Mircea Rusnac – „Dictatura proletariatului” şi muncitorimea reşiţeană (1945-1954)

 

 În concepţia clasicilor marxism-leninismului, evoluţia implacabilă a omenirii către „viitorul luminos” al comunismului trebuia să parcurgă neapărat câteva etape bine definite: pornindu-se de la pauperizarea clasei muncitoare, ca expresie ineluctabilă a fazei de apogeu a capitalismului şi, totodată, a crizei acestuia, trecând prin ascuţirea luptei de clasă, care marca trezirea conştiinţei proletare, se ajungea, prin momentul decisiv şi absolut obligatoriu al revoluţiei socialiste, la dictatura proletariatului, care reprezenta deja antecamera „viitorului luminos”. Aceste etape erau strict obligatorii şi în acelaşi timp inevitabile pentru toate ţările lumii, indiferent de stadiul în care se aflau. Conceptul de „dictatură a proletariatului” era definit de Lenin drept dictatura celor mulţi şi exploataţi asupra celor puţini, a exploatatorilor, care urmau a fi lichidaţi conform tezei lui Stalin că „pe măsură ce înaintăm către comunism, lupta de clasă se ascute tot mai mult.” (1) Cum urma a fi efectiv exercitată această dictatură asupra celor puţini? Chiar la începuturile regimului sovietic, în 1918, după atentatul asupra lui Lenin, organul de presă al Armatei Roşii scria: „Fără milă, fără cruţare, ne vom ucide duşmanii cu sutele, cu miile dacă va fi nevoie, îi vom îneca în propriul sânge (…). Să curgă în valuri sângele burghezilor – mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă.” (2) Şi tot atunci, Zinoviev declara: „Vom merge mai departe cu 90 de milioane dintre cele 100 de milioane de locuitori ai Rusiei. Cât despre ceilalţi, nu avem nimic să le spunem. Trebuie lichidaţi.” (3) În deceniile care au urmat, Stalin a depăşit chiar şi aceste funeste prevestiri.

Ne putem întreba: dar celelalte 90 de milioane care vedeau instaurându-se această dictatură în numele lor, cum erau tratate de noul regim? Era oare clasa muncitoare atât de favorizată, încât să consimtă pentru aceasta la neapărata lichidare a restului populaţiei? Răspunsul poate fi găsit analizând situaţia din primul deceniu postbelic a unuia dintre cele mai mari centre industriale din momentul trecerii României în faza comunizării forţate, determinată de ocupaţia sovietică. Reşiţa dispunea în acel moment de o muncitorime numeroasă şi experimentată, activând de multe generaţii şi întrunind toate condiţiile cerute de Marx şi Lenin pentru trecerea la luptă de clasă şi revoluţie socialistă. A existat aşa ceva la Reşiţa în anii ’40 şi ’50, cu tot „ajutorul” tovărăşesc şi dezinteresat al Armatei Roşii? S-a verificat în vreun fel aici teoria marxist-leninistă? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom încerca să desluşim, în continuare, situaţia reală a muncitorimii reşiţene din perioada de început a dictaturii comuniste.

În perioada războiului, situaţia muncitorilor de la Societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa” (U.D.R.) nu a fost uşoară, deşi foarte puţini dintre ei au luat parte la luptele propriu-zise. Ei au fost în general mobilizaţi pe loc, uzinele fiind militarizate şi declarate de interes strategic. Sub autoritatea colonelului ing. Boitan şi a maiorului Staricu, disciplina militară era deseori excesiv aplicată, recurgându-se la bătăi şi carceră. Dar în domeniul producţiei de război conducerea militară a uzinei, din care mai făceau parte cpt. ing. Tonciu şi lt. ing. Cristescu, s-a dovedit competentă. S-a produs pe scară largă armament modern cu care a fost dotată armata română angrenată pe frontul antisovietic.

Răsturnarea de la 23 august 1944 a fost primită cu bucurie de social-democraţi, care pe parcursul perioadei interbelice beneficiaseră permanent de majoritatea absolută a adeziunilor populaţiei oraşului. Ei au difuzat imediat o Chemare către populaţie în limba germană, limbă pe care o vorbeau cei mai mulţi locuitori. Într-o şedinţă a Blocului Naţional Democrat local, reprezentanţii partidelor „burgheze” (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au reproşat acestora că la Reşiţa „mai apar produse ale tiparului în limba lui Hitler.” Dar autorii Chemării, Georg Hromadka şi Karl Lindner, au replicat că „ne-am străduit să întocmim chemarea în limba lui Goethe.” (4) Reprezentanţii P.C.R., prezenţi şi ei la şedinţă, nu au comentat în niciun fel „incidentul”. În orice caz, 23 august 1944 nu a însemnat nicidecum şi sfârşitul războiului, aşa cum sperau mulţi.

În toamna anului 1944 au avut loc ostilităţi militare şi în sudul Banatului, fiind afectat teritoriul administrat de U.D.R., în primul rând exploatările silvice şi cele miniere. Dar centrele industriale din cadrul U.D.R., în special Reşiţa, nu au avut aproape deloc de suferit de pe urma luptelor, nefiind bombardate nici de sovietici, nici de anglo-americani şi nici de germani. Acest lucru se explică prin faptul că toate taberele implicate în conflict cunoşteau importanţa economică a uzinelor reşiţene şi de aceea urmăreau să le protejeze şi să le conserve intacte pentru ca, în cazul cuceririi lor, acestea să lucreze la maximum de capacitate pentru aceia care le stăpâneau.

