Arhivă pentru Iunie 2010

Mircea Rusnac – Preşedintele Consiliului de administraţie al U.D.R. a murit la Sighet

20 Iunie 2010

                        De curând am avut plăcerea de a lua cunoştinţă despre demersurile lui Radu Portocală, român emigrat de mulţi ani în Franţa, de a reabilita memoria bunicului său cu acelaşi nume, cunoscut avocat şi om politic al perioadei interbelice, asasinat de comunişti în închisoarea de la Sighet. Între alte funcţii şi demnităţi deţinute, Portocală a fost timp de ani buni şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa, într-una dintre cele mai fericite perioade ale acestora. Din acest motiv, el şi-a legat într-un mod destul de strâns viaţa şi activitatea de o etapă de glorie a Reşiţei şi a Banatului.

                        Conform datelor biografice pe care ni le-a trimis cu multă amabilitate Radu Portocală jr., cariera bunicului său a fost una absolut excepţională, acesta fiind una dintre marile capacităţi ale României democratice. S-a născut la Brăila la 12 august 1888. Tatăl său, Miltiade Portocală, era directorul sucursalei din acel oraş a Băncii Naţionale a României, iar mama, Amalia Djuvara, era fiica unui paşoptist, membru fondator al Partidului Naţional Liberal, primar şi deputat de Brăila.

                        Radu Portocală a susţinut bacalaureatul la Liceul „Nicolae Bălcescu” din aceeaşi localitate în 1907. Apoi a studiat dreptul şi filosofia la Universitatea din Bucureşti. A fost preşedinte al Uniunii Studenţilor Români. În această calitate, în 1909 a organizat un congres al studenţilor români de pretutindeni, cu participanţi basarabeni, bucovineni şi transilvăneni.

                        A participat la campania militară din Bulgaria din 1913, iar în primul război mondial a fost locotenent de artilerie. S-a căsătorit la 10 aprilie 1914 cu Maria Margareta Ollănescu, anul următor născându-li-se unicul fiu, Radu Constantin. Din 1911, Radu Portocală se înscrisese în baroul din Brăila, fiind decan al acestuia în perioada 1925-1928. În 1937 se va transfera la baroul Ilfov. Ca unul dintre cei mai importanţi avocaţi ai ţării, în perioada dictaturilor legionară şi antonesciană a apărat gratuit pe mulţi evrei supuşi procedurilor de expropriere sau de românizare.

                        În anii 1930 a fost preşedinte al organizaţiei din judeţul Brăila a P.N.L., iar în iunie 1945 a fost ales preşedinte de onoare al acesteia. La 16 iulie 1932, Mihail Sebastian scria următoarele în ziarul Cuvântul: „Organizaţia de Brăila liberală este condusă de d. Leonte Moldovanu. Un vechi, etern şi neconsolabil candidat la minister. O figură amuzantă. Dar în aceeaşi organizaţie se mai află o personalitate politică într-adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator excelent, o minte personală şi deschisă. Era nu numai succesorul prezumtiv al d-lui Moldovanu, dar era mai ales una din nădejdile cele mai sigure pentru o viitoare echipă de lucru, ce s-ar fi putut recruta dintr-un partid liberal refăcut.”

