Mircea Rusnac – Castelele familiei Daniel din Stari Lec

Castelul cel mare Daniel din satul Stari Lec a fost construit de membri ai familiei maghiare de origine armeană Daniel (inițial probabil Danielian), care erau mari proprietari de pământ. Este situat chiar în centrul satului și a fost construit în 1890 de contele Pál Dániel, care va deveni mai târziu comite general al comitatului Timiș, cu centrul la Timișoara. Clădirea este de talie mică și are un concept de stil clasicist, iar baza sa este un dreptunghi alungit. Ceea ce o face impresionantă sunt părțile laterale și mai ales turnul de observație, care se află pe latura vestică. Acest turn este partea reprezentativă a castelului și a fost construit în stil romanic. Porticul este în esență o terasă care acoperă intrarea, cu o scară centrală plată. Acoperișul terasei este plat și la înălțimea cornișei se termină cu mansardă, fiind menținut de coloane cu baza pătrată. Terasa din spate este zidită și servește acum ca încăpere suplimentară.
Castelul este în stare bună, este proprietate de stat și nu este deschis vizitatorilor, deoarece găzduiește o instituție de psihiatrie. A fost declarat bun cultural.
Castelul cel mic Daniel din aceeași localitate este situat tot în centrul satului și a fost construit în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea de același conte Pál Dániel. El a aparținut Emmei Daniel, verișoara contelui. Este de talie mica și are un concept în stil clasicist, cu o bază aproape pătrată. Fațada principală prezintă un portic de intrare susținut de patru coloane circulare cu acces al vehiculelor. Pe cealaltă parte există un alt portic, care are o scară în partea centrală și se termină cu un cadru triunghiular. Înainte avea stema familiei Daniel. În vârful acoperișului se află un turn de observație, la joncțiunea celor patru nave ale acoperișului.
Și acest castel este în stare bună, deținut de stat și nu este deschis vizitatorilor, deoarece găzduiește un cămin pentru bolnavi mintal. A fost declarat bun cultural.

Mircea Rusnac – Reședința de vară Mavrokordato din Chichinda Mare

Unul dintre cele mai frumoase odinioară, dar dintre cele mai distruse astăzi, castele din Banat este reședința de vară Mavrokordato. Ea a fost construită de un prinț rus numit Gheorghi Dimitrievici Mavrokordato, însă chichindenii o numesc uzual „Jovanovićev salaš”. Cneazul Mavrokordato s-a născut la Odessa, unde erau mulți greci încă din vremea când Ecaterina cea Mare i-a invitat în Novorusia, în 1881. Bogata și celebra familie Mavrokordato era răspândită deja într-o mare parte a lumii la acea vreme, în special în Europa de est. Familia Mavrokordato a avut un mare rol politic în Grecia, Turcia, Moldova și Țara Românească, iar contribuțiile sale în Rusia au fost enorme. Fratele și tatăl lui Gheorghi au fost uciși după revoluția bolșevică.
După terminarea studiilor la Universitatea din Petrograd, Gheorghi a fost numit secretar la consulatul imperial rus de la Budapesta. El a rămas acolo până la începutul primului război mondial. La Budapesta s-a căsătorit cu Katarina Jovanović, fiica senatorului Stevan Jovanović din Hajdučica. Mama ei, Olga Jovanović, era fiica lui Lazar Dunđerski și proprietara castelului din Hajdučica. În timpul războiului, prințul a fost repartizat la ambasada rusă din Paris. După război, el s-a mutat în Serbia, patria soției sale. În anii 1920, el a construit o reședință de vară pe proprietatea sa „Duboko”, comparabilă cu cele mai frumoase castele din acea epocă.
Moșia era situată pe teritoriul Chichindei Mari. Prințul și prințesa au locuit acolo după revoluția bolșevică, ajutând emigrația rusă. Castelul a fost construit în stil neoclasic, având și elemente ale barocului, reprezentând un set eclectic de stiluri. Casa de vară avea o intrare cu coloane ionice. Deasupra arhitravei este un spațiu triunghiular decorat în relief, cum este caracteristic templelor grecești. Pe ea era stema personală a prințului. În vârful părții centrale se află o cupolă, element arhitectural al barocului, care poate fi văzută și la castelul Mavrokordato din Odessa.
Părțile castelului care se aflau în stânga și în dreapta aveau terase. Fațada avea ornamente copiate după cele ale castelului din Odessa. Interiorul camerei centrale avea o podea de șah din gresie albă și neagră. De la podea până la tavan se întindeau steagul Rusiei și portretul țarului. Casa de vară avea curent electric, alimentare cu apă, canalizare și încălzire centrală cu apă caldă. Era înconjurată de o gradină cu multe specii de plante exotice. Pentru cetățenii din Chichinda din acea vreme era un castel de basm, o clădire neobișnuită care i-a lăsat fără glas pe cei care au văzut-o pentru prima dată.
Prințul Mavrokordato iubea tehnologia modernă. În cupolă, în partea centrală, era un telescop, iar în casă erau aparate pe care mulți oameni le vedeau pentru prima oară. În fiecare vineri, prințul a organizat reuniuni, concerte și baluri, la care participau cei mai importanți chichindeni. După moartea sa din 1939, comuniștii au naționalizat casa, grădina și moșia, predându-le societății agricole „Galad” până în 1970. În 2010 casa de vară era clădire administrativă, fiind parțial întreținută. Apoi a fost abandonată. Locuitorii au folosit materialele de construcție pentru propriile nevoi. În anii 1990 mai exista partea centrală a castelului. Astăzi mai sunt numai patru stâlpi, frontonul și o parte a fundației, complet acoperite cu buruieni. Fostul parc de o frumusețe excepțională este acum o pădure deasă și de netrecut.

