Mircea Rusnac – O nouă şi importantă lucrare despre amenajările hidrotehnice din Masivul Semenic

Amplul sistem hidrotehnic şi hidroenergetic edificat în zona Masivului Semenic, cu precădere pe Bârzava superioară, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, se bucură de o nouă şi valoroasă lucrare care îl abordează dintr-o perspectivă inedită.* Autorul ei, Helmut Kulhanek, reşiţean aflat în Germania, este un pasionat colecţionar de vechi fotografii şi cărţi poştale, cu ajutorul cărora, cercetându-le cu multă atenţie conţinutul, a putut să clarifice o serie de aspecte până acum necunoscute sau tratate în mod greşit de unii dintre cei care ne-am mai ocupat de acest subiect (inclusiv semnatarul rândurilor de faţă). După cum anunţă de la început însuşi autorul: „Accentul va fi pus pe de o parte pe analizarea şi valorificarea unor surse informaţionale suplimentare, prea puţin utilizate până în prezent: pe vechile cărţi poştale ilustrate şi pe fotografii de epocă. Acestea sunt în marea lor majoritate documente autentice şi veridice, care se pretează în mod deosebit atât pentru vizualizarea celor descrise, cât şi pentru clarificarea unor eventuale controverse în sursele la dispoziţie.” (p. 12-13)

Într-adevăr, lucrarea cuprinde, în cele 128 de pagini ale sale, un foarte bogat material ilustrativ: 110 imagini, multe color, toate dispunând de explicaţii amănunţite şi de trimiteri în text. Pe baza lor şi pe cea a altor materiale documentare utilizate, ne putem întregi imaginea despre „acest vast sistem – la timpul său unic în tot sud-estul Europei”, cum afirmă chiar Helmut Kulhanek, edificat în principal în intervalul anilor 1902-1904. (p. 38) În continuare vom extrage din lucrare acele aspecte care prezintă noutăţi în domeniul respectiv şi, bineînţeles, corectarea greşelilor care de-a lungul timpului s-au strecurat în scrierile autorilor anteriori.

Pentru a ne face o idee mai clară de ce era necesară amenajarea Bârzavei pentru plutitul lemnelor, autorul ne descrie, cu ajutorul unei lucrări din 1939 a supraveghetorului forestier Josef Windhager, modul în care se făcea transportul lor până atunci: „Deja la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru aprovizionarea uzinei din Bocşa, cărbunele de lemn trebuia produs pe coastele Semenicului, la sud-est de Reşiţa, şi transportat câte 30-40 de kilometri pe poteci neamenajate. Caravanele erau formate din grupe de 6-8 cai, fiecare grup cu doi însoţitori, fiecare animal purtând câte doi saci cu mangal cu o greutate totală de 60-70 kilograme. Distanţa până la Bocşa putea fi parcursă în jur de zece ore. Adăugând opririle pentru hrănirea şi odihna cailor şi drumul retur, transportul nu putea fi efectuat într-o singură zi; a fost organizat în medie de două ori pe săptămână.

După amenajarea unor drumuri cât de cât practicabile s-a preconizat treptat transportul cu ajutorul căruţelor. Pentru necesităţile uzinelor reşiţene, în anul 1781 era nevoie de nu mai puţin de 605 căruţaşi. Cu timpul, această situaţie devenise inacceptabilă.” (p. 14-16)

Un prim canal pentru aprovizionarea cu apă a uzinei reşiţene a fost săpat încă în 1769-1771. El avea o lăţime variabilă de 2,5-3 m, lungime de aproape 3 km şi adâncime de 1,2-1,5 m. Pe actuala Str. Oituzului se afla un pod din lemn care făcea legătura către cimitir. Înaintea acestuia canalul atingea lăţimea de 6-7 m şi adâncimea de peste 2 m, iar pe malul stâng era un dispozitiv de scurgere într-un şanţ deschis care traversa strada principală şi care se vărsa în Bârzava în preajma Halei Noi actuale. Canalul trecea prin apropierea restaurantului cu grădina de vară „Rotter”, situat la colţul actualei Str. Vânătorilor, continuând de-a lungul Străzii Rândul 1 până în uzină. Malurile sale erau întărite cu pari de lemn bătuţi alăturat vertical în pământ, iar de la actuala Str. Ceretului cu un zid de sprijin al pantei dealului. Pe la mijlocul anilor 1950 el a fost desfiinţat şi înlocuit cu o conductă din beton subterană. (p. 17) La vărsarea în Bârzava, apa sa era complet poluată: „era un lichid negru, vâscos, unsuros şi urât mirositor, care finaliza ceea ce nu reuşiseră secţiile uzinale aflate în amonte: totala exterminare a oricăror urme de viaţă pe mulţi kilometri în continuarea cursului râului.” (p. 18)

Din cauza dificultăţilor întâmpinate de la început în transportul lemnelor şi al mangalului folosit pe atunci, la 3 martie 1803 a intrat în funcţiune un ciocan de forjare la Văliug, fiind mai avantajos transportul fierului brut de la Reşiţa şi a pieselor prelucrate înapoi, decât cel al cărbunelui de lemn necesar prelucrării. (p. 19) În 1782 începuseră lucrările pentru amenajarea Bârzavei în vederea plutitului lemnelor, după câţiva ani necesari obţinerii aprobărilor necesare şi după ce trei angajaţi forestieri au studiat la Neusohl (Banska Bistrica) tehnica procedeului de transportat lemne pe apa unui râu. (p. 19) Lemnele tăiate erau depuse din vreme în albia râului, după care era eliberată brusc o mare cantitate de apă prin deschiderea unui stăvilar. Se provoca un imens val, care deplasa lemnele de pe traseu. O încercare nereuşită a avut loc la 17 martie 1785. Plutitul lemnelor a putut fi practicat numai între anii 1795-1803, sub conducerea administratorului forestier Franz Loidl, cu ajutorul unui stăvilar ridicat la Crivaia. (p. 19-20)

După preluarea uzinelor de către St.E.G. (1855) a început să fie folosit mai intens cărbunele de piatră, dar încă nu era acoperit tot necesarul uzinelor. Cărbunii de la Doman erau aduşi prin galeria Franz Josef, săpată în perioada 1853-1864 şi având 2.420 m lungime. În dreptul său se afla între 1878-1913 vechea cocserie, în spatele viitoarei fabrici de locomotive. În 1913 a fost mutată la Anina, (p. 20) apoi la poalele Dealului Crucii. (p. 34)