                        În intervalul 1922-1925, Portocală a fost primar al Brăilei, având numeroase şi frumoase realizări. El manifesta multă înţelegere faţă de muncitorii din portul Brăila, beneficiind de recunoştinţa şi prietenia scriitorului Panait Istrati, chiar dacă acesta din urmă era de orientare comunistă. A fost apoi deputat şi senator în legislaturile anilor 1927-1940. În noiembrie-decembrie 1937 şi din nou în 1939, de fiecare dată în guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, Radu Portocală a fost secretar de stat la Ministerul de interne, iar în decembrie 1939 – iunie 1940 a fost ministru de stat la preşedinţia Consiliului de miniştri. Din 1939 a fost membru în Consiliul superior al Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic creat de regele Carol II. În timpul războiului, din 1943, s-a implicat în acţiunile pregătitoare de scoatere a României din alianţa cu Germania nazistă. A organizat în acest scop întâlniri secrete între şefii partidelor democratice şi a asigurat legătura dintre aceştia şi regele Mihai. După 1945 a refuzat de două ori Ministerul de finanţe, iar în 1946 şi funcţia de Ministru al Palatului, propusă chiar de rege. În anii 1940-1948 (conform mărturiei nepotului său) a fost şi preşedinte al Consiliului de administraţie de la U.D.R. De-a lungul anilor a primit prestigioase decoraţii româneşti şi străine. Între altele, a fost cavaler al Legiunii de Onoare franceze, primind şi Ordinul Regal George I din Grecia şi Ordinul Coroanei din Italia.

                        După preluarea completă a puterii de către comunişti, destinul lui Radu Portocală, ca şi al celorlalţi foşti conducători ai ţării, a suferit schimbări dramatice. În 1948 a fost arestat pentru prima dată pentru sabotaj, fiind deţinut timp de nouă luni în închisoarea Văcăreşti şi fiind eliberat în 1949 deoarece acuzaţia care i-a fost adusă nu a putut fi dovedită. Apoi a fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950, împreună cu numeroşi alţi foşti demnitari. A fost iniţial încarcerat la Ministerul de interne, fiind apoi transferat, împreună cu toţi ceilalţi, la închisoarea din Sighet, unde a fost deţinut în celula nr. 20. (Memoria închisorii Sighet, Bucureşti, 1999, p. 251.) De această dată, nu a fost nici inculpat pentru vreo pretinsă infracţiune, nici condamnat. La fel ca şi ceilalţi, a fost deţinut în mod abuziv în cele mai groaznice condiţii.

                        Într-un raport trimis la 13 mai 1950 de consilierul sovietic din România, A.M. Saharovski, către ministrul Securităţii Statului al U.R.S.S., Abakumov, se făcea referire la arestările efectuate în rândul foştilor demnitari, dintre care unii erau nominalizaţi în mod expres. Printre cei zece cărora li se făcea caracterizarea, conţinând oricum, după cum arăta cercetătoarea rusoaică Tatiana A. Pokivailova, „grave erori de informaţii”, se afla şi Radu Portocală. Acesta era denumit în document „Partolaka”, fiind descris astfel: „După venirea lui Antonescu a fost preşedintele comisiei guvernamentale care s-a ocupat cu organizarea aparatului de stat.” (Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în vol. Analele Sighet 6. Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998, p. 891.)

                        Cei arestaţi au fost transportaţi la Sighet cu câteva dube. Fiind prezent în aceeaşi maşină cu Radu Portocală, istoricul Constantin C. Giurescu a lăsat numeroase detalii cu privire la drumul parcurs. El arăta că Portocală fusese operat de ulcer la stomac cu două săptămâni mai devreme şi abia revenise din spital când a fost arestat. (C.C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, 2000, p. 364.) Ca urmare, în timpul drumului „stă ghemuit pe locul lui şi-şi apasă cu mâna regiunea stomacului; hurducăturile drumului numai bine nu pot face rănii lui de-abia cicatrizate. Nu se plânge însă; suportă cu stoicism durerea.” (Ibidem, p. 369.) În discuţiile dintre deţinuţii din dubă, Portocală s-a dovedit mai realist decât cei care credeau că vor fi duşi în Uniunea Sovietică: „Portocală crede că nu ne pot trece peste frontieră; ar fi prea mare scandalul la O.N.U. şi ruşii n-au interes să provoace un asemenea scandal.” (Ibidem, p. 364.) Şi Giurescu s-a raliat acestei păreri, care în final s-a dovedit a fi cea corectă. (Ibidem, p. 371.) Către sfârşitul călătoriei, „Portocală nu se simte bine; chem pe unul din agenţii care, drept încurajare, îi spune: «Unde vă ducem e spital mare şi o să poţi să te îngrijeşti.»” (Ibidem.) Acum ştim cu toţii că în realitate închisoarea din Sighet a fost una dintre cele mai fioroase ale României comuniste.

