Mircea Rusnac – Trecutul Reşiţei pe Internet

Avem posibilitatea, datorită Internetului, să semnalăm apariţia a trei cărţi scrise de vechii reşiţeni, în calitate de martori oculari ai unor vremuri apuse şi ai unui oraş care a însemnat atât de mult în istoria industrială a întregului sud-est european. De asemenea, de pe două site-uri sportive am reţinut câteva informaţii de mare interes din trecutul centrului sportiv Reşiţa, care a dat, la rândul lui, nume mari ţării întregi. Împreună, aceste cinci nepreţuite surse de informaţii ne descoperă un oraş cu totul diferit de ceea ce a mai rămas din el în zilele noastre.

Dan D. Farcaş, Hoinărind prin Reşiţa pierdută (1)

Este o lucrare de mare valoare despre Reşiţa copilăriei autorului, petrecută în anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea. O Reşiţă din care s-a mai păstrat extrem de puţin până acum.

Autorul constata un fapt interesant, anume că „spre Reşiţa duc şapte drumuri, ca spre marile metropole.” (p. 1) Este vorba de ieşirile către Caransebeş, Timişoara, Lupac, Doman-Caraşova, Semenic, staţiunea Secu şi Târnova. În copilăria sa, uzina în plin avânt apărea drept ceva de neuitat: „De pe strada care urcă spre Dealul Mare puteai privi prin gard, de la câteva zeci de metri, spre gurile cuptoarelor Siemens-Martin, asistând, ca dintr-o lojă de teatru, la agitaţia ce însoţea terminarea unei şarje de oţel. Sub aceeaşi stradă defilau vagonetele cu zgura topită, îndreptându-se spre nord, spre halda numită de nemţi Schlackensturz, înălţată ca un dig imens, cenuşiu, care unea două dealuri deasupra văii Ţerovei.” Vom menţiona aici că şi copiii anilor ’70-’80 au trăit exact aceleaşi senzaţii în locul respectiv. Descriind halda, Dan D. Farcaş continua: „De pe creasta ei, perfect orizontală, se rostogolea în permanenţă, ca din craterul unui vulcan în erupţie, topitura încă incandescentă adusă de un tren după celălalt. Era unul dintre spectacolele cele mai impresionante – mai ales noaptea – cu care oraşul te întîmpina…” (p. 3)

De-a lungul timpului, la halda de zgură s-au petrecut şi accidente grave, soldate nu de puţine ori cu cazuri mortale. Autorul amintea exemplul unui muncitor care a căzut de pe o macara direct într-un vagon cu zgură încinsă, „dispărând instantaneu.” În consecinţă, spunea el, „încărcătura nu a mai fost dusă la haldă, ci răsturnată lângă calea ferată care traversa cartierul Länd, în drum spre Secu, pentru ca, trecând pe lângă monolitul emisferic, cei ce l-au cunoscut să se oprească pentru un moment de reculegere.” (p. 3) După declaraţiile altor martori, în acea zonă au fost chiar mai mulţi „urşi”, cum erau denumite tragicele relicve.

Dan D. Farcaş readucea în memoria noastră şi alte senzaţii trăite de toţi vechii reşiţeni: „Nu mai puţin prezent era zgomotul – ţipătul fiarelor scăpate de macarale, bufniturile forjelor, scrâşnetul de fierăstraie, sirenele locomotivelor, toate pe fondul unui zumzet care nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Din când în când, o dată la câteva zile sau poate săptămâni, se auzea şi câte un bubuit care putea trezi din somn pe oricine pe o rază de câţiva kilometri.” (p. 4) În plus, de şase ori pe zi sunau sirenele uzinale: de trei ori prelung (la orele 6, 14 şi 22), pentru ca toată lumea să se pregătească de intrarea în schimb (atunci nu existau ceasuri individuale), şi de alte trei ori mai scurt (la orele 7, 15 şi 23), anunţând începutul propriu-zis al schimbului. (p. 4)

De asemenea, autorul ne-a dat şi informaţii interesante despre aspectul oraşului din acel timp. Astfel, în anii ’40, în locul Universalului vechi existau „nişte case foarte vechi, pustii şi dărăpănate, cu un gard înalt din piatră şi o poartă uriaşă, arcuită şi neagră.” Locul era continuat cu Spitzpark, „un parc părăginit, cu câţiva copaci, între care unul foarte bătrân, umbrind o veche cruce de piatră.” (p. 5)

Pe Primăria aflată nu departe de acolo (azi demolată), în 1945 erau arborate steagurile S.U.A., U.R.S.S., Angliei şi Franţei, puterile victorioase în război. În curând însă, avea să rămână numai drapelul sovietic. (p. 5) Pe Strada Mihai Viteazul era „Librăria noastră”, cea mai mare din oraş (naţionalizată în 1948), având patru vitrine, înăuntru trei tejghele, iar în mijloc o sobă de tuci. (p. 5) O altă clădire „impunătoare” pe aceeaşi stradă fusese spitalul „casei cercuale” (cu parter şi mansardă), demolat la sfârşitul anilor ’40 pentru a fi înlocuit cu o policlinică cu patru etaje, finalizată în anul 1954 şi apoi demolată la rândul ei în vremea lui Ceauşescu: „Se zvonise că terenul dedesupt era prea moale şi construcţia se scufunda.” (p. 6) În sfârşit, tot pe Mihai Viteazul erau şi multe magazine, „mai multe pe partea azi dispărută”, precum şi un cazinou, „transformat de comunişti în cantină, apoi în restaurant.” (p. 6) Este vorba de fostul restaurant „Reşiţa”.

Ca orice vechi reşiţean, nici Dan D. Farcaş nu putea omite să amintească de casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, (p. 6) fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” Nici acest simbol al oraşului vechi nu mai există astăzi.

În faţa bisericii catolice se afla „un părculeţ cu copaci seculari, ronduri de flori, un chioşc cochet de ziare şi mai târziu o staţie de autobuz.” (p. 6) În apropiere, pe sub uzină, exista un pasaj pietonal cu trepte, închis în jurul anului 1950, prin care se putea ieşi la străzile aflate pe dealul din spatele furnalelor („cele patru Rânduri”). (p. 7) Pasajul a fost înlocuit cu o pasarelă care există şi acum, pe deasupra căilor ferate uzinale.

La rândul său, gara Reşiţa-Uzine era o „construcţie sui generis, cu bârne aparente, încrucişate, în stilul caselor normande. Gara era cocoţată la înălţimea etajului, acolo unde trecea – pe un rambleu – o linie ferată simplă, care îşi continua apoi drumul, paralel cu Bârzava, intrând în fabrică. Strada care venea de la magazinul «Universal» continua pe sub gară cu un tunel, apoi cu un pod care trecea peste râu, oprindu-se, pe malul opus, într-o poartă croită în zidul de piatră al uzinelor.” (p. 7) Din dreptul porţii se putea coborî pe o scăriţă de fier până la nivelul Bârzavei. Tot de acolo începea o pasarelă podită cu scânduri, numită şi „podul lung”, care mergea în josul râului pe lângă hale, pe o distanţă de câteva sute de metri, pentru a ieşi în Strada Golului. (p. 7) Pe la mijlocul drumului era şi un tunel, prin care se scurgea, pe sub uzină, apa unui pârâu coborât de pe dealul Gol. Tunelul era acoperit cu un grilaj, în urma unei crime produse acolo în anii ’50. (p. 7-8)

Paralel cu Strada Mihai Viteazul erau alte două străzi (azi înlocuite cu Hala Blooming), legate între ele printr-o străduţă care pornea din faţa sinagogii şi pe care se afla atelierul de tâmplărie al meşterului Liesenfeld. (p. 8 )

Am mai descoperit, totodată, că în peisajul mai rural al Reşiţei Române încă mai existau, în anii ’40, crainici care băteau toba „până se aduna lumea” şi anunţau ultimele dispoziţii oficiale. (p. 8 ) În aceeaşi zonă, la intersecţia străzii principale cu Strada Câlnicului (azi G.A. Petculescu), se afla sediul Frontului Plugarilor. În locul actualei Case de cultură era „o căsuţă solidă, de cărămidă”, unde înainte erau taxate mărfurile care treceau între cele două părţi ale Reşiţei. Din acel motiv, locul se cheamă şi acum „Vama”. Intersecţia acelor străzi a fost prima semaforizată din oraş. (p. 8 )

În continuarea „Culturalului” erau casele masive care găzduiau tot felul de magazine, ultimul fost al lui Pătru Iacob, cum este şi acum denumită zona respectivă. Din altă informaţie, se pare că acesta fusese un bogat comerciant evreu din Reşiţa Română.

După acele magazine era un pod cu balustradă din fier peste pârâul Doman, cam în dreptul actualei fântâni cinetice. (p. 9) Între podul de la Vamă şi acesta, pe latura cu magazine a străzii, era un mic „Corso” în timpul serii (marele „Corso” era în zona Muncitoresc). Pârâul Doman se vărsa în Bârzava în dreptul actualului hotel „Semenic”, acoperirea lui în centrul civic începând a fi făcută din 1958. (p. 9)

Mai departe, pe dealul Moroasa, se afla, până spre sfârşitul anilor ’50, o unitate de artilerie antiaeriană. Clădirile cazărmii au fost în majoritate demolate în momentul începerii construirii noului cartier, iar hangarul care adăpostise tunuri de 88 mm a fost transformat în sală de sport. (p. 10)

Dincolo de Mociur, către Triaj, se afla un aeroport cu o şcoală de aviaţie pentru avioane mici şi planorism. (p. 10) În dreptul gării Câlnic, în faţa actualei gări „Reşiţa Nord”, mulţi ani după război încă mai era un adevărat „cimitir” de locomotive scoase din uz. (p. 10) Nu departe de acolo se va înfiinţa în 1972 tocmai Muzeul locomotivelor!

Dan D. Farcaş ne-a mai dezvăluit faptul, puţin cunoscut, că pe Dealul Crucii, deasupra Străzii Petculescu, se vedea un vechi cimitir părăsit, numit de localnici „cimitirul turcesc.” Stelele funerare încă existente acolo prin anii ’50 nu aveau formă de cruce şi probabil din acel motiv fusese denumit astfel. Inscripţiile însă erau făcute cu caractere chirilice româneşti, cu începere de pe la anul 1800. (p. 10) Autorul credea că ar fi fost vorba de oltenii colonizaţi în Reşiţa Montană ca lucrători la pădure, înaintea instalării germanilor. După părerea noastră, cimitirul respectiv era situat mult mai aproape de Reşiţa Română decât de locul unde se aflau coloniştii olteni, în zona catedralei actuale şi chiar mai sus. Cimitirul nr. 2-3 din Reşiţa Montană are atât o parte ortodoxă (în dreapta), cât şi una catolică (în stânga), demonstrând că el a fost folosit atât de oltenii, cât şi de germanii din zonă. Cimitirul părăsit din zona Străzii Petculescu se afla chiar la marginea Reşiţei Române. Către el ducea actuala potecă dintre casele situate pe Strada Crişan, imediat în spatele Casei de cultură. În privinţa slovelor chirilice utilizate, ele erau folosite în epocă şi de către românii bănăţeni, de aceea opinăm faptul că el aparţinuse locuitorilor din Reşiţa Română.

Tot în Dealul Crucii, în locul unde mai demult fusese o carieră pentru exploatarea calcarului, acum se găseşte o enormă prăpastie. De acolo pornea „în jos pe panta dealului, un jgheab metalic pe care odinioară se rostogolea calcarul.” (p. 11) La poalele dealului, cam în dreptul clădirii fostului laborator, se afla o cale ferată, astfel încât bolovanii rostogoliţi prin acel jgheab cădeau direct în vagonetele care îi transportau la furnale. În 1955, în zona fostei cariere a fost amenajat un poligon de tir pentru asociaţia premilitară AVSAP. (p. 11)

Un moment de neuitat pentru autor era acela când, datorită poluării din aer, în timpul iernii, străzile Reşiţei erau acoperite cu zăpadă amestecată cu un strat gros de funingine industrială. (p. 12) Acest fenomen rarissim a fost trăit şi de copiii anilor ’70-’80, când zăpada abia aşezată pe străzi şi pe case devenea, din albă, neagră!

Cel mai înalt punct al Dealului Crucii era denumit „Kirschenwald” şi era un loc foarte potrivit pentru săniuş iarna. (p. 12)

Autorul ne-a descris frumos vechea centrală Grebla, „semănând pe dinafară cu un castel englez din secolul XVII, cu bastioane şi creneluri.” (p. 13) Situat lângă ea, dealul Ranchina cu castelul de apă a fost interzis vizitării publicului de prin 1950, „de teama unor acţiuni de sabotaj din partea «duşmanului de clasă» sau a «imperialiştilor anglo-americani».” (p. 13)

Pe locul stadionului din valea Domanului se afla o livadă, prin care şerpuia pârâul omonim. În capătul ei sudic era un izvor care nu îngheţa niciodată, de aceea se spunea că apa sa este termală sau chiar radioactivă. (p. 13) Este vorba desigur de aşa-numitul „Izvor cald” de pe valea Domanului, botezat astfel în opoziţie cu „Izvorul rece” aflat pe aceeaşi vale, ceva mai departe, şi de la care, după unele opinii, s-ar fi tras însuşi numele de „Reciţa”, cum i se spunea la început Reşiţei. Un alt izvor se găsea pe valea Butovăţ din apropiere, care pe atunci era „parţial sălbatică.” (p. 13)

Tot pe valea Domanului se află o cruce cu o placă comemorativă în amintirea jandarmului Nicolae Marcu, ucis acolo în 1919, „când tâlharii atacaseră convoiul care ducea salariile la mina Doman.” (p. 13) În locul lacului Secu era „un cătun plăcut la vedere, cu case cam ca cele individuale, vechi, din Reşiţa.” (p. 14) O altă carieră de piatră, denumită „Steinbruch”, se găsea pe dealul Gol. (p. 14)

Mai jos de Grebla era ştrandul U.D.R.-ului, care avea un bazin de 50 m, tribună, blocuri de start pentru competiţii şi apă mereu reînnoită de la un izvor şi „preîncălzită la soare printr-un sistem ingenios.” (p. 14) Tot acolo, la umbra copacilor, se aflau mese lungi cu bănci.

Ştrandul vechi, ştrandul turistic, numit aşa „tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici”, a fost o vreme rebotezat „Puşkin”. Cum era de aşteptat însă, „acest nume nu l-a folosit nimeni, în afara oficialităţilor.” (p. 14) Dan D. Farcaş ne spunea că la acest ştrand se poate ajunge şi din parcul „Ion Crişan”, urcând pe deal şi mergând pe şoseaua către Târnova („pe atunci un simplu drum de ţară”), apoi coborând pe o potecă abruptă prin pădure. (p. 14)

Un alt loc de scaldă era pe Vâna Ţerovei, unde se încropise şi un mic baraj. Întregul aranjament, încă existent prin anii ’70, fusese alcătuit deja din 1952. (p. 15)

În direcţia Secu-Anina mergea o cale ferată îngustă, cu trenuri turistice care plecau din dreptul podului de la Hala Nouă. Cam în dreptul barajului Secu de astăzi era podul Secu, „loc de referinţă”, unde salariaţii U.D.R.-ului organizau mari petreceri câmpeneşti. (p. 15) Trenul nu avea vagoane de călători propriu-zise, „transportul făcându-se pe platforme deschise, destinate buştenilor.” (p. 15) Linia a fost însă demontată la începutul anilor ’50, „spunându-se că era mai rentabilă exploatarea pădurilor cu camioane.” (p. 15)

O mărturie foarte interesantă a consemnat Dan D. Farcaş în legătură cu pregătirea alegerilor din 1946 la Reşiţa. El relata: „Străzile erau pline de afişe, reprezentând în principal pe Antonescu, Maniu şi Brătianu în posturi pitoreşti, de pildă, dându-şi mâinile mânjite de sânge peste boxa acuzaţilor, cu textul «Maniu a îndemnat, Antonescu a ucis», ori reprezentaţi ca nişte buruieni smulse din pământ de o mână muncitorească, textul fiind «Iarba rea din holde piară». În preajma alegerilor, toţi pereţii, toţi stâlpii de afişaj, toate burlanele etc. se umpluseră de afişe cu «Votaţi soarele», sigla comuniştilor. Eu însumi, cât eram de mic, m-am trezit, trecând pe lângă un centru de propagandă, că primesc un teanc de astfel de fluturaşi, gumaţi pe spate, cu îndemnul să-i lipesc pe unde cred de cuviinţă.” (p. 19) Faptul că „undeva, pe la primele case duplex din cartierul Lunca Pomostului”, s-ar fi aflat şi un afiş al P.N.Ţ. cu «Votaţi ochiul – el vă ocroteşte», părea ceva cu totul incredibil. (p. 19)

Acesta fusese însă doar începutul: „Niciodată nu a fost Reşiţa mai împodobită ca la începutul anilor cincizeci. De-a lungul străzilor, din douăzeci în douăzeci de metri, erau panouri mari, colorate, fie cu lozinci, cu realizări ori cu planuri măreţe, fie cu caricaturi spectaculoase, de pildă cu Tito, ţinând în mână o secure din care curgea sânge, sau cu imperialiştii anglo-americani care agitau bombe atomice.” (p. 19) Strada principală fusese radioficată, cu megafoane care difuzau cântece mobilizatoare.

Tot în anii ’50, magazinele de stat, având „denumiri barbare” precum „Aprozar”, „Aprolacta”, „Comcar” sau „Comaliment”, (p. 21) erau foarte slab aprovizionate, în schimb piaţa ţărănească era încă bogată. Craşovencele veneau duminica 15 km pe jos, în costume populare, cu măgari care transportau lapte şi fructe. De la Gărâna, de la 30 km, veneau pemoaice cu coşuri împletite în spate, conţinând borcane cu smântână, brânză de vacă, unt, învelite în frunze de brustur. „Singura problemă era că cerea să-i vorbeşti doar nemţeşte, neştiind altă limbă.” (p. 22)

În 1949, staliniştii ultraortodocşi din conducerea Reşiţei au interzis cu desăvârşire comercializarea brazilor de Crăciun. Atunci copiii din oraş au mers pe platoul dinspre Târnova, de unde au adus molizi. (p. 23) Se încerca pervertirea tradiţiilor religioase prin activităţi alternative, precum: muncă patriotică în ziua de Paşti, înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, care venea de Anul Nou şi nu de Crăciun, „Orăşelul copiilor”, organizat cu acelaşi scop în piaţa din faţa Casei Muncitoreşti. (p. 23)

În dreptul Palatului C.F.U. din incinta uzinei era un „peron cochet de cale ferată, folosit cu ocazii festive. El existase chiar şi înainte de construirea clădirii; de exemplu, când, prin anii douăzeci, regele Ferdinand a vizitat Reşiţa, trenul n-a oprit la gările C.F.R. din «mersul trenurilor» (gări cu aspect jalnic), ci numai la acest peron.” (p. 24) În 1955, strada dintre Palatul C.F.U. şi hotelul „Oltenia” a fost îngustată prin construirea unui laminor, iar circulaţia muncitorilor, dat fiind că acolo se afla şi o poartă de acces către uzină, a fost mult îngreunată. (p. 24)

În finalul prezentării acestei remarcabile mărturii despre trecutul Reşiţei, vom reproduce o poveste adevărată despre Nicolae Ceauşescu şi raportul pe care acesta l-a avut cu oraşul şi cu conducerea lui: „Prin 1961 s-a expus prima dată macheta unei pieţe centrale şi a unei şosele ocolitoare, care să beneficieze şi de un spectaculos viaduct. Materializarea proiectului s-a făcut însă încet. Peste zece ani nu se construiseră decât Palatul administrativ şi hotelul «Semenic» (despre care se spunea că ar fi trebuit să fie mult mai înalt, dar i s-a redus arbitrar numărul de etaje pentru a nu sfida clădirea în care erau autorităţile). Se pare că un moment decisiv în conturarea noului centru l-a constituit aniversarea a două sute de ani de «foc nestins» la Reşiţa. L-am auzit, peste ani, povestind în acest sens o istorioară pe Trandafir Cocârlă, primul secretar P.C.R. din judeţ, de atunci. Conducătorilor ţării, veniţi în vizită în 1971, la aniversare, li s-a arătat un plan al noului centru, încă mult mai ambiţios decât cel realizat în cele din urmă (se dorea, de pildă, şi crearea unui punct turistic pe colţul dealului Gol, cu un teleferic etc.), alături de planurile unor construcţii pentru a dezvolta turismul pe Semenic, la Băile Herculane etc. Ceauşescu i-ar fi spus lui Maurer – «Ăştia vor bugetul pe un an al României», la care Cocârlă ar fi răspuns – «Adevărat, dar nu-l vrem într-un singur an». Replica, dar probabil şi viziunea, au fost apreciate, iar proiectul aprobat în principiu.

În anii următori, lucrurile nu s-au desfăşurat totdeauna fără probleme. De pildă, pe când reşiţenii se pregăteau să înceapă construcţia magazinului universal «Nera», s-a întâmplat că Ceauşescu, constatând o lipsă de fonduri la buget, a ordonat să fie oprită sine die ridicarea unor noi clădiri de acest fel, continuând doar cele aflate deja în lucru. Ordinul, care trebuia transmis întregii ţări dimineaţa, a fost aflat, de cine trebuia, cu o seară înainte. Drept urmare, un minuscul excavator a fost trimis de urgenţă să lucreze toată noaptea pentru a face o groapă cât de cât credibilă pe locul viitorului magazin, ca dimineaţa obiectivul să poată fi raportat printre cele «deja începute».” (p. 9)

Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa, Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor (2)

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.

Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

Emeric Marosi, Pagini din istoria evreilor la Reşiţa (3)

Autorul, evreu reşiţean plecat de mult timp din localitate, a investigat contribuţia comunităţii etnice căreia îi aparţine la istoria localităţii. El a identificat 24 de ingineri, 20 de medici, 8 profesori, 4 stomatologi, 6 tehnicieni, 41 de comercianţi, 46 de meseriaşi (bobinatori, mecanici auto, tâmplari, cizmari, electricieni, croitori etc.) evrei reşiţeni, plus sportivi cu rezultate deosebite, campioni naţionali şi balcanici, oameni de cultură şi artă de aceeaşi origine.

Folosind propriile amintiri, Marosi relata faptul că, în timpul Holocaustului, pe baza legilor rasiale, copiii evrei au fost daţi afară din şcoli, iar proprietarii de aceeaşi etnie au fost deposedaţi de bunuri, case, prăvălii sau obiecte de valoare. În iunie 1941, evreii au fost chemaţi la gară, cu bagaje care să conţină strictul necesar şi hrană pentru trei zile. Ei au fost transportaţi într-un lagăr special la Oraviţa, unde au fost deţinuţi timp de patru ani, care au fost, din păcate, o „perioadă cruntă.”

Clubul Sportiv Muncitorul (4)

Site-ul clubului face o preţioasă şi binevenită trecere în revistă a mişcărilor sportive şi a terenurilor aferente existente de-a lungul timpului în Reşiţa. Astfel, aflăm că în iulie 1911, salariaţii St.E.G. au înfiinţat „primul club polisportiv din zona Caraş-Severinului”, denumit Reschitzarer Arbeiter Klub (Clubul Reşiţean al Muncitorilor), preşedinte fiind Kormoczy Victor. El avea secţii de fotbal, box, popice, atletism şi schi. Echipa de fotbal activa în campionatul Ungariei de sud, echivalentul ligii a III-a de astăzi. „Primul teren de fotbal a fost în zona denumită «Principele Carol», unde astăzi sunt casele din Colonia Oltului.”

În 1918, clubul a fost redenumit Clubul Sportiv al Muncitorilor, iar din 1922 – Societatea Sportivă a Muncitorilor Reşiţa (S.S.M.R.), „devenind unul dintre cele mai puternice cluburi sportive muncitoreşti din Banat.” Preşedinte era Vasile Bârnau, secretar general – Carol Klein, iar membri în conducere: Francisc Keiser, Eduard Rost şi Hermann Rausch. Clubul avea secţii de fotbal, lupte greco-romane, turism, gimnastică, şah, iar mai târziu s-au înfiinţat şi secţii de handbal, schi alpin şi fond şi tenis de masă. Secţiile erau conduse de: Petru Ţundrea şi Eduard Rost (fotbal), Iosif Gedeon (atletism), Iosif Foral şi Ludovic Gedeon (handbal), Vasile Orz şi Gimesi (lupte greco-romane), Kristof Mischkowsky şi Andrei Kerekes (gimnastică), Cornel Munteanu şi Stefan Cserwenka (tenis de masă), Alexandru Gedeon şi Emanuel Vrăjitor (schi), Robert Grabowsky (turism). Pentru finanţarea activităţii sportive, fiecare salariat al U.D.R. trebuia să cotizeze câte 1% din câştigul lunar realizat. Din suma totală, 60% era alocată pentru acest club muncitoresc (S.S.M.R.) şi 40% pentru S.S.U.D.R., care era clubul patronatului şi beneficia şi de alte resurse.

În anul 1925, S.S.M.R. a fuzionat cu un alt club muncitoresc, înfiinţat în 1922: Internationale Sport-Sektion. Preşedinte al clubului a devenit Hermann Rausch, iar secretar va fi ulterior Georg Hromadka. Echipa de fotbal evolua de regulă în liga a doua. „După evenimentele din 1948, clubul nu a mai atins niciodată dimensiunile avute în perioada interbelică”, se aprecia pe site cu referire la momentul naţionalizării U.D.R.-ului, care a fost o mare lovitură dată întregii societăţi reşiţene.

Terenurile de fotbal utilizate de această echipă de-a lungul timpului au fost: cel din actuala Colonie a Oltului (1911-1916), cel din Mociur, unde acum se află baza de transport auto a U.C.M.R. (1916-1922), cel pe care se află blocurile de pe Strada Fântânilor, de lângă gara „Reşiţa Sud” (1923-1928), cel pe care acum este clădirea Universităţii (1928-1950), cel de sub garajele auto ale Prescom-ului (1950-1958), apoi terenul „Olimpia”, unde acum este Grupul Şcolar Siderurgic (1959-1960). Demn de menţionat este şi faptul că în 1950 a avut loc chiar un joc desfăşurat în nocturnă, între Muncitorul şi o selecţionată locală!

Fotbal Club Şcolar (5)

Pe site-ul altui club sportiv am aflat amănunte interesante despre modul în care a fost construit stadionul din valea Domanului, care va deveni cea mai reprezentativă bază sportivă a Reşiţei. În 1954, Metalul Reşiţa a câştigat Cupa României la fotbal, fiind prima echipă din liga secundă care a reuşit această performanţă. Ca recompensă pentru aceasta, ea a primit de la CNEFS suma de 10 milioane de lei. Cu ajutorul acestor bani şi prin munca voluntară a locuitorilor oraşului, în perioada 1954-1958 a fost construită baza sportivă amintită, astăzi cunoscută sub numele de „Mircea Chivu”.

Toate aceste lucrări, făcute cunoscute publicului cu ajutorul Internetului, sunt foarte utile şi necesare celor interesaţi de trecutul oraşului şi de realizările în diverse domenii ale celor care l-au locuit înaintea noastră.

Note:
1 http://www.banaterra.eu/romana/farcas-dan-d-hoinarind-prin-resita-pierduta

2 http://www.tion.ro/engine.aspx/page/article-detail/cn/news-20090109-10460837/dc/im:caon:news-caras/ag/im-caon_online

3 http://www.glsa.ro/informatii/arad-special/26607-istoria_comunitatii_evreiesti_resitene.html

4 http://www.prescom-cs.ro/club-sportiv-istoric.php

5 http://www.fotbalresita.ro/index.php/component/content/article/32-istoria-fotbalului-imagini/33-istoria-fotbalului-reiean-in-imagini

Mircea Rusnac – Modalităţi de prezentare a trecutului social-democraţiei româneşti în istoriografia comunistă

Mişcarea social-democrată are vechi tradiţii în România. În Vechiul Regat, o primă formaţiune având această orientare a fost creată în 1893 (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România), dar după şase ani, prin trecerea conducătorilor săi, numiţi generoşi, la Partidul Liberal, şi-a încetat activitatea. Partidul Social-Democrat propriu-zis a fost înfiinţat abia în 1910. În acelaşi timp, social-democraţii români din Transilvania şi Banat activau în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria. În 1918, ei au luat parte activă la realizarea unirii cu România. În acelaşi an, Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat s-a transformat în Partid Socialist, iar în 1919 s-a unit cu organizaţiile social-democrate din ţinuturile nou alipite. În anii 1919-1920, conducătorii Partidului Socialist au purtat discuţii şi tratative cu liderii sovietici pentru aderarea partidului la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), creată la Moscova de Lenin. Dar condiţiile puse  de Comintern pentru afiliere au întâmpinat opoziţia social-democraţilor români, care erau învinuiţi că luaseră parte activă la realizarea unităţii naţionale, considerată de liderii Rusiei Sovietice drept un „act imperialist”. Numai gruparea de extremă stângă a social-democraţilor a acceptat condiţiile afilierii, problema punându-se deschis la congresul Partidului Socialist din  8-12 mai 1921. Partizanii afilierii s-au constituit în Partidul Comunist din România, iar ceilalţi au format Federaţia Partidelor Socialiste din România, care din 1927 s-a intitulat Partidul Social-Democrat.

          Trebuie menţionat că, în acea perioadă, între comunişti şi social-democraţi se manifesta pe plan internaţional multă ostilitate şi rivalitate. Bolşevicii ruşi erau foarte indignaţi de faptul că conducerea social-democrată a Republicii de la Weimar a înăbuşit revolta spartakiştilor prosovietici şi i-au declarat pe socialiştii de pretutindeni drept „trădători ai intereselor clasei muncitoare”, „lachei ai capitaliştilor”, „prostituaţi ai Internaţionalei a II-a”, „social-fascişti” etc. Între congresele al II-lea şi al VII-lea ale Cominternului (1920-1935), mişcarea comunistă mondială era îndemnată să combată cel mai puternic social-democraţia, lăsând pe planul al doilea pericolul ascensiunii partidelor de extremă dreaptă. Această tactică profund nocivă a favorizat, de exemplu, accesul naziştilor la putere în Germania, unde, dacă la alegerile din 1933 s-ar fi cumulat voturile social-democrate cu cele comuniste, aceştia ar fi fost înfrânţi. Dar Hitler a refuzat ulterior toate modalităţile de înţelegere cu Uniunea Sovietică şi a declarat comunismul drept principalul duşman. Numai în aceste condiţii, Stalin a modificat, în 1935, orientarea generală a mişcării comuniste mondiale, promovându-l în fruntea Cominternului pe campionul rezistenţei antinaziste Gheorghi Dimitrov. La congresul al VII-lea atacurile Cominternului au fost îndreptate pentru prima dată împotriva pericolului fascist, lansându-se lozinca formării de Fronturi Populare în toate ţările, care să grupeze alături de comunişti toate forţele nefasciste, inclusiv social-democraţii, care erau vizaţi acum în mod special. Asemenea Fronturi Populare s-au format în 1936 în Franţa şi Spania, unde au şi câştigat alegerile, dar nu s-au putut menţine mult timp la putere, în Spania fiind declanşat chiar războiul civil. În general, partidele social-democrate, inclusiv cel român, şi-au arătat reticenţa faţă de sinceritatea acţiunii comuniştilor, şi au refuzat participarea la Fronturile Populare, care astfel nu s-au mai putut constitui. Între 1939-1941, când relaţiile sovieto-naziste au fost cordiale, colaborarea cu social-democraţii a fost din nou anulată. Abia după atacul german din 1941 s-a reactivat formula Fronturilor Populare, rebotezate acum Fronturi Patriotice Antihitleriste. Din nou social-democraţii, pe bună dreptate, nu au manifestat entuziasm. Abia din 1943, când sovieticii au întors soarta războiului şi au desfiinţat Cominternul, tratativele cu comuniştii au căpătat un caracter mai serios. Dar numai în aprilie 1944, când trupele sovietice pătrunseseră deja pe teritoriul României, social-democraţii români au consimţit să participe alături de comunişti la Frontul Unic Muncitoresc. În anii următori, în toate ţările ocupate de sovietici, partidele social-democrate au fost înghiţite de cele comuniste.

          Deşi după 23 august 1944 comuniştii reprezentau o grupare aproape fără importanţă pe scena politică românească, ei începeau deja de atunci să confişte în folosul lor şi trecutul ţării, proslăvind pe unii înaintaşi, dar în realitate întinându-le memoria, cum o făcea de pildă statutul partidului, adoptat la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945, pe baza raportului prezentat de Ana Pauker: „De ar fi printre noi Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, cu ţăranii şi târgoveţii pe care ei i-au condus în bătălie contra asupritorilor, cu toţii ar recunoaşte în comunişti pe tovarăşii lor de luptă.” (1)

          Din acest moment, pe măsură ce puterea era acaparată tot mai mult de Partidul Comunist Român, acesta ajungea să-şi aroge merite şi rădăcini dintre cele mai glorioase. De exemplu, despre congresul din mai 1921 se afirma: „La 8 Mai 1921 a avut loc la Bucureşti congresul care a consfinţit transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român.” (2) În realitate, atunci a avut loc scindarea Partidului Socialist şi ruperea de el a Partidului Comunist Român. Dar în istoriografia ulterioară se ajunsese să se pretindă că încă din 1921, de la înfiinţare, Partidul Comunist Român avea de îndeplinit o misiune istorică: „Continuând lupta de veacuri pentru eliberare socială şi naţională, cele mai bune tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, partidul comunist în noile condiţii istorice este exponentul fidel al intereselor clasei muncitoare, ale întregului popor.” (3) De altfel, ajunsese să se deplângă chiar lipsa partidului comunist la 1848, ca în acest paragraf: „Învăţămintele istoriei ne arată că revoluţia din 1848 nu a putut triumfa şi datorită faptului că forţele revoluţionare nu au avut un partid unit, cu clarviziune, cu un program larg, un partid care să asigure conducerea şi unirea în luptă a forţelor revoluţionare. Tocmai de aceea, analizând desfăşurarea ulterioară a luptei revoluţionare, putem înţelege ce mare importanţă a avut crearea partidului clasei muncitoare (…), apoi a Partidului Comunist Român.” (4) Ca urmare, nu ne mai miră faptul că, în continuare, adevăratele începuturi ale activităţii militanţilor de extremă stângă din România, şi chiar cele ale Partidului Comunist Român, erau plasate în 1893. Despre congresul de creare a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România se afirma: „Acest eveniment a intrat în istoria noastră ca moment de excepţională însemnătate pentru destinele luptei revoluţionare a proletariatului şi a maselor muncitoare, ca moment ce marchează înfăptuirea organizării politice a clasei muncitoare pe scară naţională. Partidul clasei muncitoare din România, înfiinţat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a teoriei de clasă a lui Marx şi Engels, şi-a asumat din prima clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi celelalte mase muncitoare de la oraşe şi sate, pentru transformarea socialistă a societăţii româneşti. Anul 1893 este anul naşterii detaşamentului revoluţionar, de avangardă, al clasei muncitoare din România. Iată de ce putem spune, cu deplin temei, că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român – care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile implantate adânc în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut – coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă.” (5) Ca urmare, Partidul Comunist Român era definit drept continuatorul direct al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România: „Continuatorul măreţelor bătălii ale poporului nostru pentru libertate naţională şi socială, al tradiţiilor revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, ale primului partid al proletariatului român, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, constituit în 1893, Partidul Comunist Român a ridicat pe o treaptă nouă lupta maselor populare împotriva asupririi şi exploatării, pentru dreptate, libertate şi neatârnare, pentru socialism.” (6)

          Bineînţeles, în opinia liderilor şi istoricilor comunişti, vinovatul principal de dezbinarea din mişcarea de stânga era Partidul Social-Democrat. Ei pretindeau: „Trebuie remarcat faptul că în faţa politicii reacţionare a capitalului, clasa muncitoare se găsea dezbinată, ca urmare a faptului că după congresul din 1921 gruparea de dreapta din fostul Partid Socialist, care s-a opus creării partidului comunist, a trecut la constituirea Partidului Social-Democrat. Aceasta a dus la scindarea unităţii clasei muncitoare pentru o lungă perioadă de timp, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra luptelor revoluţionare şi democratice din România.” (7) În realitate, nu social-democraţii erau vinovaţi de această scindare. Totul a pornit de la cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, numite şi cele 21 de puncte ale lui Lenin, prezentate celui de-al doilea congres al Cominternului din iulie 1920. Primele două dintre aceste 21 de puncte cereau ca, în egală măsură, să fie combătute burghezia şi „reformismul”, iar reformiştii din posturile de răspundere în mişcarea muncitorească să fie epuraţi şi înlocuiţi cu comunişti. La fel se susţinea şi în punctele 7, 10, 11, 17 şi 21. (8)

          Numai în al doilea rând, şi cu jumătate de gură, erau criticate şi atitudinile comuniştilor: „Aprecierea Partidului Social-Democrat şi a Partidului Socialist Independent – în activitatea cărora existau desigur concepţii reformiste şi multe practici greşite – ca agenturi ale claselor dominante a dăunat cauzei creării Frontului Unic Muncitoresc.” (9)

          Cu toate că în unele cazuri se recunoştea divergenţa dintre social-democraţi şi comunişti, în altele se încerca ascunderea ei şi se pretindea chiar că şi între 1921-1935 cele două grupări ar fi colaborat, desigur în ciuda împotrivirii liderilor social-democraţi „de dreapta”. În timpul crizei din 1929-1933, se afirma că „se stabilesc legături şi se duc acţiuni comune cu organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (10) Apoi, se vorbea chiar de „realizarea în această perioadă a unor acţiuni comune ale Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar şi Partidul Socialist, precum şi cu unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (11) Iar când Partidul Comunist Român şi alte grupuscule de extremă stângă au creat Frontul Democratic, la el ar fi aderat şi „unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (12) Chiar şi în timpul războiului, când în 1943 aceleaşi grupări au format Frontul Patriotic Antihitlerist, la el nu ar fi aderat decât, iarăşi, „organizaţii locale ale Partidului Social-Democrat.” (13) Despre perioada 1942-1943 se afirma: „Partidul nostru a intensificat colaborarea cu Partidul Social-Democrat, cu alte forţe democratice.” (14) Şi aceasta deoarece: „Conştiente de sarcinile ce le reveneau, Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat au întărit colaborarea, realizând o platformă politică de luptă comună ce avea la bază salvgardarea intereselor ţării, grav ameninţată în însăşi fiinţa ei naţională.” (15) Dar, cu toate acestea, cum am mai arătat, Frontul Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat nu s-a constituit decât în aprilie 1944, urmat în iunie de Blocul Naţional Democrat, format din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român. După lovitura de stat din 23 august 1944, în octombrie s-a constituit Frontul Naţional Democrat, în care Partidul Social-Democrat a rămas aliat cu Partidul Comunist Român.