Din 1864-1865, din iniţiativa administratorului forestier Julius Radler s-a revenit la plutitul lemnelor. În dreptul actualei Vile Klaus a fost ridicat un mare stăvilar de 76 m lungime, 11,5 m înălţime şi 26 m lăţime. (p. 25-26) Denumit „Klause”, acesta avea să dea numele locului respectiv. În torentul creat artificial prin deschiderea sa, lemnele parcurgeau cei 38 km până la Reşiţa în 6,5 ore. (p. 26) Umplerea barajului putea dura săptămâni sau chiar luni, acţiunile desfăşurându-se de câteva ori pe an, în perioada aprilie-septembrie, fiind transportaţi de fiecare dată 4.000 – 10.000 mc de lemne. (p. 27) Trunchiurile de copaci, tăiate în fragmente de câte 1 m, erau aduse până la Bârzava prin canale, jgheaburi sau cu ajutorul cailor. La sfârşitul secolului al XIX-lea se foloseau şi funiculare, cel mai important fiind cel de la Prislop (1892-1904), cu lungimea de 5,6 km. (p. 27)

La destinaţie, lemnele erau scoase din apă în zona „Länd” de la intrarea în Reşiţa (de la termenul german „anlanden” = a scoate la uscat). Pe locul vechiului ştrand turistic a fost amenajată o greblă-grătar dublă în lungime de 40 m, o a doua mai mică fiind instalată cu 2 km mai jos. (p. 28-29) La 18 august 1865 a început cu succes noua perioadă de plutire. Lemnele erau stivuite pentru uscare în poiana dintre greblă şi podul din Länd, iarna fiind carbonizate în bocşele instalate dincolo de pod. Funcţionau câte 20-30 de bocşe cu diametre de până la 16 m şi volume de până la 160 mc de lemne. Arderea mocnită a acestora putea dura până la trei săptămâni. (p. 29) În dreptul greblei mai mici avea să fie construită în 1903-1905 hidrocentrala cunoscută acum sub acest nume. În incinta ştrandului turistic, pe peretele de stâncă din dreptul stavilei, fusese fixată o placă metalică cu inscripţia: „1865 – 18 August – 1. Klausstoß/1905 letzter Klausstoß” („1865 – 18 august – primul val/1905 ultimul val”). (p. 30)

Autorul face o precizare importantă, anume că pentru această operaţiune termenul corect este „plutitul lemnelor” şi nu „plutăritul” lor. Plutăritul ar fi presupus folosirea unor plute, precum pe Bistriţa, Olt sau Mureş, ceea ce nu era cazul pe Bârzava, care în unele locuri nu are adâncimi mai mari de 40-50 cm. (p. 33) O precizare de care trebuie să ţinem seama de acum înainte.

După ce uzina a reuşit să înlocuiască în cea mai mare parte cărbunele de lemn cu cel de piatră, lemnele aduse la Reşiţa erau folosite mai ales de fabrica de carbonizare şi distilare („Holzverkohlung”), construită, conform unei cărţi poştale, până în 1907. Ea se afla la circa 1 km mai jos de centrala Grebla, la confluenţa văii Sodol cu Bârzava. Acolo se produceau esenţă de oţet, acetonă, alcool metilic, formalină etc. În 1932, din cauza greutăţilor financiare, ea a fuzionat cu Distileria de lemn Margina de lângă Făget, sediul firmei fiind la Timişoara. Acum numele i-a fost schimbat în Distileria de lemn Margina-Reşiţa, numele „Margina” fiind preluat ulterior de întregul cartier (deşi cei mai mulţi pronunţă în mod greşit „Marginea”, cartierul situându-se într-adevăr într-o zonă acum periferică a oraşului). Firma s-a desfiinţat în 1964. (p. 34)

Această firmă de carbonizare, înfiinţată de investitori germani, încheiase cu St.E.G. contracte prin care îi erau livrate cantităţi mari de lemne, ea livrând în schimb o serie de produse. (p. 35) Restul lemnelor aduse pe canal erau folosite drept combustibil de populaţie, ajungând printr-un alt canal din beton lung de aproape 1 km la magazia din cartierul Stavila. (p. 34-35)

Tunelurile Canalului superior au dimensiuni identice: un oval puţin deformat cu axa verticală de 1,8 m şi cea transversală de 1,6 m, neputându-se păşi prin ele de-a lungul canalului. (p. 49) Centrala Breazova, conform mărturiilor fotografice ale lui Helmut Kulhanek, nu a fost construită în 1916, cum se menţiona în alte lucrări, ci în acelaşi timp cu restul lucrărilor proiectului, în 1902-1904. (p. 51) O altă greşeală care trebuie corectată este cea a lungimii tunelului Teiuş de pe Canalul principal. Dimensiunea corectă a acestuia este de 280 m şi nu de 820, cum dintr-o greşeală de tipar a apărut într-o lucrare publicată în 1912 la Budapesta, greşeală preluată apoi de aproape toţi autorii ulteriori (nu facem excepţie). (p. 57)

Intenţia de a construi un mare baraj la Breazova a fost pusă în practică iniţial în 1904, apoi abandonată şi pe urmă reluată în alt loc. Touşi, mai există încă urme de zidărie puţin mai sus de centrala Breazova, iar stâlpii metalici de susţinere a apeductului Crainic, înalţi de 5,16 m, au fost montaţi şi ei pe o zidărie din beton mai veche. (p. 59) Apeductul avea o cu totul altă structură decât celelalte situate pe Canalul principal. Între timp, a dispărut şi el, rămânând numai pe unele imagini foarte rare. (p. 60)

Conform imaginilor care arată etapele construirii centralei Breazova, ambii versanţi ai Bârzavei fuseseră defrişaţi până la 70-80 m înălţime, iar stratul de pământ înlăturat până la baza stâncoasă. „Asemenea lucrări sunt necesare şi se execută doar la construirea unui mare baraj.” (p. 61) Prin baza barajului erau prevăzute două tuneluri de scurgere, care chiar s-au realizat. (p. 62) Dar din digul proiectat nu s-a mai construit decât un soclu masiv de 6-7 m, folosit apoi ca fundaţie pentru apeductul Crainic. Soclul şi tunelurile de scurgere mai există, acestea având înălţimea de aproximativ 5 m, lăţimea de 2,5 m şi lungimea de 50 m. (p. 62) Aceasta indică faptul că apeductul şi canalul Crainic fuseseră construite într-o perioadă mai târzie.