                        Acolo avea să şi moară Radu Portocală, conform autorităţilor, la 13 aprile 1952. Detaliile acestei morţi dramatice ne-au fost relatate de nepotul său în e-mailul din 24 aprilie 2010, din care cităm: „În 1955, când au fost eliberaţi supravieţuitorii, istoricul şi fostul ministru Ion Nistor, abia întors acasă, a avut curajul s-o cheme pe mama mea şi să-i povestească. Un gardian l-a surprins pe bunicul meu când încerca să se uite printre scândurile cu care era ocultată fereastra celulei. L-a luat imediat şi l-a dus la «neagra», unde a fost bătut şi lăsat să moară. Spre seară, au deschis uşa celulei din care fusese scos şi i-au aruncat înăuntru cămaşa. Ceilalţi deţinuţi au înţeles că murise. S-au rugat, după care au aşteptat noaptea, când ştiau că urmau să audă zgomotul căruţei care venea să-l ia pentru înmormântare.

                        Un al doilea supravieţuitor de la Sighet, fostul ministru Gheorghe Vântu, a venit la noi nu după multă vreme şi a povestit alor mei acelaşi lucru.

                        Certificatul de deces a sosit abia la sfârşitul lui 1957 sau chiar în 1958.”

                        Ce se mai poate spune? Exponenţii vechiului regim au fost exterminaţi în acest mod de către comunişti. Elita politică şi intelectuală a fost distrusă, iar poporul român a rămas timp de 45 de ani la cheremul regimului totalitar. Nu a fost singurul conducător al uzinelor reşiţene eliminat astfel. În timp, soarta uzinelor şi a oraşului nu a fost mult diferită. Este o dovadă în plus a faptului că este foarte uşor de distrus, dar infinit mai greu de construit. Mulţumim încă o dată lui Radu Portocală jr. pentru toate informaţiile oferite, pe care le-am coroborat, după cum s-a văzut, şi cu alte date, care nu fac decât să le confirme.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Întâiul Dracula a fost bănăţean

12 Iunie 2010

În întreaga lume, mitul lui Dracula a făcut şi încă mai face multă senzaţie, bazându-se pe un roman al lui Bram Stoker care transpune într-un mod complet fantezist legendele medievale despre domnitorul muntean Vlad Ţepeş, devenit acum un vampir feroce şi brutal. Odată cu dezvoltarea cinematografiei la începutul secolului al XX-lea, povestea lui Dracula va fi în timp printre cele mai ecranizate. „Onoarea” de a fi fost primul actor care a jucat în film rolul „Dracula” revine însă unui bănăţean: Béla Lugosi (Béla Lugojeanul).

                            Acesta s-a născut într-adevăr la Lugoj la 20 octombrie 1882, numele său adevărat fiind Béla Ferenc Dezsö Blaskó. Era cel mai tânăr dintre cei patru fii ai bancherului István Blaskó şi ai Paulei de Vojnich. La 12 ani avea să renunţe la şcoală, iar din 1901-1902 şi-a început cariera de actor, iniţial cu roluri în piese de teatru şi în operete jucate la Lugoj şi în împrejurimile acestuia. Dar din 1911 s-a mutat la Budapesta, unde a jucat, în perioada 1913-1919, pe scena Teatrului Naţional Maghiar.

                            În timpul primului război mondial a luptat ca locotenent de infanterie în armata austro-ungară, ulterior fiind avansat căpitan şi decorat pentru că fusese grav rănit pe frontul rusesc. În 1917 s-a căsătorit cu Ilona Szmick, de care însă va divorţa în 1920 din cauza diferenţelor de opinii politice dintre el şi părinţii soţiei.