          Despre momentul creării Frontului Unic Muncitoresc se aprecia că „a sporit capacitatea de acţiune şi forţa de organizare a clasei muncitoare, deschizând perspectiva realizării unităţii sale politice-organizatorice.” (16) Era, de asemenea, considerată drept primul pas către transformarea frontului unic în partid unic: „Colaborarea timp de aproape 4 ani în cadrul Frontului Unic Muncitoresc a dus la o mai bună cunoaştere între comunişti şi social-democraţi, la izolarea liderilor de dreapta ai social-democraţiei, care se opuneau unităţii, a creat condiţiile pentru înfăptuirea deplinei unităţi politice-organizatorice a clasei muncitoare.” (17)

          Pentru realizarea acestei unităţi ar fi fost însă nevoie de consimţământul membrilor ambelor grupări interesate. Pentru aceasta, era de aşteptat ca ele să fie de forţe sensibil egale. Care era însă realitatea? După cum recunoştea însuşi Nicolae Ceauşescu, în 1945 Partidul Comunist Român avea 35.800 de membri, iar într-o cuvântare ţinută la Timişoara în acelaşi an, primul ministru Petru Groza susţinea că Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat aveau, împreună, jumătate de milion de membri. Deşi Partidul Comunist Român era întotdeauna pus pe prim-plan, rezulta de aici că Partidul Social-Democrat ar fi avut 464.200 de membri, deci de aproape 13 ori mai mulţi. În realitate, conform raportului prezentat de Theodor Iordăchescu la conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945, acest partid singur avea 700.000 de membri, deci de aproape 20 de ori mai mulţi decât Partidul Comunist Român. Oficialii comunişti şi chiar primul ministru Petru Groza falsificau intenţionat cifrele, pentru a minimaliza importanţa Partidului Social-Democrat. (18) Ca urmare, se poate înţelege clar sensul acestui apel adresat Partidului Social-Democrat de minusculul, dar stalinistul partid comunist: „Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, în numele întregului nostru partid, cheamă în mod solemn pe tovarăşii social-democraţi la înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare, printr-un mare partid unic muncitoresc.” (19)

          În schimb, conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945 a aprobat propunerea preşedintelui partidului, Constantin Titel Petrescu, ca acesta să se prezinte în alegeri pe liste proprii, separat de blocul comunist. În a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată prin mari manifestaţii precum cele din 24 august şi 8 noiembrie, avuseseră loc adunările locale ale Partidului Social-Democrat la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), anunţase această intenţie. După 23 august 1944, Partidul Social-Democrat, care nu fusese o forţă deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. El era un factor moderator în raport cu comuniştii, dorind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche tradiţie muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezintă cel mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, existând şi secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (20) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din Partidul Social-Democrat a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost făcut cunoscut, de pildă, un pasaj al unui proces-verbal de şedinţă a Frontului Naţional Democrat de la Timişoara. Când comitetul regional al Partidului Comunist Român a propus scoaterea în stradă, la demonstraţie, a „zeci de mii de oameni”, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul Partidului Social-Democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (21) Conferinţa generală a adoptat Rezoluţia privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea Partidului Social-Democrat au activat intens pentru sabotarea acestei hotărâri, care putea deveni fatală pentru prezenţa Partidului Comunist Român pe scena politică românească. Comuniştii îi foloseau pe liderii şantajabili ai Partidului Social-Democrat, care avau dosarele îngreunate de diferite păcate ideologice. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului antisovietic, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (22) Ca urmare, plenara Partidului Social-Democrat din 10 februarie 1946 recomanda deja viitorului congres să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi Partidul Social-Democrat a devenit din acel moment un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social-Democrat Independent, care a hotărât participarea pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat masiv în favoarea Partidului Social-Democrat Independent. Conducătorul social-democrat reşiţean Georg Hromadka consemna ulterior: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (Partidul Social-Democrat Independent, n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (23) Partidul Social-Democrat Independent a fost virulent atacat de propagandiştii comunişti. El era caracterizat drept o „bandă” sau „clică”, care, „împinsă de reacţiune”, „a trecut la spargerea unităţii”, „la trădarea clasei muncitoare”. El s-a unit cu „vechii trădători”, „unelte ale tuturor dictaturilor fasciste”, şi a hotărât „ocuparea prin violenţă a sediilor Partidului Social-Democrat”, tentativă care, fireşte, „a eşuat complet”. „Grupuleţul titelist” se afla „în braţele doldora de bani ale reacţiunii”, iar titularul lui era un „dezertor în miez de noapte” şi un „executor al planurilor lui Maniu în Partidul Social-Democrat.” (24)

          Nici celălalt Partid Social-Democrat, cel aliat în continuare cu comuniştii, nu era cruţat. În 1947, când Partidul Social-Democrat mai exista, ideologul comunist Leonte Răutu îl compara cu menşevicii ruşi, prevestindu-i aceeaşi soartă: oricine „vede clar că în România democratică o reînviere a menşevismului este cu totul lipsită de perspectivă, că antisovietismul duce direct în braţele imperialismului străin, iar anticomunismul duce inevitabil la fascism.” (25)

          În consecinţă, în septembrie 1947, un comunicat al birourilor politice ale celor două formaţii anunţa hotărârea de a se pune în discuţia forurilor de conducere respective „mijloacele practice pentru grăbirea” a ceea ce se pretindea a fi o unificare. Adunările comune ulterioare, la care social-democraţii participau doar ca nişte figuranţi, preluaseră funcţiile organizaţiilor Partidului Social-Democrat. După ce muncitorii social-democraţi îşi aleseseră reprezentanţii care urmau să răspundă cu un Nu categoric înţelegerii intervenite peste capul lor, prin noua formulă organizatorică inventată a şedinţelor comune se anulau mandatele anterioare şi se impunea delegaţilor înlocuirea lor cu oameni care să spună Da. Acest fapt se petrecea în majoritatea centrelor industriale din ţară. Rezultă clar de aici imaginea unei împotriviri de masă la nivelul organizaţiilor locale, faţă de formarea aşa-numitului partid unic muncitoresc. Şi istoriografia comunistă făcea o enumerare a zonelor şi regiunilor unde „necesităţile au impus” răsturnarea alegerilor democratice de delegaţi: „În toate localităţile din Valea Jiului”, în „mai multe organizaţii din Oltenia”, în toată Transilvania şi în întregul Banat. (26) Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din octombrie 1947 împuternicea comitetul central să predea partidul în mâinile Partidului Comunist Român.

          Unificarea propriu-zisă a avut loc la congresul comun din 21-23 februarie 1948. Istoriografia comunistă scria: „Unificarea la congresul din 1948 a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, pe baza principiilor organizatorice, tactice, politice şi ideologice ale marxism-leninismului, a pus capăt sciziunii de peste 20 de ani din mişcarea muncitorească din ţara noastră, a asigurat clasei muncitoare, întregului popor statul major de luptă capabil să rezolve cu succes sarcinile operei istorice de construire a societăţii socialiste.” (27) Cu altă ocazie, se făcea astfel referire la acelaşi eveniment: „Făurirea în februarie 1948 a partidului revoluţionar al clasei muncitoare, pe temelia marxism-leninismului, a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, a constituit o măreaţă victorie a forţelor revoluţionare din România. Crearea partidului unic al clasei muncitoare a reprezentat o necesitate obiectivă a dezvoltării revoluţiei în ţara noastră, asigurând condiţiile pentru înfăptuirea cu succes a misiunii istorice a proletariatului – de clasă conducătoare în revoluţia şi construcţia socialistă.” (28)

          În realitate, ţinând cont de raportul real de forţe dintre Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român, conducerea noului partid unic ar fi trebuit să cuprindă social-democraţi în proporţie de nouă zecimi. Istoricii oficiali falsificau însă realitatea, susţinând că „la 31 iulie 1947, Partidul Social-Democrat cuprindea 570.201 membri”, dar fără a indica vreo sursă a acestei informaţii de o suspectă exactitate. (29) Despre Partidul Comunist Român se susţinea, în schimb, că în decembrie 1947 număra 800.000 de membri. (30) Cu toate acestea, în alt moment se pretindea că „din cei 937.848 de membri aflaţi în evidenţa partidului unic până la 10 februarie 1948, un număr de aproape 150.000 proveneau din sânul Partidului Social-Democrat.” (31) Pe aceeaşi pagină, autorul respectiv revenea, precizând că „la această dată, Partidul Social-Democrat număra 285.021 membri.” (32) Jongleria cu cifre continua astfel: „La sfârşitul anului 1947, cele două partide (…) cuprindeau peste 1.300.000 de membri – din care Partidul Comunist Român 800.000, iar Partidul Social-Democrat 527.201 membri.” (33) Astfel era desfiinţată pur şi simplu cea mai mare parte din Partidul Social-Democrat. Încununarea operaţiei, care probabil că a dat totuşi bătaie de cap, o constituia modul cum arăta compoziţia conducerii noului Partid Muncitoresc Român, din punctul de vedere al provenienţei: comitetul central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 41 de membri plini, dintre care 31 comunişti si 10 social-democraţi, şi 16 membri supleanţi, adică 11 comunişti şi 5 social-democraţi. Biroul politic al comitetului central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 13 membri plini (10 comunişti şi 3 social-democraţi) şi 5 membri supleanţi (3 comunişti şi 2 social-democraţi). În sfârşit, secretariatul comitetului central al Partidului Muncitoresc Român număra, printre cei 5 membri ai săi, 4 comunişti şi un singur social-democrat. (34) La congresul al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român sau, după noul calendar partinic, congresul al IX-lea, a fost lichidată ultima amintire a episodului unificării, revenindu-se la vechea denumire de Partidul Comunist Român. Între timp, în perioada verificărilor membrilor de partid din 1948-1951, Gheorghiu-Dej recunoştea în 1961 că fuseseră date afară din Partidul Muncitoresc Român „mai multe sute de mii de persoane”. (35) Acestea coincideau în mare cu numărul foştilor social-democraţi, ajungându-se abia acum ca proporţia stabilită la nivelul conducerii, evident inversată în februarie 1948, să corespundă noii realităţi din partid.

          Soarta cea mai tragică au împărtăşit-o, însă, după 1948, toţi conducătorii Partidului Social-Democrat Independent, care au fost azvârliţi în închisori, inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega) şi Hunedoara. Unii au fost deportaţi în Bărăgan. Victor Frunză aprecia: „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării.” (36) De altfel, este interesant de ştiut faptul că la congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat, când s-a pus problema unificării, întreaga delegaţie din judeţul Caraş s-a abţinut de la vot. (37) Era singura modalitate prin care se mai putea protesta în acel moment.

 

 

Note:

1        Ana Pauker, Raport asupra statutului Partidului Comunist Român, 1946, p. 5.

2        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 26-27.

3        Ibidem, p. 27.

4        Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 247.

5        Ibidem, p. 226-227.

6        Ibidem, p. 488.

7        Ibidem, p. 320.

8        Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominterului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 177.

9        Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 323.

10   Ibidem, p. 326.

11   Ibidem, p. 331.

12   Ibidem, p. 332.

13   Ibidem, p. 337.

14   Ibidem, p. 459.

15   Ibidem, p. 508.

16   Ibidem, p. 373.

17   Ibidem, p. 382.

18   Victor Frunză, op. cit., p. 270.

19   Ibidem.

20   Ibidem, p. 272.

21   Ibidem, p. 277.

22   Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 23.

23   Georg Hromadka, Scurtă cronică aBanatului montan, 1995, p. 121.

24   Victor Frunză, op. cit., p. 283.

25   Ibidem, p. 338.

26   Ibidem, p. 341.

27   Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 162.

28   Ibidem, p. 382-383.

29   Victor Frunză, op. cit., p. 349.

30   Ibidem, p. 546.

31   Ibidem, p. 350.

32   Ibidem.

33   Ibidem.

34   Ibidem.

35   Ibidem, p. 358.

36   Ibidem, p. 390.

37   Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.

Mircea Rusnac – Confruntări politice şi electorale in judeţele bănăţene în anul 1946

„Un guvern liber ales, în oricare din aceste ţări, va fi un guvern antisovietic, ceea ce eu nu voi admite.” (1) Astfel îi răspundea Stalin preşedintelui Statelor Unite, Harry Truman, cu ocazia Conferinţei de la Potsdam (iulie 1945), când acesta propusese examinarea posibilităţii ca şi în ţările Europei răsăritene să aibă loc alegeri libere şi corecte. Iar cu trei luni mai devreme, tot Stalin îi declarase lui Tito, aflat în vizită la Moscova: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.” (2)

Aceste două afirmaţii sunt definitorii pentru istoria de 45 de ani a jumătăţii răsăritene a continentului european. Între ţările ocupate de trupele sovietice la finele celui de-al doilea război mondial şi obligate astfel, fără a li se cere părerea, să adopte sistemul comunist, s-a aflat şi România. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a plasat România în tabăra inamicilor Germaniei naziste şi a facilitat ocuparea integrală a teritoriului ţării de către Armata Roşie. Duritatea acestei ocupaţii, care se va prelungi pe o perioadă de 14 ani, a fost resimţită dureros de populaţia şi de economia ţării. Un puternic şoc a produs noua realitate şi în regiunea de sud-vest a României, în Banat, cu atât mai mult cu cât aici nu mai fusese cunoscută nicio ocupaţie rusească pe parcursul întregii istorii.

În Banat, trupele sovietice au pătruns în lunile septembrie-octombrie 1944, după scurte ciocniri cu unităţile Wehrmacht-ului în retragere. Deşi autorităţile locale şi populaţia le-au organizat o primire binevoitoare, în speranţa unui comportament pe măsură al noilor veniţi, dezamăgirile nu au întârziat să se producă. Despre pătrunderea sovieticilor în judeţul Caraş, unul dintre liderii din acea perioadă ai social-democraţiei reşiţene, Georg Hromadka, avea să-şi amintească: „Primele tancuri sovietice ajung la Reşiţa. În cadrul unei serbări de bun-venit în cinstea unor unităţi ruseşti de infanterie, se declanşează unele fricţiuni, cauzate de «eliberatori», care inoportunează soţiile muncitorilor prezenţi. Soţiile minerilor din Steierdorf-Anina sunt siluite, trăind momente groaznice când intră ruşii în localitate.” (3) Între timp, mii de locuitori, în special de naţionalitate germană, părăsiseră Banatul odată cu unităţile Wehrmacht-ului, înţelegând că viitorul lor aici devenea, datorită noii conjuncturi, mai mult decât nesigur. Acelaşi Hromadka consemna: „Familii germane din Oraviţa şi din Steierdorf-Anina fug, lăsându-şi averea vraişte. Ei se alătură coloanelor de fugari alcătuite de şvabii bănăţeni, care se retrag înspre nord-vest.” (4) Nici în Banatul iugoslav, unde Armata Roşie pătrunsese de asemenea, situaţia nu era mult diferită. După datele oficiale ale regimului titoist, acolo soldaţii sovietici comiseseră 1.219 violuri, dintre care 111 violuri cu omor, şi 1.204 cazuri de jaf cu vătămare. (5) Iar despre prezenţa aceloraşi „eliberatori” în zona Oraviţei, o călugăriţă anonimă, refugiată de la Iaşi, nota: „Ruşii rămaşi aci în popas îs mulţi şi-s răi (…). Toate casele din jurul nostru îs pline de ei. Foiesc pe străzi. Sunt agresivi. Tot oraşul e răvăşit de ei. Jefuiesc pretutindeni. Năpustesc în case particulare cu revolverul întins, cerând să li se dea rachiu şi spirt.” (6)

În aceste condiţii, revenirea la o viaţă normală era imposibilă. Deşi erau practic autorii loviturii de stat de la 23 august 1944 şi ai noului curs al istoriei noastre, într-un moment când nu mai exista nicio altă soluţie, regele Mihai şi conducătorii Partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal vor constata curând că situaţia ţării devenise îngrijorătoare. Supunând ţara unui jaf de mari proporţii, noii ocupanţi au avut suficiente motive de a intensifica această „activitate” în judeţele bănăţene, cu atât mai mult cu cât acestea se numărau printre cele mai bogate. Bucurându-se până atunci de o relativă prosperitate economică şi de un echilibru social-politic stabil, Banatul mai întrunea şi o altă calitate, anume aceea că, fiind un mozaic etnic, lingvistic şi confesional, a izbutit totuşi să evite orice fel de dispută majoră pe asemenea teme. La recensământul efectuat în 1930, aici trăiau în bună înţelegere români (54,4%), germani (23,7%), maghiari (10,4%), sârbi şi croaţi (4,3%), ţigani (1,9%), cehi şi slovaci (1,5%), evrei (1,2%), bulgari (1,1%), ucrainieni (0,4%), ruşi (0,2%) şi alte naţionalităţi (0,9%). (7) Noile evenimente vor marca însă profund regiunea şi în ce priveşte aceste aspecte.

Partidele tradiţionale ale ţării (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.), întrunind împreună aproape unanimitatea opţiunilor electoratului, au încercat să îşi reia activitatea normală, bazându-se pe repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, care asigura cadrul unei vieţi politice democratice. În acest sens, la 1 septembrie 1944, Iuliu Maniu trimitea o circulară organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ., solicitându-le reluarea activităţii legale, pe care fuseseră nevoite să o întrerupă începând din 1938. Circulara preciza următoarele:

„1 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor proceda de îndată la întrunirea şedinţei plenare a comitetelor judeţene şi vor reîntregi aceste comitete în ce priveşte locurile vacante prin cooptare de noi membri ai comitetelor.

2 Preşedinţii organizaţiilor locale şi judeţene vor lua măsurile necesare pentru constatarea şi verificarea membrilor vechi şi pentru înscrierea de noi membri, în conformitate cu dispoziţiunile statutare.

3 Comitetele locale, comunale şi orăşeneşti, comitetele de sectoare în municipii şi comitetele judeţene vor intra imediat în funcţiune.

4 Preşedinţii organizaţiilor judeţene vor face pregătirile prealabile pentru convocarea congreselor judeţene ale Partidului Naţional Ţărănesc.

5 Programul Partidului Naţional Ţărănesc rămâne în fiinţă.

Comitetul central executiv al partidului va pregăti pentru congresul partidului modificările şi amendamentele ce se impun.

6 Statutele Partidului Naţional Ţărănesc rămân în fiinţă şi sunt a se observa cu stricteţe.” (8)

Pe această bază, s-au reconstituit rapid, încă din septembrie 1944, şi organizaţiile judeţene Arad, Timiş-Torontal, Severin şi Caraş ale P.N.Ţ., care se numărau printre cele mai puternice şi mai sigure ale acestui partid. Organizaţiile judeţene aveau foruri conducătoare similare celor de la centru, adică delegaţie permanentă, preşedinte, casier, secretar, cercuri de studii şi organizaţii auxiliare specifice, precum: de tineret, muncitori, femei, profesori, avocaţi, medici, militari în rezervă etc., adăugându-li-se câte un birou judeţean, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi casier. Existau, de asemenea, organizaţii ale P.N.Ţ. de oraşe, comune şi sate, toate fiind subordonate organizaţiilor judeţene. Acestea, la rândul lor, depindeau de una dintre cele două organizaţii regionale, a Vechiului Regat sau a Ardealului şi Banatului. Preşedintele acesteia din urmă era Mihail Popovici, care în acelaşi timp era şi vicepreşedinte al partidului. Conducerea centrală a P.N.Ţ. era exercitată de comitetul central executiv şi de delegaţia permanentă, având un preşedinte (Iuliu Maniu), doi vicepreşedinţi (Ion Mihalache şi Mihail Popovici), trei secretari generali (Nicolae Penescu, Virgil Solomon şi Ion Hudiţă), iar din iulie 1946, şi trei secretari generali adjuncţi (Virgil Veniamin, Corneliu Coposu şi Nicolae Pascu). Această structură bine pusă la punct oglindeşte dimensiunile partidului şi puternica susţinere populară de care se bucura acesta.

Printre liderii marcanţi ai P.N.Ţ. se numărau şi doi bănăţeni. Este vorba despre Sever Bocu (născut la Şiştarovăţ în 1874), fostul organizator al legiunilor de voluntari de la Kiev din 1917 şi ministru al Banatului în 1930, şi despre Aurel Leucuţia (născut la Călacea în 1895), fostul secretar al Consiliului Naţional Român din Transilvania şi Banat în 1918. Preşedinţii organizaţiilor judeţene bănăţene ale partidului erau: Sever Bocu (Timiş-Torontal), Iustin Marşieu (Arad), Emil Ghilezan (Severin) şi Maxim Radovan (Caraş). Aderenţa lor populară în regiune era în afară de orice discuţie. Nici chiar muncitorii nu dădeau curs repetatelor apeluri ale comuniştilor de a-şi manifesta ostilitatea  faţă de partidele „istorice” prin mitinguri şi demonstraţii. Am mai menţionat şedinţa organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a Frontului Naţional Democrat (grupând aliaţii P.C.R.): când comuniştii au cerut scoaterea la demonstraţii de stradă a „zeci de mii de oameni”, delegaţii P.S.D. au ripostat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (9) În schimb, la chemarea partidelor „istorice”, populaţia Timişoarei a participat la marea demonstraţie promonarhică şi anticomunistă din 8 noiembrie 1945, prilejuită de onomastica regelui Mihai, şi desfăşurată concomitent cu marea demonstraţie de la Bucureşti şi cu cele din alte mari oraşe ale ţării.

Adus la putere cu spijinul tancurilor sovietice la 6 martie 1945, guvernul procomunist al lui Petru Groza a trecut la represiuni imediate împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L., considerate ca adversari deosebit de periculoşi. Ele au fost cvasi-interzise până în ianuarie 1946, când în urma hotărârilor luate de Conferinţa de la Moscova a marilor puteri (Statele Unite, Marea Britanie şi U.R.S.S.), li s-a permis din nou să activeze în vederea desfăşurării unor alegeri „libere şi corecte”. Despre felul cum decurgea „reorganizarea” P.N.Ţ., va menţiona mai târziu secretarul său general, Nicolae Penescu: „Noi începeam reorganizarea partidului, care fusese interzis (…) de guvernul Groza cu începere din 6 martie 1945. Aveam cadre sigure şi reprezentative pentru a conduce lupta electorală. Mihail Popovici, vicepreşedinte al partidului şi preşedinte al organizaţiei regionale din Transilvania, supraveghea reorganizarea partidului din această regiune. Eu însumi, secretar general al partidului, făceam vizite la organizaţiile judeţene din restul ţării. Numeroşi tineri veneau către noi, căci noi le ofeream un spirit democratic, progresist, decis la apărarea libertăţilor individuale şi a independenţei ţării. Participând la congresele organizaţiilor noastre judeţene, puteam informa cadrele locale ale partidului despre situaţia internă şi internaţională. Totodată, partidul era bine structurat şi combativ, ceea ce le displăcea comuniştilor şi începea să-i îngrijoreze până la a-i aduce la agresiuni violente (…). Bande înarmate, protejate de poliţie şi de unităţile militare sovietice, încercau să împiedice reuniunile noastre. Pretutindeni ei întâmpinau rezistenţa şi reacţia nu doar a partizanilor noştri, ci a populaţiei, care alerga în sprijinul lor.” (10)

Astfel, în primăvara anului 1946, au avut loc congrese şi conferinţe ale organizaţiilor judeţene din Banat ale P.N.Ţ. De asemenea, într-o campanie de conferinţe, au fost abordate noile perspective ale luptei politice şi a fost stabilită atitudinea pe care organizaţiile judeţene urmau să o adopte în cadrul acestei lupte. La întrunirile menţionate, participanţii erau puşi la curent cu problemele imediate ale ţării şi cu sarcinile care stăteau în faţa Partidului Naţional Ţărănesc. Vorbind la o adunare în Arad, Aurel Leucuţia a subliniat faptul că, în confruntarea electorală care va urma, nu mai are „importanţă dacă votezi pe cutare sau cutare partid, unul mai bun sau altul mai puţin bun. Acum este vorba de ceva hotărâtor. Nu este vorba de a alege un guvern pe un an, doi sau trei, ci un regim social pentru o mie de ani.” (11) Iar conform unei informări primite de guvern de la un agent al comuniştilor, în februarie 1946, în întrunirea de la Lugoj, Sever Bocu ar fi cerut: „Să se constituie «liste negre» ale tuturor românilor din Banat care    s-au înscris, dau concursul sau simpatizează cu P.C.R. Aceşti români vor trebui să dispară la un moment oportun. Cu acest prilej, s-a propus ca, înainte de a se trece la măsuri împotriva celor proscrişi, să li se pună în vedere ca «în termen de 10 zile să se lepede de P.C.R. ca de satana».” (12) La rândul său, Emil Ghilezan, preşedintele organizaţiei judeţene Severin, proclama fără reţinere, la congresul acestei organizaţii din 31 martie 1946: „singura soluţie (este) venirea la guvern a P.N.Ţ.” (13) Tot după informaţiile comuniştilor, membrii partidelor de opoziţie ar mai fi hotărât, în întrunirile lor, „ruperea fără cruţare a tuturor manifestelor P.C.R., oriunde s-ar afla lipite, defăimarea activităţii guvernului, şi în special a P.C.R., pe tema lipsei de alimente, a speculei şi a bursei negre; întreţinerea unei atmosfere defăimătoare la adresa guvernului şi a P.C.R., instituirea unor premii, care să fie înmânate în mod discret celor mai merituoşi luptători împotriva guvernului dr. Petru Groza.” (14)

În cadrul numeroaselor întruniri ale opoziţiei, care se şi bucurau de o participare consistentă din partea populaţiei, erau strigate şi scrise lozinci democratice, promonarhice şi anticomuniste, precum: „Regele, Brătianu, Maniu”; „Maniu şi Brătianu”; „Jos Groza”; „Jos guvernul”; „Jos comuniştii”; „Vrem pâine albă, jos cartelele” etc. (15) Erau însă numeroase şi momentele când agenţi ai guvernului, cum am arătat, se infiltrau în rândul participanţilor, încercând să provoace panică şi dezordini. Iată ce transmitea şefilor săi unul dintre aceştia: „De câte ori s-a strigat «trăiască guvernul Groza», sala a huiduit vehement şi a cerut scoaterea respectivilor din sală.” (16)

O altă formă de luptă politică o reprezentau tipărirea şi răspândirea de manifeste. În cuprinsul lor se arăta că P.N.Ţ. dorea „un muncitor liber, care să nu schimbe pe patronul particular cu statul”. Partidul se declara categoric „împotriva confiscării fără despăgubire a averilor”, pentru „încurajarea elementelor distincte”, pentru „dirigismul economic” al statului, dar acestea doar prin „încurajarea iniţiativelor private, iar nu împiedicarea şi desfiinţarea lor”. Totuşi, fiind un partid declarat de centru-stânga, P.N.Ţ. admitea: „În măsura în care interesul economic şi social o va impune, vom proceda la naţionalizarea marilor întreprinderi, în care iniţiativa privată lipseşte, ori este insuficientă.” (17)

Confruntările politice erau agravate de situaţia economică determinată de cauzele expuse mai sus, ca şi de unele abuzuri şi ilegalităţi practicate de noul regim pe cale de a se instaura. La 1 februarie 1946, prefectura judeţului Caraş a luat „măsuri urgente pentru raţionalizarea consumului de pâine, carne şi alte alimente”, distribuirea lor urmând „să se facă pe bază de cartelă”. Tot atunci se mai hotăra că primăriile oraşelor judeţului „vor proceda urgent la constatarea persoanelor care posedă stocuri de făină sau sunt şi producători. Acestora le vor retrage numaidecât cartelele de pâine.” (18) De altfel, hrana de bază a populaţiei în acea vreme devenise mălaiul. (19)

O nouă şedinţă a prefecturii judeţului Caraş, din 28 iunie 1946, stabilea: „nu se admite nicio întrunire politică în aer liber, în târguri şi căi de comunicaţie în judeţ fără aprobarea prefectului”, pretextându-se că această măsură era luată „pentru evitarea incidentelor în campania electorală”, şi „să se intervină pe lângă partidele politice din gruparea guvernamentală să desemneze reprezentanţi ai lor în toate comunele, care să semnaleze organelor administrative şi jandarmereşti pe toţi deţinătorii de arme clandestine”. (20) În acelaşi sens, la 9 iulie, inspectorul general administrativ al circumscripţiei a XII-a Timişoara, M. Novac, îi cerea prefectului judeţului Caraş, Vasile Ionescu, că „pentru punerea în lucrare” a hotărârii privind „preîntâmpinarea incidentelor în campania electorală, veţi raporta şi Ministerului Afacerilor Interne Cabinet, cerând ratificarea.” (21) Acest fapt s-a şi petrecut la 20 iulie, răspunsul afirmativ parvenind pe 4 septembrie.

La rândul lor, comuniştii şi aliaţii lor din Blocul Partidelor Democratice, constituit la 17 mai, recurgeau foarte des la mijloace violente împotriva partidelor de opoziţie. La 25 iulie 1946, comitetul electoral judeţean Caraş al B.P.D. cerea prefectului lista tuturor funcţionarilor de stat din judeţ, pe care să fie indicat „dacă susnumiţii activează pe terenul politic şi, în cazul afirmativ, în favoarea cărui partid.” (22) La această solicitare presantă, prefectul răspundea prompt: „Noi am luat o serie de măsuri administrative contra celor pe care i-am cunoscut că activează contra democratizării acestui judeţ”, dar, dacă liderii B.P.D. constatau totuşi „că sunt unii care nu sunt demni de a face parte dintr-un aparat de stat democratic, vă rugăm a ne comunica pentru a cerceta şi lua măsurile necesare.” (23)

Pe lângă aceste practici, s-a trecut în mod direct la agresarea şi împrăştierea întrunirilor electorale ale opoziţiei. De cele mai multe ori, adunările electorale ale P.N.Ţ. şi P.N.L. erau împrăştiate cu strigăte de „Trăiască Stalin!”, la care nu mai putea riposta nimeni. Toate aceste lucruri îndreptăţeau afirmaţia făcută de Nicolae Penescu: „Pretutindeni unde noi încercam să organizăm reuniuni ale conducătorilor locali naţional-ţărănişti, eram violent atacaţi. Partidul nostru era, pe bună dreptate, considerat ca adversarul numărul unu al comunismului…” (24)

S-a ajuns până acolo, încât în mod frecvent aveau loc devastări ale sediilor partidelor de opoziţie, arestări ale membrilor acestora, bătăi, răniri şi chiar asasinate. Unicul cotidian al Partidului Naţional Ţărănesc care primise autorizaţie de apariţie, Dreptatea, publica des informaţii despre asemenea fapte, comise la nivelul întregii ţări. Nici în Banat situaţia nu era diferită. La 21 februarie, Dreptatea relata un grav incident petrecut la Timişoara, la 22 februarie era consemnat altul la Arad, iar la 6 martie altul la Reşiţa (unde fusese distrusă o tipografie particulară, care avusese curajul să imprime manifeste naţional-ţărăniste). La 10 martie un nou incident era consemnat la Arad etc. Este de la sine înţeles faptul că acestea erau numai evenimentele de o extremă gravitate, care ajungeau până la ziarul partidului.

În acele zile, cea mai tragică problemă abordată în paginile Dreptăţii a fost agresiunea săvârşită de o bandă înarmată, formată din adepţi ai guvernului, la Arad. Numărul din 22 februarie 1946, sub titlul În plină serie de asasinate… Ororile fenediste de la Arad. Care este atitudinea guvernului?, relata atacul produs cu câteva zile mai devreme (la 16 februarie) asupra sediului Partidului Naţional Ţărănesc din localitate. Grupul pro-guvernamental a pătruns în sediu şi, după ce l-a devastat, a maltratat pe membrii partidului care se aflau acolo, în frunte cu dr. Alexe Boţioc, vicepreşedintele organizaţiei judeţene a P.N.Ţ. Aflând despre aceste fapte, însuşi preşedintele partidului, Iuliu Maniu, îi scria doctorului Iustin Marşieu, preşedintele organizaţiei judeţene Arad: „Agresiunea săvârşită în contra clubului nostru şi contra distinşilor noştri prieteni din Arad ne-a revoltat în cea mai mare măsură. Ea constituie nu numai un act inuman, care nesocoteşte toate regulile unei lupte civilizate, dar sfidează în mod evident şi hotărârile de la Moscova, şi angajamentele luate de guvern şi de marile puteri că acele hotărâri vor fi respectate.” Iar Aurel Leucuţia îi transmitea aceluiaşi Iustin Marşieu: „Adânc impresionat de barbaria nemaipomenită, te rog să comunici prietenilor noştri toată admiraţia mea pentru devotamentul arătat în lupta pentru triumful democraţiei. Asemenea metode sunt de esenţa dictaturilor fasciste şi vom face totul pentru a le elimina din viaţa noastră publică.” (25)

Un protest vehement împotriva acestor fărădelegi a ridicat în guvern şi dr. Emil Haţieganu, ministrul care reprezenta Partidul Naţional Ţărănesc: „Cu acest prilej, consemna ziarul amintit, d-sa a înfăţişat guvernului fotografiile celor maltrataţi, cât şi declaraţiile martorilor. După aceea, d. ministru Haţieganu a cerut ca agresiunea de la Arad să fie anchetată de o comisie ministerială.” (26) Dar este de la sine înţeles faptul că guvernul Groza a refuzat să ia orice fel de măsură reparatorie în această chestiune.

Cazurile de agresiuni pomenite fiind de o extremă gravitate, au determinat şi convocarea, la 23 februarie, a biroului P.N.Ţ. În comunicatul publicat se menţiona: „S-au discutat agresiunile săvârşite de către elemente comuniste, sub indiferenţa protectoare a organelor poliţiei, la Arad, Timişoara, Bucureşti (filatura Dacia), ale căror victime au fost nu numai membri ai partidului, dar şi alţi numeroşi cetăţeni. S-a luat, de asemenea, în cercetare toată acţiunea de terorizare a funcţionarilor publici, care sunt siliţi să se înscrie în partidele din F.N.D., afiliate partidului comunist. În sfârşit,  s-a discutat suprimarea oricărei libertăţi în viaţa sindicală, datorită impunerii alegerii pe faţă a organelor de conducere sindicală.

