Mircea Rusnac – Fântânile din Vladimirovac (Petrovasâla)

Din moment ce era imposibil ca fiecare gospodărie să-și sape propria fântână, la începutul secolului al XIX-lea, în 1807-1808, prin mutarea a 227 de familii din Jamu Mare și Clopodia, a fost înființată o așezare la granița militară bănățeană, numită Petrovaselo în onoarea generalului Petre Duca. Așezarea și-a schimbat numele de mai multe ori, dar în 1922 a primit numele actual Vladimirovac, chiar dacă românii o numesc și astăzi așa cum i se spunea la fondare, Petrovasâla.

Prin constituirea unei așezări, față de construcția de case, se săpau fântâni la răscrucea străzilor, întrucât se estima că ar fi fost irațional ca fiecare gospodărie să sape câte o fântână pentru propriile nevoi. Așa au fost săpate 15 fântâni, din care astăzi mai există în Vladimirovac numai patru. Toate sunt nefuncționale, două fiind în faza de decădere completă, în timp ce altele două, din strada principală, mai rezistă datorită lucrărilor de conservare finalizate în 1979.

Apa din fântâni era extrasă cu ajutorul unui mecanism special, care era acționat de cai putere, și condus de vehicule sau sănii speciale. Fântânile au fost ridicate sub supravegherea inginerilor de frontieră, construite de sus în jos și acoperite de o construcție specială de formă piramidală sau dreptunghiulară.

Săparea fântânii a fost un exemplu al începutului modern al alimentării cu apă a întregii populații în mod organizat și este o mărturie autentică a dezvoltării infrastructurale a localității Vladimirovac. Fântânile din Vladimirovac au statut de monument cultural de mare importanță.

Mircea Rusnac – Canalul Dunăre-Tisa-Dunăre

Inginerul Nikola Mirkov a studiat și a vizitat adesea malurile râurilor și canalelor, mlaștinile și apele termale. A participat la Conferința de pace de la Paris din 1947, unde, în calitate de expert hidrolog, a sugerat soluții pentru căile navigabile de frontieră. El a prezentat ideea construirii hidrosistemului Dunăre-Tisa-Dunăre (D.T.D.). Ideea i-a venit după un îndelungat studiu al apelor din Voivodina. Conceptul de construcție a fost deja adoptat în luna septembrie a aceluiași an. „Proiectul de bază al Marelui Canal D.T.D.” a fost finalizat în decembrie. Construcția Proiectului General D.T.D. a început la debutul anului următor. Lucrările demarate la construcția canalului au fost întrerupte temporar în timpul rezoluției Informbiro și al blocadei Iugoslaviei, dar încă din 1952, după doi ani de secetă catastrofală, inginerul Nikola Mirkov a reluat activitatea în acel loc. El a sugerat ca ea să înceapă cu exploatarea canalelor vechi din Bacica. Așa a început construcția sistemului de irigație de-a lungul canalului existent Bezdan-Bečej. Întrucât era mereu la curent cu noutățile din hidroconstrucție, a pledat ca realizările cele mai recente să fie aplicate în edificarea acestui hidrosistem. Similar sistemelor de irigație din California, el a introdus conducte subterane din beton și a insistat, de asemenea, asupra cooperării tehnice cu Italia și Franța, care au lucrat la proiecte similare în Algeria și Tunisia.

Lucrările la planul de construcții au durat zece ani și abia în 1957 a început construirea hidrosistemului, care a durat 20 de ani. Construcția a fost realizată complet conform proiectului inginerului Nikola Mirkov. El a murit exact în acel an la Zürich, la mai puțin de trei luni de la începerea lucrărilor.