                            Într-adevăr, Lugosi era în acei ani comunist convins, chiar dacă în filmul Pasiuni a jucat rolul lui Iisus Christos. În timpul celor 133 de zile ale Republicii Maghiare a Sfaturilor din 1919, condusă în stil bolşevic de Béla Kun, Lugosi a fost un înalt demnitar, pentru ca, la rapida răsturnare a acesteia de către trupele române, el să fugă mai întâi la Viena, apoi în Germania, reluându-şi ocupaţia favorită, aceea de a juca roluri în piese de teatru.

                            În scurt timp a plecat în Statele Unite, debarcând la New Orleans şi stabilindu-se la New York, unde a solicitat cetăţenia americană în 1928 şi a fost naturalizat în 1931. După ce mai întâi a lucrat ca muncitor necalificat, el a intrat în rândurile personalului teatrului maghiar din New York. Actorii acestuia efectuau turnee prin oraşele coastei de est americane. Prima piesă jucată de Lugosi pe Broadway a fost The Red Poppy în 1922, iar pentru prima oară l-a jucat pe Dracula tot acolo în 1927. În acest rol a avut dintru început mare succes, cunoscând 261 de reprezentaţii şi fiind în curând solicitat la Hollywood.

                            În 1929 s-a căsătorit cu bogata văduvă Beatrice Weeks din San Francisco, dar după patru luni aceasta a divorţat din cauza relaţiei pe care Lugosi o avea cu actriţa Clara Bow. Din 1931 el a jucat în primele producţii Dracula, ecranizări ale romanului irlandezului Stoker. A încheiat în acest sens un contract cu studiourile „Universal”. În curând, acest rol l-a făcut celebru în întreaga lume şi Lugosi a intrat în istoria cinematografiei ca primul interpret al personajului sângerosului conte.

                            În 1933 s-a recăsătorit cu Lillian Arch, fiica unui emigrant maghiar, cu care a avut un fiu în 1938. Vor divorţa însă în 1953, după 20 de ani de căsnicie. Între timp, Lugosi devenise dependent de calmante puternice precum morfina şi methadone, pe care le lua din cauza rănilor căpătate în tinereţe pe front. În continuare, a jucat în filme tot mai modeste din punctul de vedere al costurilor şi al realizării. Chiar şi Frank Sinatra l-a ajutat cu bani şi l-a vizitat la spital, deşi nu se cunoşteau.

                            În 1955 s-a căsătorit pentru a patra oară, cu Hope Linninger. În ultimul său film, The Black Sleep, a jucat rolul unui mut. A murit la 16 august 1956 la Los Angeles, datorită unui infarct, la vârsta de 73 de ani. La cererea soţiei şi a fiului său, a fost înmormântat îmbrăcat într-un costum „Dracula”, rol care i-a marcat întreaga viaţă şi carieră. El are o statuie la Budapesta.

                            Deşi a plecat de tânăr din Banat, totuşi originea lui Béla Lugosi nu poate fi ştearsă. La fel ca şi Johnny Weissmüller, care este celebru în întreaga lume pentru rolul de „Tarzan”, şi Béla Lugosi a intrat în istorie interpretându-l pe „Dracula”. Aceştia sunt doi mari bănăţeni care nu pot lipsi din nicio antologie serioasă a cinematografiei universale. Deşi au devenit celebri departe de locul natal, Banatul se poate mândri că a lansat doi „monştri sacri” ai filmului mondial.

Mircea Rusnac – Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944-1951). O aventură nereuşită

4 Iunie 2010

                        Vitregiile istoriei au făcut ca Banatul să intre în contact cu români având origini foarte îndepărtate şi cu care până în momentul respectiv nu avusese decât foarte puţine tangenţe. Este vorba de exodul basarabenilor şi al celor din nordul Bucovinei provocat de invaziile sovietice din 1940 şi, mai ales, din 1944, când o parte însemnată a acestora şi-a găsit adăpost în regiunea noastră. După cum atestă mărturiile lor de peste timp, Banatul s-a dovedit o gazdă ospitalieră, însă totul s-a terminat după preluarea puterii în ţară şi în regiune de către comunişti. De atunci, şi viaţa noilor veniţi s-a transformat într-un calvar.