Canalele Crainic şi Gropos-Bogat au dispărut odată cu construirea barajului Secul la începutul anilor 1960. În anii 1990, cele două apeducte pe care le străbătuseră acestea (ambele fiind consemnate, poate eronat, în alte lucrări ca având aceeaşi lungime: 68 m) au fost demontate şi vândute la fier vechi. (p. 63)

Buştenii mai lungi erau scoşi din canal la Portul Secul şi încărcaţi pe vagoane-platformă ale Căilor Ferate Uzinale reşiţene. Pe o cale ferată de peste 1 km lungime, trenul cobora în localitatea Secul. (p. 67) O parte din lemne erau destinate armării galeriilor minei Secul, iar restul erau transportate cu trenul, cu viteză redusă, la Reşiţa, fiind stivuite înaintea depozitului de fier vechi din apropierea Străzii Târnovei. (p. 68-69)

Lemnele care pluteau pe canal ajungeau într-un bazin larg, unde erau oprite cu greble şi grătare. De acolo erau dirijate spre stânga într-un canal în pantă, lung de 4,7 km, de-a lungul văii Cuptoare, care de la cantonul Minda devia spre dreapta încă 200-250 m, până în dreptul văii Başovăţ. Pe ultima porţiune se aflau trei tobogane curbate la interval de circa 100 m, putând fi activate independent unul de altul în funcţie de suprafaţa liberă din dreptul lor. (p. 73-74) Lemnele prindeau viteză, fiind aruncate până la 30 m înălţime şi formând mari grămezi. Muncitorii forestieri, înzestraţi cu un fel de ţapine, le transportau cu vagonete până unde urmau să fie stivuite pentru uscare, la 2 m înălţime. (p. 74) Întreaga vale, de la cantonul Minda până la fabrica de carbonizare, era ocupată cu stive de lemne. Mai târziu în acea zonă a fost construită o „fabrică de ciment” („Filer”), în realitate o mică fabrică de concasare şi măcinare a cărămizilor de şamotă. (p. 74)

Lemnele destinate fabricii de carbonizare erau duse în incinta acesteia cu trenuleţul. O cantitate mai mică era transportată la depozitul din Stavila printr-un canal de beton. Acolo erau scoase din apă de ţapinari, fiind transportate la domiciliul clienţilor cu căruţele. (p. 77) Depozitul, denumit „Combustibilul”, avea două clădiri masive cu ateliere la parter, la etaj fiind fierăstraie circulare. Vagonetele cu lemne erau trase la etaj cu un cablu de oţel pe o rampă cu şine. După tăiere erau duse cu alte vagonete, asemănătoare cu cele de mină, orizontal pe nişte buncăre (circa 40) din metal în formă de pâlnii pătrate, în care se răsturnau. Căruţele veneau sub acele pâlnii, lemnele căzând prin acţionarea unei pârghii de la o înălţime de 2,5 m. Uneori căruţele puteau suferi avarii. (p. 78)

Eliberată de lemne, apa canalului continua drumul spre centrala Grebla. Într-un bazin cu grătare şi site erau îndepărtate impurităţile, operaţiunea repetându-se la castelul de apă de pe dealul Ranchina. (p. 78) Pentru realizarea acestuia au fost dinamitaţi 1.500 mc de stâncă, permiţând acumularea a 25.000 mc de apă. Un canal adiţional de 1,5 km, cuprinzând alţi 15.000 mc, a fost construit spre dreapta ca o rezervă pentru situaţii neprevăzute. (p. 79)

Până la centrala Grebla apa cădea iniţial prin două conducte forţate, ulterior trei. (p. 79) Centrala „a fost una dintre cele mai moderne din Europa pentru acele timpuri.” (p. 80) Castelul de apă ar fi putut deservi chiar cinci conducte, însă debitul canalului nu a permis niciodată acest lucru. (p. 86) În timpul construirii centralei s-a instalat un funicular cu lungime de 750 m pentru transportul materialelor până la castelul de apă, iar pentru poziţionarea segmentelor de conductă de câte 20 m a fost realizată o platformă mobilă pe şine, adecvată pentru pantele accentuate. (p. 86) În 1926 în interiorul centralei a fost montat un tablou de comandă mai accesibil, (p. 88) iar în 1931 o termocentrală adiţională. (p. 87) La sfârşitul anilor 1950, un incendiu produs de o conductă de motorină defectă a avariat acoperişul şi o serie de utilaje electrice, reparaţiile durând mai mult de un an. (p. 87)

Vechiul baraj de la Vila Klaus, deşi fusese complet renovat în anii 1894-1895, a fost demolat în 1916, după ce rolul său de protecţie împotriva inundaţiilor şi de reglare a debitului de apă pentru Reşiţa a fost preluat de barajul de la Breazova. (p. 90) După alte imagini aflate în posesia lui Helmut Kulhanek, tunelul Secul este oval, cu înălţimea de la baza canalului de 310 cm şi lăţimea de 270 cm, incluzând bancheta laterală pe care avea să fie instalată linia ferată a Canalului principal cu ecartament de 600 mm. (p. 91-92) Materialele de construcţie erau aduse cu carele până la punctele accesibile de pe traseu, iar în câteva locuri s-au instalat funiculare simple pentru aprovizionarea cu apă şi nisip. (p. 92) Se muncea din greu cu târnăcoape, sape, lopeţi şi roabe sau tărgi, (p. 94) dinamitându-se numai unde roca era dură. (p. 92) Pentru eliminarea nămolului acumulat pe traseul canalului (în medie, 2.000 mc pe lună) au fost amplasate mai multe amenajări de decantare: una pe Canalul superior, cinci pe Canalul principal şi marile bazine dinaintea celor două castele de apă. (p. 94)

La realizarea Canalului principal a contribuit şi firma Mandel, Hoffmann şi Quittner, care a construit cele 5 tuneluri ale acestuia. (p. 98) Restul a executat St.E.G. în regie proprie. Numeroasele cantoane aflate pe traseu, legate telefonic între ele, aveau să fie mult timp cunoscute după numele cantonierilor care le locuiau împreună cu familiile lor: Enea pe Ranchina, Richter la Curmătură, Jacotă la Portul Secul, Scânteie la Râul Alb, Cotoi la Stârnic şi Hollschwandner la intrarea în tunelul Barni. Cantonul dintre tunelurile Coziuţa şi Barni, numit Cotul cu Tei, între timp dispărut (ca şi cantonul Râul Alb), fusese administrat de Doxan. (p. 98)

Pe linia ferată care însoţeşte canalul circulau vehicule numite „paruciuri” (din germanul „Parutsche”). Unele erau adaptate chiar pentru transportul persoanelor. (p. 100) În anii 1950 Anton şi Othmar Csistian din Secul au realizat o drezină din piese demontate de la maşini scoase din uz. (p. 100-101) Ea a mai circulat cu o ocazie în anul 2003. (p. 101)