Cu două secole mai devreme, frații Kiss József și Kiss Gábor, la ideea împărătesei Maria Tereza despre necesitatea construirii unei rețele de canale în actuala Voivodina, au finalizat construcția marelui canal din Bacica Dunăre-Tisa. El a fost construit în opt ani, cu participarea a peste 3.000 de muncitori. La Viena a fost înființată o Companie privilegiată de transport, care a purtat cea mai mare povară a construcției. Canalul construit a devenit semnificativ nu doar prin încurajarea circulației mărfurilor și a banilor, prin formarea pieței interne și interconectarea regiunilor dunărene, ci și prin scurtarea căii navigabile a Dunării cu peste 230 km. Acesta este meritul canalului Dunăre-Tisa-Dunăre, care reprezintă fuziunea tuturor canalelor bănățene, începând cu primul, de 70 km. pe Bega, de la Timișoara la Klek, a cărui excavare a început în 1718, și continuând cu căile navigabile naturale parțial reconstruite. Canalul sau, mai bine spus, hidrosistemul, are un total de 939 km. lungime, iar în sistem sunt 26 de canale, 16 ecluze, cinci stații de alimentare și un baraj pe Tisa lângă Novi Bečej, cel mai mare și mai important obiectiv al său.

Mircea Rusnac – Cula Vârșețului

Cula, castelul sau turnul Vârșețului a fost construită pe un deal înalt de 390 m, care domină orașul aflat la poale. Cula are în partea estică un turn donjon cu trei niveluri, iar în partea de vest un turn semicircular. Ambele turnuri sunt legate între ele prin laturile nordică și sudică.

Cula a fost menționată în surse pentru prima dată în 1227 de papa Honorius. În urma invaziei tătare a fost grav avariată. În 1255, regele Béla al Ungariei a început construirea masivă a cetăților din piatră în întreaga țară.

La începutul secolului al XV-lea, cula de pe dealul Vârșețului a fost preluată de despotul Stefan Lazarević. El a fost succedat de despotul Đurađ Branković în 1427. Acesta a domnit la Vârșeț până în 1456. În 1458 Vârșețul a intrat în posesia maghiarului Szilágyi Mihály. Până în 1552 a fost un oraș liber, însă atunci a fost cucerit de Ahmed Pașa, vizirul sultanului Soliman Magnificul.

Lucrările de conservare a culei sunt finalizate de la începutul secolului al XXI-lea. Cula este o atracție istorică, culturală și turistică demnă de a fi vizitată.

Orașul Vârșeț a fost menționat pentru prima dată în scrisoarea regelui Sigismund din 1427 sub numele de Podvršan. Acest nume dovedește că așezarea se afla sub vârful pe care se află cula. Cea mai bine conservată parte a culei este turnul donjon, însă rămășițele de morminte, palate, turnuri semicirculare și cuptoare au fost găsite și restaurate.

Mircea Rusnac – Castelul din Vlajkovac (Vlaicovăț)

Pe drumul internațional Vârșeț-Belgrad, în satul Vlaicovăț, la 10 km. distanță de Vârșeț, se află un castel care a fost construit în 1859 și care reprezintă un monument cultural de mare importanță. A fost construit de contele George Mocioni pe proprietatea sa. La nunta contesei Georgina Mocioni, în 1888, proprietatea și castelul au fost dăruite faimoasei familii nobile austro-ungare Bissingen-Nippenburg, care le-a deținut până la al doilea război mondial.

Castelul a fost construit în stil clasic, ca o clădire simetrică de dimensiuni mari. La etaj este o sală de festivități. Fațada este orientată către un parc, unde există o terasă. Pe fațadă erau sculpturi în nișe simetrice. Elementele decorative din interior și exterior sunt fabricate din fontă și fier forjat. În curte erau o clădire de birouri și un mormânt al familiei. Tot în curte a fost proiectat un parc cu lac artificial și fântână arteziană.

Castelul a fost odată un reprezentant al stilului său, cu elemente care mergeau înaintea timpului. Castelul abandonat din Vlaicovăț se destramă astăzi, dar încă păstrează povești despre viața nobililor de altădată. Este prea târziu să fie salvată această clădire magnifică din secolul al XIX-lea și există vreo speranță să se facă ceva?

Mircea Rusnac – Trecuta bogăție piscicolă a Cernei

Până după primul război mondial, râul Cerna a fost foarte bogat în cele mai diverse specii de pești. Era vestit prin acest fapt în întregul Banat. Păstrăvi, lipani, cleani, scobari, mrene, erau la ei acasă. Beldițele făceau salturi de acrobație după musculițele minuscule ale serilor de vară. Chiar și lostrițe, numite în zonă puici, se găseau în Cerna: „Singura vale mai populată (cu lostriță), grație liniștei și ocrotirei de care se bucură, e Cerna, la Mehadia, în porțiunea Băi.” (F.R. Atila, Peștii și pescuitul, București, 1916.)

A rămas în memoria localnicilor puternica viitură din anul 1805, provocată de ploi îndelungate: „În octombrie fu mari vărsături de ploi. Râul Cerna ieșind din matcă, tot ce se zidisă, sobele (camerele) ce erau lipite de birt, ceăle cinci mici le dusă. Baia mare, gliderbadu și crou de friguri cu pești mari, mici, puica, lipani, păstrăv, le împlu. Plăieșii saci, disagi plini au sărat, până la Crăciun au mâncat. Podu Cernii, de piatră, îl rupsă. Bolta bisericii noastre cu acoperișu, jos împlu biserica; carea căzând, mare tunet au dat. Mehadia cu satele pingă Cerna, pingă peștele de pre câmpi și leămne de un an au adunat.” (Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului, București, 1969.)

După primul război mondial, bogăția în pești a Cernei a fost atacată tot mai energic de pescari, mai mult sau mai puțin autorizați, iar numărul acestora a scăzut și unele specii, inclusiv lostrițele, au dispărut demult de acolo. Perioada comunistă a fost dezastruoasă pentru rezervele piscicole ale acestui râu. Când a fost construit drumul forestier de-a lungul Cernei, dinamita a fost utilizată și împotriva peștilor din râu. Când s-a construit barajul de la Valea lui Iovan, în apă s-au scurs cantități mari de motorină și uleiuri. A urmat asaltul permanent al braconierilor. Cerna a devenit un râu aproape pustiu.

O rezervație piscicolă recunoscută în întregul Banat și nu numai a fost practic distrusă în ultimul secol. Din acest motiv, vechi relatări precum cea a lui Nicolae Stoica de Hațeg par astăzi ficțiune. Păcat că înainte s-a putut păstra bogăția cu care natura a dăruit râul Cerna în zona Băilor Herculane, iar noi astăzi nu mai putem face acest lucru.

Mircea Rusnac – Castelul Dunđerski din Hajdučica

Familia aromână Damaschin a fost o familie nobiliară respectabilă din Banat, membrii săi purtând titlul „de Németh”, dobândit în 1799. Cu 11 ani mai devreme ei au cumpărat teren în jurul satului Németh (Beregsău Mic), între Timișoara și Jimbolia. În acest sat, majoritar sârbesc până în anii 1930, există și astăzi vechiul lor conac, aflat însă într-o stare foarte proastă și închis.

Nepotul lor Ștefan a cumpărat în 1800 satul Hajdučica. Pe atunci îi întâlnim deja numele sub forma Ljubomir Stevan Damaskin de Németh, dar și sub forma maghiară de István, după care satul acesta și-a primit numele oficial de Istvánvölgy. Încercând să populeze acea zonă, Damaschin a mutat în 1809 primii țărani pe proprietatea sa. Cu banii lui Damaschin, ei au construit primul castel acolo înainte de 1824. De atunci el i-a adus pe săteni în vecinătatea castelului, pentru a-l îngriji. Familia Damaschin era într-o relație apropiată cu familia nobiliară Daniel din localitatea Konak din vecinătate.

Cu toate acestea, descendentul său Stevan Damaskin și-a vândut în 1890 moșia, „cea mai mare stea” din Banatul de atunci, unui admirator al castelelor, Lazar Dunđerski, pentru 670.000 de ducați. Apoi Dunđerski a remodelat vechiul castel, aducându-l în esență la forma actuală până în 1901. După cum scria Borovszky Samu, adaptarea vechiului castel la noile pretenții a contat, însă structura sa simetrică clasică nu a fost atinsă. Castelul a fost moștenit de Olga Dunđerski, care s-a căsătorit cu Jovan Jovanović, industriaș din Belgrad. Olga a construit o biserică în sat. Înainte de război, castelul a aparținut primarului Belgradului, industriașul Vlada Ilić, ginerele său.