                        Cele două valuri de refugiaţi basarabeni şi bucovineni au diferit destul de mult prin modul de organizare. Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autorităţile române,  astfel încât ele nu au reuşit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori şi nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate ţării din cele două regiuni. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice. Numeroasele gropi comune găsite în 1941 de autorităţile române, în care mii de arestaţi fuseseră aruncaţi după execuţii sumare şi acoperiţi cu var, fiindu-le scoşi ochii, tăiate nasul, urechile sau organele genitale, atestă din plin aceasta. (1) În schimb, în vara lui 1944, autorităţile antonesciene au organizat şi executat din timp un program de salvare şi de retragere în ţară a celor mai bune cadre naţionale care mai existau în cele două provincii. În special intelectualii au primit din timp repartiţii în alte zone ale ţării, în acest moment un loc important căpătându-l Banatul. Din vara lui 1944, înainte de 23 august, acesta a devenit un primitor loc de refugiu pentru basarabenii şi bucovinenii retraşi din faţa urgiei staliniste.

                        Anatol Musceleanu scria: „Pentru învăţători, ministerul a stabilit judeţele în care se vor refugia. Părinţii mei au primit o repartiţie pentru stabilirea în judeţul Timiş-Torontal.” (2) Totuşi, dacă autorităţile şi-au făcut datoria faţă de noii veniţi, populaţia locală era încă stăpânită de o puternică confuzie, lucru relatat de refugiata Natalia Rusu: „Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, aşa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiaţi». Deşi Ţara ne-a primit şi ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizaţi într-un sat germanic din Banat. Nemţii, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriţi cum ne-am putut lepăda agoniseala şi am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învăţat şi ei lecţia asta crudă, când au plecat în Germania). Multă lume ne privea cu suspiciu, cu prea puţină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine şi de ce am fugit. Au înţeles treptat, după 23 august.” (3)

                        Politica începută înainte de 23 august 1944, de a aşeza noii locuitori în satele predominant germane din Banat cu intenţia de a schimba raportul etnic în favoarea românilor a continuat şi mai târziu. Mulţi locuitori germani au fugit la rândul lor din faţa trupelor sovietice, plecând odată cu Wehrmacht-ul, iar o mare parte dintre cei rămaşi au fost deportaţi în U.R.S.S. în ianuarie 1945. Prin legea agrară dată de guvernul Groza în martie erau confiscate toate terenurile şi proprietăţile membrilor minorităţii germane, care deveneau practic muritori de foame. Pe suprafeţele confiscate au fost împroprietăriţi alţi locuitori, dintre care unii aduşi de la mari distanţe, inclusiv basarabeni şi bucovineni refugiaţi. Dar paralel cu vânătoarea germanilor, autorităţile sovietice de ocupaţie îi căutau şi pe aceştia, pe care doreau să-i „repatrieze”, considerându-i „cetăţeni sovietici”. Cei identificaţi erau duşi direct în Siberia! Toate aceste evoluţii pot fi urmărite chiar în descrierile lor.

                        Basarabenii şi bucovinenii care au izbutit să obţină documente false, din care să nu rezulte originea lor de pe teritoriul „sovietic”, au beneficiat de un răgaz de câţiva ani, însă trăiau permanent în pericol de a fi descoperiţi şi „repatriaţi”, armata sovietică staţionând în continuare în România. În cazul celor aşezaţi în Banat, o grea lovitură a survenit în iunie 1951, când toţi cei instalaţi pe fâşia de 25 km de la frontiera iugoslavă au fost deportaţi în Bărăgan, la fel ca şi mulţi localnici. Proporţia lor, după cum o atestă cifrele oficiale, era deosebit de mare în rândul deportaţilor. Astfel, dintr-un total de 40.320 de persoane duse în Bărăgan, 8.477 au fost basarabeni şi bucovineni şi 3.557 macedoromâni veniţi din Cadrilater în aceleaşi circumstanţe. (4) Procentual, numărul însumat al acestora atingea 29,84% din cel total al deportaţilor în Bărăgan.