Mircea Rusnac – Castelul Daniel din Konak

Satul Konak a aparținut Arhiepiscopiei Zagrebului, ca o compensație pentru posesiunile pierdute în regiunea graniței militare din zona Zagreb și Karlovac, iar locuitori croați s-au stabilit atât acolo, cât și la Boka din apropiere. Arhiepiscopia a luat însă decizia de a vinde domeniul bogatei familii Daniel, care s-a mutat din Transilvania în câmpia Banatului, colonizată intens în perioada modernă. Ea a construit acolo un castel. Contele Ladislav Daniel avea deja o mare reputație și bogăție, iar Banatul era „pământul promis” pentru coloniști. Această familie era atât de puternică, încât la sfârșitul secolului al XIX-lea baronul Ernst Daniel a ajuns ministrul comerțului în Ungaria.
În 1898, contele Ladislav Daniel a decis să construiască acel castel din satul Konak, lângă podul de peste râul Bârzava. După formarea Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor a avut loc o reformă agrară, prin care domeniile din Voivodina au fost mult reduse, terenul fiind împărțit voluntarilor și coloniștilor sârbi. În consecință, contele Daniel a vândut și restul pământului și clădirilor și a plecat în Ungaria. Atrăgătorul castel a fost cumpărat de industriașul Kosta Ilić din Belgrad, care a transformat clădirea într-o mică fabrică de îmbrăcăminte, moștenită apoi de fiul său Vlada, ultimul proprietar înainte de naționalizare. După 1945, clădirea a devenit orfelinat, apoi clădire administrativă, iar din 1959 acolo este școala elementară „Vuk Karadžić”.
Castelul este construit în stil neoclasic, în care simetria este abordarea principală. Însă el are și elemente art nouveau, acoperișul fiind decorat cu țigle verzi și galbene. Porticurile neoclasice sunt principala decorație a fațadelor. Ele sunt simetrice, iar cea din latura de sud marchează ieșirea în parc, în timp ce porticul din partea de nord reprezintă intrarea principală în castel. Porticul din partea de sud este bogat decorat cu șase coloane corintice care nu susțin acoperișul, dar sunt legate între ele prin arcade cu decorațiuni. Există și o scară semicirculară care duce la parc. Pe fațada de nord, porticul are patru coloane corintice, o scară în partea centrală și intrări laterale pentru vehicule.
În jurul clădirii se află un mic parc, cu copaci din specii europene și exotice. Parcul este proiectat într-un stil mixt, predominând influența franceză. Castelul este bine întreținut, întrucât adăpostește și acum o școală.