În schimb, instaurarea administraţiei militare sovietice în sudul Banatului a fost puternic resimţită atât de populaţie, cât şi de patrimoniul Societăţii U.D.R., întrucât Armata Roşie şi-a exercitat fără menajamente drepturile de putere învingătoare şi a ridicat prin forţa armelor numeroase bunuri, utilaje şi echipamente care erau considerate a nu fi „strict necesare” continuării producerii la Reşiţa a armamentului necesar pentru Frontul de vest. Acestea se adăugau obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, prin care România trebuia să achite Uniunii Sovietice o uriaşă despăgubire de război. Totodată, pe perioada desfăşurării războiului împotriva Germaniei, muncitorii de la U.D.R. au făcut „donaţii”, sub presiunea comuniştilor, de 60 milioane lei pentru front, la care s-au adăugat alimente şi diverse articole în valoare de 24 milioane lei. (5)

Deşi fuseseră extrem de slabi până atunci, comuniştii începeau să îşi extindă aderenţa în oraş, beneficiind şi de susţinerea sovieticilor şi de oportunismul prezent de fiecare dată în asemenea situaţii. Liderul social-democrat Traian Cercega, în amintirile sale redactate în 1984, recunoştea că „unii dintre membrii P.S.D.-ului şi ai Uniunii Tineretului Socialist din trecut au devenit membri ai P.C.R.-ului (deci o situaţie nou creată).” (6) Cu toate acestea însă, social-democraţii continuau să rămână preponderenţi, fapt recunoscut şi de comunişti, care afirmau la sfârşitul anului 1944 că P.S.D. avea, mai ales la Reşiţa, o „puternică influenţă politică”. (7) Iar la 29 decembrie, Siguranţa din Oraviţa consemna faptul că „P.S.D. desfăşoară o activitate mai intensă în centrele industriale, în special la Reşiţa, sub conducerea lui Eftimie Gherman” şi că „muncitorii calificaţi doresc să se înscrie în P.S.D.” (8)

Situaţia s-a înrăutăţit foarte mult odată cu debutul anului 1945. În ianuarie, când războiul încă nu se încheiase, a avut loc şi în sudul Banatului o tragedie umană de mari dimensiuni, respectiv deportarea unui mare număr de etnici germani în Uniunea Sovietică pentru aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. Impusă României, ale cărei autorităţi, încă nesubordonate complet partidului comunist, au fost obligate să participe la desfăşurarea sa, această operaţiune a avut grave urmări în cadrul activităţii U.D.R., care îşi vedea forţa de muncă drastic slăbită şi activitatea grav dezorganizată. Despre aceasta scria prefectul judeţului Caraş, lt. col. Grigorie Mihăiuţiu, la 21 ianuarie, adresându-se primului ministru Nicolae Rădescu: „Uzinele U.D.R. din Reşiţa şi Anina se găsesc în agonie. Muncitorii germani au fost ridicaţi pentru deportare. Lucrările importante din uzină au încetat. Toate articolele alimentare de primă necesitate şi bunurile aduse din Transnistria sunt în curs de ridicare, lăsându-se efectivul U.D.R. în situaţia de alimentare foarte dificilă. Se roagă să se dea dispoziţii imediate pentru trimiterea în teren a unei delegaţii internaţionale de control pentru constatarea situaţiei şi luarea de măsuri imediate pentru completarea golurilor de toate categoriile şi pentru completarea articolelor alimentare necesare. Altfel, lucrările de satisfacere a comenzilor pentru armata aliată sovietică şi alte lucrări nu se pot efectua. U.D.R., în mod fatal, s-ar distruge.” (9)

Şi la Uzinele Ferdinand, deportarea unui mare număr de salariaţi de naţionalitate germană apţi de muncă, bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 42 de ani, a avut consecinţe extrem de dăunătoare, acest act fiind considerat drept „una dintre cele mai sumbre acţiuni ale trecutului postbelic, impuse ţării noastre.” (10)

Deportarea masivă a germanilor în Uniunea Sovietică a determinat un numeros grup de cunoscuţi antifascişti din Reşiţa să se îndepărteze de P.C.R., pe care îl sprijiniseră mulţi ani până atunci, uneori chiar cu riscul vieţii. Ei au optat acum hotărât în favoarea social-democraţiei, fiind urmaţi de sute de muncitori germani şi români. În 1945, la conducerea organizaţiei reşiţene a P.S.D. se aflau Iosif Musteţiu, preşedinte, şi Georg Hromadka, secretar, iar la Steierdorf-Anina preşedinte era Ion Banciu. „În concurenţă cu favorizata organizaţie comunistă, social-democraţii îşi păstrează supremaţia.” (11)

În 1945 şi 1946, Societatea U.D.R. a elaborat două emisiuni de noi acţiuni (respectiv a şaptea şi a opta de pe parcursul existenţei sale), majorând capitalul social la 2,5 miliarde lei, apoi la 5 miliarde lei. Prima emisiune cuprindea 3 milioane de acţiuni, dintre care 2 milioane (acoperite integral) erau oferite pentru subscriere pe piaţa internă şi un milion (din care au fost acoperite numai 424.800) pentru creditorii străini ai Societăţii. Ea a uşurat simţitor activitatea Societăţii într-un moment extrem de dificil, când aceasta era îngreunată de problema obţinerii unor materiale şi plata unor colaborări, de inflaţia crescândă şi deficitul de numerar, datorită faptului că principalul client devenise guvernul sovietic, care considera toate aceste livrări ca priorităţi stipulate în cadrul Convenţiei de armistiţiu. (12) În urma „acordului” economic sovieto-român din 8 mai 1945 (în realitate, un dictat sovietic), U.R.S.S. obţinea gratuit toate proprietăţile şi participările firmelor provenind din statele Axei (Germania, Italia, Austria, Ungaria) în economia românească. Începeau imediat după aceea să se constituie numeroasele Sovromuri, care au acaparat practic toate ramurile economice ale statului român. Pentru a evita preluarea completă a U.D.R.-ului de către aceste Sovromuri, Societatea a elaborat cea de-a opta (şi ultima) sa emisiune de acţiuni, ca unică alternativă. Noutatea o constituia emiterea a 3 milioane de acţiuni în contul Uniunii Sovietice (dintre care 2.700.000 pentru Uniunea Maşinimport din U.R.S.S. şi 300.000 pentru Banca sovieto-română Sovrombanc, nou înfiinţată). Emisiunea acestor 3 milioane de acţiuni reprezenta totodată atingerea plafonului de 40%, cât era admis a fi deţinut de către persoane fizice şi juridice străine. (13) La 15 iulie 1946, în Consiliul de administraţie al U.D.R. au fost cooptaţi şi inginerii Konstantin Matveevici Kriakin şi Ivan Grigorievici Grinenko, reprezentanţii părţii sovietice.