Către finalul lucrării, Helmut Kulhanek stăruia asupra unor confuzii şi erori întâlnite la alţi autori, care au putut fi în bună măsură corectate. Astfel, centrala şi barajul Breazova, în afara denumirii, „nu au nimic comun, nici măcar apa.” (p. 104) Eleşteele păstrăvăriei de la Vila Klaus nu sunt rămăşiţe ale vechiului lac de acumulare de acolo, cum credeau unii, fiind situate în cu totul alt loc. Conform unei schiţe din 1912, singura cunoscută până astăzi, lacul avusese o lungime de circa 500 m. Iar menţionarea din lista monumentelor istorice a Vilei Klaus ca existând din 1853 este de asemenea eronată, ea lipsind de pe o imagine din anul 1902. (p. 104)

Nu trebuiesc confundate centralele Breazova şi Crăinicel, aflate la o distanţă de 4,5 km una de alta, ultima fiind construită la aproape 50 de ani după prima, în primii ani postbelici. (p. 105) Iar fabrica de carbonizare, cum am mai menţionat, nu a fost finalizată în 1905, ci după august 1907. (p. 108) Într-un capitol final, autorul preciza că denumirea corectă a localităţii de lângă Reşiţa este Secul şi nu Secu, cum s-a impus din 1968. (p. 123-128)

Căile ferate de la Secul. Fotografie de la Anton Schulz.

În concluzie, Helmut Kulhanek arăta că după primul război mondial sectorul hidrotehnic a fost numai administrat şi exploatat atâta timp cât s-a putut, fără a-i mai fi aduse îmbunătăţiri. Doar construcţiile postbelice (hidrocentrala Crăinicel şi barajele Gozna, Secul şi Trei Ape) au mai schimbat situaţia. Alte „planuri măreţe” din anii 1950-1960 (concepute de Dorin Pavel), incluzând un baraj la Vila Klaus şi două hidrocentrale la Crivaia şi Vila Klaus, n-au mai fost puse în aplicare. (p. 118-119) Se poate observa că lucrarea aceasta aduce numeroase precizări şi clarificări foarte necesare cunoaşterii complexului sistem hidroenergetic din Masivul Semenic.

*Helmut Kulhanek, Construcţii hidrotehnice de avangardă în Banatul Montan. Baraje, canale, tuneluri, apeducte şi centrale electrice, capodopere tehnice în sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2011, 128 p. Cartea a apărut simultan în limbile română şi germană.

Mircea Rusnac – O lucrare puţin cunoscută despre trecutul Reşiţei

În primele 18 numere din anul 1940 ale săptămânalului Reschitzaer Zeitung a apărut un serial foarte interesant despre trecutul oraşului, scris de Josef Windhager, fostul şef al Ocolului silvic de la Văliug. Intitulat Gründung und Gestaltung Reschitza’s, acest serial de 18 episoade avea paginile numeroate în continuare, putând fi, prin decupare, reconstituit într-o cărţulie de 72 de pagini. Informaţiile conţinute în ele sunt extrem de dense, de interesante şi din păcate tot mai puţin cunoscute astăzi. Din aceste motive, le vom menţiona pe cele pe care nu le-am amintit cu alte ocazii.

După Pesty, prima menţionare a Reşiţei ar data încă din 1430 sub forma „Reuşiţa” (pârâu mic), care a fost apoi preluată de germani, care la început foloseau forma „Röschitz”. Altă variantă a numelui ar fi fost „Reşiţia” (Izvorul rece), după numele unui izvor situat pe valea Domanului. (p. 8 ) Şi Alexander Mihalik scrisese în 1896 că Reuşiţa sau Reşiţia era deja cunoscută din anul 1430. În vecinătatea vechii Reşiţe sunt vizibile şi acum ruinele unor construcţii (biserică, şcoală, castel, locuinţă) la punctul „Ogăşelele”. Coriolan Cocora credea în 1938 că acestea ar fi putut fi resturile fortăreţei Borzafew, menţionată în documentele medievale. (p. 9) Windhager mai menţiona că bătrânii români reşiţeni din vremea sa povesteau că de mulţi ani acolo se găsiseră bucăţi de mortar şi ţigle, ceea ce ar fi putut denota existenţa cândva în acel loc a unui întreg sat. (p. 10)

Referitor la construirea uzinei, Josef Windhager se referea la unele documente care astăzi nu mai există şi care aduc importante precizări. Astfel, la 31 iulie 1770, controlorul Anton Untergutsch aprecia faptul că furnalele vor fi terminate în şase luni. El cerea şefului districtului Caransebeş să trimită la Reşiţa 180 de lucrători. Pentru că mulţi muncitori se îmbolnăviseră de febră, Untergutsch a cerut tot atunci ajutorul chirurgului de la Dognecea, pentru o plată de 150 de florini pe an. (p. 14)

Deşi se sperase ca furnalele să poată porni la 1 ianuarie 1771, o inspecţie a administratorului montanistic Redange a găsit o infiltraţie de apă la un zid al unui furnal. Maistrul Klesko a fost în consecinţă arestat şi obligat să reconstruiască zidul, întreaga operaţiune prelungindu-se până la sfârşitul lunii iunie 1771. (p. 15) Cele două cuptoare de var ar fi fost cam unde este acum cimitirul evreiesc, la poalele Dealului Crucii, iar cele două cărămidării la Culeaşa-Berg. (p. 13) În acest timp, cărbunarii români acţionau în Cozia, Râul Alb, Şestover, Varan, Barni şi Breazova. În mijlocul acestor puncte, la Şestover, ei şi-au îngropat primii morţi, locul respectiv fiind cunoscut şi în 1940 sub denumirea de „Morminţ”. (p. 18)

La 29 iunie 1772, Oficiul montanistic din Bocşa a început construirea la Reşiţa a unei case de rugăciuni, deoarece erau până la 50 de romano-catolici. (p. 20) În 1788 a fost ridicat un nou mare furnal, cele din 1771 fiind astfel înlocuite. (p. 21) Tot în 1788 a avut loc lupta cu turcii de pe valea Ţerovei, menţionată şi de alţi autori mai vechi. (p. 21) După aceea, multe familii olteneşti s-au refugiat în Banat, aşezându-se la Sasca, Bocşa, Reşiţa (Stavila) etc. Aceştia erau denumiţi „ţărani”. (p. 21-22)

Din anul 1800, un preot ortodox a activat pentru Reşiţa şi Văliug. El se numea Nicolae Teodorovici. Mai târziu, românii au construit din banii lor biserica şi şcoala. Biserica ortodoxă a fost terminată în toamna lui 1818. Tot din 1800 activa la Reşiţa şi un învăţător român. Preotul şi învăţătorul erau salarizaţi de uzină. (p. 22)

