Mircea Rusnac – O nouă şi importantă lucrare despre amenajările hidrotehnice din Masivul Semenic

Amplul sistem hidrotehnic şi hidroenergetic edificat în zona Masivului Semenic, cu precădere pe Bârzava superioară, începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, se bucură de o nouă şi valoroasă lucrare care îl abordează dintr-o perspectivă inedită.* Autorul ei, Helmut Kulhanek, reşiţean aflat în Germania, este un pasionat colecţionar de vechi fotografii şi cărţi poştale, cu ajutorul cărora, cercetându-le cu multă atenţie conţinutul, a putut să clarifice o serie de aspecte până acum necunoscute sau tratate în mod greşit de unii dintre cei care ne-am mai ocupat de acest subiect (inclusiv semnatarul rândurilor de faţă). După cum anunţă de la început însuşi autorul: „Accentul va fi pus pe de o parte pe analizarea şi valorificarea unor surse informaţionale suplimentare, prea puţin utilizate până în prezent: pe vechile cărţi poştale ilustrate şi pe fotografii de epocă. Acestea sunt în marea lor majoritate documente autentice şi veridice, care se pretează în mod deosebit atât pentru vizualizarea celor descrise, cât şi pentru clarificarea unor eventuale controverse în sursele la dispoziţie.” (p. 12-13)

Într-adevăr, lucrarea cuprinde, în cele 128 de pagini ale sale, un foarte bogat material ilustrativ: 110 imagini, multe color, toate dispunând de explicaţii amănunţite şi de trimiteri în text. Pe baza lor şi pe cea a altor materiale documentare utilizate, ne putem întregi imaginea despre „acest vast sistem – la timpul său unic în tot sud-estul Europei”, cum afirmă chiar Helmut Kulhanek, edificat în principal în intervalul anilor 1902-1904. (p. 38) În continuare vom extrage din lucrare acele aspecte care prezintă noutăţi în domeniul respectiv şi, bineînţeles, corectarea greşelilor care de-a lungul timpului s-au strecurat în scrierile autorilor anteriori.

Pentru a ne face o idee mai clară de ce era necesară amenajarea Bârzavei pentru plutitul lemnelor, autorul ne descrie, cu ajutorul unei lucrări din 1939 a supraveghetorului forestier Josef Windhager, modul în care se făcea transportul lor până atunci: „Deja la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru aprovizionarea uzinei din Bocşa, cărbunele de lemn trebuia produs pe coastele Semenicului, la sud-est de Reşiţa, şi transportat câte 30-40 de kilometri pe poteci neamenajate. Caravanele erau formate din grupe de 6-8 cai, fiecare grup cu doi însoţitori, fiecare animal purtând câte doi saci cu mangal cu o greutate totală de 60-70 kilograme. Distanţa până la Bocşa putea fi parcursă în jur de zece ore. Adăugând opririle pentru hrănirea şi odihna cailor şi drumul retur, transportul nu putea fi efectuat într-o singură zi; a fost organizat în medie de două ori pe săptămână.

După amenajarea unor drumuri cât de cât practicabile s-a preconizat treptat transportul cu ajutorul căruţelor. Pentru necesităţile uzinelor reşiţene, în anul 1781 era nevoie de nu mai puţin de 605 căruţaşi. Cu timpul, această situaţie devenise inacceptabilă.” (p. 14-16)

Un prim canal pentru aprovizionarea cu apă a uzinei reşiţene a fost săpat încă în 1769-1771. El avea o lăţime variabilă de 2,5-3 m, lungime de aproape 3 km şi adâncime de 1,2-1,5 m. Pe actuala Str. Oituzului se afla un pod din lemn care făcea legătura către cimitir. Înaintea acestuia canalul atingea lăţimea de 6-7 m şi adâncimea de peste 2 m, iar pe malul stâng era un dispozitiv de scurgere într-un şanţ deschis care traversa strada principală şi care se vărsa în Bârzava în preajma Halei Noi actuale. Canalul trecea prin apropierea restaurantului cu grădina de vară „Rotter”, situat la colţul actualei Str. Vânătorilor, continuând de-a lungul Străzii Rândul 1 până în uzină. Malurile sale erau întărite cu pari de lemn bătuţi alăturat vertical în pământ, iar de la actuala Str. Ceretului cu un zid de sprijin al pantei dealului. Pe la mijlocul anilor 1950 el a fost desfiinţat şi înlocuit cu o conductă din beton subterană. (p. 17) La vărsarea în Bârzava, apa sa era complet poluată: „era un lichid negru, vâscos, unsuros şi urât mirositor, care finaliza ceea ce nu reuşiseră secţiile uzinale aflate în amonte: totala exterminare a oricăror urme de viaţă pe mulţi kilometri în continuarea cursului râului.” (p. 18)