Dar la Reşiţa sovieticii au pretins, şi au obţinut, pe lângă aceste privilegii, şi un important pachet de acţiuni în schimbul minereului de la Krivoi Rog, folosit aici în perioada războiului. Dat fiind că plata pentru acest minereu era deja cuprinsă în lista reparaţiilor de război, rezultă că ea urma să fie efectuată de către România de două ori. (14)

În urma presiunilor sovietice, în august 1945 la Reşiţa producţia a fost, faţă de luna august a anului precedent, cu 180% mai mare la roţi de locomotive, cu 150% la locomotive şi cu 190% la poduri. Totodată, „în cinstea zilei de 23 august 1945”, minerii de la Anina, Doman şi Secu au sporit producţia cu 170-180% faţă de luna august 1944. (15)

Prin reforma agrară din acelaşi an, Societăţii U.D.R. i-au fost expropriate peste 19.000 ha. (16) Pe lângă această grea lovitură, muncitorii au mai trebuit să livreze, până în septembrie, în numele „alianţei muncitoreşti-ţărăneşti”, unelte agricole în valoare de 7,8 milioane lei, au făcut reparaţii în valoare de cca. 5,9 milioane lei şi au trebuit să presteze ore de muncă suplimentare pentru a colecta în favoarea ţăranilor 31,5 milioane lei. (17)

Conducerea Societăţii a continuat însă să se îngrijească de soarta salariaţilor. La 17 mai 1945 a fost încheiat primul contract colectiv de muncă după cel din 1941, între Societatea U.D.R., reprezentată de ing. Alexandru Vellan, directorul exploatărilor, procurist Iuliu Cserveny, şeful serviciului atelierelor, şi dr. Antoniu Marchescu, avocat consilier, şi reprezentanţii angajaţilor: Iosif Puvak, Ilie Fărcăşescu, Ion Măruia, Traian Cercega, Mihai Bojincă şi Ştefan Matischak. Acest contract colectiv de muncă a cuprins cele mai multe avantaje, drepturi şi ajutoare pentru muncitori din toată istoria proletariatului din România. El a fost valabil pentru toţi salariaţii de la U.D.R., inclusiv cei de la exploatările miniere şi silvice. Acest contract colectiv a fost luat ca model de către Confederaţia Generală a Muncii pentru a fi extins la nivelul întregii ţări. În consecinţă, a fost semnat în ianuarie 1946 un contract colectiv cadru între C.G.M. şi U.G.I.R. (Uniunea Generală a Industriaşilor din România), valabil pentru toate sindicatele din ţară. Contractul încheiat la U.D.R. avea peste 100 articole, dintre care numai 5-6 reprezentau obligaţii pentru muncitori, restul referindu-se la drepturile acestora şi la obligaţiile patronatului. (18)

Greutăţile întâmpinate în această perioadă de către echipa de conducere a Societăţii U.D.R., în frunte cu directorul general ing. Alexandru Popp, erau deosebite. Ele au fost astfel enumerate de ing. Dan Gh. Perianu: cereri exorbitante şi de multe ori neraţionale formulate de către guvernul sovietic în scopul activităţilor sale militare, lipsa unei importante părţi a forţei de muncă de înaltă calificare, în urma deportării muncitorilor de naţionalitate germană, limitarea drastică a posibilităţilor de aprovizionare tehnico-materială, mizeria şi crescândele dificultăţi ale populaţiei, determinate de lipsuri şi de inflaţia în creştere. (19)

Pentru a atenua aceste greutăţi, Societatea U.D.R. a construit în perioada 1945-1948 locuinţe pentru angajaţii săi, cu intenţia vădită de a uşura condiţiile de viaţă ale acestora. Ca urmare a înţelegerii cu sindicatul, aceste locuinţe şi loturile individuale aferente au fost repartizate în exclusivitate muncitorilor care lucrau în secţiile cu condiţii grele de muncă şi care aveau şi probleme familiale mai dificile. Cele aproximativ 150 de locuinţe date în folosinţă în această perioadă în zona Lunca Pomostului au reprezentat un pas important în rezolvarea problemelor sociale ale salariaţilor. Trebuie menţionat faptul că aceasta nu s-a putut petrece mai devreme deoarece în perioada 1941-1943 a avut loc un lung proces la Curtea de apel din Timişoara, între U.D.R. şi locuitorii din Reşiţa Română, care utilizaseră până atunci suprafaţa respectivă ca teren agricol şi de păşunat, proces câştigat în cele din urmă de Societate. (20)

