Posts Tagged ‘învăţământ’

Mircea Rusnac – Elevii şcolii greco-catolice din Gherman în anul 1874

26 aprilie 2012

Am primit recent de la Anton Schulz câteva documente foarte importante, şi inedite, care ilustrează trecutul Bisericii greco-catolice din Banat. Deşi aceasta nu a avut în regiune un număr prea mare de adepţi, spre deosebire de Transilvania, totuşi activitatea desfăşurată de preoţii greco-catolici a fost de cele mai multe ori lăudabilă. Un rol foarte important au jucat aceştia în procesul de educaţie şcolară a copiilor, deschizând mai multe instituţii de învăţământ în lumea rurală. O asemenea situaţie s-a întâlnit de exemplu şi în localitatea Gherman, despre care pomenea unul dintre documentele amintite.

Este vorba despre o „Conscriere a tuturor pruncilor greco-catolici din G(h)erman de ambe secse abţi de scola de la 6-12 ani, adecă: născuţi din 1 Ianuarie 1862 păn’în 1 Ianuarie 1868 inclusive pre anulu scolasticu 1873/4”, întocmită de administratorul parohial greco-catolic din Gherman, Ioan Mihailoviciu, la 19 ianuarie 1874. Elevii erau cuprinşi într-un tabel, care avea următoarele rubrici: numele, anul naşterii, numele părinţilor, numărul casei şi observaţii (rubrică necompletată). Erau enumeraţi 8 băieţi şi 16 fete, în ordinea anilor naşterii.

Băieţii se numeau: Iordan Siemantiu, fiul lui Nicola, născut în 1862, locuind la casa cu nr. 4; Ioan Popa, fiul lui Ion, 1863, nr. 104b; Florian Codiacu, fiul lui Nicola, 1864, nr. 67; Georgiu Manciu, fiul lui Iovan, 1865, nr. 53; Iosif Baba, fiul lui Georgiu, 1865, nr. 50; Pavelu Fizedianu, fiul lui Trifu, 1865, nr. 104a; Gavrilă Iovitia, fiul lui Iosim, 1866, nr. 61; Ilia Baba, fiul lui Toma, 1867, nr. 65a.

Cele 16 fete erau: Ruja Râmneanţu, fiica lui Ion, 1862, nr. 89; Sanda Trifu, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 56; Ruja Baba, fiica lui Georgiu, 1862, nr. 51; Ana Talpesiu, fiica lui Petru, 1862, nr. 14; Ana Trifu, fiica lui Iacob, 1862, nr. 44; Crisiana Bojin, fiica lui Avram, 1862, nr. 24; Ruja Bojin, fiica lui Jivoin, 1863, nr. 106; Ana Neda, fiica lui Petru, 1864, nr. 75; Nasta Graure, fiica lui Strain, 1865, nr. 96; Ecaterina Neda, fiica lui Pavel, 1865, nr. 100; Maria Neda, fiica lui Trifu, 1866, nr. 6; Ana Baba, fiica lui Trifu, 1866, nr. 50; Pelagia Marina, fiica lui Georgiu, 1866, nr. 69; Iuliana Râmneanţu, fiica lui Ion, 1866, nr. 89; Ruja Baba, fiica lui Gavrilă, 1866, nr. 46; Maria Talpesiu, fiica lui Nicola, 1867, nr. 90.

În fine, tabelul cuprindea şi un supliment cu patru elevi născuţi în perioada 1859-1861, enumeraţi pe baza aceloraşi categorii: Pau Cazacu, fiul Anei, 1861, nr. 52; Constantin Graure, fiul lui Strain, 1860, nr. 96; Petru Baba, fiul lui Gavrilă, 1859, nr. 46; şi Vleica Baba, fiul lui Georgiu, 1859, nr. 50. În cazul acestora, enumerarea era în sens invers faţă de anii naşterii.

Acest document poate aduce unele clarificări în trecutul localităţii Gherman şi a şcolii greco-catolice de acolo. Redactat de mână, extrem de citeţ, el dovedeşte faptul că preotul Ioan Mihailoviciu îşi dădea silinţa pentru învăţarea elevilor de acolo. Numărul încă foarte redus al acestora arăta faptul că procesul era abia la început. Însă strădaniile depuse de acest preot, ca şi cele ale tuturor dascălilor din regiune, au luminat profund Banatul în acea epocă, în care instrucţiunea şi educaţia ocupau locuri importante în viaţa regiunii.