Din cauza dificultăţilor întâmpinate de la început în transportul lemnelor şi al mangalului folosit pe atunci, la 3 martie 1803 a intrat în funcţiune un ciocan de forjare la Văliug, fiind mai avantajos transportul fierului brut de la Reşiţa şi a pieselor prelucrate înapoi, decât cel al cărbunelui de lemn necesar prelucrării. (p. 19) În 1782 începuseră lucrările pentru amenajarea Bârzavei în vederea plutitului lemnelor, după câţiva ani necesari obţinerii aprobărilor necesare şi după ce trei angajaţi forestieri au studiat la Neusohl (Banska Bistrica) tehnica procedeului de transportat lemne pe apa unui râu. (p. 19) Lemnele tăiate erau depuse din vreme în albia râului, după care era eliberată brusc o mare cantitate de apă prin deschiderea unui stăvilar. Se provoca un imens val, care deplasa lemnele de pe traseu. O încercare nereuşită a avut loc la 17 martie 1785. Plutitul lemnelor a putut fi practicat numai între anii 1795-1803, sub conducerea administratorului forestier Franz Loidl, cu ajutorul unui stăvilar ridicat la Crivaia. (p. 19-20)

După preluarea uzinelor de către St.E.G. (1855) a început să fie folosit mai intens cărbunele de piatră, dar încă nu era acoperit tot necesarul uzinelor. Cărbunii de la Doman erau aduşi prin galeria Franz Josef, săpată în perioada 1853-1864 şi având 2.420 m lungime. În dreptul său se afla între 1878-1913 vechea cocserie, în spatele viitoarei fabrici de locomotive. În 1913 a fost mutată la Anina, (p. 20) apoi la poalele Dealului Crucii. (p. 34)

Din 1864-1865, din iniţiativa administratorului forestier Julius Radler s-a revenit la plutitul lemnelor. În dreptul actualei Vile Klaus a fost ridicat un mare stăvilar de 76 m lungime, 11,5 m înălţime şi 26 m lăţime. (p. 25-26) Denumit „Klause”, acesta avea să dea numele locului respectiv. În torentul creat artificial prin deschiderea sa, lemnele parcurgeau cei 38 km până la Reşiţa în 6,5 ore. (p. 26) Umplerea barajului putea dura săptămâni sau chiar luni, acţiunile desfăşurându-se de câteva ori pe an, în perioada aprilie-septembrie, fiind transportaţi de fiecare dată 4.000 – 10.000 mc de lemne. (p. 27) Trunchiurile de copaci, tăiate în fragmente de câte 1 m, erau aduse până la Bârzava prin canale, jgheaburi sau cu ajutorul cailor. La sfârşitul secolului al XIX-lea se foloseau şi funiculare, cel mai important fiind cel de la Prislop (1892-1904), cu lungimea de 5,6 km. (p. 27)

La destinaţie, lemnele erau scoase din apă în zona „Länd” de la intrarea în Reşiţa (de la termenul german „anlanden” = a scoate la uscat). Pe locul vechiului ştrand turistic a fost amenajată o greblă-grătar dublă în lungime de 40 m, o a doua mai mică fiind instalată cu 2 km mai jos. (p. 28-29) La 18 august 1865 a început cu succes noua perioadă de plutire. Lemnele erau stivuite pentru uscare în poiana dintre greblă şi podul din Länd, iarna fiind carbonizate în bocşele instalate dincolo de pod. Funcţionau câte 20-30 de bocşe cu diametre de până la 16 m şi volume de până la 160 mc de lemne. Arderea mocnită a acestora putea dura până la trei săptămâni. (p. 29) În dreptul greblei mai mici avea să fie construită în 1903-1905 hidrocentrala cunoscută acum sub acest nume. În incinta ştrandului turistic, pe peretele de stâncă din dreptul stavilei, fusese fixată o placă metalică cu inscripţia: „1865 – 18 August – 1. Klausstoß/1905 letzter Klausstoß” („1865 – 18 august – primul val/1905 ultimul val”). (p. 30)

Autorul face o precizare importantă, anume că pentru această operaţiune termenul corect este „plutitul lemnelor” şi nu „plutăritul” lor. Plutăritul ar fi presupus folosirea unor plute, precum pe Bistriţa, Olt sau Mureş, ceea ce nu era cazul pe Bârzava, care în unele locuri nu are adâncimi mai mari de 40-50 cm. (p. 33) O precizare de care trebuie să ţinem seama de acum înainte.