Din 1944-1945, producţia a fost reorientată, după cum am arătat, conform solicitărilor părţii sovietice, constând în special din armament, material militar şi poduri. Au crescut din ce în ce mai mult livrările sistematice către partea sovietică, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, ratificate prin Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie 1947. A sporit substanţial producţia de locomotive seria 150.000 (introdusă în fabricaţie în 1946), care aveau să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de Căile Ferate Române pentru traficul de mărfuri. În paralel, au fost produse şi locomotive 050 tip ЄR, având ecartament mai mare (1.524 mm.), executate exclusiv pentru Uniunea Sovietică în contul reparaţiilor pretinse de la partea română, ceea ce a necesitat şi construirea unei linii speciale pentru încercarea lor. Au fost produse un număr de 224 de exemplare ale acestora în perioada 1946-1954. (21) De asemenea, au fost refăcute podurile metalice de pe magistrala feroviară Bucureşti-Roman-Suceava, podul feroviar de peste Crişul Repede de la Oradea, poduri peste Mureş, Someş şi Arieş, precum şi o serie de construcţii metalice pentru obiective industriale şi civile. După încheierea războiului, producţia de armament a fost stopată şi înlocuită cu cea de utilaje petrolifere, solicitate, de asemenea, de către sovietici: sape de foraj, prăjini de pompaj, tije şi prăjini grele (inclusiv de secţiune pătrată), maşini cu abur, cârlige şi racorduri speciale, trolii de foraj, pompe de noroi şi unităţi de pompare (geamblacuri de foraj şi mese Rotary). S-au mai fabricat compresoare de aer cu cap de cruce, osii şi roţi montate, precum şi o primă turbină hidraulică de 100 kw de tip Francis, cu generatorul aferent, destinată hidrocentralei de la Moldova Nouă. Aceasta a constituit o premieră pentru România. (22)

În 1971, istoriografia comunistă justifica astfel scăderea producţiei din 1945 cu „mult faţă de nivelul anterior”: ea „se datora, totuşi, în cea mai mare parte, acţiunii de sabotaj industrial înfăptuită de conducerea capitalistă de atunci a uzinelor, subordonată marilor capitalişti (sic!), cu sprijinul reprezentanţilor cercurilor imperialiste străine.” (23) Şi „argumentaţia” era continuată în acest mod: „Activitatea de sabotaj la uzinele din Reşiţa s-a desfăşurat între anul 1945 şi prima jumătate a anului 1947 şi a cuprins atât acţiuni pentru frânarea producţiei, cât şi acţiuni de spionaj şi subvenţionare a organizaţiilor subversiv-teroriste create de reacţiune în această perioadă. Sabotarea producţiei se manifesta prin: programarea defectuoasă a sectoarelor de producţie ale uzinei; dezorganizarea aprovizionării cu materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a transporturilor interne; distrugerea şi scoaterea din funcţiune a unor agregate importante; neglijarea măsurilor necesare pentru organizarea producţiei şi a muncii; stocarea artificială a produselor şi vânzarea unei părţi însemnate de produse la «bursa neagră»; folosirea în scopuri speculative a creditelor acordate de stat; dezorganizarea aprovizionării muncitorilor şi specula cu alimente; plata cu întârziere a salariilor şi provocarea de nemulţumiri în rândul personalului; împiedicarea acţiunii de curăţire a aparatului de conducere a uzinelor de elementele profasciste şi reacţionare şi altele.” (24) Această sintetizare a perioadei 1945-1947 urmărea justificarea reprimării dure la care au fost ulterior supuşi conducătorii uzinelor, negându-se realele lor merite în salvarea U.D.R.-ului de la distrugere totală. Aceasta era, probabil, şi marea nemulţumire a sovieticilor, care nu au putut acapara uzinele complet decât mult mai târziu. Totodată, era găsit un alibi şi pentru faptul că Reşiţa nu se aflase, în anii „luptei cu burghezia”, nicidecum în fruntea acestei lupte, cum i-ar fi dat dreptul, conform teoriei marxist-leniniste, importanţa sa pe plan naţional şi numărul muncitorilor de care dispunea. „Neutralizarea” acestui puternic centru muncitoresc şi potenţial fief al „revoluţiei socialiste” printr-o politică umană, de protejare a drepturilor şi a nivelului de trai al salariaţilor, care nu aveau motive reale de nemulţumire, a fost scump plătită de către cei aflaţi la conducere în acea perioadă.

La rândul său, tradiţia social-democrată era deosebit de puternică la Reşiţa, iar majoritatea adepţilor săi nu erau dispuşi să se reorienteze către partidul comunist, care bătea pasul pe loc în acest mare centru muncitoresc. Sesizând pericolul existent la nivel naţional, valoroşii conducători social-democraţi ai judeţului Caraş au militat întotdeauna pentru unitatea partidului lor, împotriva sciziunilor şi a infiltrărilor comuniste. Acest lucru a reieşit cel mai bine în evidenţă cu ocazia congresului P.S.D. din 10 martie 1946, când, cu majoritate de voturi, conducerea naţională a partidului a decis participarea la alegeri pe liste comune cu P.C.R., iar a doua zi, preşedintele partidului, Constantin Titel Petrescu, împreună cu adepţii săi, ostili acestei politici, au părăsit partidul, punând bazele Partidului Social Democrat Independent, care va participa la alegeri pe liste proprii. Despre atitudinea delegaţiei judeţului Caraş la acest congres, Traian Cercega nota: „Înainte de congres, organizaţia P.S.D. de la Reşiţa, în mod democratic, a cerut părerea membrilor de partid, care – în unanimitate – au votat să mergem singuri în alegeri. La congresul respectiv din 10 martie 1946 – de la Bucureşti – majoritatea a hotărât să mergem în bloc. Delegaţii din judeţul Caraş, respectiv Reşiţa, s-au supus hotărârii votului majorităţii (…). La scurt timp după congres, o delegaţie de la Reşiţa – printre care şi Eftimie Gherman (colaborator apropiat al lui Titel Petrescu) – a încercat să-l convingă pe Titel Petrescu să nu scindeze partidul. El însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa, iar P.S.D.-ul din România este din nou scindat.” (25) Încercări de mediere pentru salvarea unităţii partidului au mai avut şi Musteţiu, Hromadka şi Ion Banciu, dar fără rezultat.