Biserica catolică a fost terminată abia în 1847. Până în 1785, la Reşiţa slujiseră călugări franciscani de la Caraşova, iar din acel an a existat un preot propriu. Bisericile din Reşiţa şi din Clocotici au fost ridicate în acelaşi timp şi de către acelaşi constructor. Din motive necunoscute încă (greşeală?), planurile lor au fost inversate, astfel că la Reşiţa se află şi în prezent o biserică romano-catolică mai mică decât în satul Clocotici! (p. 22) Din 1776 activa şi un învăţător german, plătit de stat. (p. 23)

Fotografii de la Anton Schulz

După preluarea uzinei de către St.E.G. (1855), fiecare secţie avea câte un sfânt drept patron: Sf. Florian (4 mai) era celebrat la furnale, turnătorie, fabrica de valţuri, pudlaj şi fierării; Sf. Barbara (4 decembrie) era la mine; Sf. Petru şi Paul (29 iunie) la construcţiile de maşini şi de poduri; Sf. Rochus (16 august) la zidari; Sf. Josephus (19 martie) la dulgheri şi pădurari. În plus, fiecare branşă avea câte un steag cu însemnele proprii. Ziua de 4 mai era o sărbătoare generală, atunci nu se muncea în uzină şi toţi locuitorii petreceau împreună, indiferent de naţionalitate sau de religie. Cu acele ocazii activau din plin formaţia uzinală de muzică, dirijată de Anton Pavelka, şi cea a pompierilor conduşi de Johann Bayer. (p. 28) Veteranii defilau sub conducerea lui Anton Weselofsky, iar lucrătorii montani sub cea a lui von Bene, toţi îmbrăcaţi în costumaţii specifice. Cu ocazia sărbătoririi celorlalţi sfinţi patroni, branşele mărşăluiau sub steagurile proprii, în acordurile formaţiei de muzică uzinale, până la biserica catolică. Constructorii de maşini şi de poduri urcau până la crucea de pe Dealul Crucii. Din 1871, petrecerile aveau loc în Parcul Josefin şi se încheiau seara cu un bal. (p. 29)

În anii 1871-1872, la Reşiţa au fost construite primele locomotive de pe teritoriul Ungariei de atunci. Este vorba de trei locomotive pentru liniile uzinale şi de altele două mai mici pentru Erbstollen (tunelul Reşiţa-Doman). (p. 34) Autorii lor au fost inginerul Karl Heinrich, asistentul Ludwig Müll, J. Reischl, Karl Schwarz, Konrad Kunze, Josef Willinger, Emerich Skertich, Anton Stemle, Oswald Böss, Stefan Kretschmar, Josef Bohrer, Ferdinand Ringeisen, Robert Juretschka, R. Rudolf şi J. Wischniak. La 3 septembrie 1872, mecanicul Johann Pittner a condus pentru prima oară locomotiva pe linia uzinală Reşiţa-Bocşa. (p. 35)

În 1871 activau în Reşiţa, de exemplu, farmacistul Eduard Brada, morarii Josef Stadlmann şi Johann Juracsek, brutarii P. Barthen, A. Brech, A. Heger, Ignaz Klein, J. Rétka, K. Schmidt, Fr. Stadlmann, Vasile Jian etc. (p. 36) La 3 iulie 1871, uzina îşi sărbătorea centenarul. Atunci a fost o zi de sărbătoare, atât în Reşiţa, cât şi pe domenii, în fabrici, mine şi păduri. (p. 37) În linişte, lumea s-a adunat de dimineaţă, apoi, în frunte cu orchestra uzinală, sutele de oameni au mărşăluit pe strada principală până la moara Juracsek din Stavila. Nimeni nu a rămas acasă. Clădirile erau împodobite cu crenguţe de brad, în ferestre fiind flori şi luminiţe. (p. 37-38) S-au ţinut cu acea ocazie slujbe în toate bisericile din localitate, apoi s-a servit o masă festivă, iar dupămasa a fost inaugurat Parcul Josefin. (p. 38)

În acei ani, germanii formau populaţia majoritară a Reşiţei. Ei proveneau în principal din regiunile Stiria, Austria Superioară şi Carintia, continuându-şi şi în noul loc viaţa obişnuită de până atunci. Casele lor aveau grădini în care se cultivau legume şi pomi fructiferi şi se creşteau animale. Până către 1900, aproape fiecare gospodărie reşiţeană deţinea câte o vacă pentru lapte. (p. 40) În acea perioadă, serviciul la uzină dura câte 12 ore sau mai mult pe zi, cu o jumătate de oră pauză pentru micul dejun şi o oră pauză pentru prânz, consumându-se mâncare adusă de acasă. (p. 41) Reşiţenii întreţineau şi strânse relaţii de prietenie cu cei din Dognecea, Anina sau Văliug, vizitându-se reciproc. (p. 42) În ziua de 5 august era Kirchweih la biserica Maria Schnee, în faţa căreia populaţia se aduna să sărbătorească. (p. 43) La 1 septembrie 1859, Reşiţa a fost declarată colonie, încheindu-şi statutul de localitate rurală. (p. 44)

În 1771 fuseseră 45 de case şi 300 de locuitori, toţi germani şi romano-catolici. În 1779, cele 58 de case numărau 490 de locuitori, dintre care 425 de germani catolici şi 65 de români ortodocşi. În 1789 erau 69 de case, cu 610 locuitori (492 de germani şi 118 români). În 1848, casele ajunseseră la 189, iar locuitorii la 1.098. Cei 773 de germani erau acum urmaţi de 190 de slovaci şi de 135 de români. Cu excepţia românilor ortodocşi, toţi ceilalţi locuitori erau catolici (903). În 1849 erau 368 de case, locuite de 2.772 de oameni: 2.389 de germani, 193 de români şi 190 de slovaci. 2.519 erau catolici, 193 ortodocşi şi 60 lutherani. După încă un an, în 1850, cele 402 case numărau 2.872 de locuitori: 2.383 de germani, 193 de români, 190 de slovaci şi 100 de cehi. Toţi erau catolici, cu excepţia românilor şi a celor 60 de lutherani. În 1856 erau 538 de case şi 3.242 de locuitori: 2.800 germani, 270 români, 172 slovaci, 100 cehi. 2.880 erau romano-catolici, 240 ortodocşi, 86 lutherani, 30 greco-catolici şi 6 calvini. În sfârşit, în 1858 erau 549 de case şi 4.650 de locuitori, dintre care: 3.244 germani, 840 români, 370 cehi, 172 slovaci şi 24 unguri. După religie, ei erau: 3.702 romano-catolici, 770 ortodocşi, 92 lutherani, 70 greco-catolici şi 16 calvini. (p. 44)

