feroviare directe cu Viena şi Pesta. (p. 108)

La 19/31 mai 1874 a fost semnată la Bucureşti Convenţia pentru joncţiunea căilor ferate între România şi Austro-Ungaria, conform căreia în următorii patru ani urmau a fi realizate legături la Orşova şi Predeal. (p. 110) În consecinţă, s-a şi trecut la construcţia liniei Timişoara-Orşova, sub conducerea inginerului francez Auguste de Serres. În 1875 a început realizarea primei secţiuni, între Timişoara şi Caransebeş (98 km), completată apoi cu Caransebeş-Orşova (89 km) şi Orşova-Vârciorova-frontieră (4 km). Ele vor fi date în folosinţă în ordine, la 23 octombrie 1876, 20 mai 1878 şi 1 mai 1879.

Încă în 1875, St.E.G. dispunea în cadrul Austro-Ungariei de patru secţiuni de linii: Boemia, Austria, Ungaria şi Banatul. Conducerea secţiunii a IV-a (Cegléd-Félegyhaza-Seghedin-Timişoara-Stamora Moraviţa-Iasenova-Baziaş, incluzând şi liniile Iasenova-Oraviţa, Oraviţa-Anina, Vălcani-Periam şi Voiteg-Bocşa Montană) era formată din: Rubricius – inspector şi şeful circulaţiei din Timişoara, Hirsch – inspector şi şeful tracţiunii din Timişoara, Bodansky – şeful staţiei Timişoara, Klauber – inspector şi şeful staţiei Baziaş, Hak – şeful staţiei Oraviţa, Deiss – şeful atelierelor din Timişoara, Dobrawa – şeful magaziei din Timişoara şi Verbir – inspector şi şeful întreţinerii liniilor din Timişoara. (p. 110)

Linia Timişoara-Orşova-Vârciorova, denumită în epocă „Orientbahn”, a fost concesionată St.E.G. la 17 august 1874. Ea era considerată ca principala legătură cu Orientul. Din această cauză, cel mai lung tunel de pe traseul ei, cel de la Ratkonya (897,2 m), a şi fost denumit „Porta Orientalis„, adică poarta lumii europene către Orient. Pe portalul tunelului a fost pusă inscripţia „AD ORIENTEM”, el fiind denumit până astăzi „Poarta”. Lucrările vor fi terminate în trei etape până în 1879. (p. 110-111)

La Caransebeş a fost construită o remiză pentru 16 locomotive, iar la Orşova una pentru 8 locomotive. În staţiile Timişoara Nord, Caransebeş, Poarta şi Orşova au fost amplasate plăci turnante pentru întoarcerea locomotivelor. Lucrările pentru construirea liniei au fost executate de firma Hügel & Sager. (p. 111) La 22 octombrie 1876, primul tren dintre Timişoara şi Caransebeş a plecat la ora 7.45 şi a sosit la 11.50. Din 20 mai 1878, pe traseul Viena-Bratislava-Budapesta-Seghedin-Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi retur au circulat trenuri exprese, care parcurgeau distanţa în 17 ore şi 45 de minute, tractate de locomotive „Orléans”. Din 1882 asemenea tip de locomotive era produs şi de către St.E.G. la Viena, sub conducerea inginerului francez Polonceau. (p. 112)

La 1 martie 1887, pe linia Timişoara-Caransebeş-Băile Herculane a călătorit şi împărăteasa Austro-Ungariei, Elisabeta (Sissi). Ea a locuit până la 13 aprilie la vila Tatarczy din staţiune, unde a fost vizitată şi de regele României, Carol I, şi de soţia acestuia. (p. 120)

La 8 iulie 1883 era dată în exploatare o altă importantă linie bănăţeană (acum în Banatul sârbesc), între Chichinda Mare şi Becicherecu Mare, în lungime de 70,7 km. (p. 67) Pe lângă Timişoara, un alt nod important de circulaţie feroviară avea să fie şi Aradul. Construirea liniilor din jurul acestuia nu a fost însă făcută de St.E.G., ci de diferite firme maghiare.

Încă din 25 octombrie 1858 era dată în folosinţă linia Szajol-Curtici-Arad de 143 km, dintre care 25,3 km în România actuală. (p. 123) Pe această linie erau folosite locomotivele denumite CAPRIORA, ARAD, KURTICS, KÖRÖS, MAROS sau DUNA. (p. 130)

Prima cale ferată din Transilvania a fost cea dintre Arad-Ilia-Deva-Simeria-Alba Iulia, inaugurată la 22 decembrie 1868 şi având 211,1 km lungime. Tronsonul Arad-Deva, de 149 km, a fost deschis de la 21 august 1868. Trenul condus de locomotiva nr. 17 MAROS PORTA a plecat atunci din Arad la ora 9 şi a ajuns la Deva la ora 13. (p. 137) Printre locomotivele care au mai fost folosite pe acea linie se întâlneau denumiri precum RADNA, LIPPA, GYOROK, SZOBORSIN, PAULIS, BERZOVA, KONOP, MÉNES sau SOLYMOS. (p. 144)