În aceste condiţii, situaţia de la Reşiţa continua să nu ia deloc forme revoluţionare, în ciuda unor încercări de destabilizare. După ce în toamna anului 1945 avusese loc un scurt conflict de muncă, rezolvat în mod paşnic, un eveniment mai grav a avut loc la 10 septembrie 1946. Cu ocazia primirii plăţii ajutorului de iarnă, muncitorii de la secţia Oţelărie au cerut dublarea sumei acestuia. Ei au refuzat primirea banilor, foarte posibil la instigarea P.C.R., iar un grup de 200 de muncitori l-au agresat grav pe directorul Vellan. În semn de protest faţă de aceste manifestări huliganice, Musteţiu, preşedintele sindicatului, a demisionat din această funcţie. În aceeaşi zi, biroul sindicatului a solicitat poliţiei ca principalii agresori să fie arestaţi. Musteţiu a fost lovit la rândul său, însă poliţia, pentru a evita alte complicaţii, i-a eliberat pe cei reţinuţi. În consecinţă, Musteţiu a demisionat şi din conducerea Blocului Partidelor Democrate, precum şi din toate forurile sindicale. P.S.D., bănuind că această acţiune a fost o consecinţă a articolelor din organul regional al P.C.R., precum şi a propagandei purtate prin megafon de către P.C.R.-ul local împotriva direcţiunii U.D.R., a decis să întrerupă activitatea sa în cadrul F.U.M. Evenimentele au necesitat deplasarea la Reşiţa a unei delegaţii de la centru formată din Rangheţ (P.C.R.), Bragadireanu şi Brătfălean (P.S.D.) şi Angheliu (C.G.M.). După două şedinţe consecutive ale F.U.M., s-a hotărât reluarea activităţii în cadrul acestuia şi s-a cerut revenirea lui Musteţiu la conducerea B.P.D. şi a sindicatului, însă acesta a refuzat constant ofertele primite. Între timp, o comisie de anchetă, împreună cu prim-procurorul de la Oraviţa, au stabilit vinovăţiile şi au înaintat un număr de 17 persoane Tribunalului Oraviţa. Cercega a preluat, temporar, şefia sindicatului de la U.D.R., iar la mijlocul lunii decembrie, Musteţiu a revenit, finalmente, la conducerea acestuia. (26) O ultimă acţiune grevistă, de importanţă minoră, a mai avut loc în ianuarie 1947 la Fabrica de Şamot, pe tema salariului de bază. (27)

Între timp, avuseseră loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Conform ziarului Caraşul liber din 1 decembrie, rezultatele de la Reşiţa se prezentau astfel: alegători înscrişi 14.854; votanţi efectivi 11.905, dintre care: B.P.D. 6.278 (52,7%); P.N.Ţ. 2.545 (21,4%); P.N.L. 288 (2,4%); P.S.D. Independent 2.275 (19,1%). (28) Referitor la aceste rezultate, Cercega declara hotărât: „Precizez cu toată convingerea că voturile la Reşiţa nu au fost falsificate, furate, măsluite etc., ele au fost reale. Dacă situaţia politică internă şi externă ar fi fost alta (normală) şi P.S.D. s-ar fi prezentat în alegeri unit (nu scindat), s-ar fi obţinut cel puţin 55-60% din voturi.” (29) Dar, cu toate asigurările date de către Cercega, cifrele acestor alegeri nu sunt deloc sigure nici la Reşiţa. Ca dovadă, într-un raport politic al P.C.R. Caraş din 30 noiembrie, se aprecia faptul că în acest judeţ mulţi social-democraţi au votat cu P.S.D.I. şi chiar cu P.N.Ţ. La Reşiţa, continua raportul, P.S.D.I. obţinuse 2.385 de voturi (sic!), sub influenţa lui Musteţiu, care demisionase, după cum s-a văzut, din conducerea sindicală şi de la preşedinţia B.P.D. (30)

De altfel, documentele vremii atestă faptul că, în condiţii normale de desfăşurare, „în judeţul Caraş alegerile ar fi câştigate de P.S.D., urmat de P.N.Ţ., P.C.R. şi F.P.” (31) În decembrie 1946, efectivele P.S.D. numărau, doar la Reşiţa, 4.877 de membri. (32) Iar comitetul regional Banat al P.C.R. descria situaţia explozivă de la Reşiţa astfel, în februarie 1947: „Elemente ca Gherman şi Musteţiu şi alţii, deşi au aderat formal la hotărârea de la 10 martie 1946, nu au fost niciodată de acord cu acest lucru şi au muncit mereu împotriva acestei hotărâri şi împotriva F.U.M.” De aceea, se aprecia, „campania electorală s-a făcut complet fără concursul social-democraţilor.” Mai mult chiar, datorită faptului că „aproximativ întreg P.S.D.-ul a votat cu Titel, din îndemnul conducătorilor, voturile reale ale titeliştilor la Reşiţa şi în judeţ au fost peste 10.000.” Prin urmare, se cerea excluderea din P.S.D. a lui Eftimie Gherman şi punerea lui Iosif Musteţiu „pe linie moartă”, ceea ce Partidul Social Democrat a şi făcut în curând. (33)