În 1912, străzile principale ale Reşiţei au fost pavate cu macadam, iar în 1930 cu granit. În 1934 strada principală a fost asfaltată până la palatul Scheuchenstein, existent din 1909. (p. 45) În 1896 au fost instalate la capetele podurilor şi pe străzi 90 de felinare cu petrol lampant, de a căror aprindere şi stingere se ocupa Maigart. Din 15 noiembrie 1911, străzile au fost luminate cu gaz, iar din 1926 cu curent electric. Până în 1900, aproape în fiecare curte se afla câte o fântână cu apă potabilă. (p. 46)

Piaţa se afla în faţa viitoarei Case Muncitoreşti, având o suprafaţă de 4.000 mp. Acolo strada a fost asfaltată în 1935. Din 1937, la Casa Muncitorească erau vizionate spectacole de teatru şi cinematograf. Din 1909 exista cinematograful Apollo, iar din 1928 Culturalul. La terasa-restaurant Horwath publicul stătea la umbra nucilor, ascultând jazz în zilele călduroase de vară. (p. 47)

Şcoala centrală a fost construită în intervalul 1912-1936, funcţionând apoi ca gimnaziu de fete. În 1937-1938 a început activitatea şcolii populare cu mai multe clase, lângă biserica greco-catolică, construită în 1864. Un serviciu greco-catolic şi un cimitir funcţionau încă din 1837. Biserica ortodoxă din Reşiţa Română data din 1780. Cimitirul ortodox a fost folosit în perioada 1430-1880, fiind părăsit ulterior. (p. 47) Şcoala orăşenească a fost construită în 1877, având patru clase, mai târziu pentru băieţi şi fete, din 1920 gimnaziu real în limba română, iar din 1938-1939 şcoală industrială. (p. 48)

Cimitirul romano-catolic s-a aflat până în 1872 între canal şi Strada Rândul I. În 1906 a fost strămutat pe locul actual. Primăria a fost construită în 1896, iar biserica evanghelică şi o şcoală în 1910. În 1924-1925 a fost ridicată o nouă şcoală în curtea acestei biserici, cu predare în limba germană. Reformaţii participau între 1872-1890 la slujbele evanghelicilor, iar din 1890 au avut şi ei o biserică şi din 1893 o şcoală. Morţii acestor două confesiuni protestante erau îngropaţi în cimitirul catolic. Românii ortodocşi aveau un cimitir propriu, iar cei sosiţi mai târziu l-au avut pe cel din cartierul Stavila. (p. 48) În cimitirul românesc se afla o veche piatră funerară, a cărei inscripţie preciza că un bătrân de 79 de ani a murit în anul 1339 (deci se născuse în 1260). Piatra respectivă provenea din dealul Budinic. Se ştie faptul că în anii 1338-1339 în Banat fusese foamete şi o epidemie de ciumă, deci este probabil să fi fost vorba de o victimă a acelor nenorociri. (p. 49)

Şcoala de beton a fost terminată în 1910, iar grădiniţa Fröbel în 1888. În 1936 s-a construit azilul de bătrâni în Länd II, pe linia uzinală către Secul. (p. 49) În acei ani, Reşiţa Montană se dezvolta neîncetat. În 1871 avusese 801 case şi 6.302 locuitori. În 1881 numărul lor creştea la 935 şi respectiv 7.919. În 1891 ajungeau la 1.095 şi 10.164. Numărul de case creştea la 1.228 în 1920 şi la 2.665 în 1939. Şi Reşiţa Română înregistra o creştere, ceva mai lentă, însă continuă: în 1771 avea 62 de case şi 460 de locuitori; în 1848, 193 şi 995; în 1856, 219 şi 1.107; în 1891, 301 şi 2.955. (p. 50)

În 1859 a fost deschisă şoseaua Văliug-Cuptoare, prelungită în 1876 până la Reşiţa, în 1887 până la Prislop, continuată către Brebu Nou şi Sadova Veche. Şoseaua către sud, Reşiţa-Doman-Caraşova-Anina-Oraviţa (57,5 km), făcea legătura cu calea ferată către Baziaş şi Timişoara. În 1862 se deschidea şi şoseaua Reşiţa-Steierdorf. Deja din 1771 exista drumul până la Bocşa (19,5 km) de-a lungul Bârzavei, completat între 1872-1908 cu o linie uzinală, iar din 1908 de calea ferată de stat. Din 21 octombrie 1938 era în funcţiune şi linia de stat Câlnic-Caransebeş. (p. 50)

Vizita regală din 1926 la Reşiţa. Sursa: Banaterra

În 1880 fusese construită în uzină vila Direcţiunii, având în faţă un parc englezesc. Acolo au locuit în timpul vizitelor la Reşiţa regele Ferdinand, regina Maria şi principesa Elena între 8-12 iunie 1926 şi regele Carol II în 1936, sosit pentru inaugurarea lucrărilor la linia Câlnic-Caransebeş. Pe Dealul Crucii, la 80 m vest de cruce, fusese amplasat în 1848 tunul care a apărat Reşiţa. Pe cruce a fost pus un Christos adus din Boemia. Cariera de acolo era legată din 1883 de turnătorie cu un funicular. De asemenea, o mică locomotivă transporta piatra de calcar din Dealul Golului până la cuptoare. Valea Domanului, cu izvoarele sale calde şi reci, era un loc vizitat cu plăcere de reşiţeni, ca şi valea Stârnicului, dealurile Golul şi Ghica, unde în 1935 s-a deschis un centru pentru convalescenţi. (p. 51)

Peştera de la Stârnic a fost descoperită de un vânător, al cărui câine, fugărind o vulpe, a căzut în ea. Era situată la 130 m peste nivelul văii. Un ţăran din Cuptoare a scos câinele contra plată. În acea peşteră se ascundeau românii în perioada invaziilor turceşti. (p. 52)

Prima asociaţie turistică reşiţeană, înfiinţată în 1911 şi condusă de vânătorul Albert Rotter, făcea excursii la Cozia, pe valea Bârzavei, în munţii Lindenfeld-Poneasca, în Cheile Nerei sau Retezat. Apoi au ajuns şi către Anina, Văliug, Gărâna şi pe Semenic, unde au construit cabane private şi centre turistice. (p. 53) Ştrandul funcţionarilor era amplasat din 1918 lângă centrala Grebla, având un mare bazin din beton, datorându-şi existenţa înaltului funcţionar Koloman Richting. (p. 54)

Corurile reşiţene s-au înfiinţat în următoarea ordine: în 1869 Reschitzaer Gesangverein, în 1870 Magyar olvasókör és delegylet, în 1872 Reuniunea română de cântări şi muzică din Reşiţa Montantă, în 1897 Reuniunea română de cântări şi muzică a Plugarilor din Reşiţa Română, în 1897 Sängerbund, în 1902 Arbeiter-Gesangverein şi în 1918 Gesangverein Eisernes Quartett. (p. 60)