După ce uzina a reuşit să înlocuiască în cea mai mare parte cărbunele de lemn cu cel de piatră, lemnele aduse la Reşiţa erau folosite mai ales de fabrica de carbonizare şi distilare („Holzverkohlung”), construită, conform unei cărţi poştale, până în 1907. Ea se afla la circa 1 km mai jos de centrala Grebla, la confluenţa văii Sodol cu Bârzava. Acolo se produceau esenţă de oţet, acetonă, alcool metilic, formalină etc. În 1932, din cauza greutăţilor financiare, ea a fuzionat cu Distileria de lemn Margina de lângă Făget, sediul firmei fiind la Timişoara. Acum numele i-a fost schimbat în Distileria de lemn Margina-Reşiţa, numele „Margina” fiind preluat ulterior de întregul cartier (deşi cei mai mulţi pronunţă în mod greşit „Marginea”, cartierul situându-se într-adevăr într-o zonă acum periferică a oraşului). Firma s-a desfiinţat în 1964. (p. 34)

Această firmă de carbonizare, înfiinţată de investitori germani, încheiase cu St.E.G. contracte prin care îi erau livrate cantităţi mari de lemne, ea livrând în schimb o serie de produse. (p. 35) Restul lemnelor aduse pe canal erau folosite drept combustibil de populaţie, ajungând printr-un alt canal din beton lung de aproape 1 km la magazia din cartierul Stavila. (p. 34-35)

Tunelurile Canalului superior au dimensiuni identice: un oval puţin deformat cu axa verticală de 1,8 m şi cea transversală de 1,6 m, neputându-se păşi prin ele de-a lungul canalului. (p. 49) Centrala Breazova, conform mărturiilor fotografice ale lui Helmut Kulhanek, nu a fost construită în 1916, cum se menţiona în alte lucrări, ci în acelaşi timp cu restul lucrărilor proiectului, în 1902-1904. (p. 51) O altă greşeală care trebuie corectată este cea a lungimii tunelului Teiuş de pe Canalul principal. Dimensiunea corectă a acestuia este de 280 m şi nu de 820, cum dintr-o greşeală de tipar a apărut într-o lucrare publicată în 1912 la Budapesta, greşeală preluată apoi de aproape toţi autorii ulteriori (nu facem excepţie). (p. 57)

Intenţia de a construi un mare baraj la Breazova a fost pusă în practică iniţial în 1904, apoi abandonată şi pe urmă reluată în alt loc. Touşi, mai există încă urme de zidărie puţin mai sus de centrala Breazova, iar stâlpii metalici de susţinere a apeductului Crainic, înalţi de 5,16 m, au fost montaţi şi ei pe o zidărie din beton mai veche. (p. 59) Apeductul avea o cu totul altă structură decât celelalte situate pe Canalul principal. Între timp, a dispărut şi el, rămânând numai pe unele imagini foarte rare. (p. 60)

Conform imaginilor care arată etapele construirii centralei Breazova, ambii versanţi ai Bârzavei fuseseră defrişaţi până la 70-80 m înălţime, iar stratul de pământ înlăturat până la baza stâncoasă. „Asemenea lucrări sunt necesare şi se execută doar la construirea unui mare baraj.” (p. 61) Prin baza barajului erau prevăzute două tuneluri de scurgere, care chiar s-au realizat. (p. 62) Dar din digul proiectat nu s-a mai construit decât un soclu masiv de 6-7 m, folosit apoi ca fundaţie pentru apeductul Crainic. Soclul şi tunelurile de scurgere mai există, acestea având înălţimea de aproximativ 5 m, lăţimea de 2,5 m şi lungimea de 50 m. (p. 62) Aceasta indică faptul că apeductul şi canalul Crainic fuseseră construite într-o perioadă mai târzie.