Ţinta principală a atacurilor comuniştilor continua să fie reprezentată, mai ales după fraudarea alegerilor, de conducerea Societăţii U.D.R., care rezista încă presiunilor sovietice. În 1947, la data încheierii ultimului exerciţiu financiar al Societăţii, structura acţionariatului cuprindea: persoane fizice şi juridice române 6.062.623 de acţiuni, adică 60,68% (cele mai multe fiind deţinute de Casa Regală a României, ing. Nicolae Malaxa, Societatea „Malaxa”, Banca de Credit Român şi Max Auschnitt), iar persoanele fizice şi juridice străine 3.928.947 de acţiuni, adică numai 39,32%. (34) În acest an, valoarea globală a producţiei din sectorul siderurgic al uzinelor reşiţene a depăşit cu 11,5% nivelul înregistrat cu un an înainte, aceasta în timp ce la Ferdinand producţia reprezenta 72,1% la platine şi 83,7% la cilindri faţă de nivelul anului de vârf 1938. (35) În 1947 s-a încheiat şi ultimul contract colectiv de muncă din istoria U.D.R., în baza contractului colectiv cadru pentru industria metalurgică, semnat din partea administraţiei de către directorul general ing. Alexandru Popp şi directorul Direcţiei administrative şi de contencios Radu R. Radoveanu, iar din partea salariaţilor de către reprezentanţii aleşi ai acestora, respectiv Romulus Drăgoescu şi Nicolae Lungeanu. (36)

Ultima manifestare a opiniei social-democraţilor reşiţeni a avut loc cu ocazia desfăşurării congresului al XVIII-lea al P.S.D. din octombrie 1947, când s-a hotărât începerea procedurilor de fuzionare cu P.C.R. La acest congres, în momentul când s-a supus la vot chestiunea în cauză, delegaţia judeţului Caraş, formată din Musteţiu, Hromadka şi Cercega, s-a abţinut. (37) Din acest moment, coroborat cu proclamarea republicii populare, asaltul final împotriva uzinelor şi a proletariatului din Reşiţa a fost declanşat cu întreaga putere.

Un foarte preţios raport asupra activităţii U.D.R. în primul semestru al anului 1948, chiar înainte de naţionalizare, a fost menţionat de ing. Dan Gh. Perianu. Întocmit în limba rusă, pentru uzul reprezentanţilor părţii sovietice, raportul evidenţia dificultăţile de adaptare ale angajaţilor U.D.R. faţă de sistemul rigid al „planului fix” cu care era obişnuită aceasta să opereze, maniera de lucru tradiţională la U.D.R. fiind „mai elastică şi legată în primul rând de portofoliul de comenzi şi contracte.” (38) Planificarea impusă de către sovietici nu a putut fi respectată, acest lucru remarcându-se în special la producţia de locomotive. Astfel, în privinţa locomotivelor 050 tip ЄR menţionate (pentru partea sovietică), din 40 de bucăţi planificate au fost realizate doar 30, iar dintre cele 7 locomotive planificate pentru Căile Ferate Române a fost realizată una singură. (39) Din acelaşi raport rezulta că, în momentul naţionalizării, Societatea U.D.R. avea un număr total de 22.892 de angajaţi, cu 78,3% mai mulţi decât în 1935. În acelaşi interval, numărul angajaţilor de la Reşiţa a crescut de la 5.998 la 13.108, număr reprezentând mai mult de jumătate din populaţia oraşului de atunci. Aceasta se explică prin intensificarea fenomenului navetismului, inclusiv de la distanţe mari, şi prin accentuarea sporului migraţionist al Reşiţei, care a determinat creşterea populaţiei cu 60% în numai opt ani (1948-1956). (40)

Lovitura de graţie dată prestigioasei Societăţi U.D.R. a constituit-o decretul de naţionalizare nr. 111 din 11 iunie 1948. Ea îşi încheia în acest mod existenţa de exact 28 de ani. Se punea capăt, cu brutalitate, imensului aport al acestei Societăţi reprezentative pentru întreaga industrie românească, cu un mare renume intern şi extern, adus dezvoltării economice a ţării noastre. În perspectivă, efectul acestui nefast act din istoria noastră contemporană s-a răsfrânt decisiv şi asupra conştiinţei muncitoreşti reale, care necesita atât o mare competenţă profesională, cât şi multă rigoare şi disciplină, care instituiseră un stil de muncă şi de existenţă remarcabil.

În ziua de 11 iunie 1948, la orele 15, actul naţionalizării a fost „sărbătorit” şi la Reşiţa, printr-o mare adunare, de peste 8.000 de participanţi, ţinută la Hala nouă. Preluând cu această ocazie conducerea uzinelor, Carol Loncear a ţinut să precizeze că „prin lupta muncitorilor în frunte cu partidul lor, poziţiile economice ale capitaliştilor au trecut în mâna poporului.” (41) Tot atunci au mai fost naţionalizate la Reşiţa şi întreprinderile „Fraţii Feher”, „Dona”, „Metal Tras” şi „Fabrica de sifoane”.

Vastul patrimoniu al fostei Societăţi U.D.R., care reprezenta un organism extrem de complex, cuprinzând unităţi industriale, miniere, precum şi suprafeţe forestiere şi agricole, a creat probleme mari în momentul împărţirii sale, pe baza unor protocoale, între mai multe ministere economice nou înfiinţate şi organe ale administraţiei locale, după ce o scurtă perioadă (1948-1949) a funcţionat sub denumirea de „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – întreprindere naţionalizată” (U.D.R.I.N.). Înmatricularea U.D.R.I.N. din punct de vedere juridic a fost făcută în Registrul comerţului la 19 februarie 1949, sub numărul de înregistrare 124.461/1949, partajarea capitalului social fiind făcută astfel: statul român 6.981.974 de acţiuni şi U.R.S.S. 3.010.927 de acţiuni. (42) În acest timp, patrimoniul său era evaluat la 84,1 milioane dolari S.U.A., cifra fiind intenţionat diminuată, probabil în vederea reducerii ponderii acestei Societăţi în ansamblul economiei româneşti. Tot din 1949 a fost introdus, la nivel de ţară, sistemul planificării economice generale, centralizate şi rigide, care nu mai permitea unităţilor economice niciun fel de iniţiativă, stabilindu-se la centru sarcini şi obiective felurite, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi arbitrare şi neraţionale, imposibil de îndeplinit.

