După 1989 s-a scris o întreagă literatură despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan, eveniment care a marcat profund regiunea noastră. De aceea, parcă niciodată nu putem spune că s-a încheiat capitolul descrierii sale, care adaugă noi titluri de la un an la altul. Recent, o sinteză a fenomenului deportării a apărut în revista Memoria, sub semnătura Claudiei-Florentinei Dobre.* Datele prezentate sunt edificatoare.
Modelul era cel oferit de gulagul sovietic. În România deportările diferitelor categorii de cetăţeni au început încă din 1944, primele acţiuni vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost dislocaţi la rândul lor în zone deja „pacificate” de autorităţi. După 1955, foştii deţinuţi politici au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satele construite cu ocazia deportării din 1951.
În iunie 1951 fuseseră deportate aproximativ 44.000 de persoane care locuiau pe o rază de 25 km de la graniţa cu Iugoslavia. Strămutarea acestora în Bărăgan a reprezentat „una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste.” Măsurile luate întru pregătirea acestei acţiuni „deschideau calea spre realizarea planului de distrugere a elitei satelor româneşti din regiunile cele mai dezvoltate şi mai animate de spiritul libertăţii.”
Casele deportaţilor erau confiscate, aceştia având voie să ia cu ei doar câte doi purcei, doi cai sau o pereche de boi de muncă, o vacă, două oi şi o căruţă. Transportarea lor s-a făcut în vagoane de vite, în care erau înghesuiţi oameni, animale şi bunuri. Noile perimetre de locuire erau stabilite în câmp, în actualele judeţe Călăraşi, Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Planul secret al deportării în Bărăgan a fost elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca şi Dumitru Coliu.
În Bărăgan, deportaţii au fost obligaţi să îşi construiască propriile case, dar şi şcoli, primării, miliţii, dispensare sau magazine. „Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinsoni Crusoe ai Bărăganului. Au construit practic din nimic o viaţă nouă.”
Cele 18 sate nou apărute pe hartă se aflau sub o strictă supraveghere a Miliţiei, părăsirea lor fiind interzisă. „Deportaţii au înfruntat cu stoicism vicisitudinile istoriei şi geografiei. Unii dintre ei şi-au lăsat viaţa în câmpia Bărăganului.” Inclusiv copiii erau nevoiţi să muncească în G.A.S.-urile din regiune.
După 1955, nu toţi deportaţii au putut să revină acasă. Unora li s-a impus în continuare un „domiciliu obligatoriu parţial”, ei neavând voie să se stabilească în zonele de frontieră. Bunurile confiscate nu le-au fost redate, cu excepţia caselor, pierzând pământul, animalele, produsele agricole confiscate în momentul deportării.
Casele rămase în Bărăgan au fost atribuite foştilor deţinuţi politici, după cum arătam. În 1964 au fost eliberaţi şi aceştia, iar în 1967 Nicolae Ceauşescu a declarat deportarea ca fiind ilegală şi neconstituţională. Pentru ca şi amintirea ei să dispară, satele şi cimitirele rămase au fost distruse. Au supravieţuit numai Fundata, Dâlga şi Rubla până la căderea regimului comunist. Astăzi nu îşi mai aminteşte aproape nimeni de acolo drama care s-a produs.
Din acest motiv, este binevenită orice scriere care mai aminteşte despre aceste fapte. Articolul apărut în Memoria este cea mai recentă dovadă în sensul arătat.
* Claudia-Florentina Dobre, Deportarea: scurtă incursiune istorică, în Memoria – Revista gândirii arestate, nr. 91/92 (2-3/2015), pp. 157-161.
Istoria Banatului 