Reclame

Mircea Rusnac – Şcoala greco-catolică din Reşiţa în 1884-1885

5 martie 2012

Biserica greco-catolică nu a avut nicicând prea mulţi credincioşi la Reşiţa, ca de altfel nici în Banat. Totuşi, ea a jucat şi aici un rol important în educarea şi în luminarea maselor, desfăşurând o activitate demnă de laudă în domeniile cultural şi patriotic. La Reşiţa, biserica greco-catolică (actualul Protopopiat ortodox) a fost construită în 1864, însă un serviciu religios greco-catolic şi un cimitir existau încă din 1837. (Josef Windhager, Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 47.) Conform aceleiaşi surse, pe lângă biserica greco-catolică a funcţionat din 1937-1938 o şcoală populară cu mai multe clase. (Ibidem.) Este vorba de viitoarea Şcoală nr. 3, aflată peste drum de biserică.

Însă, după cum rezultă din două documente pe care ni le-a semnalat Anton Schulz, la Reşiţa a existat o şcoală greco-catolică cu mult înainte de 1937-1938. Primul document se intitulează Consemnarea pruncilor insinuaţi spre a frecventa şcoala gr. cath. din comuna Resitia romana pre anulu scolasticu 1884-5, întocmită de Nicolae Gonţeanu, „docinte gr. cath.”, la 13 septembrie 1884. Tabelul cuprinde nr. curent, numărul casei, numele elevilor, anul naşterii, genul, religia şi naţionalitatea fiecăruia. Datele cuprinse în el pot duce la concluzii foarte interesante.

Era vorba de un număr de 83 de elevi, dintre care 46 de băieţi şi 37 de fete. Dintre aceştia, numai 16 erau greco-catolici! Rezultă în mod clar că şcoala aceasta nu avea un caracter exclusivist, ci primea în grija ei elevi de orice religie şi naţionalitate, în intenţia de a le da o educaţie şi a le ghida primii paşi în viaţă. Predominau romano-catolicii (51), urmaţi de ortodocşi (11), israeliţi (3) şi calvini (1). Eleva Maria Sieg nu avea trecută nicio religie! După naţionalitate, cei 83 de copii se împărţeau astfel: 47 germani, 25 români, 5 cehi, 3 maghiari şi 3 evrei.

Ei erau născuţi între 1872 şi 1878. Printre germani se întâlneau nume ca Werlein, Schiefer, Ritz, Tripscha, Pischel, Korb, Stohl, Beiser, Schwartz, Tendl, Tremmel, Pasterniczky, Schmutzer, Oberst, Wolf, Rieger, Sprihal, Mellinger, Szerbul, Sieg, Lendl, Rottermann, Breitenhoffer, Gerber etc. Românii se numeau: Mogos, Zsurca, Gonţeanu, Isverniceanu, Ivascu, Bradescu, German, Miklea, Albu, Tököly, Uzum, Szabo, Cipu, Marian, Bărlea, Calinu, Laboda etc. Cehi erau Zagorszky, Izu, Springl sau Bastius, unguri erau Szép şi Kollar, iar evrei Goldstein şi Kohn (unele nume se întâlneau la mai mulţi elevi).

Însă buna intenţie a duhovnicilor greco-catolici nu a fost înţeleasă, din diferite motive, la fel de bine de toţi cei care şi-au trimis iniţial copiii la şcoală, după cum rezulta dintr-o însemnare adăugată de Nicolae Gonţeanu, adresându-se Ordinariatului Episcopal. În anul 1883, din 56 de „prunci” care fuseseră înscrişi, doar 42 au rămas până la terminarea cursurilor. În 1884 situaţia era şi mai rea, căci din 83 de elevi au mai rămas numai 46.

Situaţia acestor 46 era prezentată în documentul celălalt, intitulat Conspectu despre starea şcolii, cercetarea şi progresulu scolariloru din Classa I, a II şi a III-a pre anulu scolasticu 1884-5, având acelaşi autor. Cei 46 de elevi se împărţeau în 30 de băieţi şi 16 fete. După religie, erau 29 romano-catolici, 9 greco-catolici, 6 ortodocşi şi 2 israeliţi. Dar chiar şi cu aceştia fuseseră probleme, căci numai 18 dintre ei au „cercetat” şcoala în mod regulat. 14 au avut întreruperi „prin morbu” (pe caz de boală), 7 din cauza sărăciei şi alţi 7 „fără causă scusabilă”. 7 primiseră calificativul „foarte bun”, 17 „bun”, 16 „suficient” şi 6 „insuficient”. În clasa I se aflaseră 27 de copii, în clasa a doua 11 şi în clasa a treia 8. Conspectul purta data de 27 iunie 1885.