După naţionalizare, regimul comunist a decis să se răfuiască cu fosta conducere a U.D.R., care crease atâtea probleme sovieticilor şi acoliţilor lor. Un numeros grup de ingineri de mare valoare au fost arestaţi, în frunte cu directorul general Alexandru Popp. Lui i-a fost înscenat în toamna lui 1948 un sinistru proces de „sabotare a economiei naţionale” (procesul Popp-Bujoiu sau procesul industriaşilor), în faţa Tribunalului militar din Bucureşti, împreună cu un grup eterogen de „complotişti, spioni şi trădători”, care ar fi alcătuit, chipurile, „încă din 1945 o organizaţie conspirativă, care se baza pe partidele vechi şi pe forţa financiară şi influenţa economică a marii industrii şi finanţe. Această înjghebare, care a căpătat un rol preponderent după desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, a început o acţiune de spionaj şi sabotaj economic şi pregătea atentate şi lovituri de forţă care să ducă la răsturnarea regimului actual.” (43)

Printre altele, inginerul Popp a fost acuzat că s-ar fi numărat, sub numele conspirativ de „domnul Alecu”, printre organizatorii rezistenţei armate anticomuniste la nivel naţional. Astfel, el ar fi urmărit, împreună cu ceilalţi acuzaţi, ca printr-un tunel săpat sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, edificiul să fie aruncat în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, moment care ar fi marcat declanşarea unei revolte populare care ar fi dus, în cele din urmă, la răsturnarea regimului comunist.

Chiar un lider comunist lucid, Ion Gheorghe Maurer, declara în acea perioadă în cercul apropiaţilor săi: „Şi eu totuşi l-aş folosi pe Popp mai departe, fiindcă este cel mai mare specialist din Europa”, fapt pe care susţinea că îl aflase de la „specialiştii sovietici” care îl cunoscuseră. (44)

În vârstă de 50 de ani, Alexandru Popp a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a supravieţuit cu multă demnitate regimului dur de detenţie. A ieşit din închisoare în urma graţierii generale din 1964, decedând la trei ani după aceea. Inginerul Cornel Manciu, director adjunct al Societăţii şi director al atelierelor de la Reşiţa, a fost de asemenea arestat, încheindu-şi în mod tragic existenţa în 1954, la 54 de ani, în sinistra închisoare de la Aiud. Au mai cunoscut martirajul temniţelor comuniste directorii Alexandru Vellan, Gheorghe Ioan, Adam Ogrin, Ionel Buhescu, Radu R. Radoveanu, dr. ec. Gheorghe Vucu, Agrippa Popescu, inginerii Vasile Borda şi Iosif Roiescu, dr. ec. Corneliu Rociu şi mulţi alţii. Chiar şi Carol Loncear, care dăduse dovadă, atâta timp cât ocupase înalte demnităţi, de multă modestie şi de respect faţă de profesorii săi, sprijinind uzinele din Reşiţa şi din Bocşa, a intrat, inevitabil, în dizgraţia autorităţilor vremii, fiind destituit, judecat şi întemniţat în intervalul 1962-1964. De altfel, şi Alexandru Bitang, director al U.C.M.R. între 1974-1983, fusese în tinereţe implicat în grevele studenţeşti de la Timişoara din 1946. (45)

În 1948, în plină „dictatură a proletariatului”, după expresia lui Georg Hromadka, „muncitorimea zonei montanistice bănăţene se simte pusă în lanţuri.” (46) Concomitent cu anihilarea conducătorilor Societăţii U.D.R., erau arestaţi şi conducătorii muncitorimii social-democrate, în primul rând Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Petru Bârnau şi Traian Cercega, în vreme ce Eftimie Gherman reuşea să se salveze fugind în Occident. Cei arestaţi au fost implicaţi în diverse cazuri nebuloase, fiind acuzaţi inclusiv că ar fi complotat împreună cu reprezentanţii Partidului Laburist din Marea Britanie împotriva regimului comunist. (47) În 1951, numeroşi conducători social-democraţi din Reşiţa au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru că nu fuseseră de acord cu unificarea dintre P.S.D. şi P.C.R. Între aceştia se aflau: Ilie Fărcăşescu – 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică; Iosif Musteţiu – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică; Gheorghe Jula – 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Lor le-a fost confiscată şi averea, deoarece s-au făcut vinovaţi de „crima de uneltire contra ordinei sociale.” (48) Alţi trei inculpaţi „au iniţiat, organizat şi activat într-o organizaţie de tip fascist, politică şi paramilitară, care avea drept scop răsturnarea prin violenţă a regimului democrat creat şi instaurarea vechiului regim burghezo-moşieresc, cu sprijinul cercurilor imperialiste anglo-americane.” Este vorba despre Georg Hromadka şi Petre Bârnau, condamnaţi la câte 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, şi Romulus Drăgoescu, la 21 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică. (49) Exemplul lui Georg Hromadka a fost elocvent: întemniţat la Jilava şi Aiud, a fost graţiat în 1956, după opt ani de detenţie, în urma vizitei lui Hruşciov în Marea Britanie şi a solicitărilor laburiştilor ca social-democraţii din Europa răsăriteană să fie puşi în libertate. (50)