Biroul constată că agresiunile şi toate procedeele mai sus arătate fac parte dintr-un sistem cu care se urmăreşte, în fapt, împiedicarea manifestării politice a Partidului Naţional Ţărănesc şi suprimarea libertăţilor cetăţeneşti. Această acţiune este contradictorie angajamentelor pe care guvernul şi le-a luat faţă de cele trei mari puteri aliate şi care stau la baza recunoaşterii sale de către acestea. Partidul Naţional Ţărănesc face răspunzător guvernul de toate urmările acestor acţiuni! Declară că va da cea mai deplină satisfacţiune familiilor victimelor violenţelor comuniştilor şi organelor poliţiei şi va pedepsi la timpul său cu cea mai mare rigoare pe cei vinovaţi de aceste agresiuni şi ilegalităţi. Facem apel la toţi cetăţenii să reziste şi să facă zid în jurul Partidului Naţional Ţărănesc.” (27)

Dar ultimul act al dramei de la Arad abia urma să se consume. Numărul Dreptăţii din 8 martie 1946 apărea îndoliat, cu chenar negru, anunţând moartea, la 5 martie, a doctorului Alexe Boţioc în urma maltratărilor la care fusese supus cu ocazia atacului menţionat. Acelaşi număr al ziarului reproducea şi un mesaj al lui Iuliu Maniu către doamna Boţioc, în care se afirma: „Cutremurat şi indignat până în adâncul sufletului de tragicul sfârşit al distinsului nostru prieten, iubitul dv. soţ, vă rog să primiţi întreaga noastră simpatie şi cele mai simţite condoleanţe pentru durerea ce v-a lovit. Revoltătoarea agresiune a sălbaticului tumult fenedist, a cărui jertfă a fost decedatul, a indignat toată lumea civilizată, şi l-a consacrat de martir al libertăţii noastre naţionale. Memoria lui va fi eternă şi justiţia imanentă divină va da satisfacţie tuturor celor care suferă pentru umanitate şi drepturile ei.” (28)

Peste alte două zile, înmormântarea acestui fruntaş bănăţean al P.N.Ţ. a prilejuit o importantă manifestare a dorinţei populaţiei de a se elimina asemenea fapte din viaţa noastră politică. Ziarul Dreptatea titra pe prima pagină: Aradul în doliu. Populaţia arădană a condus la locul de veci pe Dr. Alexe Boţioc, victima agresiunii fenediste. 15.000 cetăţeni au urmat cortegiul. Delegaţiile tuturor organizaţiilor P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat au adus un ultim salut defunctului. Iar într-un alt articol, intitulat Concluzia unei sângeroase minciuni, apărut în acelaşi ziar, se sublinia: „Bandiţi înarmaţi au pătruns în clubul naţional-ţărănist din Arad, unde au asasinat pe d-rul Alexe Boţioc, în vârstă de 68 de ani, venerabil bătrân care în viaţa lui nici n-a fost la Atelierele Griviţa, n-a fost nici ministru, nici comandant de jandarmerie sau poliţie, n-a avut niciun amestec direct în întâmplările de acum 13 ani din capitală. Iată unde duce calomnia ziarelor fenediste: la găsirea unor pretexte pentru uzul ciminalilor iresponsabili.” (29) O nouă mare demonstraţie promonarhică şi anticomunistă a fost organizată la Arad de partidele din opoziţie la 10 mai, cu ocazia sărbătorii naţionale a României din acel moment, când demonstraţii similare au mai avut loc şi la Bucureşti, şi în alte numeroase localităţi.

În luna iulie, cu ocazia unei şedinţe a delegaţiei permanente a tineretului universitar naţional-ţărănesc, a luat cuvântul şi vicepreşedintele partidului, Ion Mihalache. Cu acest prilej, el s-a referit şi a luat atitudine publică, pentru prima dată în România aflată sub ocupaţia trupelor sovietice, împotriva masivelor deportări de populaţie germană, inclusiv din Banat, în Uniunea Sovietică, ce avuseseră loc în anul precedent în virtutea conceptului de „vină colectivă”. El a spus: „Populaţia germană reprezintă, precum am văzut, 4,40 la sută (din totalul populaţiei, n.n.). Nu se ştie precis dacă cifra rămâne exactă, în urma deportărilor făcute cu voia şi fără voia ei. Înainte de război, populaţia germană era liniştită, paşnică, leală şi bine gospodărită (…). Astfel, astăzi ni se par exagerate măsurile luate împotriva saşilor şi şvabilor, care au rezistat hitlerismului, refuzând să se înscrie în Grupul Etnic German.” (30) Aceasta a fost una dintre cele mai convingătoare precizări de atitudine ale liderilor opoziţiei din acei ani. În privinţa atitudinii comuniştilor faţă de aceeaşi problemă, ea era într-un fel sintetizată, de exemplu, de secretarul judeţean Caraş al P.C.R., Mihai Dalea, care se adresa astfel în preziua deportărilor, transmiţând cuvântul de ordine al comitetului central al partidului, conducătorilor antifascişti germani, întruniţi la Casa Muncitorească din Reşiţa: „Mergeţi! Cu toţii. Şi primii, voi veţi merge. Dincolo să le spuneţi apoi celorlalţi: Priviţi! Asta am făcut-o noi! Ceea ce am distrus, tot noi trebuie să reconstruim. Acum.” (31)

O nouă adunare a opoziţiei din judeţul Arad, de această dată în comuna Hălmagiu, era relatată în ziarul Dreptatea la 27 iulie. La întrunirea ţăranilor desfăşurată în acea localitate au participat şi doi lideri marcanţi ai P.N.Ţ., Aurel Leucuţia şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Vorbind la adunare, Leucuţia a spus: „Ideea comunistă, încadrată într-un stat naţional, poate să îşi aibă justificarea într-un stat mare industrial, dar ţăranului român nu i se potriveşte. Iată pentru ce d-voastră, în aceste alegeri, trebuie să vă daţi seama că, de astădată, nu este vorba de o simplă alegere de guvern, ci este vorba de reforma care poate schimba structural viaţa de până acum a poporului român. Trebuie să vă gândiţi dacă vreţi să schimbaţi această rânduială cu una nouă, pe care nu o cunoaşteţi şi pe care vă va fi greu să o răsturnaţi pe urmă.” În continuare, a vorbit şi Niculescu-Buzeşti: „Partidele care nu au curajul de a-şi mărturisi adevăratele lor intenţiuni, cum este Partidul Comunist Român, recurg la diferite mijloace pentru a înşela. Aceste mijloace trebuiesc demascate, pentru ca să ne putem da seama despre adevăratele scopuri sub care se ascund lozinicile de suprafaţă (…). Abia după aceea, când va fi prea târziu, vor ieşi la iveală adevăratele intenţiuni ale Partidului Comunist Român. Să nu ne lăsăm, deci, amăgiţi şi să nu cădem în cursa ce ne este întinsă. Trebuie să fim cu toţii convinşi că partidul comunist urmăreşte realizarea integrală a scopurilor sale, pe care, din motive de oportunism, caută să le camufleze acum prin diferite mijloace.” (32)

În cea de-a doua jumătate a anului 1946, campania electorală   s-a desfăşurat cu o intensitate neobişnuită. Pentru a putea face faţă din punct de vedere financiar extraordinarei ofensive lansate de partidele din B.P.D., opoziţia a recurs la sprijinul unor mari unităţi industriale româneşti, care nu au simţit, dimpotrivă, nicio atracţie pentru guvernul „reprezentanţilor clasei muncitoare”. Acest fapt a devenit şi mai evident după scindarea, la 10 martie 1946, a Partidului Social Democrat între adepţii participării la alegeri pe liste comune cu B.P.D. şi cei ai participării pe liste separate. Ultimii, în frunte cu preşedintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu, au fondat Partidul Social Democrat Independent, care, în Banat, s-a bucurat de cel mai larg sprijin din partea muncitorilor industriali. Astfel, nu este de mirare faptul că sursele de informaţii ale comuniştilor au aflat că Societatea „Reşiţa” a acordat opoziţiei sume care depăşeau „cu mult” sutele de milioane (desigur, în condiţiile cumplitei inflaţii din acel an). O serioasă subvenţionare a primit opoziţia şi de la „Nădrag-Călan”, şi de la alte mari societăţi industriale, încă prospere pe atunci. (33) Nu mai trebuie să amintim, fireşte, că guvernul nu beneficia, în interiorul ţării, de niciun astfel de susţinător.

O altă problemă deosebit de complexă, odată cu apropierea datei alegerilor, a devenit înscrierea cetăţenilor cu drept de vot în listele electorale. Prin grija guvernului şi a reprezentanţilor săi în teritoriu, s-a recurs în mod direct la eliminarea de pe aceste liste a tuturor aderenţilor cunoscuţi ai partidelor de opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.). Dovada o aducea istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: până la 10 septembrie 1946, 80% din numărul total al membrilor P.N.Ţ. nu fuseseră înscrişi în listele electorale. La Bucureşti situaţia era şi mai proastă, căci nici 10% dintre ei nu se bucurau de acest „privilegiu”. (34) Mari frământări se vor isca din această cauză şi în judeţele bănăţene.

La 28 august, în judeţul Caraş erau înscrişi pe listele electorale 50% dintre alegătorii care se bucurau în mod legal de acest drept. (35) Operaţiunea de înscriere urma să se încheie la 15 septembrie! Cu toate acestea, prefectul Vasile Ionescu raporta cu optimism inspectorului general M. Novac: „Raportul de forţă dintre Bloc şi opoziţie este de 60% pentru Bloc” (B.P.D., n.n.). (36) Nu prea impresionat, inspectorul general îi cerea la 2 septembrie: „Luaţi măsuri de urgentarea întocmirii listelor electorale, care trebuiesc afişate în ziua de 16 septembrie a.c.” (37) După ce listele au fost bine „aranjate”, prefectul Ionescu raporta din nou la 16 septembrie că „procentajul înscrişilor faţă de îndreptăţiţi” era de „90-95% pe judeţ”. (38)

Ştiri alarmante despre neregulile produse au început să circule în rândurile populaţiei. Aflând, în aceste condiţii, despre modalitatea de întocmire a listelor, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile preşedintelui dr. Maxim Radovan şi secretarului prof. Ilie Rusmir) trimitea prefectului la 12 septembrie 1946 o adresă cu numărul 167/1946, având următorul conţinut: (39)

„Domnule Prefect,

Fiind informaţi de organizaţiile noastre locale, cât şi de alţi cetăţeni ai judeţului nostru, că organele D-voastră subalterne din judeţ au întocmit liste şi registre electorale numai în creion, până la sosirea unei comisii trimise de organele B.P.D.-ului, care ar avea menirea să cenzureze aceste liste electorale, având drept scop să elimine din registrul electoral anumiţi membri ai partidelor care nu fac parte din B.P.D.

Mai mult, suntem informaţi că această cenzură în unele comune s-a şi executat.

Cum D-voastră sunteţi şeful responsabil al administraţiei locale din acest judeţ, şi încredinţat că prin primarii şi notarii comunelor să compuneţi registrele şi listele electorale pentru viitoarele alegeri de deputaţi, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a Vă sesiza de această plângere a noastră şi a lua toate măsurile de urgenţă ca unii alegători din judeţul nostru să nu fie eliminaţi de pe listele electorale, interzicând totodată imixtiunea B.P.D.-ului în compunerea listelor electorale.

Ţinem, însă, să Vă atragem atenţiunea că pentru toate abuzurile, care se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Ţărănesc de sub şefia D-lui Iuliu Maniu înţelege să Vă facă personal răspunzător, în calitate de prefect al judeţului Caraş.”

Cum nu a fost emis niciun răspuns la aceste semnalări de nereguli, iar între timp, comisia trimisă de B.P.D. îşi îndeplinise cu succes „misiunea”, organizaţia judeţeană Caraş a P.N.Ţ. (sub semnăturile aceloraşi) revenea, la 23 septembrie, cu o nouă adresă către prefect (cu numărul 170/1946), având conţinutul următor: (40)

„Domnule Prefect,

Ca urmare a adresei noastre Nr. 167/1946, avem onoarea a Vă comunica că în bună parte listele electorale din judeţul Caraş au fost cenzurate de organele B.P.D.-ului şi au fost şterşi de pe liste nu numai alegătorii trecuţi pe tabloul nedemnilor, ci şi alţi alegători, care s-au prezentat la Primării pentru a fi introduşi în listele electorale.

În ziua de 15 (septembrie, n.n.), în câteva comune Primăriile au fost închise şi n-au primit cereri de înscriere în liste.

În ziua de 16 sept. a.c., în multe comune listele n-au fost afişate conform legii şi în altele, dacă au fost afişate, n-au fost semnate de notari şi primari şi nici procesul verbal de afişare nu era afişat.

Vă semnalăm aceste procedee, neuzitate în moravurile noastre politice, pentru a lua măsuri în consecinţă şi a Vă reaminti că D-voastră sunteţi organul tutelar, care răspundeţi singur pentru aceste ilegalităţi, care lovesc în legile aduse de guvern şi principiile elementare democratice.”

Pe această adresă, însuşi prefectul judeţului a notat cu propria mână: „Se va răspunde că afirmaţiile din adresă nu corespund adevărului, întrucât listele electorale au fost întocmite şi afişate conform dispoziţiunilor legale. V. Ionescu.” (41) Ca urmare, la 25 septembrie era expediat răspunsul oficial al prefecturii la cele două sesizări ale conducerii judeţene a P.N.Ţ., numerele 167 şi 170/1946. În cuprinsul lui se preciza: (42)

„La adresele D-voastră Nr. 167 şi 170/1946, înregistrate sub Nr. 6644/1946, avem onoare a Vă comunica următoarele:

Registrele electorale se întocmesc, în conformitate cu art. 14 din legea Nr. 560/Monitorul Oficial Nr. 161/1946/, din oficiu sau la cererea celor îndreptăţiţi. În consecinţă, primăriile – în baza art. 71 din aceeaşi lege – au făcut publicaţiuni arătând populaţiei că până la data de 16 septembrie 1946 se vor întocmi listele electorale. Cum nu toată populaţia s-a prezentat să ceară înscrierea în listele electorale, s-a procedat la înscrierea din oficiu. La înscrierea alegătorilor în listele electorale s-au putut face erori sau omisiuni, însă toate acestea – de altfel prevăzute de lege – se pot înlătura prin aplicarea dispoziţiunilor art. 16 din susmenţionata lege.

În orice caz, nu s-a putut comite nicio omisiune acolo unde cei interesaţi au cerut înscrierea în listele electorale şi, dacă Dvs. aveţi cunoştinţă despre astfel de cazuri, Vă rugăm a ni le semnala şi nu a generaliza presupuse abuzuri, când ele nu s-au comis.

Copia listelor electorale a fost afişată în fiecare comună la 16 septembrie 1946, despre care fapt populaţia a putut şi poate lua cunoştinţă, iar cei interesaţi pot face cereri de înscriere sau contestaţii în termenul prevăzut de lege.

Dacă D-voastră aveţi de reclamat unele cazuri concrete, Vă rugăm a face aceste reclamaţiuni, însă în niciun caz nu admitem insinuări prin generalizare cu intenţii de ameninţare. Prefect, Vasile Ionescu.”

O nouă adresă, mult mai virulentă, sosea la prefectură la 28 septembrie. Ea era redactată de data aceasta de Octavian Furlugeanu, preşedintele organizaţiei judeţene Caraş a Partidului Naţional Liberal, şi aborda aceeaşi delicată problemă: (43)

„Domnule Prefect,

Zvonurile ce anticipau campania de samavolnicii, patronată de oficialităţi, pentru falsificarea alegerilor, se concretizează zi de zi.

Atât timp cât cele auzite se reduceau la valoarea unui «zvon» nu m-am sesizat, nădăjduind totuşi că un elementar simţ de etică şi de prudenţă va face oficialitatea să se menţină în afara unor atari acţiuni compromiţătoare.

Scontam cele arătate, bazându-mă pe simţul de răspundere şi pe instinctul de conservare al celor ce azi reprezintă oficialitatea, iar în viitor nu vor plăti greşelile decât ca simpli particulari.

Cu regret sunt nevoit să constat că previziunile mele sunt dezminţite. Organele Dvs. subalterne, uitând că atribuţiunile lor sunt puse în slujba întregei Naţiuni, s-au angajat pe panta periculoasă a mistificărilor, favorizând o minoritate.

Sfidând interesele generale şi încălcând însăşi legea electorală ce poartă girul actualului regim, cei vizaţi desfăşoară o activitate ilegală şi abuzivă, ocrotiţi fiind de supravegherea nu numai tolerantă, dar chiar încurajatoare a oficialităţii.

Astfel, din diferite puncte ale judeţului, mi se semnalează faptul că listele electorale au fost întocmite în creion, dând astfel posibilitatea unor arbitrare modificări.

Cazul concret al unor asemenea nereguli e de găsit de pildă în plasa Bocşa, unde notarul Manciu, dublat de agitatori ca Anţilă, Andrei şi alţii, membri ai B.P.D., şi-au permis să cenzureze listele electorale, ştergând cu sutele pe alegătorii membri ai partidelor de opoziţie.

Astfel, de pildă, în Vermeş, Ramna, Biniş, Doclin, numărul celor şterşi se cifrează la câteva sute în fiecare comună, atingând ca proporţii un indice de 65-70% din numărul total al alegătorilor.

Atari procedee, în afară de discreditarea şi mai desăvârşită a regimului, ce patronează aceste ilegalităţi, nu au putut decât să îndârjească şi să producă agitaţii în sânul populaţiei respective.

În clipa de faţă, repetatelor mărturisiri de revoltă din partea populaţiei le-am opus sfatul meu de a aştepta soluţia legală a oficialităţii.

Ţin să precizez însă, că pe viitor nu-mi pot lua răspunderea pentru faptele celor neîndreptăţiţi, în ipoteza că Dvs. nu veţi interveni pentru curmarea acestui sistem de flagrantă încălcare a legii.

În această situaţie, pentru toate samavolniciile ce se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Liberal, de sub preşedinţia Domnului C.I.C. Brătianu, vă socoteşte pe Dvs., în calitate de Prefect şi şef al administraţiei din acest judeţ, personal răspunzător.

În nădejdea că autoritatea şi simţul Dvs. de răspundere vor putea din nou să înscăuneze domnia legii în locul abuzului şi al bunului plac, vă rog să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”

Vigilent, prefectul nu a dat curs acestor solicitări. Dimpotrivă, când inspectorul general administrativ de la Timişoara i-a cerut, la 11 octombrie, să-i comunice „numărul contestaţiilor depuse de opoziţie şi câte au fost soluţionate” în privinţa înscrierilor pe listele electorale, (44) prefectul Ionescu îşi făcea un titlu de glorie în a arăta cât de intransigent se manifestase. În acest scop, el răspundea a doua zi, 12 octombrie:

                   „opoziţia a depus

                   a) pe judeţ       1.416

                   b) la Oraviţa       172

                        total            1.588 (contestaţii, n.n.)

                   au fost soluţionate

                   a) pe judeţ          171

                   b) la Oraviţa         19

                        total                190 (contestaţii, n.n.)”

Rezultă din aceste cifre că prefectura a „rezolvat” un procentaj de 12,07% din contestaţiile depuse în judeţ, 11,04% la Oraviţa şi un total de 11,96% de contestaţii ale opoziţiei. Astfel, o mare parte din electoratul tradiţional al vechilor partide, cunoscut de autorităţi prin constanţa şi stabilitatea sa, a fost lipsit, fără vreo justificare legală, de un drept cetăţenesc elementar, acela de a alege pe reprezentanţii săi în parlament. Operaţiunea aceasta a cunoscut o amploare deosebită şi s-a desfăşurat la nivelul întregii ţări, după un plan bine pus la punct.

Pentru a face faţă acestui iureş greu de stăvilit, cele trei partide din opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.) au încheiat la 21 octombrie un acord „pentru apărarea libertăţilor democratice”. (46) Cele trei partide se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice (deşi liberalii solicitaseră expres acest lucru), nu a determinat nici măcar un program unic de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare îşi menţinea absoluta individualitate în propaganda electorală şi urma să se prezinte pe liste separate în alegeri. Pentru aceasta au insistat în mod special conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, care doreau să păstreze cu orice preţ individualitatea partidului lor, considerându-l suficient de puternic pentru a câştiga alegerile singur. Astfel, acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a opoziţiei din România în lupta împotriva instaurării definitive a regimului comunist. În plus, din acel moment, toate acţiunile partidelor semnatare trebuiau să se desfăşoare într-o cât mai strânsă coordonare.

Autorităţile au fost destul de surprinse la aflarea acestei veşti. Nici prefectul de Caraş n-a ştiut cum să reacţioneze în momentul când, la 6 noiembrie, în numele celor trei partide menţionate, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Social Democrat Independent, Traian Mica, îi cerea: „Cu onoare Vă rugăm, binevoiţi a aproba tipărirea manifestului celor trei partide de opoziţie «Legământul între cele trei partide pentru apărarea libertăţii alegerilor», aşa cum e publicat în ziarul Liberalul din 6 nov. 1946, deci trecut o dată prin cenzură.” (47) După o lungă aşteptare, necesară solicitării unei dispoziţii exprese din partea superiorilor săi, prefectul a sfârşit prin a aproba tipărirea manifestului electoral la 11 noiembrie, deci cu opt zile înaintea datei alegerilor. (48)

Bucurându-se de un sprijin larg în rândul populaţiei, opoziţia a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, constituită din grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică. Încă din 1944, în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fiind la început fără legătură cu partidele existente legal. Dar preferinţele lor politice se îndreptau natural către partidele opoziţiei. Asemenea grupări începuseră să se înfiripe şi în Munţii Banatului, ca şi în Culoarul Timiş-Cerna. Scopurile lor principale erau: lupta disperată, cu arma în mână şi cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale comunizării, pedepsirea aspră a foştilor lideri şi criminali horthyşti identificaţi, vinovaţi de săvârşirea unor atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist sau în aliata sa, Uniunea Populară Maghiară, provocarea de sabotaje etc.

Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.), al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în noiembrie acelaşi an. Acesta era unul dintre principalii realizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944 şi un apropiat al regelui Mihai: „Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I”, dezvăluia istoriografia comunistă. (49)

În dorinţa de a coordona toate aceste mişcări şi a le da o mai mare vigoare, conducătorii P.N.Ţ. au început să le acorde mai multă atenţie pe măsură ce intenţiile guvernului de a falsifica alegerile şi a rămâne la putere cu orice preţ erau tot mai clare. Liderii opoziţiei nu au fost niciodată până atunci partizanii unui război civil (ca în Grecia), deoarece erau conştienţi că, în condiţiile ocupaţiei sovietice, ţara n-ar fi putut să supravieţuiască. Dar contradicţiile dintre U.R.S.S., pe de o parte, şi marile puteri democratice din Occident, pe de altă parte, erau tot mai numeroase şi mai profunde, astfel încât nu puţini observatori pronosticau izbucnirea unui apropiat război între cele două tabere, ba chiar unii îl aşteptau cu speranţă. Oricum, trebuia luat în calcul şi acest caz, căci situaţia nu era nicidecum stabilă.

Ca urmare, la 7 noiembrie 1946, erau puse bazele unui cerc militar profesional (C.M.P.) al Partidului Naţional Ţărănesc, constituit iniţial în vederea apărării membrilor partidului şi a celorlalţi cetăţeni de agresiunile care se înmulţeau mereu, odată cu apropierea datei alegerilor. Organizaţia avea în frunte generali şi alţi ofiţeri superiori, excluşi în mod abuziv dintre cadrele active ale armatei, fiind patronată de însuşi Ion Mihalache, vicepreşedintele partidului. Organizaţia aceasta avea totodată un organ central, precum şi organizaţii regionale în Vechiul Regat, Ardeal şi Banat, organizaţii judeţene şi de plasă, structură foarte asemănătoare cu aceea a P.N.Ţ. Conform mărturiei lui Nicolae Penescu, acest cerc militar profesional, formaţie militară proprie a P.N.Ţ., era programat să intre în acţiune „în cazul unei răscoale contra guvernului”. (50) La o adunare generală a C.M.P. din Bucureşti, Mihalache spunea că acest cerc va trebui să cuprindă „o mare parte din cadrele active ale armatei de rezervă”. În special, se cuvenea a fi atraşi ofiţerii tineri, pentru că ei „sunt dinamici, fizicul îi domină, ei produc mişcare, evoluţie, revoluţie, dezechilibru, război şi chiar dezastru.” (51) De aceea, comuniştii, cu largul sprijin al trupelor sovietice, au trebuit să lupte din greu împotriva organizaţiilor combatante ale acestui partid. Rolul lor nu va fi deloc uşor, iar istoriografia ulterioară avea în bună măsură dreptate atunci când afirma că ţara era zguduită de o „vastă mişcare complotist-teroristă împotriva guvernului democrat”!

În ziua alegerilor (19 noiembrie 1946), partidele de opoziţie au încercat să asigure apărarea urnelor şi a electoratului şi au trimis reprezentanţi la numărătoarea voturilor. Acest lucru era cu atât mai evident în Banat, unde populaţia avea o înaltă cultură politică (participa la alegeri fără întrerupere din 1848) şi spiritul democratic era mult mai evoluat decât în alte regiuni ale ţării. Aproximativ aceeaşi situaţie se produsese şi la alegerile din 1937, organizate de guvernul Tătărescu (acum viceprim-ministru în guvernul Groza) şi de susţinătorii instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea, împotriva cărora se închegase o alianţă asemănătoare ca scop cu cea din 1946, axată atunci în principal pe P.N.Ţ. şi pe Garda de Fier. Despre desfăşurarea alegerilor din 1937 în Banat, conducătorul legionar Horia Sima consemna ulterior următoarele: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţii mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului, s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular…” (52) Dar, cu toate acestea, atunci dictatura regală n-a putut fi instaurată prin falsificarea completă a alegerilor, ci doar prin lovitură de stat.

Spre deosebire de 1937, acum opoziţia a câştigat clar în întreaga ţară, astfel încât guvernul a trebuit să falsifice integral rezultatele alegerilor (la fel ca în toate celelalte ţări ocupate de Armata Roşie). Procedeele utilizate au fost descrise de numeroşi martori ai evenimentelor. De exemplu, în raportul anual pe 1946 al ambasadorului britanic la Bucureşti, Adrian Holman (raport întocmit de Ivor Porter, un excelent cunoscător al realităţilor româneşti), se arăta: „Legăturile telefonice cu provincia au fost întrerupte, pentru a-i împiedica pe cei din opoziţie să obţină rezultate din teritoriu, şi se pare că acestea erau atât de consecvent în favoarea opoziţiei, încât guvernul şi-a dat repede seama că toate metodele lor ingenioase de falsificare dăduseră greş. Ca atare, în cele din urmă, au fost obligaţi să falsifice cifrele oficiale şi să prezinte ceea ce fusese o înfrângere zdrobitoare a guvernului drept o victorie copleşitoare. Totuşi, adevărul s-a aflat şi era clar că guvernul pierduse nu numai în ţară, în general, ci chiar în citadelele de activitate comunistă. Era evident că mulţi din adepţii lor înfocaţi se alăturaseră partidului comunist numai pentru un profit personal, dar, când venise momentul să-şi exprime voinţa, votaseră cu opoziţia. Nici chiar muncitorii feroviari, din rândurile cărora se recrutau trupele comuniste de şoc, şi nici funcţionarii de la Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Război nu susţinuseră guvernul.” (53) Chiar în ziua publicării rezultatelor oficiale (22 noiembrie), fostul prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, nota în jurnalul său: „De-abia azi s-a dat rezultatul definitiv al alegerilor. Telegramele sosite în cursul zilei de 20 (noiembrie, n.n.) de la centrele de votare erau dezastruoase pentru guvern, care intrase în panică.  S-a luat atunci hotărârea «eroică», din îndemnul ruşilor, să se treacă la forţă. S-au dat afară din localurile de vot reprezentanţii opoziţiei şi s-au întocmit cu totul alte liste de rezultate ale votării (…). Lumea a rămas consternată de acest rezultat, fiindcă se ştie că masele ţărăneşti sunt pentru Maniu – şi chiar foarte mulţi comunişti.” (54)

Modul cum au fost falsificate alegerile a fost descris cel mai elocvent de Nicolae Penescu: „19 noiembrie 1946 va rămâne o zi de doliu naţional în istoria României. Alegătorii din oraşe erau terorizaţi de bande înarmate şi foarte numeroşi fură cei care au fost împiedicaţi să voteze. Ei îşi aduceau buletinele la cluburile partidelor naţional-ţărănesc şi liberal. Mii de agenţi ai guvernului votau de mai multe ori cu cărţi de alegător ale persoanelor dispărute de mult timp. Locuitorii din sate întregi au fost împiedicaţi să meargă la secţiile lor de vot.

De obicei până atunci, preşedinţii secţiilor de votare fuseseră magistraţi; un ofiţer şi câţiva soldaţi asigurau calmul şi liniştea operaţiunilor. Toţi candidaţii erau reprezentaţi în fiecare secţie, deci biroul era format din reprezentanţi care semnau procesele verbale ale circumscripţiilor, după ce se constata rezultatul votării. La 19 noiembrie 1946, preşedinţii acestor secţii erau funcţionari sau simpli muncitori, aleşi şi numiţi de partidul comunist. Reprezentanţii partidelor din opoziţie nu au putut pătrunde în sălile de vot şi au fost frecvent arestaţi. Nimeni, în afara comuniştilor, nu putea să controleze urnele, numărul şi repartiţia voturilor. În cazurile foarte rare când preşedintele era un magistrat, procesul-verbal întocmit de el, cu indicarea numărului de votanţi şi a rezultatelor obţinute de fiecare candidat, era modificat la aducerea la comisia electorală judeţeană. Dacă, cu toate acestea, rezultatul pe judeţ nu putea fi falsificat conform indicaţiilor partidului comunist, dosarele alegerilor erau trimise la Ministerul de Interne, care le făcea ultima toaletă. Din informaţiile pe care noi (conducerea P.N.Ţ., n.n.) le-am adunat din toate judeţele, a rezultat în mod formal că aproximativ 80% din alegători au votat pentru candidaţii opoziţiei, şi imensa lor majoritate pentru naţional-ţărănişti. Ceea ce se poate spune e că rezultatul acestor alegeri, acela care a fost proclamat de comisia electorală centrală, nu corespunde nicidecum realităţii.” (55) Un alt martor al evenimentelor, comunistul Herbert Zilber, aflat pe atunci la apogeul carierei sale, era şi mai categoric în ce priveşte rezultatul real al alegerilor: „Nici un partid politic, afară de cel comunist, nu se bucura, în 1944-1945, de mai multă adversitate populară, decât cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu (membru, de asemenea, în B.P.D., n.n.). La alegerile din 1946, întreg blocul guvernamental a obţinut 12% din voturi. Cifra fixată de Vâşinski fusese de 80%, şi aşa a apărut şi în rezultatul oficial.” (56) Chiar şi Nicolae Ceauşescu, atât de devotat în general limbajului de lemn, şi-a permis o aluzie străvezie cu privire la rezultatul acestor alegeri. Iată cum se exprima el în 1971, cu ocazia „semicentenarului” P:C.R.: „Primesc adesea întrebări în legătură cu felul în care a câştigat partidul nostru majoritatea poporului de partea sa.” (57) Ceea ce atestă faptul că, şi după aproape un sfert de secol, membrii partidului comunist (dacă nu şi secretarul său general) erau profund nedumeriţi de felul în care se ajunsese la acele rezultate de domeniul fantasticului.

În aceste condiţii, în judeţele bănăţene falsurile săvârşite erau cu atât mai dificil de justificat. La nivelul întregii ţări, era absolut clar faptul că ţărănimea, aproape în unanimitate, votase Partidul Naţional Ţărănesc. Or, la recensământul populaţiei României, efectuat în 1930, dacă în întreaga ţară locuitorii de la sate reprezentau nu mai puţin decât 79,9%, în Banat această medie era chiar depăşită: 82,1%! (58) La oraşe, în puternicul mediu muncitoresc al Banatului, social-democraţii independenţi erau preponderenţi. Unul dintre liderii lor, reşiţeanul Georg Hromadka, consemna: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (P.S.D.I., n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (…). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (59) Tot despre falsificarea rezultatelor în judeţul Caraş, o mărturie mai recentă precizează: „Un bun român din comisia electorală l-a anunţat pe dr. Maxim Radovan de rezultatul alegerilor, în care Partidul Naţional Ţărănesc a câştigat cu o majoritate zdrobitoare, dar că… Iată ce a relatat dl. Dumitru Percea, sub prestare de jurământ, în faţa conaţionalilor: «La numărătoarea voturilor, au dat buzna în secţia de votare persoane străine necunoscute, ce aveau asupra lor obiecte contondente şi o armă de foc, ce împreună cu preşedintele, i-au ameninţat cu moartea pe toţi delegaţii acreditaţi la această secţie de votare, pentru a iscăli procesele-verbale, care dădeau câştig în alegeri comuniştilor. Aceşti necunoscuţi au adus cu ei buletine de vot gata ştampilate în favoarea comuniştilor.” (60)

În urma publicării rezultatelor complet falsificate ale alegerilor din noiembrie 1946, P.N.Ţ. nu a obţinut decât 33 de deputaţi (dintr-un total de 414), P.N.L. doar 3 deputaţi, iar P.S.D.I. niciunul. În Banat, rezultatele oficiale arătau astfel: (61)

Judeţul	Nr. total voturi	B.P.D.	P.N.Ţ.	P.N.L.
AradCaraşSeverin Timiş-Torontal	211.767  82.786110.018 187.963	122.900  52.043  84.876 130.150	40.25219.82518.550 22.789	7.5743.3603.269 8.303

 

Judeţul	P.S.D.I.	U.P.M.	Mandate
AradCaraşSeverin Timiş-Torontal	5.6455.757   932 3.572	26.937    –    – 21.223	B.P.D.  9, P.N.Ţ. 2, U.P.M. 1B.P.D.  4, P.N.Ţ. 1B.P.D.  7, P.N.Ţ. 1 B.P.D. 11, P.N.Ţ. 1, U.P.M. 1

 

(U.P.M. = Uniunea Populară Maghiară, făcând parte tot din B.P.D., dar candidând în unele judeţe pe liste proprii, în funcţie de ponderea electoratului maghiar).

După cum se vede, judeţul Arad reprezenta una dintre cele patru circumscripţii electorale ale ţării în care fuseseră recunoscuţi ca aleşi doi deputaţi naţional-ţărănişti (celelalte trei fiind: Botoşani, Dolj şi Bucureşti). Aceştia doi erau dr. Aurel Leucuţia şi Nicolae Adam. Celelalte judeţe bănăţene aveau fiecare câte un deputat naţional-ţărănist: dr. Maxim Radovan la Caraş, Emil Ghilezan la Severin şi Sever Bocu la Timiş-Torontal. Dar, la fel ca şi ceilalţi deputaţi ai opoziţiei, şi cei cinci parlamentari bănăţeni au boicotat lucrărilor noii Adunări a Deputaţilor, în semn de protest faţă de falsificarea deplină a rezultatelor alegerilor, câştigate, atât la nivelul întregii ţări, cât şi la cel al circumscripţiilor bănăţene, de Partidul Naţional Ţărănesc.

În Banat, la examinarea atentă a rezultatelor oficiale, prezentate mai sus, se poate observa clar că până şi autorităţile comuniste au fost nevoite să recunoască faptul că P.N.Ţ. a întrunit în cea mai mare măsură, comparativ cu alte regiuni, opţiunile electoratului. Astfel, aceasta este singura regiune a ţării în care fiecărui judeţ i-a fost recunoscut cel puţin un deputat al opoziţiei. Într-un inedit clasament din acest punct de vedere al regiunilor ţării, Banatul se situează pe primul loc, cu cinci deputaţi ai opoziţiei în patru judeţe, fiind urmat de Crişana-Maramureş, cu trei deputaţi în patru judeţe, Muntenia cu opt deputaţi în 12 judeţe, Oltenia cu patru deputaţi în şase judeţe, Moldova cu nouă deputaţi în 16 judeţe, Transilvania (!) cu şapte deputaţi în 15 judeţe şi Dobrogea fără niciun deputat în două judeţe. (62)

Dar, în ciuda protestelor lor violente şi a solicitării de sprijin din partea puterilor occidentale, partidele de opoziţie nu au reuşit să obţină anularea acestor rezultate şi noul parlament s-a constituit pe baza lor. Chiar şi în aceste condiţii, ziarul Dreptatea a găsit un cuvânt de mulţumire pentru curajul poporului român, pentru modalitatea prin care el a ştiut să reacţioneze, printr-un procedeu democratic şi civilizat, împotriva nedoritului curs pe care îl luase istoria noastră, în urma conjuncturii internaţionale. Este cazul articolului Glorie ţie, alegător român!, care, de altfel, a şi fost aspru cenzurat de autorităţi: „Naţiunea gândea şi acţiona, aşa cum rareori a făcut-o, în acelaşi ritm. Era unanimitatea de cuget a unui neam, care nu avea de ales între mai multe soluţii, tot atât de bune sau tot atât de rele. Era înfrăţirea în acelaşi gând, în aceeaşi faptă, a unui popor care trebuia să se hotărască pentru bine sau pentru rău (cenzurat). Ţara a răspuns chemării (cenzurat). Ziua de 19 noiembrie a însemnat o verificare a conştiinţei naţionale (cenzurat). În acest scop, (cenzurat) mulţumim alegătorului român, pentru felul cum şi-a făcut datoria.” (63)

De asemenea, în acele vremuri de restrişte, când erau cenzurate şi frazele privitoare la conştiinţa naţională, conducerile celor trei partide din opoziţie, realele câştigătoare ale alegerilor, nu pregetau să declare nule rezultatele lor în următorul Comunicat: „Sfidând principiile elementare şi fundamentale de legalitate, de libertate şi de dreptate, guvernul şi-a ticluit – prin fraudă şi teroare – rezultate în flagrantă opunere cu realitatea şi cu voinţa corpului electoral (…). Credincioase principiilor democratice, consfinţite de acordurile de la Ialta şi Moscova, şi idealurilor ce însufleţesc Naţiunile Unite, aceste partide declară alegerile efectuate în asemenea condiţiuni, ca lipsite de orice temei de drept şi, prin acestea, nule şi neavenite.” (64) Iar când parlamentul a fost întrunit şi orice speranţă de redresare a situaţiei ţării a fost abandonată, Iuliu Maniu lansa (la 17 decembrie 1946) zguduitorul său apel Către Naţiune: „Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai grea urgie care s-a abătut vreodată asupra ei. Arse sunt câmpiile, arse sunt sufletele noastre, arse năzuinţele noastre spre libertate şi lumină. Teroarea, minciuna şi falsul încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine. Demnitatea şi mândria noastră naţională sunt îngenuncheate.” (65)

Încet, ultimele zile ale nefastului an 1946 treceau, tăcerea generală persista şi ecourile alegerilor se stingeau tot mai mult. Istovit, poporul îşi relua viaţa de zi cu zi, presărată cu cele mai chinuitoare griji, necazuri şi privaţiuni. Peste toate, au venit Sărbătorile de iarnă: Crăciunul. Crăciunul asupriţilor!, cel mai trist din istoria noastră, pe care Dreptatea îl descria în modul următor: „Lipsurile şi împilările care au deschis broaştele îngheţate de la poarta fiecărei case, au amuţit glasurile colindătorilor, au îndepărtat bucuria cu care copil şi bătrân, bărbat şi femeie, aşteptau în fiecare an, veacuri de-a rândul, zilele de sfârşit de decembrie (…).

În vâltoarea oraşelor, muncitorii şi funcţionarii, resemnaţi de subţirimea pungilor, nu-şi pot bucura copiii cu daruri puse sub pomul de Crăciun. Mesele tradiţionale, cu clipe de veselie, au dispărut pentru toţi.

Crăciun trist! Crăciunul la care mulţi şi multă vreme nu vor voi să mai gândească. Este Crăciunul asupriţilor!” (66)

Căderea României în comunism, odată cu validarea rezultatelor acestor alegeri şi urmările lor imediate (semnarea Tratatului de pace cu marile puteri, care legitimau astfel autoritatea guvernului de la Bucureşti, interzicerea partidelor de opoziţie şi arestările masive operate în rândurile aderenţilor lor, exilarea regelui şi proclamarea republicii populare după model sovietic etc.), au marcat intrarea ţării noastre într-o nouă şi grea perioadă a istoriei sale. Nici populaţia Banatului nu a fost scutită de această evoluţie. Ea a încercat, însă, să păstreze contactul cu lumea liberă şi şi-a conservat mentalitatea sa specifică, mai receptivă faţă de nou şi mai apropiată principiilor democratice. Astfel încât, nu întâmplător, poate, şi Revoluţia română din decembrie 1989 a pornit tot din aceste locuri!

 

Note:

1 Nicolae Baciu, Yalta şi crucificarea României, Roma, 1983, p. 189.

2 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, f.a., p. 74-75.

3 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

4 Ibidem.

5 Milovan Djilas, op. cit., p. 58.

6 Septembrie-octombrie 1944. Însemnările unei călugăriţe – din zile de restrişte, în Magazin istoric, nr. 1/1992, p. 79.

7 Recensământul general al populaţiei din România din 29 decembrie 1930, publicat de dr. Sabin Manuilă, vol. II, Bucureşti, passim.

8 Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947, volum alcătuit de: Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Bucureşti, 1994, p. 233.

9 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 277.

10 Nicolae Penescu, La Roumanie de la démocratie au totalitarisme 1938-1948, Paris, 1981, p. 162.

11 Mihai Fătu, Sfârşit fără glorie. Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) şi Partidul Naţional Liberal (Brătianu) în anii 1944-1947, Bucureşti, 1972, p. 287.

12 Ibidem, p. 307.

13 Ibidem, p. 308.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 299.

16 Ibidem, p. 300.

17 Ibidem, p. 301.

18 Direcţia Judeţeană Caraş-Severin a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.C.S.A.N.), fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 8/1946, fila 88.

19 Ibidem.

20 Ibidem, fila 18.

21 Ibidem, fila 23.

22 Idem, dosarul nr. 9/1946, fila 10.

23 Ibidem, fila 11.

24 Nicolae Penescu, op. cit., p. 171.

25 Dreptatea, nr. 17 din 23 februarie 1946.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. 19 din 26 februarie 1946.

28 Ibidem, nr. 28 din 8 martie 1946.

29 Ibidem, nr. 30 din 10 martie 1946.

30 Ibidem, nr. 130 din 13 iulie 1946.

31 Georg Hromadka, op. cit., p. 120.

32 Dreptatea, nr. 142 din 27 iulie 1946.

33 Victor Frunză, op. cit., p. 298.

34 E. Petreanu, G. Ureche, P.N.L. şi P.N.Ţ. – în căutarea unei şanse în contratimp cu istoria, în Magazin istoric, nr. 11/1971, p. 95.

35 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 9/1946, fila 24.

36 Ibidem.

37 Ibidem, fila 26.

38 Ibidem, fila 31.

39 Ibidem, fila 38 (registrele electorale, întocmite în creion, cu numeroase corectări, modificări şi ştersături, se află în acelaşi dosar, ca o probă incontestabilă a veridicităţii afirmaţiilor reprezentanţilor partidelor de opoziţie).

40 Ibidem, fila 39.

41 Ibidem.

42 Ibidem, fila 40.

43 Ibidem, fila 41 (sublinierile aparţin originalului).

44 Ibidem, fila 58.

45 Ibidem, fila 60.

46 Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946.

47 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 23/1946, fila 2.

48 Ibidem, fila 3.

49 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.

50 Victor Frunză, op. cit., p. 295.

51 Mihai Fătu, op. cit., p. 389.

52 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

53 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Bucureşti, 1993, p. 201.

54 Constantin Sănătescu, Jurnal, Bucureşti, 1993, p. 239-240.

55 Nicolae Penescu, op. cit., p. 183-184.

56 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 39.

57 Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 416.

58 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 10.

59 Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

60 Liubiţa Raichici, Ion Stoia Balmez, Dr. Maxim Radovan, în Timpul, Reşiţa, an. VI, nr. 158 (1411) din 11 august 1995, p. 4.

61 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

62 Ibidem.

63 Dreptatea, nr. 238 din 24 noiembrie 1946.

64 Ibidem, nr. 241 din 28 noiembrie 1946.

65 Ibidem, nr. 257 din 18 decembrie 1946.

66 Ibidem, nr. 258 din 25 decembrie 1946.

 

 

 

 

         

         

         

 

 

 

Mircea Rusnac – Aspecte ale evoluţiei evenimentelor din Banat in perioada comunizării forţate a României (1944-1948)

Scurta perioadă necesară comunizării forţate a României, aflată sub ocupaţia trupelor sovietice şi cedată sferei de influenţă a lui Stalin, prezintă un deosebit interes pentru cercetătorii de peste timp prin multitudinea şi diversitatea evenimentelor care o marchează. În Banat, de asemenea, ea abundă în elemente care merită a fi prezentate şi scoase la suprafaţă. Este vorba atât despre fenomene petrecute la nivelul întregii ţări, ale căror efecte, cum este şi firesc, s-au resimţit şi în judeţele sud-vestice, cât şi despre unele fenomene particulare, specifice regiunii de care ne ocupăm. Acestea au fost determinate de factorii care denotă diversitatea în cadrul unităţii, adică diferenţierea regională cuprinsă în statul unitar. Banatul nu a făcut excepţie de la procesul comunizării României, dar evoluţia evenimentelor a cunoscut aici unele nuanţe care se datorau în primul rând faptului că Banatul, ca şi celelalte regiuni ale ţării, avea specificul său.

Factorul declanşator al acestei evoluţii îl reprezenta prezenţa, în ţară şi în regiune, a trupelor sovietice, care au impus o ocupaţie sufocantă şi îndelungată. Prezenţa lor aici în calitate de învingătoare a sporit brutalitatea unei ocupaţii dureros resimţită de o populaţie şi aşa suficient de traumatizată de efectele unui război inutil. Comportamentul sovieticilor, care au înţeles să se prevaleze în cel mai înalt grad de avantajele raportului dintre învingător şi învins, a rămas în memoria locuitorilor regiunii. Unele documente, scoase mai târziu la iveală, încearcă să ne redea atmosfera teribilă a acelor zile.   Într-un raport trimis la 27 septembrie 1944 de Armata I română către Marele Stat Major se precizau următoarele:

„1 În noaptea de 16/17 sept. a.c., trupele sovietice au spart casa de bani a Ocolului silvic Coşava (Severin), de unde au luat suma de 720.000 lei fără nicio formalitate.

2 În aceeaşi comună, ostaşii sovietici au ridicat cu forţa de la diferiţi locuitori vite, porci, cai, căruţe, hamuri, alimente, băuturi şi alte obiecte casnice.

Intervenţiile făcute de jandarmii şi organele administrative pe lângă comandamentele Armatei Roşii au fost fără rezultate.

Aceste jafuri produc vii nemulţumiri în rândul populaţiei.

3 De la fabrica de oţet Margina (Severin), ostaşii sovietici au ridicat o cantitate de spirt rafinat (stoc de război) fără nicio formalitate.

Valoarea spirtului ridicat se cifrează la un miliard şi jumătate de lei. Nu s-a eliberat niciun act doveditor.

4 De la aceeaşi fabrică, sovieticii au ridicat cu forţa 1.000 l benzină şi o trăsură.” (1)

Iar la 3 octombrie 1944, garnizoana Timişoara raporta aceluiaşi Mare Stat Major, sub semnătura colonelului Gheorghe Anghelescu, locotenent-colonelului I. Gheorghiu şi maiorului O. Ardeleanu: „Trupele sovietice nu respectă ordinele cu privire la aprovizionare.

În afară de cantitatea care se predă prin serviciul intendenţei Corpului 7 Teritorial, trupele sovietice ridică de pe teritoriu din depozitele instituţiilor de stat şi particulare alimente, vite etc., fără nicio autorizaţie şi înlăturând prin ameninţare serviciul de pază.

În acest mod au fost secătuite multe depozite şi localităţile sărăcite fără să poată opune vreo rezistenţă.

Comandantul garnizoanei a adus personal la cunoştinţa delegaţilor sovietici toate abuzurile.

Deşi aceştia i-au dat asigurări că s-au dispus măsuri, totuşi sistemul continuă.

Din comunele eliberate se strâng toate animalele (vaci, porci, boi, cai, oi etc.).

În zilele de 1 şi 2 octombrie s-au trecut prin Timişoara spre Arad cirezi de câteva sute de vite şi turme de oi şi porci.

În garnizoana Timişoara funcţionează Serviciul intendenţă al Corpului 7 Teritorial, care poate să aprovizioneze trupele sovietice fără nicio greutate.” (2)

Sunt numai două dintre nenumăratele fapte de acelaşi fel, sau chiar mai grave (asasinate, violuri etc.), comise de trupele sovietice la scara întregii ţări. (3) Totodată, autorităţile române erau acuzate permanent de sovietici că nu le erau suficient de favorabile şi nu le dădeau întregul concurs. Conducerea României era acuzată şi de faptul că se purta prea puţin aspru cu germanii şi maghiarii care, din cauza războiului, trebuiau să dea socoteală ca naţiuni învinse, chiar atunci când erau cetăţeni români. Cât despre cetăţenii Germaniei şi Ungariei aflaţi în România, atitudinea faţă de ei trebuia să fie necruţătoare. O spunea şi celebra notă a generalului-locotenent Vinogradov din 2 noiembrie 1944, care a determinat căderea primului guvern Sănătescu: „Supuşii germani şi unguri care trăiesc pe teritoriul României, până acum n-au fost internaţi, iar cei internaţi sunt întreţinuţi în condiţii ce le permit cu impunitate, zilnic să părăsească lagărul, să întreţină legături cu aderenţii mişcării lor şi să primească pachete fără niciun control.” (4)

Economia naţională a cunoscut o prăbuşire rapidă sub catastrofala ocupaţie impusă. Punctul culminant a fost atins în anul 1946, fapt recunoscut ulterior şi de istoriografia comunistă, care publica următoarele cifre: „Dacă se ţine seama de faptul că, la mijlocul lunii august 1946, România nu dispunea de niciun fel de rezerve de cereale din anii anteriori, că după recolta din 1946 deficitul de cereale se ridica la 4.880 vagoane de grâu şi secară şi 141.500 vagoane de porumb, adică un total de 146.380 vagoane de cereale (fără a lua în calcul necesarul de sămânţă pentru noua recoltă), rezultă limpede dimensiunile acestei foarte grave situaţii în faţa căreia a fost pus poporul român. În afara lipsei de materii prime pentru industrie, urmările secetei s-au răsfrânt asupra situaţiei materiale, şi aşa destul de grea, a maselor muncitoare. Astfel, rezervele de cereale pentru consumul intern au scăzut cu 48%, rezervele de grăsimi cu 69%, de carne cu 47,12%, iar şeptelul s-a redus cu 47% faţă de perioada 1930-1939. S-a creat o mare disproporţie între salarii şi preţuri în defavoarea salariilor. În această perioadă au crescut uimitor de mult preţurile «la negru», s-a devalorizat moneda, s-au accentuat fenomenele inflaţioniste.” (5)

Dezorganizarea de către ocupanţi a economiei româneşti avea drept scop provocarea de agitaţii sociale, care urmau a fi exploatate de partidul comunist şi de aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat, care revendicau acapararea deplinei puteri politice în stat. Punând rapid stăpânire pe sindicate, comuniştii organizau permanent mari manifestaţii ale muncitorilor industriali, care erau obligaţi să solicite numirea unui guvern al F.N.D., care se bucura de o popularitate minimă în întreaga ţară, avertizată asupra pericolului comunist. Deja din octombrie 1944, de exemplu, la Timişoara, la fel ca şi în multe alte localităţi ale ţării, aveau loc mitinguri bine sincronizate, care cereau imperativ formarea unui guvern al F.N.D. În februarie 1945, Scânteia pretindea chiar că la un asemenea miting de la Timişoara ar fi participat 35.000 de oameni. (6) La 10 februarie mai erau consemnate astfel de „adunări cetăţeneşti” şi la Sânnicolau Mare şi la Arad. (7) Aceste adunări se soldau întotdeauna cu energice telegrame de adeziune trimise către Consiliul F.N.D. Astfel au procedat, de exemplu, 14 uzine timişorene, 8 comune rurale, 2 fabrici (fără indicarea localităţii) etc. (8) Relatările din presă asupra acestor adunări, ca şi telegramele, erau foarte succinte. Totuşi, uneori se arăta şi cine erau vorbitorii de la mitinguri. La Timişoara au fost opt, reprezentând: Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Femeile Democrate, Partidul Social Democrat. La Arad au luat cuvântul cinci persoane, dintre care două de la Partidul Comunist din România şi câte una de la Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi sindicate. (9)

Partidul comunist era încă extrem de slab, atât în regiune, cât şi în ţară, în anii 1944-1945. Situaţia nu s-a modificat decisiv nici după ce Vâşinski l-a adus la putere la 6 martie 1945. De aceea, când, în octombrie, a avut loc prima întrunire a conducerii partidului cu delegaţii din teritoriu, ea nu s-a numit congres, ci numai conferinţă. În legătură cu faptul că s-a preferat formula conferinţei celei a congresului, la 31 iulie 1945, de la tribuna conferinţei regionale Banat a P.C.R., Alexandru Moghioroş declara: „Conferinţa aceasta este pregătitoare. Conferinţa nu face parte din sarcini. Congresul se face la anumite intervale de timp şi congresul stabileşte etapele strategice, etapele revoluţionare adică, când avem în faţa partidului o cotitură istorică de rezolvat, iar conferinţa noastră pe ţară este în drum de a pregăti congresul pregătitor (sic!). Partidul nostru a ieşit în 23 august cu 1.000, care azi în scurt timp a ajuns la 120.000, acest partid care nu este consolidat, nu este ideologiceşte organizat, nu poate rezolva astfel de chestiuni, atât mai mult pentru că asemenea chestiuni nu se pun în faţa noastră.” (10)

În consecinţă, urmărindu-se creşterea permanentă a numărului membrilor partidului comunist, în aceşti ani calitatea a contat prea puţin. Au fost acceptaţi toţi cei care au venit, indiferent de trecutul lor, inclusiv mulţi legionari. Aceştia erau cei mai vulnerabili, întrucât puteau fi lesne trataţi drept fascişti şi trimişi la închisoare dacă refuzau să coopereze. Rândurile partidului au fost completate în special de minoritari etnici, o masivă infiltrare a maghiarilor şi evreilor fiind semnalată şi în Banat, ca şi în alte regiuni. (11) Astfel, evreii erau bine reprezentaţi în Moldova, în timp ce în Delta Dunării se remarcau ruşii şi lipovenii, iar, ca un exemplu concret, 34 dintre cei 36 de membri ai organizaţiei de la prefectura judeţului Mureş erau alogeni, mai ales maghiari. (12) Dar aflat, în special din 1946, în expansiune cantitativă, P.C.R. plătea tribut propriilor greşeli. Între acestea, înscrierea în partid a numeroşi minoritari i-a îndepărtat pe români, care erau atraşi de lozincile opoziţiei. În circumscripţia administrativă Timişoara, la 5 iulie 1946, situaţia era următoarea: „Mulţi unguri şi evrei încadraţi în partidul comunist. Din această cauză s-a accentuat şi acţiunea opoziţiei, care încearcă pe orice cale să contrabalanseze.” (13)

Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.

Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)

Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)

Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)

Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)

Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)

Rezultatele alegerilor de la 19 noiembrie 1946 au confirmat justeţea tacticii în privinţa participării U.P.M. pe liste separate, căci au fost culese marea majoritate a sufragiilor populaţiei maghiare. Consolidată în urma acestui succes, uniunea avea încă probleme interne, legate de opţiunile celor ce doreau să acceadă la conducere. Conform unui raport al regionalei Banat a P.C.R. din ianuarie 1947, relativ la starea Uniunii Populare Maghiare, „conducerea e formată în majoritate din comunişti (preşedinte: Kiss Pavel, Lazăr Iosif, vicepreşedinte), totuşi reacţiunea maghiară face încercări serioase de a pătrunde în conducerea U.P.M. şi are mici rezultate.” (27) De altfel, după alegeri, în februarie 1947, U.P.M. a fost cooptată totuşi în Blocul Partidelor Democrate, patronat de P.C.R.

Deşi manifestau atâta slăbiciune, formaţiunile din F.N.D. (apoi B.P.D.) continuau să guverneze ţara, bazate pe sprijinul armatelor sovietice de ocupaţie. Împotriva lor, opoziţia democratică a izbutit să organizeze o puternică rezistenţă anticomunistă. Ea s-a manifestat pe multiple planuri. Una dintre cele mai importante acţiuni în acest sens a fost greva studenţilor timişoreni din anul 1946. „Greva studenţilor timişoreni din anul 1946 a fost doar o verigă în lanţul de evenimente ce au marcat instaurarea şi consolidarea stăpânirii comuniste în România”, afirma unul dintre organizatorii ei. (28) Această grevă generală a studenţilor a reprezentat un protest împotriva dominaţiei comuniste şi sovietice asupra României şi o dovadă de solidaritate cu greva care se desfăşura la Cluj în acelaşi an.

Dar ce se întâmplase la Cluj? Iată relatarea evenimentelor, consemnată în raportul anual asupra României pe 1946 al ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman: „D-lui Groza îi făcea plăcere să afirme cât mai des posibil că rezolvase problema transilvăneană, dar din acest punct de vedere era extraordinar de naiv. După cum am văzut, mai toţi ungurii transilvăneni găsiseră de cuviinţă să devină membri ai organizaţiei M.A.D.O.S.Z., controlată de comunişti, în timp ce marea majoritate a românilor transilvăneni erau adepţi ai d-lui Maniu. Rezultatul a fost acela că guvernul Groza a avut o tendinţă de a acorda un tratament preferenţial minorităţii ungare comuniste, faţă de majoritatea românească ce suferise din cauza ungurilor în timpul războiului, iar această politică a agravat şi mai mult animozităţile. În noaptea de 28 spre 29 mai, după ce se luase cunoştinţă de termenii tratatului de pace, la Cluj a avut loc o încăierare serioasă între studenţii români şi studenţii unguri comunişti. Se pare că în acele condiţii, muncitorii unguri comunişti de la fabrica de încălţăminte «Dermata» au fost transportaţi la Universitatea din Cluj în camioane ale Căilor Ferate Române, iar acolo au devastat căminul studenţesc şi i-au atacat pe studenţii români cu arme de foc. Autorităţile române nu au făcut nicio încercare să intervină şi autorităţile universitare au trebuit, în final, să apeleze la comandantul garnizoanei sovietice pentru a restabili ordinea. S-au făcut numeroase arestări printre studenţii implicaţi, iar presa a afirmat la început că incidentul fusese cauzat în exclusivitate de studenţii «reacţionari». Totuşi, aceste tulburări aveau să se dovedească a fi avut un caracter naţionalist, mai degrabă decât unul ideologic, fiind prima reacţie a ungurilor transilvăneni, probabil la instrucţiunile Budapestei, la decizia de la Paris, de a restabili fără modificări frontiera stabilită la Trianon. În jurul lor s-a făcut multă publicitate la posturile de radio ungureşti, pentru a se demonstra că prezentele decizii în privinţa Transilvaniei nu erau satisfăcătoare. Acţiunea lipsită de orice logică a guvernului român de a aresta studenţi români şi nu pe agresorii lor unguri este încă un exemplu al principiului după care se ghida guvernul, de a acorda imunitate comuniştilor, faţă de orice acţiune arbitrară, indiferent de delictul comis, iar în al doilea rând al convingerii lor că dr. Groza rezolvase deja problema ungaro-română în Transilvania, din punct de vedere naţional.

Totuşi, acest incident a fost destul de grav ca să necesite vizita la Cluj a d-lui Pătrăşcanu, ministrul de justiţie (la 8 iunie, n.n.), iar mai apoi, probabil sub presiunea opiniei publice din nordul Transilvaniei, el a făcut o afirmaţie cu totul contrară liniei adoptate de obicei de guvernul lui şi de partid în astfel de probleme. Vorbind în numele guvernului şi al comitetului central al Partidului Comunist Român, a afirmat  că tensiunea era alimentată în nordul Transilvaniei de către ungurii care se întorseseră în această provincie în 1940 împreună cu forţele de ocupaţie şi care acum deveniseră agenţi ai revizioniştilor unguri. Se vor lua măsuri, a spus el, atât împotriva ungurilor, cât şi a românilor, care «instigau la ură şi încercau să curme viaţa paşnică din Transilvania». Această primă dovadă de realism din partea guvernului cu privire la problema minorităţilor din Transilvania a fost foarte bine primită şi de presa guvernului, şi de cea din opoziţie.” (29) Trebuie amintit faptul că ulterior această cuvântare va fi pretextul destituirii, al arestării şi execuţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)

Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)

„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)

Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)

În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)

În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)

În retrospectivă, Cezar Zugravu consemna aceste elemente legate de greva studenţimii timişorene din vara anului 1946: „în primul rând, spiritul de solidaritate perfectă dintre studenţii diferitelor etnii, care au participat la această acţiune, fie că erau români, maghiari, germani, sârbi sau alte naţionalităţi; nu a existat niciun caz de sustragere sau de ezitare din partea niciunui student privind mobilul grevei; în al doilea rând, am înregistrat cu multă mulţumire spiritul de înţelegere şi de aprobare a întregii populaţii a oraşului Timişoara şi în special din partea elevilor din clasele superioare de liceu; exemplul cel mai convingător a fost oferit de elevele şi profesoarele Institutului Catolic Notre-Dame, de pe strada Tilbisz (de lângă «şcoala veche»).” (46) La fel au procedat funcţionarele de la Poşta centrală, Societatea de Crucea Roşie, care încă nu era aservită noului regim, ca şi mulţi cetăţeni ai oraşului, care au oferit ajutoare studenţilor grevişti. (47) Totodată, studenţii au fost încurajaţi şi ajutaţi în acţiunea lor de următorii profesori universitari: Marin Bănărescu, Plauţiu Andronescu, Alexandru Nicolau, Adrian Stambuleanu, Severineanu, Bakonyi, Vlădea, Câlniceanu, Bonea etc. (48) Datorită acestor acte de curaj, numeroşi profesori ai Şcolii Politehnice timişorene au fost anchetaţi, condamnaţi şi persecutaţi de autorităţile comuniste în anii următori. Este vorba despre Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger etc. (49) Lor li se adaugă nenumăraţi absolvenţi din acei ani ai Şcolii Politehnice. (50)

Greva studenţilor a reprezentat numai una dintre numeroasele forme de opoziţie faţă de procesul de comunizare a ţării din acei ani. Astfel, într-un raport din 4 iulie 1946, prefectura judeţului Timiş-Torontal comunica guvernului că „opoziţia se simte foarte puternică şi nu se sfieşte a o arăta. Are siguranţa deplină în câştigarea alegerilor şi reuşeşte câteodată să intimideze pe membrii B.P.D., cărora le zdruncină încrederea. Spiritul tradiţionalist al populaţiei bănăţene ajută mult opoziţia.” (51) Iar la 31 august 1946, regionala Banat a Partidului Comunist Român arăta într-un raport informativ că punctul de greutate al propagandei opoziţiei revenea echipelor trimise la sate. (52)

Ca urmare, înaintea alegerilor, atât pe linia partidului comunist, cât şi a organelor de interne, se desfăşura o muncă informativă intensă în legătură cu „reacţiunea” şi starea generală de spirit a populaţiei. Ştirile nu erau dătătoare de optimism pentru regim, de vreme ce Siguranţa judeţului Timiş-Torontal raporta că majoritatea ţăranilor era înrolată în Partidul Naţional Ţărănesc. (53) Deşi autorităţile au depus eforturi însemnate, situaţia nu s-a modificat nici în rândurile armatei. Astfel, într-o informare a secţiei militare a organizaţiei judeţene Timiş-Torontal a P.C.R. din iunie 1946, se constata că „ofiţerii şi subofiţerii în majoritatea lor au rămas reacţionari regimului democratic. Cu toată munca depusă, ei nu se pot împăca cu regimul nou, care trebuie să ia locul celui fascist-reacţionar din trecut”, trupa înscriindu-se pe aceleaşi coordonate. (54)

La 1 mai 1946, la Timişoara, adepţii opoziţiei au ocupat unele puncte importante din centrul oraşului, pentru a împiedica desfăşurarea manifestaţiei organizate de comunişti. (55) Confruntări aveau loc şi în lumea rurală. De exemplu, în campania electorală, în comuna Balinţ din judeţul Severin a avut loc o întrunire a P.N.Ţ. La ea a luat cuvântul, între alţii, şi Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii judeţeni ai partidului şi, ulterior, un conducător al partizanilor anticomunişti din Munţii Banatului. (56) În urma atacării adunării de către adepţi ai guvernului Groza, s-a produs o busculadă, în cursul căreia un ţăran participant la întrunire a fost rănit grav, decedând în aceeaşi seară. (57) În continuare, organizaţiile bănăţene ale P.N.Ţ. şi-au intensificat propaganda în teritoriu, mai ales la sate, unde echipele trimise de ele se deplasau săptămânal.

Raportul regionalei P.C.R. Banat din 31 august 1946 mai consemna că „P.N.L. Brătianu, neavând un număr de membri ca P.N.Ţ. Maniu, se observă în acest partid o delăsare complectă, membrii nu desfăşoară o activitate remarcabilă.” (58) Dar la 1 octombrie, aceleaşi autorităţi semnalau că la liberali se simţea o dinamizare a activităţii, care venea mai ales din partea tineretului P.N.L., condus de avocatul Furlugeanu, şi că a fost creată chiar o reţea de informaţii a liberalilor în sânul B.P.D. (59) Această reţea s-a dovedit a fi extrem de utilă. Astfel, la 13 septembrie 1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Naţional Liberal trimitea tuturor filialelor sale locale următoarea notă informativă: „Forurile conducătoare ale B.P.D. din judeţul Timiş-Torontal au hotărât cu privire la operaţiunile electorale următoarele:

1 Secţiile de vot se vor înfiinţa exclusiv în acele comune care sunt favorabile guvernului, înfiinţându-se în aceste comune mai multe secţii de votare, chiar 2-5 secţiuni. Sunt vizate în special comunele cu minorităţi sârbo-maghiare, bulgare, croate etc. În comunele unde opoziţia este puternică nu se vor înfiinţa secţii de votare, alegătorii acestor comune urmând să fie împiedicaţi prin toate mijloacele de a se deplasa la secţii foarte îndepărtate de comunele cu populaţie opozantă.

2 Comunele cu alegători opoziţionişti vor fi dirijate să voteze în localităţi îndepărtate, pentru ca alegătorii să poată fi intimidaţi şi împrăştiaţi.

3 În ziua alegerilor, numeroase comisii de propagandişti vor circula prin comunele cu secţii de votare.

4 Se preconizează percheziţii domiciliare şi arestarea unui număr mare a conducătorilor opoziţiei în preajma alegerilor.

5 Autorităţile vor căuta să lămurească pe locuitorii comunelor în care opoziţia este puternică că nu sunt obligaţi să meargă la vot.

6 Registrele electorale întocmite în mod preliminar de către notar vor fi revizuite şi cenzurate de către comitetul electoral al B.P.D., înainte de afişare ştergându-se membrii partidelor de opoziţie, aceştia fiind împinşi pe calea contestaţiilor.

7 Rapoartele oficiale ale pretorilor din judeţ prevăd o majoritate de 60-70% pentru B.P.D.

8 O circulară a sindicatului muncitorilor arată că pentru seceta din acest an «este de vină reacţiunea».” (60)

La rândul său, după constituire, Partidul Social Democrat Independent a întâmpinat extrem de multă ostilitate din partea autorităţilor regionale din Banat. La Timişoara, filiala locală a acestui partid încerca să fie organizată de fostul prefect, Traian Novac. Aflat la Jimbolia, el a fost întâmpinat (potrivit unui raport al secţiei locale a P.C.R.) „de către membrii noştri de partid, care au ştiut să procedeze în aşa fel, încât şeful titeliştilor Novac a luat-o la fugă, fără să mai ţină întrunirea.” (61) După alegeri, la începutul anului 1947, partidul şi-a intensificat activitatea. Astfel, în Banat, social-democraţii independenţi aveau influenţă semnalată în rândurile muncitorilor şi şvabilor. (62) În martie, P.S.D.I. a lansat un apel către salariaţii sindicalizaţi, care era în fapt un rechizitoriu la adresa metodelor guvernului: „Epurarea sau licenţierea din serviciu, bătaia prin echipele de şoc, ştergerea de pe tabloul de acord şi prime, înlăturarea de la dreptul de a obţine alimente şi îmbrăcăminte prin economate (…), iată mijloacele de pedeapsă ce se întrebuinţează contra salariaţilor.” (63) Semnalând evenimentul, prefectura judeţului Caraş raporta la Bucureşti că „Apelul P.S.D.I.” a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre P.C.R. şi P.S.D. pe plan local. (64)

Forţa partidelor de opoziţie a fost de natură să îngrijoreze în cel mai înalt grad, în preajma alegerilor, autorităţile comuniste. O recunoştea, în pasajul următor, şi istoriografia ulterioară a regimului: „Cu 20 de zile înaintea alegerilor, spre exemplu, în regionala Banat au fost organizate adunări populare aproape în fiecare zi. Pentru pregătirea lor au fost mobilizaţi toţi membrii de partid şi au fost trimise, cu sarcini politice de masă, 1.119 echipe de îndrumare. În judeţul Timiş(-Torontal, n.n.) au fost organizate 535 de adunări populare, dintre care 363 la sate, 26 în centrele de plasă, 113 în uzine, fabrici şi ateliere, 32 pe străzi şi cartiere. În judeţul Arad au fost trimişi, în primele 19 zile ale lunii noiembrie, 750 de electori; în judeţul Caraş 223, dintre care 50 de femei; în judeţul Severin 1.000 etc.” (65) În campania electorală, P.C.R. a constituit echipe de „îndrumători”, care au preluat „munca politică la sate”. Astfel, comitetul judeţean al P.C.R. Timiş-Torontal a reuşit să trimită, „în decurs de o lună”, 102 echipe de asemenea „îndrumători” în mediul rural. (66) Mari întruniri electorale au fost organizate de B.P.D. şi la oraşe în ultimele zile dinaintea alegerilor: la Timişoara (27 octombrie), Arad şi Lugoj (3 noiembrie) etc. (67)

În ajunul alegerilor, ministrul de interne, Teohari Georgescu, telegrafia, la 18 noiembrie, celor 12 circumscripţii administrative, ordonând ca nicio informaţie cu privire la alegeri să nu poată fi dată direct corespondenţilor presei străine sau ofiţerilor armatelor aliate (englezi şi americani), ci numai prin intermediul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control. (68) Concomitent, era transmisă o notă circulară prefecturilor, semnată tot de Teohari Georgescu, care deschidea, practic, operaţiunile de votare: „Cu începere din acest moment, organele de ordine să se considere mobilizate pentru ca, alături de forţele democrate, să apere libertăţile şi regimul democratic.” (69)

Nu vom relua aici toate aspectele privind desfăşurarea alegerilor şi falsificarea totală a rezultatelor lor. Despre cum au decurs aceste „operaţiuni” în judeţele bănăţene ne-am referit pe larg cu altă ocazie. (70) Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui, au fost viciate de o mulţime de ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure, măcar în ultimul moment, predominanţa. Pentru a releva dimensiunea falsului, consemnăm faptul că garnizoana Timişoara raporta „rezultatul tehnic” de 97% pentru B.P.D., iar la unitatea militară din Arad s-a ajuns la raportarea a 1.935 de voturi pentru B.P.D. din 1.955 (adică 98,9%)! (71)

Nici violenţele nu au lipsit în ziua alegerilor, unele deosebit de grave. Astfel, la scara întregii ţări, după datele comuniştilor, în 19 noiembrie 1946 s-au înregistrat: şase morţi, 83 de răniţi şi 15 persoane bătute. (72)

Surpriza guvernului în faţa dezastrului înregistrat în aceste alegeri era subliniată şi de întârzierea anunţării datelor definitive, dar şi de măsurile pentru ştergerea dovezilor asupra rezultatului real şi de pedepsire a „trădătorilor” din propriile rânduri, care s-au dovedit a fi extrem de numeroşi. Circulara nr. 4 a comitetului central al B.P.D. susţinea cele afirmate mai sus şi oferea un tablou mai clar asupra situaţiei reale: „Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material să ajungă prin curier special la C.C. al B.P.D.-ului până la 28 noiembrie a.c., orele 18 cel mai târziu la tov. Sârbu. Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei B.P.D.-ului în alegeri prin întruniri şi presă. Se va interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în producţie, rămânând pe teren numai îndrumătorii obişnuiţi.” (73)

La rândul său, comitetul central al P.C.R. transmitea instrucţiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns şi excluderea celor care au trădat. În concluzie, se preciza că pot continua primirile la comunişti, dar cu mai multă grijă. De asemenea, inspectoratele generale administrative cereau prefecţilor, iar inspectoratele regionale de poliţie, chesturilor, liste nominale cu funcţionarii publici care  s-au manifestat împotriva guvernului pe parcursul alegerilor. La 18 decembrie 1946, chestura poliţiei municipiului Timişoara trimitea lista cu „funcţionarii care în cadrul operaţiunilor electorale s-au manifestat notoriu împotriva guvernului.” (74) De altfel, după ce guvernul şi-a anunţat „triumful”, în capitală şi în ţară a circulat butada potrivit căreia în urnă a intrat Maniu şi din ea a ieşit Groza.

În noaptea de 20 noiembrie, la orele 0,30, pregătind anunţarea rezultatului oficial populaţiei, comitetul central al B.P.D. transmitea următoarea circulară: „Muncă de lămurire pe teren peste tot şi mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificaţia acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandişti şi mai ales acolo unde suntem slabi. Nu se vor cruţa cheltuielile pentru transportul şi hrana propagandiştilor.” (75)

Ceea ce poate surprinde după alegeri este faptul că, în loc ca opoziţia să abandoneze lupta, s-a constatat delăsarea în tabăra blocului procomunist. Din Caransebeş, informatorul „Hercules” transmitea Ministerului de interne, la 21 ianuarie 1947, o notă asupra nemulţumirilor  unor delegaţi care au prezidat secţiile de votare la 19 noiembrie 1946 şi care aşteptau încă recompensele sau avansările promise: „Procurorul Crăsnaru a cerut să fie avansat şi numit prim-procuror la Timişoara, Ilie Orzea să fie numit preşedintele Comunităţii de avere, Stepanu Aurel să ocupe funcţiuni în Ministerul economiei naţionale etc.” (76)

Abia falsificarea alegerilor a întărit partidul comunist. Într-o cuvântare ţinută la Timişoara, la 6 martie 1947, reprezentantul comitetului central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, menţiona că „din alegeri partidul nostru a ieşit întărit şi şi-a consolidat poziţiile atât în rândurile clasei muncitoare, ale poporului român, cât şi în ceea ce priveşte rolul conducător în stat al partidului nostru.” (77)

Eliminarea opoziţiei şi a lui Tătărescu, pregătirea unificării cu P.S.D., deschideau un nou capitol pentru evoluţia mişcării comuniste. Aceasta îşi îndeplinise cu succes misiunea de a duce ţara spre un nou regim sub faţada F.N.D. şi apoi a B.P.D. Din acest moment, măştile puteau fi date la o parte. Vasile Luca făcea bilanţul la Timişoara, într-un discurs ţinut la 21 decembrie 1947: „Chiar putem spune că am pornit la o cotitură hotărâtoare prin loviturile date reacţiunii (…), trebuie ca întreaga noastră democraţie să ia un nou avânt înainte (sic!), spre consolidarea democraţiei populare şi prin democraţie populară înainte spre socialism.” (78)

După sciziunea din martie 1946, situaţia P.S.D. era precară. Întărirea aripii Voitec-Rădăceanu s-a produs tot după falsificarea alegerilor. În ianuarie 1947, regionala comunistă Banat întocmea un raport în acest sens, din care extragem: „P.S.D. cu forţe aproximativ egale cu P.C.R. Pe lângă muncitori, a obţinut adeziunea unei părţi din mica burghezie orăşenească. S-au înscris şi mulţi funcţionari publici, pentru a fi acoperiţi politic. P.S.D. cuprinde şi foarte mulţi germani, care caută astfel să se pună la adăpost. N-au conducere formată, căci cea aleasă s-a descompletat după sciziunea titeliştilor.” (79)

După alegeri a urmat „asaltul final” împotriva partidelor de opoziţie. În primăvara anului 1947 au fost operate primele arestări masive în rândul conducătorilor locali ai P.N.Ţ. Un raport al prefecturii judeţului Caraş către Inspectoratul general administrativ din Timişoara informa că, după arestarea profesorului Ilie Rusmir (secretarul organizaţiei judeţene a P.N.Ţ.), „s-a produs un dezechilibru şi o teamă în rândurile conducătorilor acestei organizaţii, care se aşteaptă şi la alte ridicări.” (80) Iar în iulie 1947, după interzicerea partidului, prefectura judeţului Caraş raporta din nou că poliţia şi jandarmeria au ridicat deja pe membrii P.N.Ţ. consideraţi ca fiind periculoşi. Aceştia urmau să fie trimişi în lagăre. (81)

După desfiinţarea vechilor partide şi proclamarea „republicii populare” după model sovietic, o ultimă încercare de opoziţie a fost cea a grupării liberale a lui Gheorghe Tătărescu, exclusă din guvern în noiembrie 1947 (când conducerea ei a fost preluată de inginerul Petre Bejan). După eliminarea sa din guvern, mulţi dintre aderenţii acestei grupări s-au refugiat în alte partide, cu predilecţie în Partidul Social Democrat şi în Frontul Plugarilor. O notă informativă din martie 1948 a comitetului judeţean P.M.R. Timiş-Torontal preciza: „Foştii membri ai P.N.L.-Tătărescu, după excluderea din guvern, s-au strecurat în P.S.D. şi Frontul Plugarilor, acum fac propagandă nu pentru aceste partide, ci pentru liberali.” (82) Aceasta nu însemna că atacurile P.N.L.-Bejan la adresa guvernului lipseau cu desăvârşire. O altă notă informativă a organizaţiei P.M.R. Banat relata că în preajma alegerilor din martie 1948 se observa „ruperea afişelor noastre, afişarea afişelor liberale, pe care era scris pe unele «Dreptate, libertate, proprietate vă asigură Partidul Naţional Liberal», «Cetăţeni votaţi lista nr. 3 – semnul Linia». Pe altele scriau chiar că nu au libertate deplină, totuşi pentru Partidul Naţional Liberal se poate vedea. La Vinga şi Giulvăz peste afişele noastre au lipit afişe scrise cu mâna: «Trăiască regele, moarte comuniştilor, libertate ţărăniştilor».” (83)

Oricum, viziunea politică a comuniştilor evoluase. Ea este sintetizată în declaraţia unui instructor al comitetului central al P.M.R., care la plenara lărgită a Partidului Muncitoresc Român de la Timişoara făcea referire la teza lui Stalin, conform căreia: „Noi nu vom trece la socialism în mod paşnic, fără luptă de clasă ascuţită.” Cu aceeaşi ocazie, Constanţa Crăciun afirma că „la noi Frontul Plugarilor a fost creat de clasa muncitoare, de muncitorii membri de partid şi de sindicaliştii care mergeau la sate şi spuneau ţăranilor să se organizeze.” (84) Până la democraţia populară nu mai era de străbătut decât un pas!

 

 

Note:

1 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, f.a., p. 107-108.

2 Ibidem, p. 106-107.

3 Claudiu P. Porumbăcean, Situaţia politico-administrativă şi reinstaurarea administraţiei româneşti în judeţul Satu Mare (25 oct. 1944 – 9 mar. 1945), în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. XI-XII, 1994-1995, passim.

4 Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 226.

5 Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, p. 154.

6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 169.

7 Ibidem, p. 169-170.

8 Ibidem, p. 170.

9 Ibidem.

10 Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Bucureşti, 1996, p. 118-119.

11 Ibidem, p. 123.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 235.

14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.

15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.

16 Ibidem, p. 139.

17 Ibidem, p. 140.

18 Ibidem.

19 Ibidem, p. 141.

20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.

21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.

22 Ibidem, p. 156.

23 Ibidem, p. 159.

24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.

25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.

26 Ibidem, p. 167.

27 Ibidem.

28 Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 22.

29 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, 1993, p. 194-195.

30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.

31 Ibidem.

32 Ibidem, p. 24-25.

33 Ibidem, p. 25.

34 Ibidem, p. 26.

35 Ibidem.

36 Ibidem, p. 28.

37 Ibidem, p. 26.

38 Ibidem, p. 26-27.

39 Ibidem, p. 27.

40 Ibidem.

41 Ibidem.

42 Ibidem, p. 28.

43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.

44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.

45 Ibidem, p. 29.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 29-30.

48 Ibidem, p. 30-31.

49 Ibidem, p. 281-282.

50 Ibidem, p. 282-286.

51 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 102.

52 Ibidem, p. 103.

53 Ibidem, p. 229.

54 Ibidem, p. 232.

55 Mihai Fătu, op. cit., p. 120.

56 Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, passim.

57 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, 1951, p. 15.

58 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 111.

59 Ibidem.

60 Ibidem, p. 111-112.

61 Ibidem, p. 163.

62 Ibidem.

63 Ibidem, p. 163-164.

64 Ibidem, p. 164.

65 Mihai Fătu, op. cit., p. 182-183.

66 Ibidem, p. 133.

67 Ibidem, p. 143.

68 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 243.

69 Ibidem, p. 243-244.

70 Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412.

71 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 245.

72 Mihai Fătu, op. cit., p. 194.

73 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 246.

74 Ibidem.

75 Ibidem, p. 247.

76 Ibidem, p. 250-251.

77 Ibidem, p. 125-126.

78 Ibidem, p. 127.

79 Ibidem, p. 133.

80 Ibidem, p. 105.

81 Ibidem, p. 265.

82 Ibidem, p. 281.

83 Ibidem.

84 Ibidem, p. 285.

Mircea Rusnac – „Dictatura proletariatului” şi muncitorimea reşiţeană (1945-1954)

 În concepţia clasicilor marxism-leninismului, evoluţia implacabilă a omenirii către „viitorul luminos” al comunismului trebuia să parcurgă neapărat câteva etape bine definite: pornindu-se de la pauperizarea clasei muncitoare, ca expresie ineluctabilă a fazei de apogeu a capitalismului şi, totodată, a crizei acestuia, trecând prin ascuţirea luptei de clasă, care marca trezirea conştiinţei proletare, se ajungea, prin momentul decisiv şi absolut obligatoriu al revoluţiei socialiste, la dictatura proletariatului, care reprezenta deja antecamera „viitorului luminos”. Aceste etape erau strict obligatorii şi în acelaşi timp inevitabile pentru toate ţările lumii, indiferent de stadiul în care se aflau. Conceptul de „dictatură a proletariatului” era definit de Lenin drept dictatura celor mulţi şi exploataţi asupra celor puţini, a exploatatorilor, care urmau a fi lichidaţi conform tezei lui Stalin că „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” (1) Cum urma a fi efectiv exercitată această dictatură asupra celor puţini? Chiar la începuturile regimului sovietic, în 1918, după atentatul asupra lui Lenin, organul de presă al Armatei Roşii scria: „Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge (…). Să curgă în valuri sângele burghezilor – mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă.” (2) Şi tot atunci, Zinoviev declara: „Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi.” (3) În deceniile care au urmat, Stalin a depăşit chiar şi aceste funeste prevestiri.

Ne putem întreba: dar celelalte 90 de milioane care vedeau instaurându-se această dictatură în numele lor, cum erau tratate de noul regim? Era oare clasa muncitoare atât de favorizată, încât să consimtă pentru aceasta la neapărata lichidare a restului populaţiei? Răspunsul poate fi găsit analizând situaţia din primul deceniu postbelic a unuia dintre cele mai mari centre industriale din momentul trecerii României în faza comunizării forţate, determinată de ocupaţia sovietică. Reşiţa dispunea în acel moment de o muncitorime numeroasă şi experimentată, activând de multe generaţii şi întrunind toate condiţiile cerute de Marx şi Lenin pentru trecerea la luptă de clasă şi revoluţie socialistă. A existat aşa ceva la Reşiţa în anii ’40 şi ’50, cu tot „ajutorul” tovărăşesc şi dezinteresat al Armatei Roşii? S-a verificat în vreun fel aici teoria marxist-leninistă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să desluşim, în continuare, situaţia reală a muncitorimii reşiţene din perioada de început a dictaturii comuniste.

În perioada războiului, situaţia muncitorilor de la Societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa” (U.D.R.) nu a fost uşoară, deşi foarte puţini dintre ei au luat parte la luptele propriu-zise. Ei au fost în general mobilizaţi pe loc, uzinele fiind militarizate şi declarate de interes strategic. Sub autoritatea colonelului ing. Boitan şi a maiorului Staricu, disciplina militară era deseori excesiv aplicată, recurgându-se la bătăi şi carceră. Dar în domeniul producţiei de război conducerea militară a uzinei, din care mai făceau parte cpt. ing. Tonciu şi lt. ing. Cristescu, s-a dovedit competentă. S-a produs pe scară largă armament modern cu care a fost dotată armata română angrenată pe frontul antisovietic.

Răsturnarea de la 23 august 1944 a fost primită cu bucurie de social-democraţi, care pe parcursul perioadei interbelice beneficiaseră permanent de majoritatea absolută a adeziunilor populaţiei oraşului. Ei au difuzat imediat o Chemare către populaţie în limba germană, limbă pe care o vorbeau cei mai mulţi locuitori. Într-o şedinţă a Blocului Naţional Democrat local, reprezentanţii partidelor „burgheze” (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au reproşat acestora că la Reşiţa „mai apar produse ale tiparului în limba lui Hitler.” Dar autorii Chemării, Georg Hromadka şi Karl Lindner, au replicat că „ne-am străduit să întocmim chemarea în limba lui Goethe.” (4) Reprezentanţii P.C.R., prezenţi şi ei la şedinţă, nu au comentat în niciun fel „incidentul”. În orice caz, 23 august 1944 nu a însemnat nicidecum şi sfârşitul războiului, aşa cum sperau mulţi.

În toamna anului 1944 au avut loc ostilităţi militare şi în sudul Banatului, fiind afectat teritoriul administrat de U.D.R., în primul rând exploatările silvice şi cele miniere. Dar centrele industriale din cadrul U.D.R., în special Reşiţa, nu au avut aproape deloc de suferit de pe urma luptelor, nefiind bombardate nici de sovietici, nici de anglo-americani şi nici de germani. Acest lucru se explică prin faptul că toate taberele implicate în conflict cunoşteau importanţa economică a uzinelor reşiţene şi de aceea urmăreau să le protejeze şi să le conserve intacte pentru ca, în cazul cuceririi lor, acestea să lucreze la maximum de capacitate pentru aceia care le stăpâneau.

În schimb, instaurarea administraţiei militare sovietice în sudul Banatului a fost puternic resimţită atât de populaţie, cât şi de patrimoniul Societăţii U.D.R., întrucât Armata Roşie şi-a exercitat fără menajamente drepturile de putere învingătoare şi a ridicat prin forţa armelor numeroase bunuri, utilaje şi echipamente care erau considerate a nu fi „strict necesare” continuării producerii la Reşiţa a armamentului necesar pentru Frontul de vest. Acestea se adăugau obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care România trebuia să achite Uniunii Sovietice o uriaşă despăgubire de război. Totodată, pe perioada desfăşurării războiului împotriva Germaniei, muncitorii de la U.D.R. au făcut „donaţii”, sub presiunea comuniştilor, de 60 milioane lei pentru front, la care s-au adăugat alimente şi diverse articole în valoare de 24 milioane lei. (5)

Deşi fuseseră extrem de slabi până atunci, comuniştii începeau să îşi extindă aderenţa în oraş, beneficiind şi de susţinerea sovieticilor şi de oportunismul prezent de fiecare dată în asemenea situaţii. Liderul social-democrat Traian Cercega, în amintirile sale redactate în 1984, recunoştea că „unii dintre membrii P.S.D.-ului şi ai Uniunii Tineretului Socialist din trecut au devenit membri ai P.C.R.-ului (deci o situaţie nou creată).” (6) Cu toate acestea însă, social-democraţii continuau să rămână preponderenţi, fapt recunoscut şi de comunişti, care afirmau la sfârşitul anului 1944 că P.S.D. avea, mai ales la Reşiţa, o „puternică influenţă politică”. (7) Iar la 29 decembrie, Siguranţa din Oraviţa consemna faptul că „P.S.D. desfăşoară o activitate mai intensă în centrele industriale, în special la Reşiţa, sub conducerea lui Eftimie Gherman” şi că „muncitorii calificaţi doresc să se înscrie în P.S.D.” (8)

Situaţia s-a înrăutăţit foarte mult odată cu debutul anului 1945. În ianuarie, când războiul încă nu se încheiase, a avut loc şi în sudul Banatului o tragedie umană de mari dimensiuni, respectiv deportarea unui mare număr de etnici germani în Uniunea Sovietică pentru aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. Impusă României, ale cărei autorităţi, încă nesubordonate complet partidului comunist, au fost obligate să participe la desfăşurarea sa, această operaţiune a avut grave urmări în cadrul activităţii U.D.R., care îşi vedea forţa de muncă drastic slăbită şi activitatea grav dezorganizată. Despre aceasta scria prefectul judeţului Caraş, lt. col. Grigorie Mihăiuţiu, la 21 ianuarie, adresându-se primului ministru Nicolae Rădescu: „Uzinele U.D.R. din Reşiţa şi Anina se găsesc în agonie. Muncitorii germani au fost ridicaţi pentru deportare. Lucrările importante din uzină au încetat. Toate articolele alimentare de primă necesitate şi bunurile aduse din Transnistria sunt în curs de ridicare, lăsându-se efectivul U.D.R. în situaţia de alimentare foarte dificilă. Se roagă să se dea dispoziţii imediate pentru trimiterea în teren a unei delegaţii internaţionale de control pentru constatarea situaţiei şi luarea de măsuri imediate pentru completarea golurilor de toate categoriile şi pentru completarea articolelor alimentare necesare. Altfel, lucrările de satisfacere a comenzilor pentru armata aliată sovietică şi alte lucrări nu se pot efectua. U.D.R., în mod fatal, s-ar distruge.” (9)

Şi la Uzinele Ferdinand, deportarea unui mare număr de salariaţi de naţionalitate germană apţi de muncă, bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 42 de ani, a avut consecinţe extrem de dăunătoare, acest act fiind considerat drept „una dintre cele mai sumbre acţiuni ale trecutului postbelic, impuse ţării noastre.” (10)

Deportarea masivă a germanilor în Uniunea Sovietică a determinat un numeros grup de cunoscuţi antifascişti din Reşiţa să se îndepărteze de P.C.R., pe care îl sprijiniseră mulţi ani până atunci, uneori chiar cu riscul vieţii. Ei au optat acum hotărât în favoarea social-democraţiei, fiind urmaţi de sute de muncitori germani şi români. În 1945, la conducerea organizaţiei reşiţene a P.S.D. se aflau Iosif Musteţiu, preşedinte, şi Georg Hromadka, secretar, iar la Steierdorf-Anina preşedinte era Ion Banciu. „În concurenţă cu favorizata organizaţie comunistă, social-democraţii îşi păstrează supremaţia.” (11)

În 1945 şi 1946, Societatea U.D.R. a elaborat două emisiuni de noi acţiuni (respectiv a şaptea şi a opta de pe parcursul existenţei sale), majorând capitalul social la 2,5 miliarde lei, apoi la 5 miliarde lei. Prima emisiune cuprindea 3 milioane de acţiuni, dintre care 2 milioane (acoperite integral) erau oferite pentru subscriere pe piaţa internă şi un milion (din care au fost acoperite numai 424.800) pentru creditorii străini ai Societăţii. Ea a uşurat simţitor activitatea Societăţii într-un moment extrem de dificil, când aceasta era îngreunată de problema obţinerii unor materiale şi plata unor colaborări, de inflaţia crescândă şi deficitul de numerar, datorită faptului că principalul client devenise guvernul sovietic, care considera toate aceste livrări ca priorităţi stipulate în cadrul Convenţiei de armistiţiu. (12) În urma „acordului” economic sovieto-român din 8 mai 1945 (în realitate, un dictat sovietic), U.R.S.S. obţinea gratuit toate proprietăţile şi participările firmelor provenind din statele Axei (Germania, Italia, Austria, Ungaria) în economia românească. Începeau imediat după aceea să se constituie numeroasele Sovromuri, care au acaparat practic toate ramurile economice ale statului român. Pentru a evita preluarea completă a U.D.R.-ului de către aceste Sovromuri, Societatea a elaborat cea de-a opta (şi ultima) sa emisiune de acţiuni, ca unică alternativă. Noutatea o constituia emiterea a 3 milioane de acţiuni în contul Uniunii Sovietice (dintre care 2.700.000 pentru Uniunea Maşinimport din U.R.S.S. şi 300.000 pentru Banca sovieto-română Sovrombanc, nou înfiinţată). Emisiunea acestor 3 milioane de acţiuni reprezenta totodată atingerea plafonului de 40%, cât era admis a fi deţinut de către persoane fizice şi juridice străine. (13) La 15 iulie 1946, în Consiliul de administraţie al U.D.R. au fost cooptaţi şi inginerii Konstantin Matveevici Kriakin şi Ivan Grigorievici Grinenko, reprezentanţii părţii sovietice.

Dar la Reşiţa sovieticii au pretins, şi au obţinut, pe lângă aceste privilegii, şi un important pachet de acţiuni în schimbul minereului de la Krivoi Rog, folosit aici în perioada războiului. Dat fiind că plata pentru acest minereu era deja cuprinsă în lista reparaţiilor de război, rezultă că ea urma să fie efectuată de către România de două ori. (14)

În urma presiunilor sovietice, în august 1945 la Reşiţa producţia a fost, faţă de luna august a anului precedent, cu 180% mai mare la roţi de locomotive, cu 150% la locomotive şi cu 190% la poduri. Totodată, „în cinstea zilei de 23 august 1945”, minerii de la Anina, Doman şi Secu au sporit producţia cu 170-180% faţă de luna august 1944. (15)

Prin reforma agrară din acelaşi an, Societăţii U.D.R. i-au fost expropriate peste 19.000 ha. (16) Pe lângă această grea lovitură, muncitorii au mai trebuit să livreze, până în septembrie, în numele „alianţei muncitoreşti-ţărăneşti”, unelte agricole în valoare de 7,8 milioane lei, au făcut reparaţii în valoare de cca. 5,9 milioane lei şi au trebuit să presteze ore de muncă suplimentare pentru a colecta în favoarea ţăranilor 31,5 milioane lei. (17)

Conducerea Societăţii a continuat însă să se îngrijească de soarta salariaţilor. La 17 mai 1945 a fost încheiat primul contract colectiv de muncă după cel din 1941, între Societatea U.D.R., reprezentată de ing. Alexandru Vellan, directorul exploatărilor, procurist Iuliu Cserveny, şeful serviciului atelierelor, şi dr. Antoniu Marchescu, avocat consilier, şi reprezentanţii angajaţilor: Iosif Puvak, Ilie Fărcăşescu, Ion Măruia, Traian Cercega, Mihai Bojincă şi Ştefan Matischak. Acest contract colectiv de muncă a cuprins cele mai multe avantaje, drepturi şi ajutoare pentru muncitori din toată istoria proletariatului din România. El a fost valabil pentru toţi salariaţii de la U.D.R., inclusiv cei de la exploatările miniere şi silvice. Acest contract colectiv a fost luat ca model de către Confederaţia Generală a Muncii pentru a fi extins la nivelul întregii ţări. În consecinţă, a fost semnat în ianuarie 1946 un contract colectiv cadru între C.G.M. şi U.G.I.R. (Uniunea Generală a Industriaşilor din România), valabil pentru toate sindicatele din ţară. Contractul încheiat la U.D.R. avea peste 100 articole, dintre care numai 5-6 reprezentau obligaţii pentru muncitori, restul referindu-se la drepturile acestora şi la obligaţiile patronatului. (18)

Greutăţile întâmpinate în această perioadă de către echipa de conducere a Societăţii U.D.R., în frunte cu directorul general ing. Alexandru Popp, erau deosebite. Ele au fost astfel enumerate de ing. Dan Gh. Perianu: cereri exorbitante şi de multe ori neraţionale formulate de către guvernul sovietic în scopul activităţilor sale militare, lipsa unei importante părţi a forţei de muncă de înaltă calificare, în urma deportării muncitorilor de naţionalitate germană, limitarea drastică a posibilităţilor de aprovizionare tehnico-materială, mizeria şi crescândele dificultăţi ale populaţiei, determinate de lipsuri şi de inflaţia în creştere. (19)

Pentru a atenua aceste greutăţi, Societatea U.D.R. a construit în perioada 1945-1948 locuinţe pentru angajaţii săi, cu intenţia vădită de a uşura condiţiile de viaţă ale acestora. Ca urmare a înţelegerii cu sindicatul, aceste locuinţe şi loturile individuale aferente au fost repartizate în exclusivitate muncitorilor care lucrau în secţiile cu condiţii grele de muncă şi care aveau şi probleme familiale mai dificile. Cele aproximativ 150 de locuinţe date în folosinţă în această perioadă în zona Lunca Pomostului au reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor sociale ale salariaţilor. Trebuie menţionat faptul că aceasta nu s-a putut petrece mai devreme deoarece în perioada 1941-1943 a avut loc un lung proces la Curtea de apel din Timişoara, între U.D.R. şi locuitorii din Reşiţa Română, care utilizaseră până atunci suprafaţa respectivă ca teren agricol şi de păşunat, proces câştigat în cele din urmă de Societate. (20)

Din 1944-1945, producţia a fost reorientată, după cum am arătat, conform solicitărilor părţii sovietice, constând în special din armament, material militar şi poduri. Au crescut din ce în ce mai mult livrările sistematice către partea sovietică, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, ratificate prin Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie 1947. A sporit substanţial producţia de locomotive seria 150.000 (introdusă în fabricaţie în 1946), care aveau să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de Căile Ferate Române pentru traficul de mărfuri. În paralel, au fost produse şi locomotive 050 tip ЄR, având ecartament mai mare (1.524 mm.), executate exclusiv pentru Uniunea Sovietică în contul reparaţiilor pretinse de la partea română, ceea ce a necesitat şi construirea unei linii speciale pentru încercarea lor. Au fost produse un număr de 224 de exemplare ale acestora în perioada 1946-1954. (21) De asemenea, au fost refăcute podurile metalice de pe magistrala feroviară Bucureşti-Roman-Suceava, podul feroviar de peste Crişul Repede de la Oradea, poduri peste Mureş, Someş şi Arieş, precum şi o serie de construcţii metalice pentru obiective industriale şi civile. După încheierea războiului, producţia de armament a fost stopată şi înlocuită cu cea de utilaje petrolifere, solicitate, de asemenea, de către sovietici: sape de foraj, prăjini de pompaj, tije şi prăjini grele (inclusiv de secţiune pătrată), maşini cu abur, cârlige şi racorduri speciale, trolii de foraj, pompe de noroi şi unităţi de pompare (geamblacuri de foraj şi mese Rotary). S-au mai fabricat compresoare de aer cu cap de cruce, osii şi roţi montate, precum şi o primă turbină hidraulică de 100 kw de tip Francis, cu generatorul aferent, destinată hidrocentralei de la Moldova Nouă. Aceasta a constituit o premieră pentru România. (22)

În 1971, istoriografia comunistă justifica astfel scăderea producţiei din 1945 cu „mult faţă de nivelul anterior”: ea „se datora, totuşi, în cea mai mare parte, acţiunii de sabotaj industrial înfăptuită de conducerea capitalistă de atunci a uzinelor, subordonată marilor capitalişti (sic!), cu sprijinul reprezentanţilor cercurilor imperialiste străine.” (23) Şi „argumentaţia” era continuată în acest mod: „Activitatea de sabotaj la uzinele din Reşiţa s-a desfăşurat între anul 1945 şi prima jumătate a anului 1947 şi a cuprins atât acţiuni pentru frânarea producţiei, cât şi acţiuni de spionaj şi subvenţionare a organizaţiilor subversiv-teroriste create de reacţiune în această perioadă. Sabotarea producţiei se manifesta prin: programarea defectuoasă a sectoarelor de producţie ale uzinei; dezorganizarea aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a transporturilor interne; distrugerea şi scoaterea din funcţiune a unor agregate importante; neglijarea măsurilor necesare pentru organizarea producţiei şi a muncii; stocarea artificială a produselor şi vânzarea unei părţi însemnate de produse la «bursa neagră»; folosirea în scopuri speculative a creditelor acordate de stat; dezorganizarea aprovizionării muncitorilor şi specula cu alimente; plata cu întârziere a salariilor şi provocarea de nemulţumiri în rândul personalului; împiedicarea acţiunii de curăţire a aparatului de conducere a uzinelor de elementele profasciste şi reacţionare şi altele.” (24) Această sintetizare a perioadei 1945-1947 urmărea justificarea reprimării dure la care au fost ulterior supuşi conducătorii uzinelor, negându-se realele lor merite în salvarea U.D.R.-ului de la distrugere totală. Aceasta era, probabil, şi marea nemulţumire a sovieticilor, care nu au putut acapara uzinele complet decât mult mai târziu. Totodată, era găsit un alibi şi pentru faptul că Reşiţa nu se aflase, în anii „luptei cu burghezia”, nicidecum în fruntea acestei lupte, cum i-ar fi dat dreptul, conform teoriei marxist-leniniste, importanţa sa pe plan naţional şi numărul muncitorilor de care dispunea. „Neutralizarea” acestui puternic centru muncitoresc şi potenţial fief al „revoluţiei socialiste” printr-o politică umană, de protejare a drepturilor şi a nivelului de trai al salariaţilor, care nu aveau motive reale de nemulţumire, a fost scump plătită de către cei aflaţi la conducere în acea perioadă.

La rândul său, tradiţia social-democrată era deosebit de puternică la Reşiţa, iar majoritatea adepţilor săi nu erau dispuşi să se reorienteze către partidul comunist, care bătea pasul pe loc în acest mare centru muncitoresc. Sesizând pericolul existent la nivel naţional, valoroşii conducători social-democraţi ai judeţului Caraş au militat întotdeauna pentru unitatea partidului lor, împotriva sciziunilor şi a infiltrărilor comuniste. Acest lucru a reieşit cel mai bine în evidenţă cu ocazia congresului P.S.D. din 10 martie 1946, când, cu majoritate de voturi, conducerea naţională a partidului a decis participarea la alegeri pe liste comune cu P.C.R., iar a doua zi, preşedintele partidului, Constantin Titel Petrescu, împreună cu adepţii săi, ostili acestei politici, au părăsit partidul, punând bazele Partidului Social Democrat Independent, care va participa la alegeri pe liste proprii. Despre atitudinea delegaţiei judeţului Caraş la acest congres, Traian Cercega nota: „Înainte de congres, organizaţia P.S.D. de la Reşiţa, în mod democratic, a cerut părerea membrilor de partid, care – în unanimitate – au votat să mergem singuri în alegeri. La congresul respectiv din 10 martie 1946 – de la Bucureşti – majoritatea a hotărât să mergem în bloc. Delegaţii din judeţul Caraş, respectiv Reşiţa, s-au supus hotărârii votului majorităţii (…). La scurt timp după congres, o delegaţie de la Reşiţa – printre care şi Eftimie Gherman (colaborator apropiat al lui Titel Petrescu) – a încercat să-l convingă pe Titel Petrescu să nu scindeze partidul. El însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa, iar P.S.D.-ul din România este din nou scindat.” (25) Încercări de mediere pentru salvarea unităţii partidului au mai avut şi Musteţiu, Hromadka şi Ion Banciu, dar fără rezultat.

În aceste condiţii, situaţia de la Reşiţa continua să nu ia deloc forme revoluţionare, în ciuda unor încercări de destabilizare. După ce în toamna anului 1945 avusese loc un scurt conflict de muncă, rezolvat în mod paşnic, un eveniment mai grav a avut loc la 10 septembrie 1946. Cu ocazia primirii plăţii ajutorului de iarnă, muncitorii de la secţia Oţelărie au cerut dublarea sumei acestuia. Ei au refuzat primirea banilor, foarte posibil la instigarea P.C.R., iar un grup de 200 de muncitori l-au agresat grav pe directorul Vellan. În semn de protest faţă de aceste manifestări huliganice, Musteţiu, preşedintele sindicatului, a demisionat din această funcţie. În aceeaşi zi, biroul sindicatului a solicitat poliţiei ca principalii agresori să fie arestaţi. Musteţiu a fost lovit la rândul său, însă poliţia, pentru a evita alte complicaţii, i-a eliberat pe cei reţinuţi. În consecinţă, Musteţiu a demisionat şi din conducerea Blocului Partidelor Democrate, precum şi din toate forurile sindicale. P.S.D., bănuind că această acţiune a fost o consecinţă a articolelor din organul regional al P.C.R., precum şi a propagandei purtate prin megafon de către P.C.R.-ul local împotriva direcţiunii U.D.R., a decis să întrerupă activitatea sa în cadrul F.U.M. Evenimentele au necesitat deplasarea la Reşiţa a unei delegaţii de la centru formată din Rangheţ (P.C.R.), Bragadireanu şi Brătfălean (P.S.D.) şi Angheliu (C.G.M.). După două şedinţe consecutive ale F.U.M., s-a hotărât reluarea activităţii în cadrul acestuia şi s-a cerut revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a sindicatului, însă acesta a refuzat constant ofertele primite. Între timp, o comisie de anchetă, împreună cu prim-procurorul de la Oraviţa, au stabilit vinovăţiile şi au înaintat un număr de 17 persoane Tribunalului Oraviţa. Cercega a preluat, temporar, şefia sindicatului de la U.D.R., iar la mijlocul lunii decembrie, Musteţiu a revenit, finalmente, la conducerea acestuia. (26) O ultimă acţiune grevistă, de importanţă minoră, a mai avut loc în ianuarie 1947 la Fabrica de Şamot, pe tema salariului de bază. (27)

Între timp, avuseseră loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Conform ziarului Caraşul liber din 1 decembrie, rezultatele de la Reşiţa se prezentau astfel: alegători înscrişi 14.854; votanţi efectivi 11.905, dintre care: B.P.D. 6.278 (52,7%); P.N.Ţ. 2.545 (21,4%); P.N.L. 288 (2,4%); P.S.D. Independent 2.275 (19,1%). (28) Referitor la aceste rezultate, Cercega declara hotărât: „Precizez cu toată convingerea că voturile la Reşiţa nu au fost falsificate, furate, măsluite etc., ele au fost reale. Dacă situaţia politică internă şi externă ar fi fost alta (normală) şi P.S.D. s-ar fi prezentat în alegeri unit (nu scindat), s-ar fi obţinut cel puţin 55-60% din voturi.” (29) Dar, cu toate asigurările date de către Cercega, cifrele acestor alegeri nu sunt deloc sigure nici la Reşiţa. Ca dovadă, într-un raport politic al P.C.R. Caraş din 30 noiembrie, se aprecia faptul că în acest judeţ mulţi social-democraţi au votat cu P.S.D.I. şi chiar cu P.N.Ţ. La Reşiţa, continua raportul, P.S.D.I. obţinuse 2.385 de voturi (sic!), sub influenţa lui Musteţiu, care demisionase, după cum s-a văzut, din conducerea sindicală şi de la preşedinţia B.P.D. (30)

De altfel, documentele vremii atestă faptul că, în condiţii normale de desfăşurare, „în judeţul Caraş alegerile ar fi câştigate de P.S.D., urmat de P.N.Ţ., P.C.R. şi F.P.” (31) În decembrie 1946, efectivele P.S.D. numărau, doar la Reşiţa, 4.877 de membri. (32) Iar comitetul regional Banat al P.C.R. descria situaţia explozivă de la Reşiţa astfel, în februarie 1947: „Elemente ca Gherman şi Musteţiu şi alţii, deşi au aderat formal la hotărârea de la 10 martie 1946, nu au fost niciodată de acord cu acest lucru şi au muncit mereu împotriva acestei hotărâri şi împotriva F.U.M.” De aceea, se aprecia, „campania electorală s-a făcut complet fără concursul social-democraţilor.” Mai mult chiar, datorită faptului că „aproximativ întreg P.S.D.-ul a votat cu Titel, din îndemnul conducătorilor, voturile reale ale titeliştilor la Reşiţa şi în judeţ au fost peste 10.000.” Prin urmare, se cerea excluderea din P.S.D. a lui Eftimie Gherman şi punerea lui Iosif Musteţiu „pe linie moartă”, ceea ce Partidul Social Democrat a şi făcut în curând. (33)

Ţinta principală a atacurilor comuniştilor continua să fie reprezentată, mai ales după fraudarea alegerilor, de conducerea Societăţii U.D.R., care rezista încă presiunilor sovietice. În 1947, la data încheierii ultimului exerciţiu financiar al Societăţii, structura acţionariatului cuprindea: persoane fizice şi juridice române 6.062.623 de acţiuni, adică 60,68% (cele mai multe fiind deţinute de Casa Regală a României, ing. Nicolae Malaxa, Societatea „Malaxa”, Banca de Credit Român şi Max Auschnitt), iar persoanele fizice şi juridice străine 3.928.947 de acţiuni, adică numai 39,32%. (34) În acest an, valoarea globală a producţiei din sectorul siderurgic al uzinelor reşiţene a depăşit cu 11,5% nivelul înregistrat cu un an înainte, aceasta în timp ce la Ferdinand producţia reprezenta 72,1% la platine şi 83,7% la cilindri faţă de nivelul anului de vârf 1938. (35) În 1947 s-a încheiat şi ultimul contract colectiv de muncă din istoria U.D.R., în baza contractului colectiv cadru pentru industria metalurgică, semnat din partea administraţiei de către directorul general ing. Alexandru Popp şi directorul Direcţiei administrative şi de contencios Radu R. Radoveanu, iar din partea salariaţilor de către reprezentanţii aleşi ai acestora, respectiv Romulus Drăgoescu şi Nicolae Lungeanu. (36)

Ultima manifestare a opiniei social-democraţilor reşiţeni a avut loc cu ocazia desfăşurării congresului al XVIII-lea al P.S.D. din octombrie 1947, când s-a hotărât începerea procedurilor de fuzionare cu P.C.R. La acest congres, în momentul când s-a supus la vot chestiunea în cauză, delegaţia judeţului Caraş, formată din Musteţiu, Hromadka şi Cercega, s-a abţinut. (37) Din acest moment, coroborat cu proclamarea republicii populare, asaltul final împotriva uzinelor şi a proletariatului din Reşiţa a fost declanşat cu întreaga putere.

Un foarte preţios raport asupra activităţii U.D.R. în primul semestru al anului 1948, chiar înainte de naţionalizare, a fost menţionat de ing. Dan Gh. Perianu. Întocmit în limba rusă, pentru uzul reprezentanţilor părţii sovietice, raportul evidenţia dificultăţile de adaptare ale angajaţilor U.D.R. faţă de sistemul rigid al „planului fix” cu care era obişnuită aceasta să opereze, maniera de lucru tradiţională la U.D.R. fiind „mai elastică şi legată în primul rând de portofoliul de comenzi şi contracte.” (38) Planificarea impusă de către sovietici nu a putut fi respectată, acest lucru remarcându-se în special la producţia de locomotive. Astfel, în privinţa locomotivelor 050 tip ЄR menţionate (pentru partea sovietică), din 40 de bucăţi planificate au fost realizate doar 30, iar dintre cele 7 locomotive planificate pentru Căile Ferate Române a fost realizată una singură. (39) Din acelaşi raport rezulta că, în momentul naţionalizării, Societatea U.D.R. avea un număr total de 22.892 de angajaţi, cu 78,3% mai mulţi decât în 1935. În acelaşi interval, numărul angajaţilor de la Reşiţa a crescut de la 5.998 la 13.108, număr reprezentând mai mult de jumătate din populaţia oraşului de atunci. Aceasta se explică prin intensificarea fenomenului navetismului, inclusiv de la distanţe mari, şi prin accentuarea sporului migraţionist al Reşiţei, care a determinat creşterea populaţiei cu 60% în numai opt ani (1948-1956). (40)

Lovitura de graţie dată prestigioasei Societăţi U.D.R. a constituit-o decretul de naţionalizare nr. 111 din 11 iunie 1948. Ea îşi încheia în acest mod existenţa de exact 28 de ani. Se punea capăt, cu brutalitate, imensului aport al acestei Societăţi reprezentative pentru întreaga industrie românească, cu un mare renume intern şi extern, adus dezvoltării economice a ţării noastre. În perspectivă, efectul acestui nefast act din istoria noastră contemporană s-a răsfrânt decisiv şi asupra conştiinţei muncitoreşti reale, care necesita atât o mare competenţă profesională, cât şi multă rigoare şi disciplină, care instituiseră un stil de muncă şi de existenţă remarcabil.