Nu erau vremuri uşoare, iar abandonurile şcolare pe motiv de boală sau sărăcie erau încă foarte frecvente. Dincolo de aceste lucruri, merită subliniat efortul şcolii şi al bisericii greco-catolice pentru educarea populaţiei, care era foarte importantă în drumul către o viaţă trăită în mod demn şi conştient. Faptul că la această şcoală s-au înscris elevi de cele mai diferite naţionalităţi şi religii dovedeşte că ea avea o bună reputaţie şi că strădaniile promotorilor săi aveau efect în rândul populaţiei. Tendinţa către educaţie şi progres a fost una definitorie pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.

Mircea Rusnac – Problemele Reşiţei în 1919

12 noiembrie 2011

Ziarul Drapelul, an. XIX, nr. 66 din 12 iulie 1919, prezenta un editorial semnat de profesorul reşiţean Nicolae I. Goanţă, intitulat Ce şcoale ne trebuiesc în Reciţa? Scris la 6 iulie în această localitate, articolul debuta cu unele consideraţii generale referitoare la necesitatea culturii şi învăţământului pentru viitorul unei naţiuni. Autorul scria: „Îşi poate da cineva seamă, înainte de a fi văzut ce s-a făcut aci la noi, ce înseamnă pentru dezvoltarea şi fericirea industrială şi comercială a României Mari bogăţiile naturale nemărginite, minele neexploatate, izvoarele dătătoare de viaţă nesăcabile, silvicultura fără păreche ale Caraş-Severinului? Şi în special: Ce înseamnă fabricele de renume universal din Reciţa, care emulează chiar şi cu cele mai bune fabrici americane prin iscusitele lor produse industriale?”

În consecinţa acestor aprecieri, el arăta: „Da, Reciţa va fi negreşit – fiindcă trebuie să fie – emporiul industrial şi comercial al României Mari. Acesta este un fapt şi un adevăr clar şi evident, fiindcă asemenea centru noi românii – dar nici alţii din jurul nostru – nu au.”

Goanţă solicita ca acest important centru industrial să fie „aclimatizat şi romanizat”, în primul rând prin „aşezarea fundamentului culturii româneşti a şcoalei naţionale în acest loc” (subl. aut.). Românii de pe valea Bârzavei fuseseră până atunci „fii vitregi ai fostului regim maghiar.” În momentul schimbării regimului, românii din Reşiţa aveau nevoie atât de o şcoală reală, care până atunci funcţionase în limba maghiară, cât şi de deschiderea unei şcoli industriale, care „aci în locul acesta va fi o comoară de oameni de profesie pentru fabrici, precum fabricile vor fi comoara pentru întreaga naţiune, căci aci se vor putea creşte mai uşor şi mai practic forţele de specialitate pentru industria română, de prezent atât de neglijată.”

Viitoarea încadrare a Reşiţei în noul stat putea facilita schimbarea situaţiei etnice din localitate, care pe atunci număra „12-13.000 străini”, în timp ce „împrejurul Reciţei este pur români, vreo 100.000 locuitori.” În consecinţă, „nu e greu a compara contingentul viitor a(l) românismului din acele fabrici, care sunt chemate să depună fundamentul industrial al României Mari.”

Acestea erau ideile dominante în anul de schimbări profunde 1919. Cum au fost puse ele în practică în anii şi în deceniile care au urmat, este o temă care poate implica multe discuţii.

Mircea Rusnac – Sărbătorirea unui dascăl din Valea Almăjului

27 octombrie 2011

Anul trecut, învăţătorul pensionar Vasile Popovici din Pătaş a împlinit 80 de ani. Cu acest prilej, la 17 aprilie 2010 a fost sărbătorit în mod oficial de foştii săi elevi şi de numeroşii prieteni pe care îi are în acea zonă şi nu numai acolo. Prin contribuţia multora dintre ei a fost realizat un frumos volum omagial, sub îngrijirea profesorului Pavel Panduru.* Acest volum ne arată în suficientă măsură felul în care fiii Almăjului ştiu să îi sărbătorească pe cei mai merituoşi dintre ei.

Din datele publicate în lucrare de nepotul dascălului, colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, am aflat că Vasile Popovici s-a născut la Pătaş la 13 aprilie 1930 ca fiu al preotului din această localitate aflată la ieşirea Nerei din Munţii Semenic, într-o zonă mirifică. Copilăria i-a fost marcată de frumuseţile locului, dar şi de exigenţa părinţilor, Petru şi Glicheria Popovici. Casa preotului era frecventată de personalităţi ilustre, precum doctorul Traian Sopon şi fratele său, juristul Vasile Sopon, protopopul militar col. Coriolan Buracu, colonelul Romulus Boldea, doctorul Ruva, învăţătorul Ion Afronie sau notarul Marin. Deci atmosfera în care s-a format viitorul dascăl a fost una cât se poate de prielnică.