Între timp, prin decretul nr. 334 din 10 august 1949, uzinele reşiţene deveneau şi ele părţi ale nou-createlor Sovromuri, societăţi mixte româno-sovietice, care au cuprins întreaga economie românească până la 1 octombrie 1954. Crearea Sovromurilor la Reşiţa a divizat uzinele în două părţi distincte, şi anume: Sovrommetal, corespunzând aproximativ fostei Direcţii a exploatărilor şi încorporând sectorul siderurgic de pe malul drept al Bârzavei, şi Sovrom-Utilaj Petrolifer (S.R.U.P.), cuprinzând sectorul de construcţii de maşini de pe malul stâng. Deşi după desfiinţarea Sovromurilor, vechiul complex industrial a fost temporar refăcut (1 octombrie 1954 – 1 aprilie 1962) sub numele de „Combinatul Metalurgic Reşiţa”, în curând el va fi din nou divizat, până astăzi, în Combinatul Siderurgic şi Uzina Constructoare de Maşini, care şi-au continuat existenţa în mod separat şi independent unul de celălalt. Din 1952, atelierele de la Bocşa au devenit şi ele unitate economică independentă, preluând peste câţiva ani de la Reşiţa fabricaţia de poduri şi de construcţii metalice.

În urma generalizării planificării economice şi a metodelor dictatoriale aplicate, producţia uzinelor reşiţene a cunoscut o creştere bruscă, ea ajungând în 1950 la Sovrom-Utilaj Petrolifer cu 58,5%, iar la Sovrommetal cu 7,1% mai mare decât în 1938. (51) Directorii sovietici din perioada Sovromurilor au fost: Nikolai Aleksandrovici Olhov, Iakov Petrovici Simonenko, Vasili Ivanovici Nikanorov, Ivan Ivanovici Reuk, Aleksei Nikolaievici Cerneţov şi Aleksandr Ivancenko. Dacă în perioada U.D.R.-ului, organizarea acestei Societăţi respecta un mare grad de autonomie a fiecărei subunităţi componente (denumite frecvent, chiar şi în vorbirea curentă, drept „fabrici”), după 1949 s-a preluat o nouă concepţie organizatorică, de provenienţă sovietică, lăsându-se secţiilor exclusiv funcţia de execuţie, iar compartimentele de proiectare şi funcţionale specializate, nou înfiinţate, având sfere de atribuţii extinse la nivelul întregii uzine (serviciul personal şi formare cadre, serviciul muncă şi salarii, serviciul planificare etc.).

Până în 1954, uzinele reşiţene nu au cunoscut niciun fel de dezvoltare spaţială. Abia în perioada ulterioară aceasta a fost realizată, pe noi amplasamente, întrucât zona situată pe vechea vatră a oraşului, strâns încadrată de dealurile înconjurătoare, nu permitea acest lucru. Una dintre puţinele realizări ale anilor 1949-1952 a reprezentat-o construirea noii clădiri a Şcolii profesionale, care la acea dată era cea mai mare din ţară. Ea s-a realizat prin susţinerea acordată de către Carol Loncear, fost muncitor sudor la fabrica de poduri, care a devenit apoi primul director al uzinei de după naţionalizare şi, ulterior, ministru al industriei grele.

 

Note:

1                    Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998, p. 44.

2                    Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Bucureşti, 1998, p. 210; George Leggett, C.E.K.A.: poliţia politică a lui Lenin, Bucureşti, 2000, p. 139.

3                    Ibidem, p. 144; Richard Pipes, op. cit., p. 210.

4                    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 119.

5                    Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 89.

6                    Eusebiu Narai, Evoluţia situaţiei economico-sociale în judeţul Caraş (august 1944 – decembrie 1947), partea a II-a, mss., f. 116.

7                    Ibidem, f. 117.

8                    Ibidem, f. 118.

9                    Ibidem, partea I, Reşiţa, 1999, p. 33.

10               Serafin Mărgan, Două secole de metalurgie pe Valea Bistrei, Reşiţa, 1996, p. 31.

11               Georg Hromadka, op. cit., p. 121.

12               Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 100-101.

13               Ibidem, p. 101.

14               Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie 1944-1947, Bucureşti, 1992, p. 198.

15               Caraş-Severin. Monografie, p. 89.

16               Ibidem.

17               Ibidem, p. 90.

18               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 137-139.

19               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 102-103.

20               Ibidem, p. 103-104.

21               Ibidem, p. 104.

22               Ibidem, p. 104-105.

23               200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 118.

24               Ibidem.

25               Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 122.

26               Ibidem, f. 139-140.

27               Ibidem, f. 141.

28               Ibidem, f. 127.

29               Ibidem.

30               Ibidem.

31               Ibidem, f. 217. 

32               Ibidem, f. 128.

33               Ibidem, f. 129.

34               După Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 101-102.

35               Caraş-Severin. Monografie, p. 90.

36               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 107-108.

37               Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

38               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 105.

39               Ibidem.

40               Ibidem, p. 107.

41               Caraş-Severin.Monografie, p. 91.

42               Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 108.

43               Magazin istoric, Bucureşti, nr. 12/1998, p. 65; referitor la acest proces, a se vedea mai pe larg: Şerban Rădulescu-Zoner, Primul mare proces politic după lăsarea „cortinei de fier” (I. Bujoiu, Max Auschnitt, Gh. Manu, Alex. Balş ş.a.). Studiu de caz, în Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 370-404.

44  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.                                                

45  Cezar Zugravu, Mărturii ale suferinţei, Iaşi, 1996, p. 27.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 122.

47  Mircea Rusnac, Un proces stalinist implicând „agenţi imperialişti”, evrei şi social-democraţi reşiţeni (1950), în Banatica, Reşiţa, nr. 15/II,  2000, passim.

48   Eusebiu Narai, op. cit., partea a II-a, mss., f. 216.

49  Ibidem, f. 216-217.

50  Georg Hromadka, op. cit., p. 10.

51   Caraş-Severin. Monografie, p. 92.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: