Arhivă pentru mai 2019

Mircea Rusnac – La Buziaş

1 mai 2019

La 17 noiembrie 2018 am revăzut staţiunea Buziaş. Parcul dendrologic, în suprafaţă de 20 ha, aşezat pe malul pârâului Salcia sau Forotic, era pustiu în momentul acela. Părea chiar părăsit, deşi vestita colonadă, recent restaurată, arată bine. În lungime de 533 m, ea a fost construită în anul 1875 din dispoziţia împăratului Franz Iosif pentru soţia sa Sissi şi leagă o serie de obiective precum Izvorul Joseph (acum secat), Hotelul Phönix (acum în paragină), Bazarul şi Cazinoul (în aceeaşi situaţie). Practic toate clădirile vechi ale staţiunii sunt distruse şi abandonate: Vila Imperială (către capătul colonadei), Băile 1 şi 2, Sala de gimnastică, diverse alte vile, Muzeul staţiunii, Casa de odihnă nr. 9 de pe strada Avram Iancu, situată în spatele parcului etc.

Imaginea actuală a staţiunii, cu clădiri distruse, izvoare secate şi fântâni arteziene nefuncţionale, este dezolantă. Nici măcar vreo veveriţă nu s-a putut vedea în acea zi. Doar busturile lui Eminescu, Caragiale şi Bălcescu, care n-au fost niciodată la Buziaş, se mai găsesc prin parc. Trebuie totuşi menţionat că aleile şi băncile acestuia sunt întreţinute. În parc există chiar şi un ceas cu cadran solar. Vila Stil Diwal, cu ieşirea spre colonadă, este parţial întreţinută, deşi la 17 noiembrie 2018 acolo nu se vedea niciun om. O inscripţie atrage atenţia asupra unui platan din apropierea colonadei: Platanus X Acerifolia Wild (platan hibrid), specie exotică aparţinând familiei Platanacee, care se află acolo din anul 1812. Există şi alţi arbori impresionanţi în parc, însă ei nu se bucură, din păcate, de menţiuni asemănătoare.

Am mai putut găsi în staţiune două izvoare funcţionale. Unul dintre acestea, Izvorul „Fenix” (sic!), se află în spatele parcului, între Hotelurile Parc şi Timiş, ridicate în perioada comunistă (ultimul era închis). Iar Izvorul „Moş Bâzieş”, de la marginea parcului, mai păstrează pe o tăbliţă roasă de timp şi aproape ilizibilă, legenda acestui mitic întemeietor al localităţii, de la care ea şi-a luat probabil şi numele, motiv pentru care o şi redăm în cele ce urmează:

E mult de atunci. Pe locurile acestea trăia liniştit Moş Bâzieş. El a fost stăpân şi peste locul cu buturuga, bătrână şi ea, din care sărea apa spumegând. Toţi locuitorii din apropiere şi depărtări veneau să-şi astâmpere setea cu apa răcoritoare.

Frunţi brăzdate de gânduri, griji, dureri şi zbuciumări sufleteşti, toate-toate îşi găsesc leacul în înţelepciunea şi în izvorul lui Moş Bâzieş.

În taină se şoptea că Moş Bâzieş a răsărit din spuma izvorului şi tot aşa nimeni nu ştie să spună când s-a sfârşit…” 

Reclame