Calea ferată Arad-Sebiş (89,8 km) a fost deschisă pe tronsoanele: Arad-Sântana-Pâncota de 41,3 km la 1 februarie 1877, Pâncota-Ineu de 21,3 km la 10 mai 1877 şi Ineu-Sebiş de 27,2 km la 25 septembrie 1881. (p. 162) Linia Mezőhegyes-Pecica-Arad (52 km) a intrat în funcţiune la 25 noiembrie 1882, iar linia Ketegyhaza-Otlaca-Grăniceri-Pădureni Arad (27 km) la 1 ianuarie 1884. (p. 162) Alte linii construite în acea perioadă în zona Aradului au fost:

Pădureni Arad-Sântana 23 km (25 decembrie 1887);

Ineu-Cermei 13,6 km (5 ianuarie 1889);

Sebiş-Gurahonţ 22,6 km (5 decembrie 1889);

Gurahonţ-Hălmagiu 25,9 km (7 noiembrie 1895);

Hălmagiu-Brad 28,8 km (6 decembrie 1896). (p. 162)

Firma maghiară care deţinea aceste linii (A.Cs.E.V.) utiliza din 1902 automotoare construite de firma Johann Weitzer din Arad, ulterior Astra. Centrul de automotoare al liniei Arad-Cenad a fost unul din cele trei mari centre de acest fel din lume. Un număr de 33 de automotoare au fost folosite şi pe liniile secundare din Banat. (p. 163) Locomotivele aveau denumiri precum: PANKOTA, GURAHONCZ, TERNOVA, PÉCSKA, MAGYARÁD, SIMÁND şi ZIMÁND. (p. 166-167)

Trebuie menţionat faptul că încă în perioada 1872-1900, la Reşiţa au fost construite nouă locomotive pentru uz industrial cu ecartamentul de 948 mm. Între 1926-1964 fabrica de acolo a mai produs un număr de 1.452 de locomotive de diverse tipuri şi ecartamente, pentru C.F.R., căile ferate industriale şi cele forestiere. Dintre acestea, un număr de 224 de locomotive tip Э au fost livrate Uniunii Sovietice în contul despăgubirilor de război, iar altele au fost exportate în China, Coreea de Nord, R.D. Germană şi Vietnam, cazul ultimelor două locomotive, fabricate în 1964. (p. 57) După anul 1947 au fost demontate de pe locomotive unele plăcuţe ale firmelor constructoare. În acest mod au fost şterse prin dăltuire şi inscripţiile firmelor „N. Malaxa S.A.R.” şi „Uzinele de Fer şi Domeniile din Reşiţa S.A.” (p. 33)

O linie foarte importantă a fost cea dintre Caransebeş şi Haţeg, datorită porţiunii de 19 km dintre Sarmizegetusa şi Bouţari echipată cu cremalieră sistem Abt pentru declivităţile de 50‰ din zona staţiei Porţile de Fier. Sistemul a fost inventat de inginerul elveţian Roman Abt în 1882 şi consta în două-trei lame metalice dinţate alăturate, montate în axul căii, şi ai căror dinţi sunt decalaţi. La fiecare lamă dinţată corespundea câte o roată dinţată a mecanismului locomotivei, angrenarea fiind lină şi continuă. (p. 173) Linia Subcetate-Bouţari, terminată în 1908, a fost a şaptea din lume care folosea acest tip de cremalieră. (p. 174)

Linia Caransebeş-Subcetate (76,2 km) a fost exploatată de M.Á.V. pe două tronsoane distincte: Caransebeş-Bouţari (37,9 km), inaugurat la 12 noiembrie 1908, şi Bouţari-Subcetate (38,3 km), la 19 decembrie 1908. Parcursul dotat cu cremalieră totaliza, cum am arătat, 19 km. Construcţia a fost realizată de antreprenorii Mandl, Hoffmann & Quittner, costul întregii linii fiind de 7,5 milioane de coroane. (p. 174) Pe porţiunea cu cremalieră au fost utilizate pe toată perioada de existenţă a liniei (1908-1978) numai locomotive cu abur. În denumirea acestora, după preluarea lor de către C.F.R. în 1919, s-a introdus şi litera D, de la „dinţată”. (p. 177) La fel ca şi calea ferată Oraviţa-Anina, linia Subcetate-Bouţari a beneficiat de Instrucţia specială pentru executarea serviciului pe porţiunea Bouţari-Sarmizegethusa a liniei de interes local Caransebeş-Subcetate (septembrie 1922), urmată de alta în 1975. (p. 180-181, 186)

În 1908 Muschong, proprietarul staţiunii Buziaş, a înfiinţat Societatea Căii Ferate Particulare Buziaş-Parcul Băilor. Aceasta a construit o cale ferată cu ecartament normal în lungime de 2,3 km între Buziaş (Gara Mare) şi Buziaş Băi (Gara Mică). Construcţia a fost realizată de antreprenorul norvegian Guillbrand Gregersen & Sohn. Această linie folosea o celebră locomotivă, denumită de localnici ETELKA şi care a funcţionat timp de 42 de ani cu doar trei mecanici. Linia a fost folosită pentru călători până în 1973, după care a devenit linie industrială. (p. 189)