Mircea Rusnac – Toponimia unitară a Banatului

Zrenjanin, cel mai mare oraș al Banatului sârbesc, s-a numit până în 1935 Becicherecu Mare. Există și acum localitatea Becicherecu Mic, aflată în Banatul românesc. La fel se poate spune și despre Gaiu Mare, situat în partea sârbească, și despre Gaiu Mic din partea românească. În schimb, Jamu Mare este în Banatul românesc, iar Jamu Mic în cel sârbesc.
Jimboliei i se spune în limba germană Hatzfeld. Iată însă că în Banatul sârbesc șvabii locuiau și în Neuhatzfeld, adică Jimbolia Nouă. Acum localitatea respectivă se numește Čestereg. În sud-estul Banatului, nu departe de Herculane, este localitatea Cănicea (în maghiară Kanizsa). Dar și la mare distanță de aceasta, pe malul Tisei, se află Cănicea Turcească (Törökkanizsa, Novi Kneževac). Toponimia bănățeană veche este unitară pe întregul cuprins al regiunii.
Acest lucru este și mai evident când constatăm că există toponime și hidronime identice atât în Banatul românesc, cât și în Banatul sârbesc. În ambele există câte un Nicolinț, câte un Cenei, un Coștei sau o Șușară. Există un Sânmihai Român și un Sânmihai German în partea românească, dar și un Sânmihai în partea sârbească.
Sunt mărturii istorice ale Banatului, pe care prezentul nu a reușit să le șteargă. Dacă un bănățean dintr-o parte observă un toponim sau un hidronim în partea cealaltă care îi sună cunoscut, realizează imediat că, deși a fost nevoit să traverseze o graniță, se află tot în regiunea sa natală. Chiar dacă România și Serbia au înlocuit oficial unele dintre aceste denumiri, ele continuă să fie utilizate în vorbirea populară. Caracterul bănățean al Banatului nu a putut fi eludat.

Mircea Rusnac – Klek, satul olimpic

Klek, așezare lângă Zrenjanin în districtul Banatul Central, este cunoscut și sub numele de „Satul olimpic”, așa cum l-a desemnat presa. Klecenii au câștigat până acum cinci medalii la Jocurile olimpice și diverse alte trofee sportive.
Născut la Klek, voleibalistul Vladimir „Vanja” Grbić a cucerit medalia de bronz în 1996 la olimpiada de la Atlanta și apoi medalia de aur la olimpiada de la Sydney din 2000 cu naționala Iugoslaviei.
Același palmares îl are și fratele său, Nikola Grbić, bronz la Atlanta și aur la Sydney ca și component al naționalei de volei a Iugoslaviei.
Tot din Klek provine și baschetbalistul Dejan Bodiroga, care a câștigat argintul olimpic la Atlanta în 1996, împreună cu selecționata Iugoslaviei.
Statistic vorbind, dacă se împarte numărul locuitorilor satului Klek la numărul de medalii câștigate la Jocurile olimpice, cele mai mari șanse de a cuceri o medalie la aceste competiții le au cei care s-au născut în satul bănățean amintit. Conform recensământului din anul 2022, la Klek s-au înregistrat 2.237 de locuitori.

Mircea Rusnac – Soarta sinagogilor din comunele Banatului sârbesc

Pe lângă sinagogile din localitățile mai importante ale Banatului, la care ne-am referit într-un articol anterior, au existat și alte sinagogi, prezente în așezările rurale ale regiunii. Am avut ocazia să le menționăm în acest sens pe cele din comunele Ecica, Debeljača și Covăcița din actualul Banat sârbesc, care au dispărut fără urmă odată cu locuitorii evrei de acolo. Aceeași soartă au cunoscut-o și sinagogile din alte nouă localități rurale din Banatul sârbesc, pe care le vom enumera în continuare.
Trei dintre ele au dispărut în timpul ocupației naziste a Iugoslaviei, când persecutarea evreilor era un fapt de notorietate. În 1941 au fost distruse sinagogile din localitățile Torac (construită în anul 1870), Mocrin (cu datare din 1876) și Cioca (ridicată în anul 1900). Tot în anii 1940 a dispărut și sinagoga din Srpski Itebej, care fusese construită la începutul secolului al XX-lea.
Nici regimul comunist nu s-a lăsat mai prejos, astfel că începând din 1945 a eliminat sinagogile care au supraviețuit persecuției naziste. Profitând de dispariția aproape completă a evreilor din Banatul sârbesc în timpul celui de-al doilea război mondial, regimul titoist ulterior a ras de pe fața pământului toate sinagogile din regiune. Este și cazul sinagogilor din localitățile bănățene Melenci și Novo Miloševo, dispărute după anul 1945. În 1947 a fost demolată sinagoga din Padej (construită în anul 1880), în 1948 a venit rândul celei din Banatsko Aranđelovo (datând tot din 1880), iar după 1948 a dispărut și sinagoga din Novi Kneževac (ridicată în anul 1910).
Iată că, la fel ca și în cazul orașelor din Banatul sârbesc, regimul comunist al lui Tito a reușit și la sate „performanța” de a demola mai multe sinagogi decât regimul nazist din perioada războiului. Dacă adăugăm aceste nouă sinagogi celor 16 prezentate în articolul anterior, totalizăm cel puțin 25 de sinagogi bănățene, dintre care cea mai mare parte (18!) au dispărut. Tragic este că toate cele 17 sinagogi din actualul Banat sârbesc au fost distruse, majoritatea lor de regimul comunist iugoslav. O moștenire culturală de inestimabilă valoare a fost pierdută pentru totdeauna.