Ca toate castelele, acesta a fost naționalizat după al doilea război mondial. Există o legendă legată de acest castel. Pictorul Jatan venise să picteze câteva tablouri pentru salonul frumosului castel Dunđerski. Însă nu putea să se apuce de lucru, pensula îi devenea grea în mână și de pe frunte îi picura sudoare. Într-o noapte a visat că mergea pe lângă lacul Hajdučica. Din lac s-a auzit o voce, care îi spunea să scufunde pensula în apă și va avea o inspirație fără sfârșit. Însă în schimb trebuia să promită că va renunța la vise pentru tot restul vieții. Jatan a acceptat. Dimineața a început să picteze mult mai frumos decât până atunci. Însă din acel moment și-a pierdut visele. A fugit din Hajdučica, însă degeaba. În interiorul castelului există o cameră cu oglinzi, unde sunt depozitate o parte din mobila lui Lazar Dunđerski, câteva din tablourile lui Jatan și un pat. Acest pat este considerat locul în care Jatan a început să-și piardă visele nopților. Este un pat larg, de oaspeți, cu o husă grea, care îl ferește de deteriorare. Singurul lucru surprinzător este tăblia patului, unde în loc de pernă se află o uriașă ciupercă.

În jurul castelului se află un parc frumos și foarte bine conservat, precum și lacul Ribnjak, transformat în piscină publică. Castelul se renovează intens, are proprietar privat, care este atent la fiecare detaliu, atât la interior, cât și la exterior.

Mircea Rusnac – Farurile-pereche din Pančevo (Panciova), unicat mondial

Cele două faruri de la vărsarea Timișului în Dunăre, la Panciova, se află la kilometrul 1154, pe malul stâng al fluviului. Aceste faruri sunt remarcabile, întrucât existența unor faruri pe cursul unei ape curgătoare este rară și deoarece acestea de lângă Panciova, fiind în pereche, sunt chiar unice.

Au fost construite în 1909 și au primit numele popular de „Poarta de apă a orașului”. Sunt construite din cărămizi galbene, care sunt așezate pe o bază circulară din pământ, acoperită cu piatră.

La momentul construcției farurilor-pereche, în 1909, Panciova era un oraș liber regesc de graniță al Austro-Ungariei și un puternic centru industrial.

În evidența mărcilor poștale care au fost emise în perioada Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe lângă numeroase faruri maritime, au apărut și acestea, ca fiind singurele faruri fluviale.

Farurile au fost scoase din funcție odată cu dispariția vapoarelor cu aburi și cu închiderea debarcaderului de pe Timiș. Având în vedere vârsta lor de mai mult de un secol, autoritățile din Panciova au hotărât în 2006 să renoveze aceste simboluri ale Banatului.

Mircea Rusnac – Trei legende din Banatul montan

Valea Cernei:

Zmeul, urmărit de novăcean, s-a strâns între ciucevele Cernei de nu mai putea ieși la liman, că tare mai erau strânși munții pe aici. Iar Iorgovan și-a proptit așa de avan armăsarul în copite, că și în zilele noastre i se mai văd potcoavele ca tipărite în piatră. Scăpând numai cu un cap, zmeul s-a smucit cu mare mânie și durere din strâmtoarea muntelui, de hăulea întreaga vale. Dar urma trupului i-a rămas tipărită între steiuri și în icniri grele a netezit pereții, că și acum se vede cât de mare a fost.

Stânca Babacaia de pe Dunăre:

Se spune că un pașă, bănuindu-și favorita că se îndrăgea cu altul, a legat-o de această stâncă și a lăsat-o acolo zile și nopți, pe arșiță și ploi, fără hrană, în vuiet de ape și hulă și la îndemâna păsărilor de pradă. În suferința ei, până să-și dea duhul, ea striga într-una: „Babacai”, strigăt ce după unii ar fi însemnat că-și jelea destinul, după alții că ar fi strigat „tată” (bubacă, în limba turcă). De atunci, acestei stânci i se spune „Babacaia”.

Lacul Vulturilor de pe Semenic:

Pe atunci oamenii erau încredințați că apele miraculoase ale lacului tămăduiesc pe cei bolnavi. În acea zi, întreaga pajiște din jur este împestrițată de coloritul straielor mulțimii de oameni, de ștergare și scoarțe întinse pe iarba verde pe care se înșiră belșug de mâncare și băuturi. Este o nedeie, o sărbătoare pastorală ce adună ciobanii și locuitorii satelor din jur încă din negura vremurilor și până în zilele noastre. O legendă spune că demult, tare demult, în apele acestui lac se adunau cârduri de vulturi, făceau baie în apele lui și porneau spre alte locuri mai calde.