În ziua de 11 iunie 1948, la orele 15, actul naţionalizării a fost „sărbătorit” şi la Reşiţa, printr-o mare adunare, de peste 8.000 de participanţi, ţinută la Hala nouă. Preluând cu această ocazie conducerea uzinelor, Carol Loncear a ţinut să precizeze că „prin lupta muncitorilor în frunte cu partidul lor, poziţiile economice ale capitaliştilor au trecut în mâna poporului.” (41) Tot atunci au mai fost naţionalizate la Reşiţa şi întreprinderile „Fraţii Feher”, „Dona”, „Metal Tras” şi „Fabrica de sifoane”.

Vastul patrimoniu al fostei Societăţi U.D.R., care reprezenta un organism extrem de complex, cuprinzând unităţi industriale, miniere, precum şi suprafeţe forestiere şi agricole, a creat probleme mari în momentul împărţirii sale, pe baza unor protocoale, între mai multe ministere economice nou înfiinţate şi organe ale administraţiei locale, după ce o scurtă perioadă (1948-1949) a funcţionat sub denumirea de „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – întreprindere naţionalizată” (U.D.R.I.N.). Înmatricularea U.D.R.I.N. din punct de vedere juridic a fost făcută în Registrul comerţului la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949, partajarea capitalului social fiind făcută astfel: statul român 6.981.974 de acţiuni şi U.R.S.S. 3.010.927 de acţiuni. (42) În acest timp, patrimoniul său era evaluat la 84,1 milioane dolari S.U.A., cifra fiind intenţionat diminuată, probabil în vederea reducerii ponderii acestei Societăţi în ansamblul economiei româneşti. Tot din 1949 a fost introdus, la nivel de ţară, sistemul planificării economice generale, centralizate şi rigide, care nu mai permitea unităţilor economice niciun fel de iniţiativă, stabilindu-se la centru sarcini şi obiective felurite, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi arbitrare şi neraţionale, imposibil de îndeplinit.

După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp. Lui i-a fost înscenat în toamna lui 1948 un sinistru proces de „sabotare a economiei naţionale” (procesul Popp-Bujoiu sau procesul industriaşilor), în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, împreună cu un grup eterogen de „complotişti, spioni şi trădători”, care ar fi alcătuit, chipurile, „încă din 1945 o organizaţie conspirativă, care se baza pe partidele vechi şi pe forţa financiară şi influenţa economică a marii industrii şi finanţe. Această înjghebare, care a căpătat un rol preponderent după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, a început o acţiune de spionaj şi sabotaj economic şi pregătea atentate şi lovituri de forţă care să ducă la răsturnarea regimului actual.” (43)

Printre altele, inginerul Popp a fost acuzat că s-ar fi numărat, sub numele conspirativ de „domnul Alecu”, printre organizatorii rezistenţei armate anticomuniste la nivel naţional. Astfel, el ar fi urmărit, împreună cu ceilalţi acuzaţi, ca printr-un tunel săpat sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, edificiul să fie aruncat în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, moment care ar fi marcat declanşarea unei revolte populare care ar fi dus, în cele din urmă, la răsturnarea regimului comunist.

Chiar un lider comunist lucid, Ion Gheorghe Maurer, declara în acea perioadă în cercul apropiaţilor săi: „Şi eu totuşi l-aş folosi pe Popp mai departe, fiindcă este cel mai mare specialist din Europa”, fapt pe care susţinea că îl aflase de la „specialiştii sovietici” care îl cunoscuseră. (44)

În vârstă de 50 de ani, Alexandru Popp a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a supravieţuit cu multă demnitate regimului dur de detenţie. A ieşit din închisoare în urma graţierii generale din 1964, decedând la trei ani după aceea. Inginerul Cornel Manciu, director adjunct al Societăţii şi director al atelierelor de la Reşiţa, a fost de asemenea arestat, încheindu-şi în mod tragic existenţa în 1954, la 54 de ani, în sinistra închisoare de la Aiud. Au mai cunoscut martirajul temniţelor comuniste directorii Alexandru Vellan, Gheorghe Ioan, Adam Ogrin, Ionel Buhescu, Radu R. Radoveanu, dr. ec. Gheorghe Vucu, Agrippa Popescu, inginerii Vasile Borda şi Iosif Roiescu, dr. ec. Corneliu Rociu şi mulţi alţii. Chiar şi Carol Loncear, care dăduse dovadă, atâta timp cât ocupase înalte demnităţi, de multă modestie şi de respect faţă de profesorii săi, sprijinind uzinele din Reşiţa şi din Bocşa, a intrat, inevitabil, în dizgraţia autorităţilor vremii, fiind destituit, judecat şi întemniţat în intervalul 1962-1964. De altfel, şi Alexandru Bitang, director al U.C.M.R. între 1974-1983, fusese în tinereţe implicat în grevele studenţeşti de la Timişoara din 1946. (45)

În 1948, în plină „dictatură a proletariatului”, după expresia lui Georg Hromadka, „muncitorimea zonei montanistice bănăţene se simte pusă în lanţuri.” (46) Concomitent cu anihilarea conducătorilor Societăţii U.D.R., erau arestaţi şi conducătorii muncitorimii social-democrate, în primul rând Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Petru Bârnau şi Traian Cercega, în vreme ce Eftimie Gherman reuşea să se salveze fugind în Occident. Cei arestaţi au fost implicaţi în diverse cazuri nebuloase, fiind acuzaţi inclusiv că ar fi complotat împreună cu reprezentanţii Partidului Laburist din Marea Britanie împotriva regimului comunist. (47) În 1951, numeroşi conducători social-democraţi din Reşiţa au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că nu fuseseră de acord cu unificarea dintre P.S.D. şi P.C.R. Între aceştia se aflau: Ilie Fărcăşescu – 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Iosif Musteţiu – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică; Gheorghe Jula – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Lor le-a fost confiscată şi averea, deoarece s-au făcut vinovaţi de „crima de uneltire contra ordinei sociale.” (48) Alţi trei inculpaţi „au iniţiat, organizat şi activat într-o organizaţie de tip fascist, politică şi paramilitară, care avea drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat creat şi instaurarea vechiului regim burghezo-moşieresc, cu sprijinul cercurilor imperialiste anglo-americane.” Este vorba despre Georg Hromadka şi Petre Bârnau, condamnaţi la câte 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, şi Romulus Drăgoescu, la 21 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică. (49) Exemplul lui Georg Hromadka a fost elocvent: întemniţat la Jilava şi Aiud, a fost graţiat în 1956, după opt ani de detenţie, în urma vizitei lui Hruşciov în Marea Britanie şi a solicitărilor laburiştilor ca social-democraţii din Europa răsăriteană să fie puşi în libertate. (50)

Între timp, prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice.

În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk şi Aleksei Nikolaievici Cerneţov. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.).

Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele.

Note:

1                    Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998, p. 44.

2                    Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, 1998, p. 210; George Leggett, C.E.K.A.: poliţia politică a lui Lenin, Bucureşti, 2000, p. 139.

3                    Ibidem, p. 144; Richard Pipes, op. cit., p. 210.

4                    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

5                    Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 89.

6                    Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, mss., f. 116.

7                    Ibidem, f. 117.

8                    Ibidem, f. 118.

9                    Ibidem, partea I, Reşiţa, 1999, p. 33.

10               Serafin Mărgan, Două secole de metalurgie pe Valea Bistrei, Reşiţa, 1996, p. 31.

11               Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

12               Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 100-101.

13               Ibidem, p. 101.

14               Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 198.

15               Caraş-Severin. Monografie, p. 89.

16               Ibidem.

17               Ibidem, p. 90.

18               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 137-139.

19               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 102-103.

20               Ibidem, p. 103-104.

21               Ibidem, p. 104.

22               Ibidem, p. 104-105.

23               200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 118.

24               Ibidem.

25               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 122.

26               Ibidem, f. 139-140.

27               Ibidem, f. 141.

28               Ibidem, f. 127.

29               Ibidem.

30               Ibidem.

31               Ibidem, f. 217. 

32               Ibidem, f. 128.

33               Ibidem, f. 129.

34               După Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 101-102.

35               Caraş-Severin. Monografie, p. 90.

36               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 107-108.

37               Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

38               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 105.

39               Ibidem.

40               Ibidem, p. 107.

41               Caraş-Severin.Monografie, p. 91.

42               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 108.

43               Magazin istoric, Bucureşti, nr. 12/1998, p. 65; referitor la acest proces, a se vedea mai pe larg: Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Auschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 370-404.

44  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.                                                

45  Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 27.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

47  Mircea Rusnac, Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei şi social-democraţi reşiţeni (1950), în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II,  2000, passim.

48   Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 216.

49  Ibidem, f. 216-217.

50  Georg Hromadka, op. cit., p. 10.

51   Caraş-Severin. Monografie, p. 92.

Mircea Rusnac – Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa in 1946-1947

În patrimoniul muzeului reşiţean se află bogatul fond de documente Dr. Antoniu Marchescu, provenind de la fostul jurist al Comunităţii de avere din Caransebeş şi apoi al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa. În cadrul acestui fond, o importanţă deosebită o are un set de 75 de documente, inedite până acum, ilustrând cu multă exactitate situaţia generală a Societăţii în perioada anilor 1946-1947, ani extrem de zbuciumaţi în istoria ţării şi a industriei reşiţene. Este vorba de primii ani de după încheierea celui de-al doilea război mondial, când România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice şi pe plan intern se făceau primii paşi către instaurarea regimului comunist. Sunt ultimii ani dinaintea naţionalizării economiei româneşti, când o societate privată de mare prestigiu cum era U.D.R.-ul lupta din greu să îşi menţină statutul anterior. Aspecte dramatice din evoluţia din acea perioadă a Societăţii au fost surprinse şi în documentele analizate.

                   În fiecare săptămână, de regulă în ziua de joi, la sediul Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa aveau loc şedinţe la care participau reprezentanţii conducerii Societăţii şi liderii puternicului sindicat muncitoresc. De cele mai multe ori, din partea conducerii erau prezenţi directorul Vellan (până la agresiunea pe care a suferit-o din partea unor muncitori turbulenţi la 10 septembrie 1946, eveniment deosebit de grav, care a determinat retragerea sa de la conducerea Societăţii), subdirectorul Rociu, inspectorul Bontoş, doctorul Arcan şi juristul Marchescu, dar, în funcţie de împrejurări, lor li se alăturau chiar şi directorul general Popp sau inginerul Popovici. Din partea muncitorilor, cei mai consecvenţi erau Fărcăşescu, Puvak, Drăgoescu, Cercega, Măruia, Şofeia, Jianu, Lupşa, Oprean, Matischak, Bica, Micu şi Musteţiu. Problemele cele mai des dezbătute în acei dificili primi ani postbelici se refereau la hainele de lucru, la cantina muncitorească, la orele suplimentare, la locuinţele muncitoreşti din Lunca Pomostului sau din Dealul Crucii, la problema făinei, a lemnelor de foc etc.

                   Pe lângă chestiunile de rutină, uneori erau dezbătute şi probleme mai delicate, ivite în împrejurări specifice. Întotdeauna însă ele erau abordate cu suficientă bunăvoinţă din partea ambelor tabere, astfel încât soluţionarea lor era mai de fiecare dată rezonabilă. Climatul discuţiilor de la U.D.R. era departe de ceea ce se petrecea în acelaşi timp în ţară, unde problema „luptei de clasă” şi cea a revendicărilor „muncitoreşti” mai mult sau mai puţin justificate erau la ordinea zilei, stimulate în mod firesc de prezenţa trupelor sovietice în România şi de ascensiunea politică a partidului comunist. Reşiţa nu cunoştea un asemenea gen de tensiuni, de cele mai multe ori artificiale.

                   La şedinţa din 23 mai 1946, directorul Vellan arăta că „la Turnătorie muncitorii au întrerupt 15 min. lucrul pentru neprimirea hainelor de lucru. De fapt, continua el, problema e rezolvată şi distribuirea e în curs, deci gestul e inexplicabil.” (1) La şedinţa din 6 iunie, delegaţii sosiţi de la Doman şi Văliug au solicitat electrificarea comunelor respective. (2) Lucrul acesta era, desigur, foarte greu de realizat în acel moment, el soluţionându-se în mod favorabil abia mult mai târziu.

                   Deosebit de interesantă este consfătuirea din 24 iulie 1946, la care au participat reprezentanţii Comisiei Aliate de Control (căpitanul Grinenko, colonelul Iudin şi inginerul Sapunov), cei ai autorităţilor româneşti (prefectul judeţului Caraş, Ionescu, şeful biroului economic al judeţului, Balaciu, inspectorul Dădârlat şi colonelul Radian, delegatul Administraţiei Livrărilor), ai conducerii Societăţii U.D.R. (directorul general inginer Popp, directorul de exploatare inginer Vellan, procuriştii Stănescu şi Curbet, subdirectorii Rociu şi Arcan) şi ai sindicatului (Puvak şi Măruia). Deschizând şedinţa, directorul Vellan a precizat că ea se ţinea „la cererea Dlui Col. Iudin, în vederea examinării frecvenţei angajaţilor la lucru” şi îl invită pe acesta să îşi prezinte poziţia. (3) Căpitanul Grinenko, în calitate de delegat al Comisiei Aliate de Control Timişoara, care conducea şi şedinţa,  s-a interesat dacă muncitorii reşiţeni aveau „o convenţie fixă pentru un anumit timp”. Vellan a răspuns că ei erau angajaţi pe timp de un an conform contractului colectiv. Căpitanul Grinenko „roagă să se arate cauzele cari împiedică îndeplinirea programului.” Replicând, Vellan a spus că „era vorba să discutăm de frecvenţă şi nu de program.” Grinenko a precizat însă că „frecvenţa este cauza care influenţează programul.”

                   Între argumentele prezentate de Vellan găsim: „Muncitorii noştri atât în minele de cărbuni cât şi cei din uzine şi ateliere se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, cari au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” El a mai acuzat totodată lipsa de materii prime, cărbuni, păcură. Grinenko arăta că în 22 iulie un număr de 2.116 muncitori se aflau în concediu legal. Directorul Popp a răspuns că fiecare muncitor are dreptul la concediu de odihnă, care de regulă se lua vara. Pe lângă aceştia, mai erau şi 873 de bolnavi şi 397 de nemotivaţi. (4)

                   Colonelul Iudin arăta că producţia la profile laminate şi tablă era îndeplinită doar în proporţie de 50%, iar în unele sectoare va fi probabil şi mai mică din cauza lipsei profilelor şi a tablei. El acuza de asemenea faptul că erau în concediu prea mulţi lucrători calificaţi, ca şi personal tehnic şi ingineresc, inclusiv primul locţiitor al uzinei, care răspundea de laminoare, furnal şi oţelărie. Ca urmare, nu putea fi asigurat materialul pentru locomotive, cazane, ace şi echipament petrolifer. El cerea ca până la 12 septembrie să nu se mai acorde concediu personalului tehnic şi ingineresc, iar cei plecaţi deja să fie rechemaţi sub ameninţarea sancţionării. Inginerul Sapunov adăuga şi faptul că inginerul Pârău de la secţia tratament termic era în concediu. La Hala X, continua el, lipseau foarte mulţi oameni pe caz de boală, apreciat ca fictiv, şi unii muncitori veneau la uzină în stare de ebrietate. Vellan a răspuns că aceştia au fost concediaţi. Prefectul Ionescu   s-a spălat pe mâini: „În privinţa părţilor tehnice discutate nu pot da nici o părere. Rămâne ca C.A.C. şi Direcţiunea să stabilească măsurile pentru înlăturarea dificultăţilor.” (5)

                   Puvak era de acord cu concedierile: „Concedierea unor muncitori cred că ar influenţa pe ceilalţi. Văzând că-şi pierd pâinea în uzină ar veni la lucru.” Grinenko nu s-a putut abţine de la următoarea afirmaţie: „Mă aflu pentru prima oară la uzină. Poate că greşesc când am impresia că Direcţiunii nu i-a plăcut că am venit pentru o consfătuire.” Vellan a răspuns la aceasta: „Aş dori să precizez că conferinţe de felul acesta nu indispun pe nimeni din organizaţia noastră, ci dimpotrivă, un asemenea schimb de vederi, sunt convins, conduce la o cunoaştere mai precisă a circumstanţelor noastre şi la raporturi cari asigură funcţionarea în condiţiuni mai bune a uzinei. Lucrul acesta îl poate confirma dl. Colonel Iudin, cu care am plăcerea să conlucrez de un an de zile (…). În consecinţă, am dori ca impresia dlui cpt. să fie ştearsă prin cele spuse de mine şi repet că nouă nu ne-a făcut decât plăcere să fim vizitaţi de membrii C.A.C.” Bătând în retragere, aparent cel puţin, Grinenko a răspuns că „nu vrea să se interpreteze greşit ceea ce a spus.” La care Vellan a replicat cu diplomaţie: „Apreciem la justa lor valoare observaţiile făcute, cari au ca scop funcţionarea normală a uzinei, cât şi criticile fondate.” După care inginerul Popp a expus situaţia generală, a recunoscut unele deficienţe şi a propus soluţii de redresare. Grinenko a concluzionat că trebuiau convocaţi inginerii şi şefii de secţii pentru a li se arăta că „programul nu este îndeplinit”, preşedintele sindicatului trebuia să explice într-o adunare a muncitorilor aceleaşi chestiuni, urmând să se fixeze termenele de execuţie şi să se cerceteze „dacă nu se comit abateri şi din partea medicilor şi nu numai a muncitorilor.” Măruia a luat şi el apărarea muncitorilor, acuzând lipsa de materii prime care face să se piardă zile întregi cu producţia, deşi muncitorii lucrau şi 16 sau 18 ore pe zi. El propunea în consecinţă să nu fie sancţionaţi doar muncitorii, ci şi conducătorii, observaţie caracterizată drept justă de căpitanul Grinenko, cu care remarcă s-a şi încheiat şedinţa. (6)

                   A doua zi a avut loc o nouă şedinţă, de această dată fără participarea sovieticilor, dar cu cea a reprezentanţilor Confederaţiei Generale a Muncii. Cu această ocazie, Vellan a declarat: „Profit de prezenţa reprezentanţilor C.G.M. şi vă aduc la cunoştinţă că la 24.VII am avut o conferinţă la cererea C.A.C., la care au luat parte şi autorităţile civile şi delegaţii sindicatului. Eu regret că prezenţa la lucru a multor muncitori lasă de dorit şi am fost puşi în situaţia neplăcută de a fi fost pentru prima oară sever avertizaţi de către C.A.C. pentru întârzierile constatate în executarea comenzilor art. II, fac apel ca muncitorii să-şi vadă de lucru cu trup şi suflet. Cele discutate au fost consemnate în proces verbal şi sindicatul va primi o copie.” (7)

                   La şedinţa din 1 august, Puvak şi Măruia au reclamat nerespectarea drepturilor asigurate prin contractul colectiv de muncă în privinţa primirii hainelor şi a bocancilor cuveniţi. Ei solicitau sosirea la Reşiţa a primdirectorilor Ioan şi Teodorescu de la Bucureşti, adăugând următoarele: „Cu telenote nu se rezolvă. Am pierdut încrederea.” (8) În consecinţă, Vellan a promis contactarea Bucureştiului.

                   Peste o săptămână, la 8 august, şedinţa avea să se desfăşoare în prezenţa lui Teodorescu, care a venit de la Bucureşti. El a declarat cu acest prilej: „Aprovizionarea bocancilor este asigurată, necesarul 22.000 perechi din care 13.000 perechi s-au primit; 9.300 perechi în curs de transport de la Cluj. Haine de lucru contractuale 22.000 costume, distribuite 11.000 costume, restul în curs de transport. Haine de uzură 12-14.000 costume. Nu s-a distribuit până după terminarea hainelor contractuale de lucru. Pentru minieri s-au împlinit în întregime obligaţiunile contractuale. Restul de stofă, pânzeturi, docuri, se va expedia în curând.” La întrebarea lui Vellan dacă sindicatul acceptă aceste explicaţii, liderii prezenţi au răspuns că „sunt de acord, se semnează procesul verbal încheiat.” (9)

                   Tot cu această ocazie, căpitanul Balica s-a referit la o conversaţie avută cu colonelul sovietic Vasiliev, care spunea că „nerespectarea programului ar fi şi din motivul că unii muncitori n-au primit drepturile contractuale de 2 ani.” În consecinţă, Vellan „cere ca sindicatul să declare dacă cele expuse corespund adevărului şi să se cerceteze de sindicat comunicând în scris rezultatul cercetărilor, pentru a fi raportat Comisiei Aliate.” Puvak „declară în numele sindicatului că cele afirmate de numiţii muncitori nu corespund adevărului.” Vellan a concluzionat: „Se ia notă şi roagă ca răspunsul să se facă în scris din partea sindicatului.” (10)

                   Din raportul inginerului Cocârlan de la Economat, prezentat în şedinţa din 13 august 1946, rezultă cât interes îşi dădea Societatea, în acele vremuri vitrege, pentru angajaţii săi. Grâul era adus din Timiş-Torontal, Oltenia şi chiar Muntenia, ceapa de la Vinga şi din Bihor, cartofii de la Belinţ şi din Ardealul de Nord, bocancii de la Dermata Cluj etc. (11)  Dar problema insinuărilor reprezentanţilor sovietici rămânea deschisă. La şedinţa din 15 august, Tămaş arăta: „Spre clarificarea chestiunei pusă de Comisia Aliată de Control prin dl. cpt. Balica, am cercetat secţiile Oţelărie, Turnătorie şi Furnale, negăsind ca din aceste secţii să fi plecat asemenea plângeri, că nu şi-a(u) primit drepturile legale şi contractuale în decurs de 2 ani. În şedinţa de mâine de la ora 15, care se ţine între muncitori şi dl. dr. Marchescu, chestiunea va fi din nou pusă pentru clarificarea definitivă.” Directorul Vellan a adăugat: „Rog insistent sindicatul să răspundă în scris dlui cpt. Balica de la Comisia Militară Română, dându-ni-se şi nouă o copie.” (12)  În următoarea consfătuire, din 22 august, Puvak a declarat: „Răspunzând la întrebările puse de dl. colonel Vasiliev din Comisia Aliată că muncitorii n-ar fi primit drepturile contractuale în ultimii 2 ani, spune că sindicatul n-are nici o cunoştinţă că ar exista asemenea muncitori care n-au primit drepturile lor.” Iar Vellan a specificat: „Acest lucru se va comunica în scris dlui cpt. Balica, care a transmis comunicarea dlui colonel Vasiliev.” (13)

                   După informaţiile aduse de Drăgoescu, reîntors de la Confederaţia Generală a Muncii din Bucureşti, Vellan putea concluziona la şedinţa din 29 august 1946: „Din cele comunicate de Drăgoescu se poate vedea că Reşiţa e în strânsă colaborare cu sindicatul şi Confederaţia Generală a Muncii.” (14)

                   Această afirmaţie era oarecum contrazisă de către Musteţiu, prezent la întrunirea din 3 septembrie. El aprecia: „În baza rapoartelor ce ne sosesc de la organele noastre sindicale, rezultă că relaţiile dintre Direcţiune şi sindicat nu mai sunt dintre cele mai bune. Am căutat să avem raporturi civilizate, dar în ultimul timp la intervenţiile noastre sau se dau răspunsuri întârziate, sau evazive, încât reprezentanţii sindicatului sunt puşi în situaţii dificile faţă de membrii săi, cărora trebuie să le răspundă de rezultatele intervenţiilor făcute la Direcţiune.” (15)  Primdirectorul general Popp a recunoscut că „unele din obiecţiunile dvs. sunt justificate. Fie datorită împrejurărilor, fie oamenilor. Interpretarea şi aplicarea contractului colectiv este foarte complicată.” El anunţa sosirea în curând a directorilor Radoveanu sau Rădulescu pentru a soluţiona diferendele apărute. Popp adăuga: „În ceea ce priveşte relaţiile cu Direcţiunea, nu trebuie scăpat din vedere multiplele îndeletniciri ale Direcţiunii în legătură cu producţia, încât e normal ca unele cauze să sufere.” El mai preciza apoi: „Conducerea U.D.R. nu caută ocolirea sindicatului. Importanţa colaborării cu el a fost recunoscută şi în epoca în care nu avea fiinţă legală. Şi atunci am avut o reprezentanţă a muncitorilor cu care am avut un contact permanent, în toate problemele. Cu atât mai mult azi, trebuie să ajutăm la sporirea autorităţii sindicale, care este un preţios colaborator al Direcţiunii.” Şi Vellan preciza la rândul lui: „Unele chestiuni, e drept, suferă întârzieri, pe de o parte fiindcă vin greşit puse sau incomplete şi atunci am nevoie de lămuriri sau completări. Apoi este şi prea multă nerăbdare, uneori în cazuri nejustificate.” Subdirectorul Rociu se dezvinovăţea şi el: nu avea personalul necesar, biroul era prea departe de Direcţiune, iar contractul colectiv era aplicat conform directorului administrativ procurist Gherghel. Popp concluziona pe bună dreptate: „Toţi se degajează de răspundere. Trebuie să aplicaţi C.C.M. când e cazul, pe proprie răspundere.” Musteţiu cerea crearea unui organ care să rezolve măcar unele dintre probleme. Popp propunea ca această chestiune să fie rezolvată de Radoveanu sau Rădulescu, atunci când urmau să vină la Reşiţa. Măruia şi Puvak l-au învinuit şi ei pe Vellan pentru întârzierea soluţionărilor. Popp a dat răspunsuri conciliante solicitărilor ferme ale liderilor sindicali, în speranţa normalizării situaţiei. (16)

                   Vellan a trecut şi el la ofensivă, în următoarea şedinţă, ţinută cu Sindicatele din Reşiţa şi Bocşa, la 5 septembrie. În urma unor chestiuni mai puţin elocvente ridicate de către cei din Bocşa, el a spus: „Fac apel la sindicatul Reşiţa ca să ţină contact cu sindicatul Bocşa şi să se aducă în discuţie aici numai probleme serioase.” (17)

                   Evenimentele extrem de grave survenite la 10 septembrie 1946, când un grup de muncitori, nemulţumiţi de cuantumul ajutorului de iarnă pe care tocmai îl primiseră, l-au agresat grav şi chiar l-au mutilat (compromiţându-i complet vederea unui ochi) pe directorul Alexandru Vellan, care nici nu purta vina principală pentru cele petrecute, au determinat retragerea acestuia de la conducerea Direcţiei Exploatărilor. Printr-o circulară a conducerii de la Bucureşti a Societăţii, din acest moment cei însărcinaţi cu participarea la conferinţele săptămânale cu reprezentanţii sindicatului au fost doctorul Antoniu Marchescu (şeful Serviciului Contencios Reşiţa) şi doctorul Tudor Arcan (şeful Serviciului Personal Reşiţa). Ei au continuat însă cu aceeaşi râvnă şi cu acelaşi interes opera directorului Vellan (înlocuit la conducere de către inginerul Romulus Miculescu), dând dovadă de mult tact şi de o deosebită diplomaţie. De pildă, în nici una dintre întrevederile ulterioare cele două părţi nu au făcut nici cea mai mică referire directă la dramaticele evenimente de la 10 septembrie, aşteptând ca justiţia să îţi spună cuvântul. Cu toate acestea, este evident faptul că aceste grave încălcări ale spiritului de civilizaţie atât de specific muncitorimii reşiţene, datorate în întregime acelei categorii de lucrători pe care însuşi Vellan îi considera „de specializare aproximativă”, sosiţi în oraş de puţină vreme şi complet neadaptaţi mediului proletar de aici, au marcat profund dezbaterile care au urmat, fiind repudiate în mod sincer de către ambele părţi.

Cu ocazia unei noi şedinţe, la 27 septembrie, doctorul Arcan a prezentat câteva date statistice, deosebit de interesante: „din statisticile pe care le avem asupra personalului muncitoresc şi de funcţionari de la Direcţiunea Exploatărilor, rezultă că efectivul la muncitori a ajuns pe ziua de 20 septembrie la cifra de 13.369 oameni; comparând acest efectiv cu producţia efectivă, se constată că în prezent producţia este mai mică de ½ decât în anul 1942, iar personalul a crescut în acest interval de timp cu aproximativ 1.000 de oameni. De aceea roagă sindicatul să fie de acord cu raţionalizarea angajărilor de muncitori şi funcţionari, întrucât altfel vom ajunge să majorăm efectivul şi să creem sarcini în plus şi pentru Economat, pe care nu le va putea satisface, iar producţia va rămâne aşa cum este.” (18) În plus, dintre cei 13.369 angajaţi, la 20 septembrie lipseau 1.112 bolnavi şi 293 absenţi nemotivaţi. (19)

                   Şedinţa conducerii Direcţiunii Exploatărilor din 28 septembrie 1946 a examinat dificultăţile întâmpinate în acest sector. Lipsea apa din cauza secetei, astfel încât Laminoarele au fost oprite la 22 septembrie. Lipseau materiile prime la Fabrica de şamotă, respectiv argile şi cuarţită, iar cărămizile silica erau de proastă calitate. Laboratorul trebuia înzestrat şi pus la punct. Nu se primea din Valea Jiului cota de cărbune programată. Efectivul muncitorilor era „prea umflat”, iar producţia era scăzută. La Turnătorie era lipsă de fontă sfărâmată. La Furnal formele nu rezistau din cauza turnării nepotrivite şi a calităţii proaste a cuprului etc. Laminoarele aveau un program de producţie pe luna septembrie de 8.000 tone, realizându-se însă numai 5.500 tone. (20)

                   Şedinţa desfăşurată la 2 octombrie a fost consacrată problemei, foarte grele în epocă, a locuinţelor muncitoreşti. Doctorul Arcan preciza cu acest prilej: „În Luptătorul Bănăţean au apărut 2 articole cu privire la problema locuinţelor, deşi s-a convenit când a fost conferinţa cu dl. col. Vasiliev, care a dat dispoziţii precise ca în presa din localitate sau la megafoane să nu se mai transmită critici la adresa Direcţiunii sau a organelor ei, fără ştirea Comisiei Aliate de Control şi fără ca înainte să se ceară lămuririle necesare de la cei vizaţi. Criticile sunt chiar necesare pentru a stimula activitatea, dar anumite idei lansate cu tendinţă pot duce la acte de care nimeni nu mai poate răspunde.” (21)

                   Conferinţa din 3 octombrie 1946 a avut loc cu participarea conducerii Direcţiunii minelor (procurist inginer Eugen Ardelean, secretar inspector Dinteanu) şi conducătorii minelor din Anina, Doman, Secu, Ocna de Fier, Delineşti, Armeniş, Sinersig. S-au discutat chestiuni privind salarizarea şi aprovizionarea minerilor şi funcţionarilor. Cu acelaşi prilej, priminspectorul Mureşanu a declarat: „Ţin să comunic că stăm în pragul unei ere foarte critice.” Doctorul Arcan a spus: „Dl. dr. Marchescu a vorbit cu dl. Teodorescu de la Bucureşti, care a comunicat că duminică acolo n-a fost pâine deloc şi se pune problema pentru încă două zile dacă vor avea pâine. Ţinând seama de aceasta, trebuie să lămuriţi lumea la ce se poate aştepta şi la ce nu.” (22)

                   La 10 octombrie, Puvak „întreabă dacă s-a primit dezlegarea pentru a face schimbul (alimentelor, n.n.) cu fier.” Directorul general Popp a răspuns: „Am vorbit cu dl. gen. Susaikov despre aceasta, în conferinţa viitoare ce va avea loc se va stabili.” Puvak a replicat astfel: „La U.D.R. ar trebui să existe un stoc pentru aprovizionarea pe 2-3 luni. Ar trebui să se găsească o soluţie, în special pentru muncitorimea Reşiţei, care a primit mulţumiri din partea Comisiei Aliate de Control pentru munca depusă.” (23)

                   La şedinţa din 4 noiembrie, delegaţii Sindicatului „cer ca dl. director Ioan şi dl. Teodorescu să vină imediat la Reşiţa pentru a clarifica situaţia aprovizionării, care cu toate intervenţiile făcute la Bucureşti cât şi la Reşiţa a rămas dezastruoasă şi în caz de nerespectarea lor, sindicatul nu răspunde de ceea ce s-ar putea întâmpla.” Doctorul Marchescu nu putea răspunde decât în acest mod: „Se va transmite imediat această dorinţă la Bucureşti prin telefon şi teleimprimator.” (24)

                   Această atitudine intransigentă a liderilor sindicali a devenit şi mai agresivă după desfăşurarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946. Falsificarea rezultatelor acestora, care dădeau câştig de cauză în mod covârşitor blocului patronat de către partidul comunist, a fost de natură a stimula pornirile cele mai extremiste. De exemplu, la şedinţa din 6 decembrie, delegaţii sindicali „arată că nu sunt mulţumiţi de felul greoi şi întârziat cum se rezolvă problemele puse de sindicat (problema plăţii zilei de 19.XI.1946; bocanci contra cost pentru cei neîndreptăţiţi, dar lipsiţi de încălţăminte; preţul alimentelor pentru alţi membri de familie decât soţie şi copii minori).” Sau: „Arată că pe chestia zahărului au fost induşi în eroare…” Şi: „De asemenea, în chestia făinei.” Cererile formulate acum erau deosebit de dure şi aveau caracter ultimativ: prime, compensaţii, „revizuirea întregului ghid de încadrare şi apoi punerea lui în aplicare pe data de 1.XII.1946 sau 1.I.1947”, avansări, bilete de tren, scăderi de preţuri, haine de uzură şi paltoane „distribuite de urgenţă” etc. (25) Aceşti sindicalişti erau Iosif Puvak, Ioana Baiaş, Victor Uzum şi Iancu Tămaş.