Mircea Rusnac – Familia nobiliară Karácsonyi din Beodra

Familia Karácsonyi era originară din Franța, de unde s-a mutat în Moldova în 1591, iar apoi în Transilvania, unde a luat numele acesta. În 1781 domeniul Beodra a fost cumpărat de Bogdan Karácsonyi cu 103.000 forinți. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai exact în 1857, Karácsonyi a construit la Beodra un castel cu suprafața de 2.500 de metri pătrați. Familia a ajuns în punctul culminant în 1859, când lui Guido Karácsonyi i s-a acordat titlul de conte austriac, după care a construit un palat somptuos la Buda. Bogdan Karácsonyi, care locuia la Beodra, avea o proprietate cu suprafața de 9.000 de acri. După moartea fondatorului moșiei Beodra, Bogdan Karácsonyi, familia s-a separat în două ramuri, ale căror destine s-au împletit pe proprietatea de acolo timp de multe decenii.
Deja de la mijlocul secolului al XIX-lea, unii și-au îndreptat tot mai mult aspirațiile politice și economice către Budapesta, în timp ce alții și-au legat locurile de muncă și carierele politice de comitatul Torontal. Primii căutau titluri de demnitate superioară, iar ceilalți aveau nevoie de mai multe hectare de teren arabil.
Jenő Karácsonyi, care deținea 17.000 de acri de pământ, s-a remarcat prin reputația sa. În 1890 a primit titlul de majordom cezaro-crăiesc. La expoziția mileniului de la Budapesta din 1896 a oferit ca reprezentant al Banatului un prânz festiv pentru oaspeți și o cină pentru împărat și anturajul său. În 1908 el i-a avut ca oaspeți pe regele spaniol Alfonso al VIII-lea și pe regina Victoria, care i-au dăruit 32 de picturi baroce ale lui Murillo, Van Dyck, Velazquez, Ribera și Rafael. Tot Karácsonyi a finanțat publicarea monografiei Banatului în 1910.