Aceasta a fost apariţia şi evoluţia celor mai vechi căi ferate bănăţene şi arădene conform lucrării documentate a lui Lacriţeanu şi Popescu. Perioada de mare dezvoltare economică de până la primul război mondial s-a soldat şi cu aceste valoroase mărturii, menite să contribuie şi mai mult la progresul regiunii. Prin intermediul lor, Banatul a fost pus în legătură directă cu cele mai avansate regiuni europene, cu care urma să intre într-un strâns contact economic şi turistic. Moştenirea acelor ani trebuie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine, pentru a înţelege cât mai bine contextul adevărat în care au trăit înaintaşii noştri.

Mircea Rusnac – Accidente feroviare petrecute în Banat

De-a lungul timpului, pe căile ferate bănăţene au avut loc, ca pretutindeni în lume, şi evenimente nefericite, soldate cu deraieri, pagube materiale şi uneori chiar cu vieţi umane pierdute. Frecvenţa acestor accidente nu a fost însă deosebit de mare, datorită calităţii lucrărilor efectuate în momentul construirii liniilor şi a competenţei în domeniu a celor care au condus trenurile din 1854 şi până astăzi. Totuşi, la această regulă au existat şi câteva excepţii, enumerate în special în lucrarea lui Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu intitulată Istoricul tracţiunii feroviare din România, vol. I (1854-1918), Bucureşti, 2003, din care vom extrage şi noi exemplele de mai jos.

Cel mai vechi accident cunoscut pe una din liniile existente în această zonă s-a produs încă la începutul  anilor 1860 pe calea ferată Timişoara-Baziaş, în staţia Vârşeţ. Acolo a avut loc o puternică coliziune între două trenuri, în urma căreia au fost distruse complet câteva vagoane şi au fost avariate trei locomotive. Din fericire, nu au fost victime. (p. 596)

Fotografie de la Anton Schulz

În schimb, în 1965 au murit cinci feroviari în apropierea staţiei Lişava Nouă de pe linia Oraviţa-Anina. În acel loc se mai poate vedea cu greu în acest moment o cruce ruginită şi năpădită de vegetaţie, ridicată în amintirea lor. (p. 618) Un tren de marfă cobora atunci către Oraviţa, însă din cauza defectării pompei de aer, acesta a scăpat în pantă, ajungând la o viteză de peste 80 km/oră, într-un tronson în care viteza maximă admisă era de 15 km/oră. În consecinţă, locomotiva şi mai multe vagoane au deraiat şi s-au răsturnat, ucigând întregul personal care deservise trenul şi care rămăsese până la sfârşit la posturi. În urma acestui cumplit accident, locomotiva nr. 50.051 nici nu a mai fost reparată, fiind casată în anul 1968. (p. 619)

Un alt accident de o factură mai ciudată, care s-a înregistrat pe aceeaşi linie, a fost menţionat de Iacob I. Voia şi Doru G. Ilana în monografia Slatina-Nera. Însemnări despre sat şi oamenii lui, Timişoara, 2008, p. 219. Vântul Coşava a atins viteza maximă de 250 km/oră sau 70 m/s în luna februarie 1979 la Oraviţa, aceasta fiind şi maxima absolută din România. Vântul a bătut neîntrerupt din 16 februarie ora 19 până la 18 februarie ora 7. În 1979, datorită vântului Coşava au fost răsturnate trei vagoane pe sectorul Oraviţa – Brădişoru de Jos.

Lacriţeanu şi Popescu mai aminteau în final un ultim accident, produs în apropiere de Arad la 29 august 1999. Atunci un tren rapid a lovit un TIR turcesc care traversa un pasaj la nivel cu calea ferată fără ca şoferul să se asigure. Trenul avea o viteză de peste 100 km/oră, iar în urma impactului locomotiva electrică a fost proiectată la circa 20 de metri depărtare, într-o casă. Cu această ocazie a murit electrocutat şoferul unei maşini care aştepta trecerea trenului şi peste care au căzut firele reţelei de contact. Au fost mai mulţi răniţi, mecanicul trenului având ambele picioare fracturate. Din fericire, locuitorul casei lovite nu se afla acolo în acel moment, scăpând astfel cu viaţă. Şoferul turc care a produs întreaga nenorocire a dispărut la timp şi nu a mai fost prins niciodată. (p. 624)

Accidentele enumerate aici, dintre care unele s-au soldat cu urmări tragice, fac parte integrantă din istoria circulaţiei feroviare bănăţene. Ele au însoţit evoluţia mersului trenurilor în întreaga lume. Nici regiunea noastră nu a fost scutită de asemenea evenimente, pe care este bine să ni le reamintim în speranţa că ele nu se vor mai repeta niciodată.