Reşiţa Montană avea o primărie din 1885, iar Reşiţa Română din 1898. Poşta către Oraviţa a funcţionat prin mesager între 1771-1821, poşta de stat a existat între 1851-1884, iar serviciul de poştă şi telegraf din 1884. Asfaltarea trotuarelor a început în 1904, captarea apei din Sodol în 1911, electrificarea în 1926, podul Stavila a fost inaugurat la 29 decembrie 1931. Prin Reşiţa au circulat autobuze din 1933, pavarea străzilor făcându-se în 1933-1938 şi canalizarea în 1933-1936. Pompierii au existat din 1879, având muzică proprie din 1933. Construirea şcolii centrale a început la 31 mai 1914, fiind terminată în 1932 (pe o pagină anterioară se dăduseră date puţin diferite în această privinţă). Şcoala de lângă Distileria lemnului funcţiona din 1908, iar Şcoala de beton din 1907. Învăţători germani cu îndelungată activitate au fost: Ernest Peter (1846-1886), Ludwig Mottl (1856-1898), Josef Tietz (1877-1920), Adalbert Henn (1879-1912) şi August Pittner (1897-1934). Casa parohială romano-catolică a existat din 1853, centrul catolic din 1925, orga nouă a bisericii era din 23 decembrie 1929, iar clopotele metalice noi din 16 decembrie 1935. (p. 62)

Preoţii catolici care au slujit la Reşiţa au fost: Lorenz Fritsch (1794-1798), Laurentius Kempf (1798-1812), Matthias Eisele (1812-1836), Paul Botka (1836-1845), Augustin Wendeschu (1845-1846), Georg Eisner (1846-1870), Anton Bartl (1870-1893), Ferdinand Löschhard (1893-1899), Siegmund Rothmayer (1899-1902), Matthias Pálya (1903-1915), Stefan Fiedler (1916-1923), Geza Rech (1924-1925) şi Matthias Lischerong din 1926. (p. 63) La Reşiţa Montană au oficiat şi preoţii ortodocşi Nicolae Teodorovici (din 1800), Gheorghe Pocreanu, David Terfăloagă, Ioan Popovici şi Iosif Ieremia. Pastori evanghelici au fost Pantyik şi Szende, iar reformaţi: Vörös, Szombathy-Szabó, Zöld şi Keresztes. Preoţii greco-catolici reşiţeni au fost Iosif Teodorovici (1837-1864), Ioachim Frenţiu (1864-1922) şi Ioan Mâxer din 1922. (p. 63)

De-a lungul timpului, la Reşiţa au fost editate următoarele periodice: Berzava (1869-1901), Reschitzaer Zeitung din 1886, Reschitzaer Wochenschau din 1925 şi Reşiţa din 1935. Orchestra uzinală activa din 1865, Cazinoul funcţionarilor din 1862, iar Comunitatea germană din 1922. Clubul pescarilor exista în oraş din 1933, Uniunea Vânătorilor din 1905, primul centru turistic pe Semenic a fost deschis în 1934, iar centrul profesorilor de la Gărâna în 1936. (p. 64)

În finalul lucrării, Windhager prezenta o listă a celor mai vechi nume din Reşiţa, existente înainte de revoluţia din 1848, când toate evidenţele au fost incendiate. La unele persoane a fost menţionat anul naşterii, care uneori este anterior cu câteva decenii anului 1848, iar în două cazuri chiar anului 1800. Redăm lista numelor germane, urmate de cele ale primilor români sosiţi de la Bocşa şi apoi de cele ale oltenilor aşezaţi în 1837-1838 în cartierul Stavila.

Germani: Albrecht (1825), Apek, Babiak, Brodnyansky, Becker, Bohrer, Baumann (1825), Burgermann, Biernstill, Bayer (1824), Balint, Bann, Bartl (1828), Biegler (1815), Bradler (1814), Binus (1828), Braun (1819), Baum (1812), Briklmayer (1818), Chlepko, Cservenka (1822), Csehalek, Dewald (1802), Demetrovits (1817), Diematsek (1825), Drexler (1819), Drechsler (1811), Ebler, Engleitner (1818), Fischer (1814), Ferenschitz, Frank, Faber (1802), Fargasch (1813), Friedrich (1800), Farkasch (1818), Gartner, Gottesgraber (1800), Gottschalk, Gassenheimer, Grill, Getzi, Getiny (1805), Herbst (1814), Hrabach, Hoflinger, Hanz (1812), Hahn (1829), Haupt (1815), Huber (1810), Hüttl (1822), Hollschwandner (1819), Horwath (1811), Hribanek, Hohn, Herglotz (1806), Juraschitz (1814), Johannovsky, Janik, Intze, Joska (1825), Jerinai (1828), Jenoe (1818), Kelm, Karcson, Krischer, Kakutya, Kunz (1820), Kumher (1816), Kling, Kehl (1826), Kellner (1821), Koch, Kiefer (1818), Kiritza (1828), Kirchler (1811), Klemens (1809), Keinrich (1825), Langhardt, Lachstädter, Ladansky, Leiritz, Lang (1818), Leschnovsky, Littway (1814), Lenhart (1826), Lepatsek (1804), Müller, Meigarth (1810), Miko, Moller (1811), Meisel, Matuschka, Metzler (1817), Moischko, Mack (1808), Metwetzky (1823), Mischek (1821), Nemetz (1812), Nemesch (1817), Nowotny (1812), Nowak (1825), Ott, Peter (1816), Penze (1818), Paulus (1828), Paulowits, Pasko, Petrovits, Polfner (1808), Partelly, Polak (1810), Petz (1816), Panek (1810), Reith, Ruhmann (1793), Reichardt, Rombauer (1818), Reindl (1828), Richter (1824), Rührkraut (1822), Roob, Rosen (1824), Rettenbacher, Redl (1828), Ringeisen, Riedl (1827), Rudolf (1817), Sarge, Schwartz, Schneider (1811), Schmidt (1810), Schropp (1810), Siegl, Schedl (1816), Scheibl, Schimeg, Schiefer, Seichenstein, Schwarz, Schmalzried (1824), Stemle (1815), Schubala, Schier, Strobl (1806), Schäffer, Schimpf (1795), Stolp (1828), Soltis, Svetly, Schicht, Skertitsch (1819), Stadlmann (1818), Schlepar (1823), Schiessler (1818), Seuser (1813), Stitz (1810), Törtl (1819), Tolicsek, Toth (1812), Ungar (1803), Ulrich (1823), Urschel, Uschek, Veith, Villach, Wallner (1810), Wanted, Wolf, Wilhelm (1818), Werbovsky (1819), Williger, Windberger, Wartha, Weidinger, Weidek, Zimmermann (1807), Zsemlye (1814), Zwanzleitner, Ziegler (1813). (p. 65-71)