Mircea Rusnac – Înnobilările familiilor bănățene în perioada modernă

Aromâni, armeni și sârbi bogați și-au pus averile la bătaie în licitațiile organizate la Viena când terenurile din Banat au fost scoase la vânzare la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pe lângă ei au mai existat, într-o măsură mult mai mică, și germani, precum Horukern, unguri precum Bacsanyi, italieni ca familia Odescalchi. Între aromâni se aflau și familii maghiarizate, precum Dadanyi și Moszko. De asemenea erau aromâni și Mocioni, Servijski și Sisanyi, care au cumpărat moșia Bečej. Karácsonyi a cumpărat Beodra și Topola. Brestovac a fost cumpărat de un membru al familiei Jalšić, iar Ecica de familia Lázár. Elemir și Itebej au fost dobândite de armeanul Isak Kiss.
Și în secolul anterior au fost înnobilați mulți sârbi bogați, printre cei care au cumpărat titluri de noblețe numărându-se Rašković în 1691, apoi Ratko Hadži Marković în 1697 și Gruja Aksimarković în același an.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, titluri nobiliare au mai câștigat aproximativ o duzină de alte familii sârbești, inclusiv Tekelija în 1704. Lazar Rubešić s-a alăturat acestei categorii în 1742, Đorđe Kalinović, care a fost primar al Timișoarei, în 1733, în timp ce Stefan Đuričko, care era președintele organizației pentru eradicarea haiduciei din Banat, a obținut noblețea în 1774.
Cu toate acestea, majoritatea sârbilor au câștigat noblețe în serviciul militar. Astfel, la 1 martie 1751, cincizeci de diplome nobiliare au fost emise tuturor ofițerilor sârbi care s-au aflat în serviciul militar continuu din 1740 și au refuzat să se strămute în Rusia. Acei ofițeri nobili sârbi în mare parte nu aveau posesiuni însemnate. Lor trebuie să li se adauge și acei nobili sârbi care au obținut titlul prin licitațiile de la Viena, printre care s-au numărat Dimitrije Negovan, Jovan Grujica de Raroš, Đorđe și Petar Dragić de Macedonia, Jovan Đurković cu Aleksandar și Jefta Kojić de Firiteaz, Jovan Nikolić de Rudna și Vasilije Damjanović. Au fost și familii care au câștigat noblețe în secolul al XIX-lea, precum Spirta, dar și cei care au primit confirmarea vechilor titluri, ca Bibić din Melenci, nobil de Ineu.
Cumpărătorii puteau, după ce au devenit proprietari și nobili, să-și vândă pământul, să-l împartă copiilor lor sau să-l lase ca moștenire. Ei puteau stabili chiriașii și arendașii de pe proprietățile lor, indiferent de naționalitatea acestora. S-a întâmplat chiar să își piardă averile la jocuri de cărți și de noroc, așa cum a fost cazul într-o singură noapte al unicului fiu al lui Pavle Čarnojević cu moșia de la Rusko Selo.
La Melenci au devenit proprietari Bibić și Trifunac. Ei mai erau și nobili de Ineu, respectiv de Batfa. Ei au fost primii susținători ai conaționalilor în decursul secolului al XIX-lea, cu mijloace de trai și de studii. Aceștia au dispărut, dar nu au fost uitați. Pavle Trifunac a fost președintele asociației Matica Srpska, Dimitrije conducătorul districtului Chichinda Mare, iar Aleksandar (Sándor) filantrop despre care se spunea că este „o adevărată întruchipare a lordului englez în variantă sârbească, un nobil rar a cărui avere nu l-a înstrăinat de popor.”

Mircea Rusnac – Întrunirile din Banat ale medicilor și naturaliștilor din secolul al XIX-lea

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Banatul a intrat pe harta cercetărilor medicale și naturaliste din centrul Europei prin onoarea care i s-a acordat, de a găzdui două întruniri ale celor mai mari specialiști din acest domeniu. Locurile din regiune în care ei au ales să participe la întâlnirile de înalt nivel au fost cele două stațiuni emblematice ale sale, respectiv Băile Herculane și Buziașul. Aceasta a marcat și un impuls decisiv pentru evoluțiile balneare și turistice ale celor două stațiuni în particular și ale Banatului în general.
Congresele medicilor și naturaliștilor din Ungaria și Transilvania se desfășurau o dată la doi ani în renumite locuri de cură și de tratament balnear. În acest context, congresul al XVI-lea s-a desfășurat la Herculane în zilele de 16-21 septembrie 1872. Acolo a avut loc o întâlnire itinerantă, cu accent deosebit pe drumețiile tematice din stațiune și împrejurimi. Băile Herculane se bucurau de un binemeritat renume, fiind una dintre cele mai vechi și mai importante stațiuni climaterice europene, cunoscută încă din timpul romanilor. Cu ocazia congresului, medicii participanți au putut chiar face noi descoperiri legate de efectele terapeutice ale izvoarelor sulfuroase din stațiune, care au fost utilizate cu folos în continuare. În amintirea desfășurării acestui congres, la Herculane a fost amplasată o placă comemorativă.
Dacă Herculanele se bucurau de o tradiție impresionantă, Buziașul era o stațiune mult mai nouă, fiind întemeiată abia în anul 1839. Ea a beneficiat de activitatea medicului Gheorghe Ciocârlan, primul balneolog român, care în 1840 a început să îmbutelieze apa minerală de acolo, capacitatea de producție fiind atunci de 2000 de sticle pe an. În consecință, la 14 ani după Herculane, Buziașul a găzduit și el, în intervalul 22-26 august 1886, congresul al XXIII-lea al medicilor și naturaliștilor din Ungaria și Transilvania. Acest congres s-a bucurat de participarea unor importanți specialiști din Europa și chiar și din Japonia. Iată cât de mult a contat organizarea congresului la cunoașterea stațiunii balneare în cele mai îndepărtate țări ale lumii! De altfel, congresul a și survenit ca o recunoaștere a importanței Buziașului ca locație de cură și tratament. Din nou, au avut loc excursii în zonă și cercetări minuțioase ale izvoarelor minerale. În cinstea acestui congres a fost emisă o medalie comemorativă.
În acest fel, cele mai importante două stațiuni balneare bănățene au primit de timpuriu o binemeritată recunoaștere internațională. Regiunea a fost trecută definitiv pe harta medicinală și naturalistă a Europei, atrăgând un număr mare de turiști și pacienți de pe continent. Congresele de la Herculane și Buziaș rămân ca momente de referință în dezvoltarea turismului balnear din regiunea noastră.