Conducerea nu a rămas impasibilă şi a prezentat, la rândul ei, unele pretenţii la data de 19 decembrie prin doctorul Antoniu Marchescu: „Roagă sindicatul să determine muncitorii care trebuie să lucreze şi în timpul sărbătorilor, ca să vină la lucru regulat şi astfel să se poată realiza programul, iar lucrătorii care nu sunt obligaţi să lucreze şi în aceste zile, să vină la lucru imediat după sărbători, şi să nu lipsească de la îndeplinirea programului de producţie.” (26)

La şedinţa din 9 ianuarie 1947 cu sindicatele miniere „se hotărăşte ca şedinţa cu delegaţii de la exploatările miniere să se ţină în joia (a) doua din fiecare lună, prima joie fiind nepotrivită pentru conferinţă, deoarece la începutul lunii exploatările sunt ocupate cu încheierea lunară.” (27) Directorul Stănescu a ridicat problema absenţelor nemotivate constatate, delegaţii sindicatului răspunzând că acestea s-au datorat zilei de Sfântul Ioan, drumurilor proaste, frigului etc. Stănescu a cerut aplicarea regulamentului de disciplină. La Doman sindicatul a solicitat locuinţe pentru muncitori, arătând că nu erau nici lemne suficiente. Iar delegaţii de la Delineşti spuneau, între altele: „deoarece oamenilor din localitate le-au fost luate căruţele cu ocazia trecerii armatelor (sovietice, n.n.), cer să li se aprobe osii şi fier laminat pentru cercuri de căruţă.” (28)

Încercând să vină în întâmpinarea nenumăratelor greutăţi pe care le îndurau muncitorii, conducerea Societăţii U.D.R. se străduia să le asigure măcar bunurile strict necesare. La 14 februarie 1947, inspectorul Mureşan comunica sindicatului situaţia aprovizionării cu alimente şi îmbrăcăminte: cartofii erau cumpăraţi din judeţele Ciuc şi Făgăraş, fasolea din judeţul Severin, grâul şi porumbul din judeţul Caraş, pânzeturile şi textilele din Bucureşti etc. (29)

Desigur la sugestia sovieticilor, doctorul Arcan propunea, cu ocazia şedinţei din 28 februarie, „ca pentru a stăvili plimbările fără rost a(le) salariaţilor în uzină, să se instituie un organ de control / ing. Vinţkovsky din partea Direx şi ing. Roşiu din partea Com. de producţie /, care va supraveghea inopinat pe cei care se plimbă prin uzină fără rost.” Bineînţeles, delegaţii sindicali au fost de acord. (30)

Din când în când se mai iveau şi unele momente tensionate. La 10 aprilie 1947, conducerea Societăţii a citit un referat întocmit la 28 martie cu privire la „un caz de indisciplină în masă la Oţelărie, care s-a trimis în copie şi sindicatului.” Ca răspuns, şi liderii sindicali au adoptat o atitudine ceva mai conciliantă, conform procesului verbal: „Delegaţii sindicali arată că au dat mandat dlor Barbu, Bica şi Craiovan ca împreună cu şeful secţiei să cerceteze cauza.” (31) Încă din 29 martie, într-o şedinţă a conducerii Societăţii U.D.R., consemnată într-un manuscris cu cerneală intitulat Situaţia Societăţii, primdirectorul general Popp, arătând dificultăţile prin care trecea aceasta, preciza: „Substanţa Societăţii este atacată, mergem spre prăpastie.” Şi continua în felul următor: „Situaţia este tragică. Nu prin cifre, ci prin producţie, care a scăzut enorm.” (32)

Într-o întrunire a conducerii cu delegaţii sovietici (directorul inginer Serghienko, locotenent-colonelul Iudin şi trei translatori) şi cu delegaţii sindicali, a fost reorganizată Direcţiunea Exploatărilor, care urma a fi condusă de inginerul Romulus Miculescu, „ajutat în probleme tehnice” de către inginerul Serghienko. Direcţiunea era divizată astfel: I. Departamentul siderurgic (cuprinzând Fabrica de cărămizi, Fierul vechi, Cocseria, Furnalele înalte, Oţelăriile, Turnătoria şi Transporturile), „deocamdată fără titular”; II. Departamentul metalurgic (cuprinzând Forjeria, Întreţinerea mecanică şi Laminoarele), sub conducerea inginerului Ştefan Curbet; III. Departamentul atelierelor (secţiile de prelucrare la rece), condus de inginerul Iuliu Cservenyi; IV. Departamentul tehnic, sub conducerea inginerului Titus Dima. Pe lângă aceasta, mai funcţionau: Serviciul de coordonare, care urmărea executarea zilnică a programului de lucru prin trei ingineri, câte unul de fiecare schimb, şi nota cauzele întârzierilor, dând dispoziţii în lipsa directorului (inginer A. Cosneanu, inginer Vasiliu şi inginer Vladimir Popovici; acest serviciu se  situa deasupra secţiilor şi răspundea faţă de Direcţiunea Exploatărilor); Serviciul Contabilităţii exploatărilor, condus de dr. G. Vucu; Serviciul administrativ, condus de subdirectorul G. Marchidan, ca şi Economatul, condus de Axente Mureşan, care completau noua organigramă. Mai exista şi Direcţiunea de control tehnic, pendinte de Direcţiunea generală şi aflată sub conducerea inginerului Petru Ballo. În subordinea ei se afla Serviciul de control, condus de subdirectorul C. Rociu. În plus, mai figurau ca şi consilieri tehnici un număr de cinci ingineri din Uniunea Sovietică, aceştia fiind repartizaţi la Cocserie şi Furnale, Turnătorie, Laminoare, Normele de lucru şi Energetică. (33)

Cu această ocazie, Popp preciza: „Noul contract colectiv şi normele care îl completează au căutat să satisfacă dorinţele legitime ale clasei muncitoare din Reşiţa, creându-i o situaţie mai bună ca altora, din alte întreprinderi. În felul acesta s-a recunoscut contribuţia reală a Reşiţei la îndeplinirea celui de al doilea an de executare a condiţiilor de armistiţiu, cum şi importanţa ce o prezintă Reşiţa în economia ţării.

E nevoie, continua el, să facem tot ce ne stă în putinţă ca masele să înţeleagă poziţia pe care o ocupă Reşiţa în economia ţării şi diferenţa de tratament ce s-a creat muncitorimei reşiţene, mai avantajos ca celorlalţi şi astfel, cu concursul voit al tuturora, să putem schimba felul în care lucrul a fost prestat până acuma.” (34)

Această reorganizare fundamentală a structurii Direcţiunii Exploatărilor, după o schemă extrem de stufoasă, era în mod evident determinată de modelul întreprinderilor de stat sovietice. Ea nu putea în nici un caz să rezolve problemele unei mari societăţi private cum era U.D.R.-ul, probleme care erau generate, în primii ani postbelici, tocmai de ingerinţele sovieticilor. Existenţa unei asemenea societăţi devenise, din păcate, tot mai puţin posibilă în contextul general al perioadei respective.

În continuare, la discuţia conducerii cu sindicatul a dorit să asiste şi colonelul Iudin. Au luat cuvântul Traian Cercega, preşedintele Sindicatului metalo-chimic din Reşiţa, şi Romulus Drăgoescu, delegatul Confederaţiei Generale a Muncii. Ambii au susţinut poziţia conducerii Societăţii şi au aprobat reorganizările anunţate. Drăgoescu chiar a spus: „E drept că raţiile alimentare sunt reduse, dar reduse aşa cum sunt, s-au dat la timp. Alte industrii nu au dat nici 50%. Direcţiunea U.D.R. s-a interesat de soarta salariaţilor, iar Ministerul economiei naţionale a dat preferinţă Reşiţei. Salariaţii vor înţelege că la sacrificiile U.D.R. şi Ministerului economiei naţionale trebuie să răspundă cu atât mai mult. Nu e un secret că în sectorul atelierelor s-a înregistrat o scădere a producţiei la 30% faţă de anul 1939. Acest lucru trebuie să înceteze.” (35) Ca urmare, din 19 mai 1947 s-a introdus Serviciul de coordonare („dispetcer”), a cărei „instrucţiune provizorie” motiva apariţia sa astfel: „În scopul ameliorării operaţiunilor de conducere în uzină a controlului activităţii compartimentelor de bază, îmbunătăţirii alimentării secţiilor cu materialele de fabricaţie, coordonarea lucrului secţiilor, îndeplinirea programelor la compartimentele de bază ale uzinei, îmbunătăţirea transporturilor pe C.F. în uzină.” (36)  Coordonatorul trebuia să se prezinte la locul de muncă cu zece minute înaintea începerii lucrului şi să se informeze asupra situaţiei din documentele înregistrate la serviciul de coordonare. Dacă programele de lucru nu erau îndeplinite, coordonatorul trebuia să menţioneze cauzele şi să indice concret vinovaţii. Tot el înregistra accidentele de muncă. El raporta la predarea schimbului directorului Societăţii, directorului tehnic şi şefului departamentului de producţie. „Toate dispoziţiunile coordonatorului se execută fără discuţie, de către toţi conducătorii tehnici cari primesc acele dispoziţiuni”, era prevăzut mai departe. Acest coordonator putea chema la nevoie în uzină „pe orice conducător technic la orice oră din zi.” (37)

La 16 iunie a avut loc o nouă şedinţă cu întreaga conducere a U.D.R.-ului, al cărei rezumat s-a păstrat în manuscris cu cerneală. Cu această ocazie, primdirectorul R. Miculescu şi directorul tehnic Serghienko au criticat, din nou, foarte dur, indisciplina, delăsarea şi furturile produse în uzină. Miculescu a precizat că „furturile au sporit, încât în unele sectoare nu vom mai putea lucra”. Ca urmare, el cerea ca „sancţiunile să fie mai aspre. Admonestările, mustrările şi altele asemenea nu înseamnă nimic.” Trebuia introdus un control strict. Şi adăuga: „Ocupaţi-vă de îmbunătăţirea condiţiunilor de lucru şi gospodăriţi în aşa fel ca U.D.R. să devină din nou viabil, ca în trecut.” (38) Serghienko a vorbit şi el pe acelaşi ton: „Mă opresc asupra disciplinei înţeleasă altfel de cum se înţelege în uzină. Ea are un aspect mult mai profund.” Apoi continua astfel: „Cazurile neplăcute, întâmplate de curând, denotă o decădere morală a oamenilor, o decădere mai veche. Este un act neadmisibil ca şeful să se ascundă în pod cu subalternii şi, în loc să dea statului timpul de lucru, i-l fură.” Şi încheia: „La cei cu moralul scăzut se iveşte delăsarea. Unii sunt laşi, fricoşi şi se îngrozesc de lucru. Ne vom ocupa de ei ca să-şi revină.” (39)

Aceste întâlniri, destul de constructive şi de eficiente, dintre conducerea Societăţii U.D.R. şi cea a sindicatului, au fost sistate curând după aceea, la 5 august 1947. În 1948, U.D.R.-ul a fost naţionalizat şi lucrurile au luat din acel moment o cu totul altă turnură.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 10.407.

2 Ibidem, nr. inv. 10.408.

3 Ibidem, nr. inv. 10.413.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 Ibidem, nr. inv. 10.414.

8 Ibidem, nr. inv. 10.415.

9 Ibidem, nr. inv. 10.416.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 10.418.

12 Ibidem, nr. inv. 10.420.

13 Ibidem, nr. inv. 10.421.

14 Ibidem, nr. inv. 10.422.

15 Ibidem, nr. inv. 10.423.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. inv. 10.424.

18 Ibidem, nr. inv. 10.427.

19 Ibidem.

20 Ibidem, nr. inv. 10.428.

21 Ibidem, nr. inv. 10.429.

22 Ibidem, nr. inv. 10.431.

23 Ibidem, nr. inv. 10.432.

24 Ibidem, nr. inv. 10.436.

25 Ibidem, nr. inv. 10.444.

26 Ibidem, nr. inv. 10.446.

27 Ibidem, nr. inv. 10.451.

28 Ibidem.

29 Ibidem, nr. inv. 10.457.

30 Ibidem, nr. inv. 10.458.

31 Ibidem, nr. inv. 10.467.

32 Ibidem, nr. inv. 10.484.

33 Ibidem, nr. inv. 10.486.

34 Ibidem.

35 Ibidem, nr. inv. 10.487.

36 Ibidem, nr. inv. 10.473.

37 Ibidem.

38 Ibidem, nr. inv. 10.482.

39 Ibidem.

Mircea Rusnac – Cazul Vellan. Alte mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (septembrie 1946)

Continuăm prezentarea documentelor din Fondul Dr. Antoniu Marchescu, aflat la Muzeul Banatului Montan, privitoare la situaţia Uzinelor de Fier şi Domeniilor Reşiţa în toamna anului 1946. Este vorba despre un set de 15 documente referitoare la un grav incident produs de un grup de muncitori de la secţia Oţelărie. În ziua de 10 septembrie 1946, acestor muncitori le-a fost distribuită o sumă de bani, reprezentând „ajutorul de iarnă”, prevăzut în contractul colectiv de muncă. Suma era mult inferioară aşteptărilor lor, iar reacţia pe care au avut-o a fost deosebit de violentă, soldându-se cu agresarea gravă a directorului uzinelor, inginerul Alexandru Vellan, şi cu lovirea preşedintelui sindicatului, social-democratul Iosif Musteţiu. La această exacerbare a manifestărilor unor muncitori contribuiseră şi presa comunistă, ca şi o serie de agitatori ai aceluiaşi partid, care duceau o campanie permanentă împotriva directorului Vellan. Contextul economic şi cel social-politic erau foarte complicate. Imediat după încheierea războiului, populaţia întregii ţări era grav afectată în privinţa nivelului de trai de numeroşi factori, precum ocupaţia sovietică deosebit de dură, seceta, inflaţia, sărăcia generalizată. La acestea se adăugau profundele frământări social-politice, procesul de comunizare a ţării fiind în toi. Mai erau două luni până la alegerile parlamentare, campania electorală aflându-se aşadar în plină desfăşurare. În cadrul acestor evoluţii, deşi la Reşiţa atmosfera era relativ mai calmă, aici proletariatul având îndelungate tradiţii social-democrate, opuse manifestărilor violente, iată că s-a produs şi o excepţie, când situaţia a scăpat de sub control, cu consecinţe iremediabile. Pentru ilustrarea evenimentelor produse, vom face în cele ce urmează largi referiri la documentele menţionate.

Secretarul Direcţiunii Exploatărilor din Reşiţa, Alexandru Bontoş, se afla în biroul său când, la ora 15,15, “portarul mi-a raportat că o mulţime de muncitori de la Oţelărie se-ndreaptă manifestând către Direcţiune. Am intrat în cabinetul domnului director şi i-am raportat acest lucru. Dsa a luat notă şi a declarat că le stă la dispoziţie, să vină, să vadă ce doresc.” (1)  La rândul său, locotenent-colonelul Nicolae Danielescu consemna sosirea muncitorilor astfel: “În ziua de 10 septembrie 1946, pe la orele 15 – 15,15, am auzit în faţa clădirii zgomot neobişnuit, voci bărbăteşti şi femeieşti. M-am uitat pe fereastră şi am văzut un grup de circa 40-50 muncitori şi muncitoare ce se îndreptau spre intrarea clădirei Direcţiunei Exploatărilor.” (2)  După Bontoş, numărul lor era de 180-200, ceea ce pare mai conform cu realitatea. (3) După scurt timp, Bontoş a auzit ţipete din biroul lui Vellan: “Jos cu el, afară cu el” etc. (4)

Inginerul Mihail Munteanu a coborât din biroul său, care se afla deasupra celui al lui Vellan, la orele 15,37, auzind de acolo “vociferări puternice”. A intrat în biroul acestuia. La masa de lucru se afla Vellan, având în dreapta sa pe colonelul Sergiu Ştefănescu şi pe maiorul inginer Pancu Ionescu, care veniseră în audienţă la el înainte de apariţia muncitorilor. (5) Maiorul inginer Pancu Ionescu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor se afla în biroul lui Vellan împreună cu colonelul Sergiu Ştefănescu, noul preşedinte al acestei Comisii, care tocmai sosise la Reşiţa. El venise imediat în audienţă „pentru obţinerea unei locuinţe, precum şi pentru tranşarea unor chestiuni de serviciu.” (6) „În timpul convorbirilor noastre, dl. director Vellan a primit un telefon care îi anunţa că muncitorii de la Oţelărie vin la Direcţiune (asta după spusele dlui director Vellan). Nu mult după aceea, un alt telefon anunţa că şi muncitorii de la Locomotive vin la Direcţiune. Dl. director Vellan a cerut centralei telefonice în două rânduri să obţină legătura cu dl. Musteţiu. Negăsindu-l, a dat ordin centralei să-l caute şi să-l pună în legătură cu dsa. Dl. colonel Ştefănescu s-a ridicat voind să plece; dl. director Vellan ne-a reţinut spunând ca să vedem în ce condiţiuni lucrăm cu muncitorii.” (7)

Intrând în birou, muncitorii au vociferat, cel mai tare strigând Ion Meda: „Am venit pentru 50 kgr. de paradaisă.” (8)  În loc să le răspundă, Vellan apela mereu telefonic centrala sindicală, acest fapt enervându-i şi mai tare pe cei veniţi. Ei au început să strige: „Să lase telefonul! Să stea de vorbă cu noi!” (9)

Muncitorul Roşca, continua Pancu Ionescu, „s-a apropiat de mine, căutând să-mi explice motivele nemulţumirii lor. În necunoştinţă de cauză, eu nu ştiam ce atitudine să iau şi am căutat să-l ascult cu luare aminte. Mai mulţi dintre ei mi-au arătat plicurile în care au primit ajutorul de iarnă (printre aceştia erau şi femei).” Pancu Ionescu a propus muncitorilor să îi acorde lui Vellan un răstimp de opt zile, dar ei „au refuzat sau au propus numai 24 de ore”. (10)

În faţa mesei, Meda şi Roşca vociferau şi băteau cu pumnii în masă, Vellan negăsind nici un moment prielnic pentru a le răspunde. Intrat şi el în birou, Munteanu aprecia: “În momentul când am ajuns lângă masă, unul din muncitori – nu pot să-mi dau seama dacă chiar unul din cei doi sus-menţionaţi – a apucat de masă, voind să o tragă înainte. Am pus mâna pe acesta, admonestându-l şi reuşind chiar să-l calmez, explicându-i că nu e frumos să procedeze de aşa manieră.” (11) Meda s-a apropiat de Vellan. Munteanu declara: “M-am interpus între aceştia doi din urmă, căznindu-mă să-l calmez pe Meda.” Vellan i-a cerut lui Meda “să vorbească din faţa mesei şi fără a se apropia.” (12) Pancu Ionescu considera legat de aceeaşi chestiune: “Acest fapt a supărat foarte mult pe muncitori şi i-a determinat probabil să devină agresivi.” (13) Iar Munteanu adăuga:  “Muncitorul Meda   m-a izbit într-o parte, a pus mâna pe scaunul d-lui director, trăgându-l brusc înspre el. Dl. director Vellan a căzut jos. Înainte de a se ridica în picioare, muncitorul Meda i-a troznit scaunul în cap. După această primă lovitură, au curs şi altele, din partea a încă 4-5 muncitori, dintre care nu pot să-mi reconstituiesc decât figura lui Roşca.” (14)

În timp ce Meda a apucat de scaun, unii vociferau: „afară cu el”. (15) Pancu Ionescu continua astfel declaraţia sa: „Dl. director s-a ţinut de masă, masa a căzut jos cu capătul din dreapta şi dl. director la fel a fost împins jos, primind în acelaşi timp o lovitură dată de muncitorul Meda cu traista în cap. Scaunul rămas liber a fost apucat de un alt muncitor (pe care nu-l reţin) şi cu el a lovit în capul dlui director, s-a produs o învălmăşeală în care mai mulţi muncitori au lovit pe dl. director.” (16)

Munteanu şi Ionescu l-au ajutat să se ridice în picioare. Grupul agresorilor i-a ameninţat, determinându-l pe Munteanu să părăsească încăperea, iar lui Ionescu, Meda i-a spus că îl vor da „afară ca pe Staricu”. L-au luat pe Vellan, iar Ionescu a rămas în birou. (17) Încurajaţi de vociferările aprobative ale grupului de muncitori, Meda şi Roşca l-au tras pe Vellan afară din birou, “continuând cu loviturile”. În uşa biroului a venit şi Musteţiu, “pe care l-am îndemnat să liniştească mulţimea şi să-mi ajute a-l scoate pe dl. director dintre cei doi muncitori, Meda şi Roşca.” (18) Încercările lui Musteţiu nu au reuşit.

Bontoş, aflat şi el în apropiere, a reacţionat în următorul mod: “Am sărit în biroul de alăturea la telefon, cerând Poliţia, sindicatele, pe dl. dr. Bellu, Salvarea şi Direcţiunea Generală la Bucureşti. La Poliţie am cerut ajutor de la dl. Imbrea, ofiţer de serviciu, la sindicate nu s-a prezentat nimeni. În timpul când telefonam, muncitorii au ridicat forţat din cabinetul său pe domnul director Vellan şi (l-au) scos din clădire. Auzeam ameninţări cu moartea, huiduieli.” (19)

Intrigată de zgomotul mare din interiorul clădirii Direcţiunii, mai ales de glasurile de femei care strigau „făceţi-i ca lui Staricu”, funcţionara Victoria Cârciu de la Secretariatul birou teleimprimator a ieşit pe coridor şi puţin mai târziu a văzut cum muncitorii „târau pe dl. dir. Vellan, plin de sânge pe faţă, piept şi mâini, grav rănit la ochiul stâng şi cu o lovitură destul de serioasă la ochiul drept. Când am văzut pe dl. dir. Vellan trântit pe jos şi ameninţat să fie târât şi pe scări, am ţipat şi m-am repezit în mijlocul mulţimei, de unde l-am ridicat, ajutându-i a coborî trei trepte, dar de unde a fost îmbrâncit din nou şi a căzut pe scări.” (20)

Şi Munteanu asistase la această scenă: “Cei doi agresori au continuat să-l târască pe dl. director în jos pe scări, spre ieşirea din clădirea Direcţiei. Nu am văzut precis dacă ei au tras de picioare pe dl. director”, deoarece Munteanu rămăsese mai în urmă, împreună cu Musteţiu. (21) Iar locotenent-colonelul Danielescu relata că, după câteva minute, auzind strigăte de femei pe coridorul de la etajul I, “am văzut câţiva muncitori care târau de picioare pe dl. director Vellan spre trepte. Muncitorul Roşca se oprea şi dădea cu piciorul încălţat cu bocanci în spatele dlui director. M-am apropiat şi am pus piciorul în dreptul corpului d. director şi de data asta nu  l-a mai lovit. Muncitorul Roşca s-a repezit la mine, înjurându-mă: «du-te în … mă-tii, căţelul lui Vellan». M-am ferit şi nu m-a putut izbi.” (22)  În cele din urmă, ameninţat din nou de Roşca, locotenent-colonelul Danielescu s-a retras într-un birou, revenind mai târziu.

Şi pe scări, în ciuda opoziţiei muncitorilor şi a înjurăturilor muncitoarelor, Victoria Cârciu l-a ajutat din nou pe Vellan să se ridice şi să coboare mai departe către ieşire. „Pe ultimele trepte a mai fost trântit o dată şi a căzut pe umărul şi braţul drept.” (23) La un moment dat, Vellan, sprijinit de un pompier şi de Victoria Cârciu, a reuşit să se ridice în picioare, dar a fost din nou “izbit puternic” de Meda, “căzând în faţă, parcurgând o traiectorie printr-o circonferinţă de 120 grade, lovindu-se cu capul de scări.” (24)

În tot acest timp, Vellan, conform declaraţiei lui Munteanu,  nu avusese “nicio ieşire cel puţin cu glasul ridicat la adresa vreunui muncitor şi nicidecum nu a fost capabil să lovească vreun muncitor şi nu a lovit pe muncitorul Meda.” (25)  Iar Munteanu continua astfel: “În faţa uşei Direcţiei am reuşit să smulg pe dl. director din mâna celor doi agresori mai sus însemnaţi, care continuau să-l lovească”, fiind ajutat în acest sens şi de Musteţiu. Atunci Meda, “înfuriat de reuşita noastră şi neascultând de sfaturile liniştitoare pe care le dădeam, s-a năpustit asupra d-lui Musteţiu, lovindu-l cu o traistă în cap. Dl. Musteţiu, simţind sângele curgând, s-a retras, sprijinit de nişte muncitori.” (26)

În acest timp, Vellan, ajutat de mai mulţi oameni, între care pompierul amintit şi Victoria Cârciu, a putut să se ridice şi să reintre în clădirea Direcţiunii. “Încăerându-se cu dânsul (cu Musteţiu, n.n.), am profitat de ocazie şi m-am retras cu dl. dir. Vellan în clădire”, menţiona aceasta din urmă. (27)  În schimb, Munteanu a rămas în faţa Direcţiunii: “Eu însă am rămas jos, continuând să potolesc furia celor doi agresori.” Încercările sale au rămas fără efect, deoarece după câteva minute, Meda a îndemnat mulţimea să intre din nou în Direcţiune, vociferând că el “vrea să-l omoare pe Vellan”. El a fost urmat de un grup de 10-15 muncitori, în frunte cu Roşca. (28)

Intrând înapoi în Direcţiune, Vellan şi însoţitorii lui au pătruns mai intâi în biroul său, unde “şi-a aranjat unele acte de pe masă” şi a putut să se spele. Auzind însă că mulţimea urca din nou scările, s-au ascuns în biroul Dactilografie. (29)

Legat de aceleaşi momente, Danielescu scria astfel în declaraţia sa: fiind adus Vellan din curtea Direcţiunii, “am ajutat până l-am aşezat pe fotoliul din biroul Secretariatului Direcţiunei”. (30) Dar, fiind ameninţat cu o nouă descindere a muncitorilor, el “a fost dus în biroul de Dactilografie, al treilea de la cabinetul său, de dna Cârciu, funcţionară la teleimprimator, ing. Munteanu, ing. Strobl, maior Ionescu Pancu”, consemna Alexandru Bontoş. (31) Momentele de suspans care au urmat au fost intens trăite de Victoria Cârciu: “Uşa spre alt birou a fost încuiată, iar (cea) care da spre coridor era descuiată şi mulţimea deja în faţa uşii. Agitată cum eram şi negăsind în grabă cheia potrivită din teancul de chei ale Direcţiunii, am susţinut-o cu umărul (în acest timp, ei încercau, însă văzând că uşa nu cedează, au   crezut-o încuiată) până am reuşit să o încui.” (32)

Negăsindu-l pe Vellan, bătăuşii au năvălit în biroul lui Bontoş: “Eu am rămas în biroul meu, unde peste 2 minute au intrat vreo 10-12 dintre agresori. Alţii, vreo 30-40, erau pe coridor. Muncitorul Meda a început vorba cu mine: să le arăt unde este ascuns domnul director, că nu va scăpa, să le deschid dulapurile mele că acolo e ascuns, că el ne-a mâncat ajutorul de iarnă şi drepturile muncitorilor. Am deschis dulapurile, le-am arătat că nu e ascuns în ele nimeni, le-am recomandat să se liniştească, că un om rănit a fost dus să fie îngrijit, că  în drepturile lor nu i-a scurtat Direcţiunea, şi îşi pot valorifica pretenţiile pe cale legală, prin sindicat. Meda, cel mai furios, a înjurat trivial pe toţi, şi Direcţiunea şi sindicatul cu Musteţiu şi Puvak, care au vândut muncitorimea. Împreună cu cei doi ofiţeri şi cu dl. ing. Vinţkovsky, sosit între timp, am reuşit să liniştim muncitorii agitaţi, care pe la ora 16,15 au părăsit clădirea cu ameninţări că nu va scăpa de mâna lor.” (33)

Urcând în biroul unde se aflau ofiţerii Ştefănescu şi Ionescu, aceştia au reuşit să îi liniştească pe moment „şi împreună cu ei am coborât în curte”. Acolo a venit şi inginerul Vinţkovsky, „care a căutat să-i convingă pe muncitori să meargă la treburile lor. După puţin timp, muncitorii s-au împrăştiat.” (34)

Negăsindu-l pe Vellan în interiorul clădirii, grupul a revenit după alte câteva minute afară, unde se afla în continuare inginerul Munteanu: “După înapoierea lor din Direcţiune, au venit la subsemnatul Meda şi Roşca. Meda Ioan a început vociferând să-mi reproşeze faptul că îl împiedecasem oarecum de a lovi pe Vellan. Am încercat forţându-mi calmul să explic că intenţiunea mea a fost de a-l împiedica să facă o crimă. S-a răstit la mine, spunând că e convins că e bine meritată chiar crima când e vorba de Vellan. Privind către fereastra Direcţiunei, îl înjura pe Vellan, atribuindu-i şi calificativul pe care îl reproduc aici «bolşevic».” (35)

Între timp, în faţa Direcţiunii au ajuns două maşini, venite în ajutorul lui Vellan. Erau, după Munteanu, “camionul Crucei Roşii şi un Dodge al Direcţiunei.” (36) Conform lui Bontoş, era vorba de “Salvare şi turismul 258.” (37) Muncitorii s-au agitat din nou. “S-au luat la ceartă cu şoferii.” (38) În relatarea lui Munteanu, “muncitorul Meda a îndemnat mulţimea să rămână acolo, întrucât trebuie aşteptat Vellan, care trebuie să se urce în maşină. Subsemnatul, înţelegând că prezenţa maşinilor menţine şi mulţimea prezentă în faţa Direcţiunei, am făcut în aşa fel încât maşinile să plece. Între timp însă, furia lui Meda asupra mea se înteţea şi câţiva muncitori din mulţime, văzându-mă expus, m-au îndepărtat spre periferia îngrămădelii de lume, sfătuindu-mă să dispar. Într-adevăr am plecat, fără a mai şti ce a urmat.” (39)

Doar după plecarea muncitorilor, cazul a putut fi raportat prin teleimprimator de către Bontoş la Direcţiunea Generală din Bucureşti şi a putut veni doctorul Bellu, care l-a pansat. “Avea mari dureri, dar în tot timpul nu a scos nici un cuvânt”, observa Victoria Cârciu. (40)  Vellan a mai putut trece prin biroul său, închizându-şi dulapul de fier şi luându-şi ochelarii, haina şi bastonul. Apoi a fost condus la vila Direcţiunii, unde a discutat cu directorul Miculescu şi cu delegaţii sindicatului Fărcăşescu, Măruia, Lupşa, Tămaş şi Alexandru. (41)  După o oră şi jumătate de la plecarea sa fortuită, Munteanu s-a întors în biroul lui Vellan, unde se afla acesta, împreună cu întregul comitet sindical. Toţi îşi manifestau indignarea faţă de faptele petrecute. “Se primise ştirea între timp că cei doi agresori fuseseră arestaţi la sediul partidului comunist din localitate.” (42) Se va dovedi ulterior că acesta nu fusese decât un simplu zvon. “Am plecat de la vilă împreună cu comitetul central al sindicatului la spital pentru a ne interesa de soarta d-lui Musteţiu, continua el. De acolo m-am înapoiat la vilă cu dl. dr. Bellu, care a însoţit imediat pe dl. director Vellan la Timişoara, unde acesta trebuia să fie examinat la Spitalul central de un medic oculist.” (43)  Plecarea a avut loc la ora 18,30, Vellan fiind însoţit şi de ing. Strobl. (44)

Ce a urmat după agresiune, a fost sintetizat de dr. Antoniu Marchescu, a cărui relatare o redăm pe larg în continuare: “Preşedintele sindicatului din Reşiţa îl căută pe şeful Poliţiei la telefon. Mă prezentai eu  şi-mi răspunse Musteţiu, comunicându-mi că împotriva dir. Vellan s-a săvârşit, după ora 15, o agresiune, de pe urma căreia a suferit grave leziuni. Eu abia sosisem acasă de la birou. Eram complet dezorientat. Sasu, şeful Poliţiei, care locuia la mine, nu era acasă şi deci nu puteam să-i fac nici o comunicare. Îl întrebai pe Musteţiu dacă îmi poate da detalii. Îmi răspunse că şi el a fost lovit, în timp ce, în calitate de preşedinte al sindicatului, intervenea pentru potolirea spiritelor.

                   Mă dusei în grabă la Direcţiune (…). Intrai în biroul lui Vellan. Totul răvăşit, masa lungă răsturnată, vasele sparte, hârtii împrăştiate pe jos, iar pe alocurea pete de sânge. Era(u) Vellan, N. Bellu şi încă câţiva funcţionari.

                   Vellan era bandajat. Calm, ca de obicei, mă primi cu un zâmbet de mulţumire. Mă socotea apropiat lui. Preocuparea lui de căpetenie era să nu aibe efecte dezastruoase asupra exploatării acest «act izolat şi necugetat al unor oameni greşit informaţi, dar desigur cu fond sufletesc bun». Nici un cuvânt de ură n-a rostit tot timpul cât am mai stat cu el, până când a plecat cu maşina la spitalul din Timişoara. În curând se adunară în jurul lui reprezentanţii muncitorilor (Ilie Fărcăşescu, Traian Cercega, Matischak şi alţii), funcţionarii superiori, în frunte cu ing. Romulus Miculescu, care îi succedă la conducere. Toţi condamnau agresiunea, poate chiar şi cei ce nu erau străini de ea. Vellan era singurul care căuta s-o explice fără s-o condamne.

                   Despărţirea a fost emoţionantă. A fost unul din puţinii conducători ai U.D.R.-ului care au câştigat încrederea şi simpatia maselor. Era omul datoriei, devotat slujbei şi cu foarte multă bunăvoinţă şi înţelegere pentru muncitori. Tot ceea ce a depins de el, a făcut, ca să ridice standardul de trai al clasei salariate.

                   Ajutorul de iarnă, care a servit pretext agresiunii, nu depindea de el. A cerut majorarea lui în mod repetat, şi conducerea superioară de la Bucureşti a Societăţii a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să creeze greutăţi Direcţiunii din Reşiţa. La început n-a admis nici o majorare a cvantumului, aşa cum a cerut-o Vellan, iar rezultatul l-a comunicat târziu, în ajunul zilei când urma să se facă plata. Vellan nu s-a dat învins. A stăruit la telefon în cursul nopţii şi conducerea de la Bucureşti s-a lăsat convinsă şi a admis majorarea cerută, care satisfăcea revendicările salariaţilor. Dimineaţa a dispus recalcularea ajutorului majorat şi a cerut contabilităţii difuzarea majorării, lucru pe care îl cunoştea şi sindicatul. În cursul acelei zile urma să se plătească ajutorul aprobat iniţial, fiindcă banii erau împachetaţi, iar diferenţa în plus, a doua zi, lucru pe care trebuia(u) şi contabilitatea şi sindicatul să-l difuzeze.

                   Deci, pretextul agresiunii este absolut neîntemeiat.

                   Vellan nu avea nici competenţa să fixeze cvantumul ajutorului de iarnă, nici să-l reducă sau «să-l mănânce» – cum îi reproşau agresorii. Dimpotrivă, Vellan a stăruit şi a obţinut majorarea lui, aşa cum cereau şi muncitorii. Deci, şi-a însuşit în întregime o revendicare a «bărbaţilor» care  i-au scos ochii. Ştiu toate acestea fiindcă am fost părtaş la ele. Împreună    le-am discutat şi împreună le-am cerut, cum tot împreună suportam loviturile de la Bucureşti.” (45)

Certificatul medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R.-ului, chiar la 10 septembrie, menţiona că la ochiul stâng “pupila (este) enorm dilatată, fără vreo urmă de reacţionare la lumină şi acomodare. Se pare (că) în interiorul ochiului a avut o hemoragie puternică. Bolnavul cu acest ochi nu zăreşte lumina.” Pe lângă aceasta, mai erau şi alte leziuni: “Capul prezintă plăgi multiple contuze, umărul drept tumefiat şi foarte dureros la executarea mişcărilor active şi pasive, în articulaţia umerală dreaptă respiraţia foarte dureroasă şi superficială, în urma unor contuziuni a emitoracelui a braţului drept, manifestate prin părţi diseminate livide a(le) egumentelor. Ambele antebraţe prezintă plăgi multiple contuze.” Totuşi, situaţia cea mai gravă era cea a ochiului stâng: “vederea ochiului stâng se poate considera ca pierdută, în tot cazul leziunea ochiului stâng prezintă o gravitate excepţională, periclitând în caz de complicaţii neprevăzute şi vederea ochiului drept.” În încheiere, dr. Bellu menţiona că “după dezinfectarea ochiului stâng şi pansarea sterilă a plăgilor, am luat personal măsuri şi am transportat de cea mai mare urgenţă bolnavul la Secţia de ochi a Spitalului de stat Timişoara, unde s-a intervenit de urgenţă de medicul primar dr. Virgil Popovici, specialist oftalmolog.” (46)

Tot la 10 septembrie, în urma agresării lui Musteţiu, acesta a demisionat din funcţia de preşedinte al sindicatului. Ca urmare, în aceeaşi zi s-a întrunit biroul sindicatului într-o şedinţă, la care a participat şi secretarul regional al Confederaţiei Generale a Muncii, Traian Cercega. Cu acest prilej,   s-a hotărât de a solicita Poliţiei arestarea principalilor agresori, (47) lucru petrecut în aceeaşi seară, însă nu pentru mult timp.