(Culese de Ana Iliescu, Întâlniri pe creste, București, Ed. Sport-Turism, 1983, pp. 112, 124 și 126.)

Mircea Rusnac – Familia armeană Kiss din Elemir

În august 1781, comerciantul armean Isak Kiss a cumpărat aproximativ 16.000 de acri de teren în partea de sud-vest a satului Elemir. Noul proprietar de la Elemir și Itebej, achiziționat anterior (în total 40.000 de acri de teren), a plătit Trezoreriei Palatului din Viena suma de 653.750 forinți. Averea acestui comerciant întreprinzător este cel mai bine ilustrată de date care au făcut înconjurul Palatului din Viena în zilele licitației. Întrebat de înalți oficiali câte vite are, Kiss a răspuns: „Nu vă pot spune exact. Tot ce știu este că vitele sunt păzite de aproape 11.000 de câini.” Pe moșia obținută, el și fiul său Agoston au ridicat un castel magnific la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1795-1796). Acesta era într-adevăr impresionant. Drumul central al frumosului parc ducea direct la intrarea principală în castel. Sală mare de bal, portrete ale familiei Kiss, cuptoare de lut, vaze chinezești, seturi de mobilier elegante, candelabre de cristal, mese de biliard, bibliotecă foarte bogată, pian de concert, camere pentru copii, dormitoare, camere pentru servitori, bucătărie mare și sufragerie, sală de vânătoare cu arme și trofee, săli de clasă, camere de oaspeți, biserica și cripta familiei… Ordinea perfectă, puritatea și disciplina au condus pretutindeni. Acesta a fost centrul multor evenimente culturale și politice în comitatul Torontal: spectacole de teatru, spectacole de artă, seri literare, vânătoare, baluri, evenimente caritabile, concerte, competiții de echitație, tenis, patinaj, scrimă, curse de sanie, spectacole cu câini de vânătoare etc.

Ernő, fiul lui Agoston Kiss și al Anei Bogdanović, s-a născut la 14 iunie 1799 la Timișoara și a fost un comandant de succes și revoluționar neclintit. În perioada 1845-1847, când s-a construit biserica Sfântul Augustin din Elemir, care mai există și astăzi, cu o casă parohială, acolo a fost transferat mormântul familiei Kiss. Generalul Ernő Kiss a fost unul dintre conducătorii revoluției maghiare din 1848-1849. După înfrângerea revoluției, a fost unul dintre cei 13 ofițeri superiori executați la Arad în 6 octombrie 1849. Castelul și moșia au fost preluate de fiicele sale Augusta și Rozalia, care le-au dezvoltat cu succes până la moartea lor, la începutul anilor 1920. Castelul a fost demolat în 1936 din cauza datoriilor tot mai mari. Familia Kiss se înrudise cu alte familii nobiliare, precum Karácsonyi din Beodra și Lázár din Ecica. Monumentul lui Ernő Kiss a decorat piața centrală din Becicherecu Mare din 1906 până în 1920.

Mircea Rusnac – Palatul de Justiție din Becicherecu Mare

Palatul de Justiție a fost construit în perioada 1906-1908. Scopul și dimensiunea clădirii mărturisesc rolul tot mai important al Becicherecului Mare ca sediu administrativ și politic al comitatului Torontal.

Palatul este o structură monumentală cu două etaje a unei fundații lungi în formă de literă chirilică P, cu o aripă stradală foarte alungită, plasată paralel cu cursul Begăi și pe linia de reglementare a străzii Kej 2 Octombrie.

Arhitectura palatului este dominată de elemente ale stilului neoromanic și a fost construită în perioada istoricismului târziu. Pe lângă valoarea istorică și arhitecturală, palatul are și o valoare ambientală excepțională – din orice unghi privești, oferă o scenă unică. Palatul de Justiție din Zrenjanin este protejat de legile Republicii Serbia și a fost declarat monument de cultură în anul 1972.