                        Refugiatul basarabean Vasile Calestru relata: „În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat şi ne-am stabilit în comuna Lovrin, jud. Timiş. Am fost împroprietăriţi, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieţii noastre.

                        Atunci, în iunie 1951, aveam doar 8 ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmaţi, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, şi timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a şti încotro ne îndreptăm (se şoptea cu groază: Siberia!). Când, în sfârşit, credeam că am ajuns la destinaţie, în gara Feteşti am fost din nou încărcaţi în camioane şi aruncaţi în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lăteşti, a urmat o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără acoperiş, fără hrană şi apă (Borcea, braţul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranţa zilei de mâine.” (5) Familia sa avea să rămână acolo până în 1959.

                        Natalia Rusu îşi amintea: „Aşa au trăit oamenii, cu frica în sân, temându-se şi de umbra lor; se ascundeau când într-o localitate, când în alta, schimbându-şi mereu adresele, ca să li se piardă urma. Cu timpul lucrurile păreau că s-au liniştit şi au intrat pe un făgaş quasinormal. A izbucnit însă conflictul cu Tito. Era în 1949. Atunci refugiaţii, locuitori în Banat, socotiţi ca posibili trădători, au fost mutaţi şi repartizaţi din nou prin toată ţara, în localităţi cât mai îndepărtate de graniţa cu Iugoslavia. Părinţii mei au ajuns unul în Neamţ, unul în Prahova.” (6)

                        O refugiată din nordul Bucovinei, Aurelia Vlad Sabie, povestea: „Şi ne-am dus în Banat. O venit soţu acasă, acolo în Oltenia, şi ne-am dus. S-a dus la Bucureşti, am făcut acte pentru colonizare, şi am plecat. Era înspre toamnă, se culegea porumbu atuncea. Ne-am dus în Banat la sfatu popular, comuna Şandra, şi ne-a dat o căsuţă, o cămăruţă, iară la un neamţ bătrân, Riderkuhn Iosif, şi după aia în primăvară ne-a dat pământ. Stăteam cam greu acolo, avea şi omu, săracu, numai o bucătărioară, cămăruţa ne-a dat-o nouă, după aceea ne-o dat în altă parte.

                        Ne-a împroprietărit cu 5 hectare. Satul era numai nemţi. Le-a luat tot, tot. Au, săracii oameni, tot au luat de la ei, până la urmă le-a luat şi grâu. Veneau şi lua din pod, ce-aveau cereale, din grajd vacile, porcii… Doamne, ce frică ne era şi nouă!

                        Erau şi moţi acolo, care i-a colonizat. Ăştia erau răi tare, care îi persecutau pe nemţi. Noi nu, că şi noi eram care am lăsat averea acolo…

                        Am trăit acolo până în ’51. După ce ne-o luat pe noi, or făcut colectivu. Începuse prima tovărăşie. Vai şi-amar! Parcă, când mi-aduc aminte! Mereu mi-aduc aminte, parcă de vreun an, doi. Da de ce trebuia noi să păţim aşa ceva! Tinereţea toată ne-am petrecut-o între aşa chinuri!” (7)

                        Trebuie să menţionăm că la deportarea basarabenilor şi bucovinenilor din Banat în Bărăgan au colaborat şi unii localnici, inclusiv germani, care îi întâmpinaseră cu ostilitate pe noii „colonişti”, cum îi denumeau. Această ostilitate din partea germanilor a crescut din momentul împroprietăririi noilor veniţi pe pământurile confiscate de la ei. De aceea, mulţi localnici ajunseseră să îi denunţe autorităţilor pe basarabeni şi bucovineni, în unele localităţi întocmindu-se chiar liste suplimentare cu persoane destinate deportării!