Faptul că Poliţia i-a eliberat la 11 septembrie pe cei reţinuţi l-a determinat pe Musteţiu să demisioneze din conducerea organizaţiei locale a  Blocului Partidelor Democrate şi din toate forurile sindicale. Organizaţia reşiţeană a Partidului Social Democrat, bănuind că toate dezordinile produse erau o consecinţă a articolelor apărute în organul regional al P.C.R., Luptătorul Bănăţean, precum şi a propagandei permanente duse de acest partid împotriva lui Vellan, a hotărât să-şi întrerupă activitatea în cadrul Frontului Unic Muncitoresc (alianţa P.C.R. – P.S.D.). Pentru rezolvarea acestei chestiuni, foarte periculoase pentru comuniştii locali în preajma alegerilor, au sosit la Reşiţa Rangheţ din C.C. al P.C.R., Bragadireanu şi Brătfălean din C.C. al P.S.D. şi Angheliu de la C.G.M. Ei au avut două şedinţe consecutive cu organizaţia locală a F.U.M. În cele din urmă, s-a hotărât reluarea activităţii P.S.D. în cadrul acesteia, cerându-se şi revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a Sindicatului. Acesta a refuzat însă propunerile F.U.M. (48)

La 12 septembrie, Munteanu l-a reîntălnit întâmplător, în oraş, pe Meda. “Întrebându-l dacă regretă de ceea ce a făcut, mi-a spus că nu”, pretinzând ca fiecare muncitor să primească câte 800.000 lei. El ştia sigur că Vellan a refuzat să împartă aceşti bani muncitorilor, în schimb primind fiecare doar între 150.000 şi 200.000 lei. El “şi oameni de ai lui” nu mai aveau încredere nici în organizaţia sindicală, “în care se află oameni vânduţi Direcţiunei”. Planurile sale erau “de a proceda imediat la înlăturarea şefului Oţelăriei, precum şi a delegaţilor sindicali ai partidelor muncitoreşti.” (49)

Totuşi, în urma sesizărilor Partidului Social-Democrat, la Reşiţa au sosit prim-procurorul din Oraviţa, Renoiu, împreună cu o comisie de anchetă formată din inspectori aparţinând Ministerului de interne şi Ministerului muncii. (50) Prin urmare, la 14 septembrie, Meda şi Roşca se aflau, totuşi, reţinuţi la sediul Poliţiei, fiind recunoscuţi de către martorul Munteanu, care până atunci nu le cunoscuse numele. (51)

La 17 septembrie, după ce spiritele s-au mai liniştit, au venit la Reşiţa primdirectorul general al U.D.R., Popp, şi directorul Rădulescu de la Bucureşti. Ei au reorganizat conducerea Societăţii, locul lui Vellan fiind ocupat de Miculescu. Primindu-i în audienţe succesive, Popp i-a desemnat pe Marchescu şi pe dr. Tudor Arcan, ridicaţi la rangul de procurişti, drept reprezentanţi ai Societăţii U.D.R. în relaţiile cu muncitorimea. Marchescu descria astfel mediul general în care urma să îşi desfăşoare noua activitate: “revendicările unor vremi de marasm mintal şi aţâţare revoluţionară, în care sunt destinaţi jertfirii şi oameni fără vină.” (52)

Tot la 17 septembrie 1946, Partidul Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, a ţinut o şedinţă consacrată gravului eveniment petrecut, în prezenţa conducerii acesteia, formată din: preşedinte preot I. Maxer, vicepreşedinte P. Ardeleanu, secretar Nichita Dumitrescu, casier Ştefan Betea, inginerul C. Calapod, Eremia Lupiţa, inginerul Sandu, preşedintele tineretului Matei Bâtea, Nicolae Pircea, N. Mustaţă, D. Bâtea şi un număr de cca. 50 de membri. Deschizând şedinţa, secretarul Dumitrescu a dat cuvântul muncitorului Eremia Lupiţa (viitor candidat al partidului la alegerile parlamentare pe lista din judeţul Caraş) (53), „care face o amplă expunere în legătură cu agresiunea contra d-lui dir. Vellan”. El spunea că vina pentru plata unei „sume infime” drept ajutor de iarnă „n-o poartă conducerea Societăţii, ci forurile de conducere sindicală, singurile în măsură să arbitreze asupra acestor probleme.” El mai menţiona că „printre capii răzvrătiţilor figurează muncitorul Meda de la Valeadeni şi Ciulă de la Brebu, ambii fiind  membri ai Partidului Comunist.” Apoi a citit următoarea moţiune, care va fi aprobată în unanimitate:

                   „În şedinţa ţinută în ziua de 17 sept. a.c., organizaţia Part. N.Ţ. Reşiţa, dimpreună cu toţi muncitorii uzinei, membri ai acestei organizaţiuni, luând în discuţiune agresiunea împotriva directorului U.D.R., ing. A. Vellan, respinge cu indignare afirmaţiunea că între agresori s-ar fi găsit vreun membru al org. noastre şi condamnă, cu toată tăria, atacul mişelesc până la desfigurare împotriva conducătorului uzinelor din Reşiţa. Partidul Naţional Ţărănesc luptă pentru ordine şi disciplină şi este împotriva tuturor fărădelegilor ce se săvârşesc tot mai mult pe cuprinsul ţării noastre.” (54)

                   Au mai luat apoi cuvântul şi alţi participanţi. Inginerul Calapod a prezentat „întreaga serie de agresiuni comise de adversarii Part. N.Ţ. în Reşiţa.” El a arătat că „toate campaniile pornite contra d-lui dir. Vellan au avut un scop bine determinat, ca să se soldeze cu agresiunea mârşavă.” Totodată, „deşi adversar al d-lui Musteţiu”, a înfierat şi agresiunea comisă împotriva acestuia. Şi muncitorul Damian a spus că „toată vina o poartă conducerea sindicatului”, pentru că nu a explicat muncitorilor cum se va plăti ajutorul de iarnă. În acelaşi sens a vorbit şi muncitorul Dumitru Bâtea. Casierul Betea a arătat „cum decurge ancheta întreprinsă de autorităţi.” Totodată, el a mai precizat că „acuzaţia formulată de comunişti, cum că muncitorul Bogdan Ilie ar fi membru al Part. N.Ţ., a fost spulberată cu documente, cerute chiar de primprocurorul Renoiu.” În încheiere, a luat din nou cuvântul secretarul Nichita Dumitrescu, „mulţumind celor care au vorbit pentru stabilirea adevărului.” (55) Şi Eusebiu Narai, care a cercetat documentele referitoare la cazul Vellan aflate în arhivele din Caransebeş, considera că evenimentele din 10 septembrie 1946 au fost un „scandal provocat de către P.C.R.” (56)

                   La 19 septembrie era finalizat rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, prin care erau trimişi în judecată următorii 17 inculpaţi: (57)

Nr. crt.	Nume şi prenume	Vârstă	Ocupaţie	Provenienţă	Domiciliu (în Reşiţa)
1.	Meda Ioan II	34	muncitor	Valeadeni – Caraş	Rândul III 8
2.	Roşca Nicolae	30	macaragiu	Brebu – Caraş	Brebu 9
3.	Bogdan Ilie	28	conducător macara	Şoşdea – Timiş-Torontal	Câlnicului 11
4.	Anghel Marin	33	muncitor	Ciupercenii Vechi – Dolj	T. Vladimirescu 10
5.	Bordea Vasile	42	muncitor	Bega Surdea – Severin	Vlahuţă 15
6.	Kösztner Ferdinand	45	muncitor	Brebu – Caraş	Rândul III 33
7.	Pfafel Emerik	64	muncitor	Câmpia – Caraş	Ţerovei 15
8.	Ţeicu Nicolae	36	muncitor	Ilidia – Caraş	Golului 5
9.	Manciu Gheorghe	52	muncitor	?	Eminescu 4
10.	Marian Petru	41	cazangiu	Ohababistra – Severin	V. Alecsandri 23
11.	Cătuţă Nicolae	53	paznic	Vârciorova – Severin	Brediceanu 8
12.	Daba Ion	54	muncitor	Secăşeni – Caraş	Libertăţii 45
13.	Bălan Vasile	40	muncitor	Arcani – Gorj	Căminului casă nouă
14.	Negru Petru	?	?	?	?
15.	Bereschi Dragomir Natalia	21	muncitoare	?	Ciorii 1
16.	Nagy Eva	26	?	Jamu Mare – Timiş-Torontal	Brediceanu 10
17.	Grundorat Maria	30	muncitoare	Văliug – Caraş	Podul Înalt 12

 

                   Cine erau aceştia? Încă la 24 iulie 1946, într-o şedinţă la care au luat parte reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control şi conducerea judeţului, Vellan arăta următoarele: „Muncitorii noştri, atât în minele de cărbuni, cât şi cei din uzine şi ateliere, se pot împărţi în două categorii: avem muncitori vechi de înaltă specializare, care n-au altă ocupaţie decât munca în uzină, şi avem muncitori de specializare aproximativă sau nespecializaţi deloc, care au alte interese în afară de cele din uzină. Interesele în afara uzinei sunt de ordin agricol, adică o bună parte sunt proprietari de pământ şi în timpul muncii agricole preferă să se ducă  să-şi lucreze pământul.” (58)  Inculpaţii făceau parte, după cum uşor se poate observa, exclusiv din a doua categorie amintită, Roşca fiind chiar navetist.

Rechizitoriul menţiona că, la 10 septembrie 1946, puţin după orele 14, la secţia Oţelărie a Societăţii U.D.R. s-a început plata ajutorului de iarnă pentru muncitori. Ei aşteptau să primească sume cuprinse între 400.000 şi 800.000 lei, dar nu au primit decât între 150.000 şi 250.000 lei. Fiind nemulţumiţi de acest lucru, ei au început să se agite, principalii lor purtători de cuvânt fiind: Ion Meda, Nicolae Roşca, Ilie Bogdan, Marin Anghel, Vasile Bordea, Ferdinand Kösztner şi Emerik Pfafel, „care îndemnau mulţimea să nu primească plicurile cu ajutorul de iarnă şi să-şi caute drepturile în masă.” Iniţial ei au cerut socoteală şefului Oţelăriei, inginer procurist Ion Buhescu, care a încercat să îi liniştească, menţionându-le şi alte facilităţi pe care urmau a le primi în conformitate cu contractul colectiv de muncă şi după dispoziţiile Confederaţiei Generale a Muncii. Deşi masa muncitorilor părea a se linişti, nucleul de agitatori a continuat manifestările ostile, astfel încât au hotărât toţi să meargă la Direcţiunea uzinelor spre a-l determina pe inginerul Vellan, directorul uzinelor, să le acorde drepturile pretinse, „în care scop masa compactă de muncitori, plecând de la Oţelărie prin poarta No. 1, s-a îndreptat pe străzile oraşului spre poarta No. 14, pentru a intra la Direcţie. Pe drum, grupului iniţial (i) s-au mai ataşat şi alţi muncitori de la alte secţii, astfel că în faţa Direcţiunii a ajuns un grup de muncitori compus din circa 2-300 muncitori.” Grupul acesta era condus de Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Marian etc., în timp ce alţi instigatori, precum Bordea, Kösztner sau Pfafel, au rămas la Oţelărie, nedeplasându-se la Direcţiune. În timp ce grupul de muncitori se apropia de Direcţiune, Vellan a fost anunţat asupra acestui fapt din 4-5 surse diferite. Meda şi Roşca erau şi puţin turmentaţi de băutură. Muncitorii, şi mai ales muncitoarele, strigau în cor la Meda, Roşca şi la ceilalţi capi ca Vellan să fie dat afară şi să i se întâmple şi lui ce i s-a întâmplat lui Staricu. „Maiorul Staricu din fostul Comandament militar al uzinei, în urmă cu un an sau mai bine, a fost de asemenea maltratat şi bătut de masa muncitorilor.” (59)

                   „Gestul inculpatului Meda Ion de a lovi cu scaunul pe directorul Vellan a fost propriu-zis semnalul pentru busculada generală şi, (în) acel moment, toţi cei prezenţi au început să lovească, care cum putea şi cu ce găsea, (pe) directorul Vellan.” (60) După primirea primelor îngrijiri, Vellan a fost transportat la Timişoara şi apoi la un sanatoriu din Bucureşti. Leziunea ochiului stâng a necesitat o intervenţie chirurgicală. (61)

                   În aceeaşi zi, la orele 22-23, Poliţia i-a arestat chiar la Oţelărie pe Meda şi Roşca, aceştia fiind reţinuţi pentru cercetări. „Între timp, inculpaţii Bordea Vasile şi Negru Petru agitau muncitorii să meargă în masă la Poliţie şi să elibereze pe cei doi inculpaţi, care se găseau acolo. În acest scop au oprit muncitorii să iese din fabrică, reuşind până în ziua de 11 septembrie 1946, orele 14, să formeze o coloană de vreo 50-60 muncitori, cu care au pornit apoi spre Poliţie, încurajându-i că Poliţia nu are decât foarte puţini gardieni şi astfel nu vor întâmpina o rezistenţă prea mare. Pe când inculpatul Negru Petru conducea coloana, inculpatul Bordea Vasile s-a prezentat la Poliţie, pretinzând punerea imediată în libertate a celor doi inculpaţi aflaţi la Poliţie. Poliţia, spre a evita un incident mai grav, a promis că-i va pune în libertate, cerând lui Bordea Vasile să liniştească muncitorii şi să se retragă în fabrică sau acas. Inculpatul Negru Petru a continuat instigarea şi înaintarea în fruntea muncitorilor spre Poliţie, astfel că Poliţia, sub această ameninţare şi spre a evita un conflict mai mare, a fost nevoită a da drumul celor doi muncitori inculpaţi aflaţi la Poliţie.” (62)

                   Actul de acuzare solicita arestarea celor 14 bărbaţi inculpaţi. În sarcina celor 17 acuzaţi erau reţinute următoarele delicte: instigare şi participare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi cauzarea de leziuni corporale foarte grave vătămatului (Meda, Roşca, Bogdan, Anghel, Ţeicu, Manciu, Cătuţă, Daba, Bălan), participare şi instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti şi la rebeliune contra autorităţilor (Bordea), instigare la delictul de răzvrătire contra liniştii muncitoreşti (Kösztner, Pfafel, Bereschi, Nagy, Grundorat), instigare şi participare la delictul de rebeliune contra autorităţilor (Negru). Semnau prim-procurorul A.C. Renoiu şi prim-secretarul Zaberca. (63)

Tot la 19 septembrie era transmisă circulara U.D.R. nr. 90.341. Departamentul Administrativ din cadrul Direcţiunii Exploatărilor, creat la 1 martie 1946, era compus din Serviciul Contencios Reşiţa, condus de avocatul consilier dr. Antoniu Marchescu, şi Serviciul Personalului Reşiţa, condus de dr. Tudor Arcan. Atribuţiile primului erau: „previne conflictele înlăuntrul şi în afara Societăţii, izvorâte din actele Direcţiunei Exploatărilor, Direcţiunei Minelor şi Direcţiunei Silvice şi Domeniale, iar dacă ele s-au produs, le videază, pe cale amiabilă sau judiciară.” (64) Cel de-al doilea avea printre atribuţii evidenţa personalului, angajările şi concedierile, transferările dintre secţii şi direcţii, statisticile etc. Pe lângă acestea, exista şi Intendenţa, cuprinzând serviciile de pază, pompieri, precum şi vilele, căminele şi cabanele Societăţii. Prin articolul III, Marchescu şi Arcan „cu deosebire, vor menţine permanent contactul între reprezentanţii sindicali ai salariaţilor şi Societăţii U.D.R. în tot ceea ce priveşte interpretarea şi punerea în aplicare pe teren a prevederilor contractelor colective de muncă. Toate organele Societăţii U.D.R. vor da întregul lor sprijin în îndeplinirea misiunii, ce se încredinţează celor de mai sus.” Semnau Rădulescu, din partea Direcţiunii Administrative şi a Contenciosului, şi Popp, din partea Direcţiunii Generale. (65)

În completarea circularei, „directivele de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan”, nr. 90.400 din 19 septembrie, cereau celor doi să colaboreze permanent, să manifeste spirit de iniţiativă, rapiditate, precizie şi claritate în rezolvarea problemelor, obiectivitate şi „relaţii corecte cu toată lumea”. Ei puteau lucra fie individual, fie împreună, fie în consiliu în cazuri grave şi urgente, având însă „deplină libertate de acţiune”. Semnau aceiaşi Rădulescu şi Popp. (66)

În continuare, din acest moment, atribuţiile pe care le îndeplinise competentul Alexandru Vellan au fost împărţite între Romulus Miculescu, pe de o parte, şi Antoniu Marchescu şi Tudor Arcan, pe de altă parte. (67) Curând după aceste tragice evenimente, au avut loc alegerile falsificate de la 19 noiembrie 1946, câştigători fiind, aşa cum era de aşteptat, adevăraţii instigatori ai celor petrecute la Reşiţa. Prin urmare, agresorii nu au avut de suportat nici un fel de consecinţe datorită faptei lor. În  ce-l priveşte pe Vellan, acesta a fost nevoit, la numai 48 de ani, să renunţe la funcţiile pe care le îndeplinea. Ostilitatea profundă pe care comuniştii o manifestau faţă de el nu a slăbit însă, astfel încât, după naţionalizările din 1948, şi el, ca şi mulţi alţi foşti conducători ai U.D.R.-ului, a fost arestat, petrecând mulţi ani în închisoare. (68) Nu era decât consecinţa unor vremuri de mari tulburări, care au deturnat decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe făgaşul ei firesc.

 

 

Note

1 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9559 (declaraţia lui Alexandru Bontoş, secretarul Direcţiunii Exploatărilor Reşiţa, 16 septembrie 1946). 

2 Ibidem, nr. inv. 9558 (declaraţia locotenent-colonelului Nicolae Danielescu, 16 septembrie 1946).

3  Ibidem, nr. inv. 9559.

4 Ibidem.

5 Ibidem, nr. inv. 9557 (declaraţia inginerului Mihail Munteanu, 14 septembrie 1946).

6 Ibidem, nr. inv. 9560 (declaraţia maiorului inginer Ionescu Pancu din Comisia de control a Administraţiei livrărilor, 17 septembrie 1946).

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

11 Ibidem, nr. inv. 9557.

12 Ibidem.

13 Ibidem, nr. inv. 9560.

14 Ibidem, nr. inv. 9557.

15 Ibidem, nr. inv. 9560.  

16 Ibidem.                                                                                               16

17 Ibidem.

18 Ibidem, nr. inv. 9557.

19 Ibidem, nr. inv. 9559.

20 Ibidem, nr. inv. 9562 (declaraţia Victoriei Cârciu, funcţionară la Secretariat birou teleimprimator Reşiţa, 18 septembrie 1946).

21 Ibidem, nr. inv. 9557.

22 Ibidem, nr. inv. 9558.

23 Ibidem, nr. inv. 9562.

24 Ibidem, nr. inv. 9557.

25 Ibidem.

26 Ibidem.

27 Ibidem, nr. inv. 9562.

28 Ibidem, nr. inv. 9557.

29 Ibidem, nr. inv. 9562.

30 Ibidem, nr. inv. 9558.

31 Ibidem, nr. inv. 9559.

32 Ibidem, nr. inv. 9562.

33 Ibidem, nr. inv. 9559.

34 Ibidem, nr. inv. 9560.

35 Ibidem, nr. inv. 9557.

36 Ibidem.

37 Ibidem, nr. inv. 9559.

38 Ibidem.

39 Ibidem, nr. inv. 9557.

40 Ibidem, nr. inv. 9562.

41 Ibidem, nr. inv. 9559.

42 Ibidem, nr. inv. 9557.

43 Ibidem.

44 Ibidem, nr. inv. 9559.

45 Ibidem, nr. inv. 9565 (Dr. Antoniu Marchescu, Agresiunea împotriva dir. ing. Alex. Vellan, 10 septembrie 1946, ms.)

46 Ibidem, nr. inv. 9561 (certificat medico-legal întocmit de dr. Nicolae Bellu, medicul şef al U.D.R., 10 septembrie 1946).

47 Eusebiu Narai, Aspecte privind industria în judeţul Caraş (1945-1948), în Banatica, nr. 16/II, Reşiţa, 2003, p. 350.

48 Ibidem, p. 350-351.

49 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

50 Eusebiu Narai, op. cit., p. 351.

51 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9557.

52 Ibidem, nr. inv. 9565.

53 Ion Popa, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, nr. 11, Caransebeş, 2003, p. 412.

54 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9564 (Proces-verbal nr. 24 al Partidului Naţional Ţărănesc, organizaţia Reşiţa, 17 septembrie 1946).

55 Ibidem.

56 Eusebiu Narai, op. cit., p. 350.

57 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr. inv. 9566 (Rechizitoriul nr. 5620/1946 al Parchetului Tribunalului Caraş, 19 septembrie 1946).

58 Ibidem, nr. inv. 10.413; vezi Mircea Rusnac, cap. Mărturii documentare privind situaţia de la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa în 1946-1947.

59 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, fond Dr. Antoniu Marchescu, nr.inv. 9566.

60 Ibidem.

61 Ibidem.

62 Ibidem.

63 Ibidem.

64 Ibidem, nr. inv. 9568 (Circulara U.D.R. nr. 90.341 din 19 septembrie 1946).

65 Ibidem.

66 Ibidem, nr. inv. 9570 (Directive de lucru pentru dnii dr. A. Marchescu şi dr. T. Arcan, nr. 90.400 din 19 septembrie 1946).

67 Mircea Rusnac, cap. cit.

68 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, Ed. Timpul, 1996, p. 183.

 

 

Mircea Rusnac – Realele rezultate ale alegerilor de la 19 noiembrie 1946 din judeţul Caraş

Că rezultatele oficiale ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 nu au fost conforme cu realitatea, nici la nivelul întregii ţări, nici la cel al fiecărui judeţ în parte, este astăzi un lucru unanim recunoscut de către istorici. Proporţia covârşitoare în care Blocul Partidelor Democratice patronat de P.C.R. pretindea că ar fi câştigat pretutindeni nu putea fi acceptată nici atunci şi nici ulterior ca fiind o afirmaţie serioasă. „Victoriile” din alegerile care aveau să se repete până în 1989, de peste 99% din voturi de fiecare dată, erau la fel de elocvente. Marea problemă a cercetării istorice de după 1990 este însă că documentele din 1946 au dispărut şi probabil nu se va putea cunoaşte niciodată rezultatul real la nivelul României al acelor alegeri.

Victor Frunză relata fenomenul astfel: „P.C.R. s-ar fi putut disculpa în faţa istoriei – dacă într-adevăr ar fi avut majoritatea de partea coaliţiei sale, aşa cum a pretins (…) – prin păstrarea buletinelor de vot. O dispoziţie venită «de sus» confirmă falsul chiar prin acţiunea autorilor lui, pentru eternitate: imediat după numărătoarea comisă sub comanda electorilor instruiţi în şcolile de cadre ale P.C.R. – în condiţiile în care reprezentanţilor opoziţiei, maltrataţi, terorizaţi, molestaţi de către echipele de şoc, li s-a interzis în general accesul în secţiile de votare – buletinele au fost arse în toată ţara.

Distrugerea lor prezenta însă şi un revers: P.C.R. nu mai avea dovada câştigării alegerilor, pe care ar fi urmat să o prezinte la o eventuală nerecunoaştere a lor, dacă puterile occidentale cărora (li) se adresase opoziţia, ar fi avut dorinţa şi fermitatea de a o contesta, în vederea anulării lor.” (1)

În fapt, pregătirea şi desfăşurarea acestor alegeri indicau suficient de clar intenţiile comuniştilor şi modul în care urmau să îşi asigure victoria. Listele electorale au fost cenzurate, sute de mii de cetăţeni neputând să ia parte la vot, electoratul şi partidele de opoziţie erau permanent agresate şi intimidate prin manifestări violente, întrunirile acestora erau atacate şi împrăştiate prin forţă, delegaţii şi asistenţii opoziţiei în secţiile de votare erau împiedicaţi să participe la numărătoarea voturilor etc. Despre cele petrecute cu ocazia alegerilor în Banat, o regiune care avea, de altfel, o tradiţie democratică destul de puternică, am mai scris şi cu alte ocazii. (2) Totuşi, un rezultat cert al alegerilor nu putea fi precizat nici în această regiune, deoarece era limpede că cifrele oficiale nu puteau reprezenta nici măcar o bază de discuţie.

Chiar documente ale autorităţilor demonstrau, de exemplu, cât era de mare nemulţumirea în sânul populaţiei din cauza faptului că o mare parte dintre cetăţenii cu drept de vot nu fuseseră înscrişi pe listele electorale, fără niciun fel de motiv plauzibil. Adevărata cauză a acestor fărădelegi, generalizate la nivel naţional, o constituia faptul că ei erau recunoscuţi în comunităţile lor ca aderenţi şi simpatizanţi ai partidelor de opoziţie, care erau deposedate în mod complet ilegal de cea mai mare parte a electoratului lor tradiţional. În judeţul Caraş, chiar în ajunul alegerilor, populaţia îşi manifesta deschis nemulţumirea şi revolta. În comuna Târnova fuseseră excluşi din liste nu mai puţin de 333 de alegători. În consecinţă, întrunirea electorală a B.P.D. din 29 septembrie 1946 de acolo a fost atacată violent de locuitori. Camionul cu activişti comunişti a fost lovit cu pietre, aruncându-se după el chiar cu dinamită, care însă nu a explodat. (3) În comuna Brebu, din aceleaşi motive, după camionul respectiv s-au tras chiar focuri de armă. (4)

O altă tactică a guvernanţilor a fost aceea de a amplasa secţiile electorale în localităţi mici şi îndepărtate de centrele de comună, pentru ca o mare parte a alegătorilor să nu se poată deplasa către locul votării. Erau preferate în special localităţile populate de acele minorităţi etnice care se dovediseră favorabile regimului comunist: maghiari, sârbi, croaţi etc., dar ponderea acestora în electorat era totuşi destul de redusă. (5)

În ziua alegerilor, frământările şi nemulţumirile populaţiei au atins apogeul, deoarece nimeni în afara autorităţilor nu a putut verifica rezultatele votării. Documentele redactate chiar de acestea fac referiri la mari mişcări de protest într-o serie de localităţi cărăşene, precum: Rudăria, Oraviţa I şi II, Caraşova, Naidăş, Ezeriş etc. (6) În toate, votul va fi grosolan falsificat, după cum se va vedea în continuare.

Datorăm istoricului reşiţean Ion Popa publicarea unui document extrem de relevant, cuprinzând rezultatele oficiale, pe fiecare secţiune în parte, ale alegerilor desfăşurate în judeţul Caraş. (7) Este vorba de un număr de 45 de secţiuni civile şi 6 militare, totalizând deci 51, care acopereau întregul judeţ. În primul rând, trebuie să facem observaţia că majoritatea comunelor mari au fost private de „privilegiul” de a organiza alegeri, locuitorii acestora trebuind să se deplaseze destul de mult pentru a-şi exercita dreptul legal de vot, adeseori având de înfruntat şi agresiunile din partea autorităţilor. Lipseau de pe lista secţiunilor de vot nu mai puţin decât 22 de comune cărăşene: Vermeş, Fârliug, Zorlenţu Mare, Brebu, Ramna, Târnova, Ticvaniu Mare, Cacova, Vărădia, Vrani, Berlişte, Răcăjdia, Doclin, Ciclova Română, Ciudanoviţa, Prigor, Bănia, Dalboşeţ, Cărbunari, Pojejena, Coronini şi Gârnic. Apăreau, în schimb, alte 14 localităţi mult mai puţin importante, precum: Ţerova, Doman, Slatina-Nera, Borlovenii Vechi, Belobreşca, Moldova Veche, Mercina, Ticvaniu Mic, Secăşeni, Valeapai, Delineşti, Iam, Vrăniuţ şi Tirol. (8)

Regula reprezentării supradimensionate a minorităţilor etnice favorabile regimului comunist era din plin respectată. Pe Clisura Dunării, aproape fiecare comună locuită de sârbi avea câte o secţiune de vot, românii din zonă trebuind să se deplaseze până acolo pentru a vota (la Moldova Nouă, Socol, Belobreşca, Moldova Veche etc.). Nici alte localităţi bine populate cu minoritari nu erau omise (Lupac, Caraşova, Văliug, Dognecea, Tirol, Doman etc.).

În condiţiile prezentate mai sus, nu este de mirare că în majoritatea secţiunilor de vot, rezultatele erau favorabile guvernului în proporţii covârşitoare. În cele şase secţiuni militare (de la Oraviţa, Cacova, Iam, Socol, Berzasca şi Moldova Nouă), voturile guvernului tindeau către 100%. Între secţiunile civile, recordul îl deţinea Moldova Veche, cu aproximativ 95% din voturi în favoarea regimului, urmată de celelalte localităţi sârbeşti: Belobreşca cu 92% şi Socol cu 91,4%. Aici dimensiunea reală a ingerinţelor nu poate fi stabilită, deşi este limpede că s-au efectuat „ajustări” semnificative. Peste numai doi ani, minoritatea sârbă din România va fi stigmatizată ca un duşman periculos şi apoi o mare parte a ei va fi deportată în Bărăgan, în semn de „recunoştinţă” pentru serviciile aduse.

Urma Ticvaniu Mic, cu un rezultat suprarealist, fiind vorba de o localitate românească de această dată: 90,42%! Aici orice justificare a rezultatului ar fi de prisos. Între 80 şi 90% a obţinut guvernul şi la Steierdorf-Anina, Forotic, Berzasca, Văliug, Caraşova, Doman şi Ţerova. Între 70 şi 80% se atingea în localităţile Sasca Montană, Naidăş, Moldova Nouă, Sicheviţa, Oraviţa I şi Mercina. Între 60 şi 70% se consemnau la Berzovia, Dognecea, Lupac, Slatina-Nera, Bozovici şi Borlovenii Vechi. (9)

Este limpede că aceste cifre nu ne pot edifica asupra adevăratelor opţiuni ale electoratului cărăşean la 19 noiembrie 1946! Nici situaţia de la Reşiţa nu era prea clară, deşi în rezultatul oficial se pretindea că în cele şase secţiuni din oraş blocul procomunist ar fi obţinut un total de 53,3% din voturi, Partidul Naţional Ţărănesc 22%, Partidul Social Democrat Independent 19,7%, iar Partidul Naţional Liberal 2,4%. (10)

În scrierea sa memorialistică din 1984, fostul conducător social-democrat reşiţean Traian Cercega declara că în acest oraş voturile nu ar fi fost falsificate în niciun fel. (11) Totuşi, alte mărturii ale autorităţilor contraziceau această afirmaţie categorică. (12) Deci nici rezultatele consemnate la Reşiţa nu pot fi elocvente pentru adevăratele opinii ale electoratului din judeţul Caraş.

În tabelul publicat de Ion Popa, întocmit de Biroul electoral judeţean cu rezultatele complete ale alegerilor, am avut totuşi marea surpriză să constatăm că au existat un număr de zece secţii în care acestea nu au fost falsificate, sau cel puţin nu au fost falsificate în mod decisiv. Pe scurt, în aceste localităţi partidele de opoziţie au fost declarate câştigătoare ale alegerilor, uneori în mod categoric! Redăm situaţia acestora în tabelul de mai jos: (13)

Secţiunea	Total voturi	P.N.Ţ	B.P.D.	P.N.L.	P.S.D.I.	Alţii
Valeapai	1.225	750 61,2%	195 15,9%	168 13,7%	68 5,6%	44 3,6%
Ocna    de Fier	1.951	893 45,8%	790 40,5%	102 5,2%	143 7,3%	23 1,2%
Bocşa Română	1.860	969 52,1%	358 19,2%	283 15,2%	223 12%	27 1,5%
Tirol	2.103	671 32%	527 25,1%	714 34%	133 6,3%	58 2,8%
Delineşti	1.621	943 58,2%	482 29,7%	141 8,7%	29 1,8%	26 1,6%
Goruia	1.015	533 52,5%	344 33,9%	69 6,8%	69 6,8%	0 0%
Lăpuşnicu Mare	997	362 36,3%	350 35,1%	132 13,2%	135 13,5%	18 1,8%
Şopotu Nou	1.040	624 60%	322 31%	32 3,1%	49 4,7%	13 1,2%
Iam	1.198	671 56%	309 25,8%	109 9,1%	80 6,7%	29 2,4%
Vrăniuţ	1.638	1.277 78%	224 13,7%	33 2%	61 3,7%	43 2,6%

 

Aşadar, la Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Delineşti, Goruia, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou, Iam şi Vrăniuţ a fost recunoscut ca învingător Partidul Naţional Ţărănesc, iar la Tirol – Partidul Naţional Liberal. P.N.Ţ. obţinea procentajul cel mai mare (78%) la Vrăniuţ, dar avea majoritatea absolută şi la Valeapai (61,2%), Şopotu Nou (60%), Delineşti (58,2%), Iam (56%), Goruia (52,5%) şi Bocşa Română (52,1%). Blocul procomunist era învins de P.N.Ţ. şi la Ocna de Fier (cu raportul de 45,8%-40,5%) şi la Lăpuşnicu Mare (cu 36,3%-35,1%, o diferenţă de doar 12 voturi). P.N.L. obţinea victoria la Tirol cu 34%, fiind urmat acolo de P.N.Ţ. cu 32% şi de B.P.D. cu 25,1%. Acestea sunt, din păcate, singurele 10 secţiuni din totalul de 51 ale judeţului, în care rezultatele pot fi luate în calcul în mod necondiţionat, fiindcă doar aici putem spune cu certitudine că ingerinţele autorităţilor nu au fost decisive.

Pe ansamblul celor 10 localităţi, P.N.Ţ. obţinea majoritatea absolută de 52,5% din voturi, fiind urmat de B.P.D. cu ceva mai mult de un sfert din total (26,6%), P.N.L. cu 12,2% şi P.S.D.I. cu 6,8%. În ce măsură aceste rezultate pot fi relevante la nivelul întregului judeţ, este destul de dificil de precizat. În orice caz, aceste zece puncte, răspândite pe întreg teritoriul judeţului Caraş, pot fi considerate ca elemente ale unui temeinic sondaj electoral. Cinci dintre ele (Valeapai, Ocna de Fier, Bocşa Română, Tirol şi Goruia) se află în sfertul nord-vestic al judeţului, una (Delineşti) în cel nord-estic, şi câte două în sferturile de sud-vest (Iam şi Vrăniuţ) şi de sud-est (Lăpuşnicu Mare şi Şopotu Nou). Deci opiniile alegătorilor au fost destul de apropiate în zone diferite ale judeţului.

Admiţând că aceste rezultate au fost complet reale, se remarcă bilanţul slab al partidelor naţional liberal şi social democrat independent, care au obţinut împreună mai puţine voturi decât Blocul Partidelor Democratice. Acesta, cu peste un sfert din total, dovedea că era o forţă reală, în plină ascensiune, şi în condiţii normale de competiţie electorală, fără prezenţa trupelor sovietice în ţară, ar fi fost un factor politic de care trebuia să se ţină seama. Totuşi, cele trei partide de opoziţie, pe atunci coalizate împotriva comuniştilor, obţineau împreună procentajul covârşitor de 71,5%.

Acest bilanţ confirma ceea ce ştia pe atunci toată lumea şi a fost îndelung subliniat de istoriografia românească de după 1990, anume că la acea oră Partidul Naţional Ţărănesc era gruparea politică cea mai puternică din ţară. Cu toate ingerinţele şi presiunile autorităţilor, care au fost mereu scoase la iveală în ultimii ani, el obţinea majoritatea absolută de peste 50% din voturi, care i-ar fi permis să guverneze singur ţara. În acest mod, partidul condus de Iuliu Maniu confirma faptul că el reprezenta speranţa electoratului României din perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial.

O observaţie: P.N.L. a obţinut victoria relativă în secţiunea Tirol datorită faptului că de aceasta aparţinea comuna Fârliug, fieful electoral al preşedintelui organizaţiei judeţului Caraş a partidului, Octavian Furlugeanu. În cinci dintre secţii, P.N.L. se clasa pe locul al treilea, după P.N.Ţ. şi B.P.D., iar în altele patru (Ocna de Fier, Lăpuşnicu Mare, Şopotu Nou şi Vrăniuţ) chiar pe locul al patrulea, fiind devansat de P.S.D.I., alt partid aflat în plin proces de consolidare, iar la Goruia cele două partide se situau la egalitate.

Conform acestor rezultate, cei cinci deputaţi ai judeţului Caraş, repartizaţi prin sistemul existent la acele alegeri, (14) ar fi fost împărţiţi între partide astfel: P.N.Ţ. 3 locuri, B.P.D. 1 loc şi P.N.L. 1 loc, deci opoziţia ar fi trebuit să dispună de patru dintre cei cinci deputaţi ai judeţului, exact invers decât s-a stabilit în mod oficial. Cei cinci deputaţi aleşi ar fi trebuit să fie, conform listelor prezentate de organizaţiile judeţene ale partidelor: naţional-ţărăniştii Maxim Radovan, Ilie Rusmir şi Radu Niculescu-Buzeşti, social-democratul Şerban Voinea (reprezentând B.P.D.) şi liberalul Octavian Furlugeanu. (15) Putem observa că, dintre aceştia, doar trei erau localnici, Şerban Voinea şi Radu Niculescu-Buzeşti fiind trimişi de la Bucureşti, conform unei practici de tradiţie în politica românească. O greşeală a comis şi P.S.D.I., care între cei cinci candidaţi ai săi nu a nominalizat niciun reşiţean, deşi acolo avea partidul principala bază de susţinere din judeţ şi cu siguranţă s-ar fi câştigat mai multe voturi în dauna blocului guvernamental.

Deşi departe de a fi complete, aceste rezultate ne pot ajuta să ne facem o idee mai clară asupra adevăratelor orientări existente la nivelul judeţului Caraş la 19 noiembrie 1946. În general, ele vin să confirme opiniile istoricilor actuali şi ale martorilor contemporani, care răspândeau cunoscuta butadă: „Frunză verde de cicoare, votezi ochi şi iese soare.” Opiniile politice ale electoratului românesc erau corecte şi, în condiţii normale, ele ar fi putut reprezenta o excelentă bază de pornire pentru evoluţia postbelică a ţării noastre.

 

 

 

Note:

1    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 291.

2    Mircea Rusnac, Confruntări politice şi electorale în judeţele bănăţene în anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 408-412; Idem, Aspecte ale vieţii politice din Banat în perioada 1944-1948, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 404.

3    Ion Popa, Manifestări protestatare ale electoratului din judeţul Caraş în campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, p. 430.

4    Ibidem; cazuri asemănătoare şi la Idem, Din activitatea organizaţiilor cărăşene P.N.Ţ.-Maniu şi P.N.L.-Brătianu în perioada care a precedat campania de alegeri parlamentare din anul 1946, în loc. cit., nr. 15/II, 2000, p. 231-240.

 

5    Mircea Rusnac, Aspecte ale vieţii politice…, p. 402.

6    Ion Popa, Noi mărturii despre abuzurile comise în campania de alegeri parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Banatica, Reşiţa, nr. 16/II, 2003, p. 367-369.

7   Idem, Rezultatele alegerilor parlamentare din anul 1946 în judeţul Caraş, în Tibiscum, Caransebeş, nr. 11, 2003, p. 411-417.

8    Ibidem, p. 415-417.

9    Ibidem.

10  Ibidem, p. 415.

11 Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, ms., fila 127.

12  Ibidem, filele 127 şi 217.

13  După Ion Popa, Rezultatele alegerilor…, p. 415-417.

14  Mihai Fătu, Un vot decisiv (noiembrie ’46), Bucureşti, 1972, anexa.

15  Ion Popa, op. cit., p. 411-412.