A urmat cursuri şcolare la Lugoj, Turnu Severin şi Liceul Pedagogic din Caransebeş, absolvit în 1952. Între timp schimbându-se regimul politic, el a avut de suferit ca fiu de preot, iar familia sa, ca şi întreaga ţărănime românească, a trebuit să facă faţă regimului dur al cotelor. (p. 20-21) Tot în 1952 Vasile Popovici s-a căsătorit cu colega sa de clasă Cornelia şi au primit posturi de învăţători la Slatina Nera. Acolo li s-a născut în 1955 şi fiica Valentina. În 1957 s-au mutat la Casa de copii din Teregova şi apoi la şcoala din aceeaşi localitate. (p. 22) Însă în 1962 au divorţat, iar în anul următor Vasile Popovici a obţinut post la şcoala din satul natal, unde părinţii săi aveau nevoie de ajutor datorită vârstei. De acolo se va pensiona în 1990.

În scurt timp după revenirea acasă s-a recăsătorit cu asistenta medicală Magdalena Mitric, basarabeancă de origine. În deceniile în care a activat la şcolile din Pătaş şi Borlovenii Vechi, dascălul Popovici a educat multe generaţii de elevi, care şi acum îi poartă o amintire neştearsă. Ei au învăţat nu doar primele cunoştinţe şcolare, ci şi activităţi artistice precum muzica sau pictura. Întotdeauna lecţiile învăţătorului erau însoţite de o serie de importante calităţi umane, precum demnitatea, curajul, cinstea şi omenia, care aveau să îi influenţeze profund peste timp pe elevii săi. (p. 49)

Deşi nu ar fi fost obligat, învăţătorul Vasile Popovici a organizat şi un taraf alcătuit din elevi ai şcolii din Pătaş, cu care a participat la numeroase manifestări şi concursuri din judeţ şi din ţară, unde a obţinut rezultate frumoase. Manifestările din acei ani (1982-1989) aveau loc în cadrul „Cântării României”, ocazie cu care almăjenii au putut ajunge până la Muzeul Satului din Bucureşti, unde l-au cunoscut pe violonistul Efta Botoca, au trecut pe la Radio-Televiziune, făcând înregistrări, au vizitat obiective turistice din capitală şi s-au destins la circ cu „Marile Stele ale Moscovei”. (p. 59) Această experienţă a rămas de neuitat pentru copiii sosiţi dintr-un sat almăjan.

Lecţiile ţinute la clasă erau de multe ori completate cu experienţe practice, precum ieşirile în natură, cu explicaţii la faţa locului. Aşa au descoperit de exemplu elevii săi că era imposibil de atins linia orizontului! Altădată au măsurat distanţa dintre Pătaş şi Borloveni cu ajutorul unei sfori de 10 metri, constatând că ea era de fix un km. (p. 68-69) O pasiune deosebită, pe care Vasile Popovici a practicat-o şi după ieşirea la pensie, a fost pescuitul, fiind şi în acest domeniu recunoscut în zonă.

Din volumul dedicat fostului lor dascăl de elevii săi reiese şi acum recunoştinţa lor pentru tot ce i-a învăţat şi pentru felul în care i-a pregătit pentru viaţă. La rândul lor, aceştia nu l-au uitat şi l-au considerat mereu ca pe un părinte al lor. De aceea, la împlinirea a opt decenii de viaţă, l-au sărbătorit aşa cum se cuvenea. Prilej cu care mereu tânărul pensionar s-a dovedit la înălţimea situaţiei: „Sigur, nu am reuşit să mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine în aceşti ani, dar îi asigur că sunt permanent în sufletul meu şi că pe toţi o să vă invit la aniversarea din anul 2020, pentru a vă arăta stima şi respectul pe care vi-l port. Dacă lipsesc, să nu vă îngrijoraţi… De acolo, de unde voi fi, aceleaşi sentimente voi nutri pentru voi toţi şi mă voi mândri că am fost dascăl în Pătaş.” (p. 19)

*Învăţătorul Vasile Popovici. Om şi dascăl model, documentar iniţiat şi îngrijit de profesorul Pavel Panduru, Editura TIM, Reşiţa, 2010, 134 p.