                        Nu toţi au fost duşi în Bărăgan. S-a văzut mai sus cazul Nataliei Rusu. Ceva asemănător i s-a întâmplat şi familiei lui Anatol Musceleanu. Acesta îşi amintea mai întâi cum reuşiseră să fugă din Basarabia: „În gară era o îmbulzeală nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite, păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse şi fanteziste lăzi, plase, sacoşe, boccele. Mulţi se rătăciseră şi se căutau, ţipând numele celor pierduţi. Copiii întrebau părinţii unde merg.” (8) Haosul a continuat după urcarea în tren: „Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor. Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost aşezate peste tot. Deşi nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac, multe lucruri au fost abandonate pe peron şi pierdute pentru totdeauna.” (9)

                        Din Banat, vor ajunge la Bacău: „Familia mea ajunsese la Bacău din întâmplare. În anul 1951, când au avut loc marile deportări în Bărăgan, mama mea a primit şi ea domiciliu forţat într-o comună din creierul munţilor din Moldova. După moartea tătucului Stalin, a fost «reabilitată» şi a fost reintegrată în Bacău.” (10) În 1956, bănăţenii s-au putut întoarce din Bărăgan, însă basarabenii şi bucovinenii nu au mai revenit în Banat, unde nu mai aveau nimic. Deloc întâmplător, toţi martorii aici citaţi au domiciliat în continuare în alte zone: Anatol Musceleanu la Bacău, Natalia Rusu la Roman, Vasile Calestru la Huşi, iar Aurelia Vlad Sabie, împreună cu familia, au rămas permanent în localitatea din Bărăgan în care fuseseră deportaţi: Fundata.

                        Este adevărat că în Banat au mai rămas o serie de basarabeni şi bucovineni, în special dintre cei care nu locuiau în apropierea graniţei iugoslave. Aceştia s-au putut evidenţia de-a lungul timpului şi au contribuit la bunul mers al lucrurilor în regiune. Aceeaşi Natalia Rusu aprecia: „Ţinuta demnă şi cinstită a basarabenilor i-a ferit însă de multe. Avem mândria să declarăm că din punct de vedere profesional nu li s-a putut reproşa nimic. Ei s-au caracterizat prin competenţă profesională, bogată pregătire de specialitate, conştiinciozitate şi disciplină. Pentru aceste înalte însuşiri au fost promovaţi în posturile ierarhice superioare, unde s-au achitat cu cinste de munca ce le revenea.” (11) Nu în ultimul rând, un avantaj pentru ei a fost cunoaşterea limbii ruse, în special pentru perioada primilor ani ai comunismului.

                        Aceasta a fost scurta şi neplăcuta experienţă bănăţeană pentru mulţi basarabeni şi bucovineni refugiaţi până aici de teama înaintării armatei sovietice. Care nu după mult timp i-a ajuns şi în Banat. Pentru ei a fost doar o amânare de scurtă durată a calvarului. Datorită condiţiilor speciale din epocă, Banatul nu şi-a putut onora renumele de loc primitor şi de model de convieţuire, cum fusese până atunci şi cum avea să fie şi ulterior, când alte valuri de români au pătruns în regiune. Pentru basarabenii şi bucovinenii alungaţi într-un mod atât de brutal, Banatul a rămas un simplu episod în peregrinările lor şi o amintire care nu le face prea multă plăcere nici peste ani.

Note:

1          Mărturii cumplite în acest sens pot fi citite de exemplu în lucrarea Basarabia 1940, Chişinău, 1991, p. 189-198 şi 202-208.

2          Anatol Musceleanu, Pielea lui Stalin, Bacău, 2007, p. 67.

3          Basarabia 1940, p. 200.

4          Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 186.

5          Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 401.

6          Basarabia 1940, p. 201.

7          Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, 1997, p. 342-343.

8          Anatol Musceleanu, op. cit., p. 67.

9          Ibidem, p. 69.

10      Ibidem, p. 76.

11      Basarabia 1940, p. 201.