Mircea Rusnac – Sinagogile din Banat. Câte au fost, câte au mai rămas

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, în Banatul istoric a existat o populație evreiască însemnată, care la recensământul din 1910 atingea aproximativ două procente din totalul locuitorilor. Ea prezenta o situație materială și spirituală foarte bună, ceea ce i-a permis să își construiască splendide lăcașuri de cult. Am putut inventaria un număr de 16 sinagogi bănățene în perioada de maximă înflorire a comunităților, dintre care însă, în urma înrăutățirii situației din ultimul secol, mai mult de jumătate au dispărut.
Cea mai tristă situație au cunoscut-o sinagogile din Banatul sârbesc, care în 1919 puteau fi întâlnite la Becicherecu Mare, Panciova, Vârșeț, Chichinda Mare și Biserica Albă, dar și în unele comune mari, precum: Debeljača (locuită majoritar de maghiari), Kovačica (locuită în majoritate de slovaci) sau Ecica (cu locuitori în majoritate români). Dintre aceste opt foste sinagogi, numai ruinele celei din Vârșeț mai pot fi văzute astăzi. Celelalte au dispărut fie în timpul ocupației naziste a Iugoslaviei (sinagoga din Becicherecu Mare în 1941), fie în timpul regimului comunist ulterior. Naziștii au distrus aproape complet comunitățile evreiești din Banatul sârbesc, după încheierea celui de-al doilea război mondial rămânând acolo numai câțiva membri ai acestora. Ei nu au mai putut administra și întreține sinagogile din regiune, astfel încât statul comunist iugoslav le-a confiscat și le-a demolat (pe cea din Chichinda în 1953, pe cea din Panciova în 1956 etc.). În acest mod, s-a ajuns ca astăzi în Banatul sârbesc să nu mai existe nicio sinagogă funcțională.
Situația din Banatul românesc este ceva mai bună, în sensul că aici a dispărut în ultimele decenii numai sinagoga din Bocșa, unde nu mai există nici reprezentanți ai comunității evreiești. Celelalte șapte sinagogi mai există: la Lugoj, care este cea mai veche, datând din 1843; cele patru sinagogi din Timișoara (sinagoga din Cetate, construită în 1865; sinagoga din Fabric, ridicată în anul 1889; sinagoga ortodoxă din Fabric, tot din anul 1889; și sinagoga din cartierul Iosefin, construită în 1895); sinagoga din Caransebeș, datând din 1894; și sinagoga din Reșița, ridicată în anul 1907. Aceasta din urmă se evidențiază prin modul în care clădirea era încălzită, cu ajutorul unui racord electric prin pardoseală.
În concluzie, dintre cele 16 sinagogi existente în 1919 în Banatul istoric, astăzi mai există numai șapte clădiri. Toate cele opt sinagogi din Banatul sârbesc, ca și cea de la Bocșa, au dispărut. Nici cele existente nu se prezintă într-o stare prea bună, fiind nevoie de eforturi susținute pentru salvarea lor. Ele fac parte din patrimoniul cultural și istoric al Banatului și sunt o moștenire inestimabilă lăsată de înaintași.