Români proveniţi din Bocşa: Adam, Apostolescu, Baiaş, Boulescu (1830), Bălănescu, Baltezan (1801), Dobrescu (1826), Iova, Isvonar (1830), Crenician, Craiovan (1823), Costian (1817), Cristoi (1814), Crenian, Muntean (1811), Marişescu, Pocrean (1811), Petrovici (1818), Popescu (1803), Tismonar (1824), Jian (1818). (p. 71-72)

Olteni veniţi în 1837-1838 în cartierul Stavila: Baiaş, Balica, Brebenar, Dura, Dobrescu, Dinijan, Iepuran, Muntean, Moise, Marta, Pateşan, Perian, Jurchiţă, Tulburean, Tismonar. (p. 72)

Mircea Rusnac – Excursie pe traseul fostei căi ferate Anina – Portul Secul

Am mai avut ocazia să ne ocupăm de calea ferată forestieră cu ecartament îngust (700 mm) Anina – Portul Secul, care făcea legătura cu altă linie dispărută, Secul-Reşiţa. În lungime de 37 km şi străbătând o regiune muntoasă deosebit de pitorească, linia Anina-Secul a fost construită în mai multe etape în perioada 1911-1945, fiind apoi demontată în 1971. Acum prin pădurile Semenicului mai pot fi întrezărite numai urmele sale.

Pe aceste urme am mers şi noi în ziua de 21 noiembrie 2010, împreună cu coloneii Gheorghe Popoviciu şi Florin Lungu. Punctul de pornire a fost în dreptul cantonului silvic Poiana Bichi de la Cuptoare, loc unde fosta cale ferată traversa şoseaua Reşiţa-Semenic. De acolo ne-am afundat în pădure, traseul neavând la început o dificultate deosebită. Peisajul înconjurător, în culorile unei zile însorite de toamnă, merită oricând să fie contemplat.

După acest lejer drum prin pădure, în scurt timp am întâlnit tunelul „La Pini” (Cota 603), care este foarte bine păstrat. Este un tunel drept, fără curbe, care pe o hartă a liniei din 1965 era trecut cu o lungime de 15 m. În realitate, este mai lung. A fost primul obiectiv interesant care marchează vechiul traseu al căii ferate.

În continuare, după ieşirea din tunel, drumul a devenit mai dificil, fiind presărat cu numeroase obstacole (arbori răsturnaţi, un bolovan de mari dimensiuni care blochează valea etc.). După câteva momente de derută, generată şi de faptul că peste o parte a vechii căi ferate s-a construit un drum forestier, traseul a fost totuşi regăsit şi călătoria reluată. Ea a decurs fără alte probleme până la cantonul (halta) Cioaca Mare, acum aflat în stare de ruină. Clădirea, altădată solidă, construită din piatră, avea un etaj, iar înspre stânga sa linia avea ramificaţii pe care erau transportaţi buşteni din pădure. Acum, resturile clădirii şi locul din jur mai servesc doar popasurilor vânătoreşti, cu urme vizibile pe teren.

Mai departe, până către Padina Seacă, traseul liniei a redevenit uşor de parcurs, el strecurându-se printre copaci şi printre doline foarte pitoreşti. De acolo am făcut cale întoarsă până la Cuptoare, întrucât alte obiective demne de vizitat se mai află pe tronsonul Anina – Peştera Comarnic (tuneluri, poduri etc.). A fost o drumeţie de mare frumuseţe şi cu interesante descoperiri. În cea mai mare parte a sa, acest traseu turistic este relativ uşor de străbătut. De aceea, el poate fi parcurs de cei interesaţi în orice anotimp.

Un film realizat de colonelul Gheorghe Popoviciu cu ocazia acestei călătorii poate fi vizionat aici.

Mircea Rusnac – Problemele Reşiţei în 1919

Ziarul Drapelul, an. XIX, nr. 66 din 12 iulie 1919, prezenta un editorial semnat de profesorul reşiţean Nicolae I. Goanţă, intitulat Ce şcoale ne trebuiesc în Reciţa? Scris la 6 iulie în această localitate, articolul debuta cu unele consideraţii generale referitoare la necesitatea culturii şi învăţământului pentru viitorul unei naţiuni. Autorul scria: „Îşi poate da cineva seamă, înainte de a fi văzut ce s-a făcut aci la noi, ce înseamnă pentru dezvoltarea şi fericirea industrială şi comercială a României Mari bogăţiile naturale nemărginite, minele neexploatate, izvoarele dătătoare de viaţă nesăcabile, silvicultura fără păreche ale Caraş-Severinului? Şi în special: Ce înseamnă fabricele de renume universal din Reciţa, care emulează chiar şi cu cele mai bune fabrici americane prin iscusitele lor produse industriale?”

În consecinţa acestor aprecieri, el arăta: „Da, Reciţa va fi negreşit – fiindcă trebuie să fie – emporiul industrial şi comercial al României Mari. Acesta este un fapt şi un adevăr clar şi evident, fiindcă asemenea centru noi românii – dar nici alţii din jurul nostru – nu au.”

Goanţă solicita ca acest important centru industrial să fie „aclimatizat şi romanizat”, în primul rând prin „aşezarea fundamentului culturii româneşti a şcoalei naţionale în acest loc” (subl. aut.). Românii de pe valea Bârzavei fuseseră până atunci „fii vitregi ai fostului regim maghiar.” În momentul schimbării regimului, românii din Reşiţa aveau nevoie atât de o şcoală reală, care până atunci funcţionase în limba maghiară, cât şi de deschiderea unei şcoli industriale, care „aci în locul acesta va fi o comoară de oameni de profesie pentru fabrici, precum fabricile vor fi comoara pentru întreaga naţiune, căci aci se vor putea creşte mai uşor şi mai practic forţele de specialitate pentru industria română, de prezent atât de neglijată.”

Viitoarea încadrare a Reşiţei în noul stat putea facilita schimbarea situaţiei etnice din localitate, care pe atunci număra „12-13.000 străini”, în timp ce „împrejurul Reciţei este pur români, vreo 100.000 locuitori.” În consecinţă, „nu e greu a compara contingentul viitor a(l) românismului din acele fabrici, care sunt chemate să depună fundamentul industrial al României Mari.”

Acestea erau ideile dominante în anul de schimbări profunde 1919. Cum au fost puse ele în practică în anii şi în deceniile care au urmat, este o temă care poate implica multe discuţii.