Canalele Crainic şi Gropos-Bogat au dispărut odată cu construirea barajului Secul la începutul anilor 1960. În anii 1990, cele două apeducte pe care le străbătuseră acestea (ambele fiind consemnate, poate eronat, în alte lucrări ca având aceeaşi lungime: 68 m) au fost demontate şi vândute la fier vechi. (p. 63)

Buştenii mai lungi erau scoşi din canal la Portul Secul şi încărcaţi pe vagoane-platformă ale Căilor Ferate Uzinale reşiţene. Pe o cale ferată de peste 1 km lungime, trenul cobora în localitatea Secul. (p. 67) O parte din lemne erau destinate armării galeriilor minei Secul, iar restul erau transportate cu trenul, cu viteză redusă, la Reşiţa, fiind stivuite înaintea depozitului de fier vechi din apropierea Străzii Târnovei. (p. 68-69)

Lemnele care pluteau pe canal ajungeau într-un bazin larg, unde erau oprite cu greble şi grătare. De acolo erau dirijate spre stânga într-un canal în pantă, lung de 4,7 km, de-a lungul văii Cuptoare, care de la cantonul Minda devia spre dreapta încă 200-250 m, până în dreptul văii Başovăţ. Pe ultima porţiune se aflau trei tobogane curbate la interval de circa 100 m, putând fi activate independent unul de altul în funcţie de suprafaţa liberă din dreptul lor. (p. 73-74) Lemnele prindeau viteză, fiind aruncate până la 30 m înălţime şi formând mari grămezi. Muncitorii forestieri, înzestraţi cu un fel de ţapine, le transportau cu vagonete până unde urmau să fie stivuite pentru uscare, la 2 m înălţime. (p. 74) Întreaga vale, de la cantonul Minda până la fabrica de carbonizare, era ocupată cu stive de lemne. Mai târziu în acea zonă a fost construită o „fabrică de ciment” („Filer”), în realitate o mică fabrică de concasare şi măcinare a cărămizilor de şamotă. (p. 74)

Lemnele destinate fabricii de carbonizare erau duse în incinta acesteia cu trenuleţul. O cantitate mai mică era transportată la depozitul din Stavila printr-un canal de beton. Acolo erau scoase din apă de ţapinari, fiind transportate la domiciliul clienţilor cu căruţele. (p. 77) Depozitul, denumit „Combustibilul”, avea două clădiri masive cu ateliere la parter, la etaj fiind fierăstraie circulare. Vagonetele cu lemne erau trase la etaj cu un cablu de oţel pe o rampă cu şine. După tăiere erau duse cu alte vagonete, asemănătoare cu cele de mină, orizontal pe nişte buncăre (circa 40) din metal în formă de pâlnii pătrate, în care se răsturnau. Căruţele veneau sub acele pâlnii, lemnele căzând prin acţionarea unei pârghii de la o înălţime de 2,5 m. Uneori căruţele puteau suferi avarii. (p. 78)

Eliberată de lemne, apa canalului continua drumul spre centrala Grebla. Într-un bazin cu grătare şi site erau îndepărtate impurităţile, operaţiunea repetându-se la castelul de apă de pe dealul Ranchina. (p. 78) Pentru realizarea acestuia au fost dinamitaţi 1.500 mc de stâncă, permiţând acumularea a 25.000 mc de apă. Un canal adiţional de 1,5 km, cuprinzând alţi 15.000 mc, a fost construit spre dreapta ca o rezervă pentru situaţii neprevăzute. (p. 79)

Până la centrala Grebla apa cădea iniţial prin două conducte forţate, ulterior trei. (p. 79) Centrala „a fost una dintre cele mai moderne din Europa pentru acele timpuri.” (p. 80) Castelul de apă ar fi putut deservi chiar cinci conducte, însă debitul canalului nu a permis niciodată acest lucru. (p. 86) În timpul construirii centralei s-a instalat un funicular cu lungime de 750 m pentru transportul materialelor până la castelul de apă, iar pentru poziţionarea segmentelor de conductă de câte 20 m a fost realizată o platformă mobilă pe şine, adecvată pentru pantele accentuate. (p. 86) În 1926 în interiorul centralei a fost montat un tablou de comandă mai accesibil, (p. 88) iar în 1931 o termocentrală adiţională. (p. 87) La sfârşitul anilor 1950, un incendiu produs de o conductă de motorină defectă a avariat acoperişul şi o serie de utilaje electrice, reparaţiile durând mai mult de un an. (p. 87)

Vechiul baraj de la Vila Klaus, deşi fusese complet renovat în anii 1894-1895, a fost demolat în 1916, după ce rolul său de protecţie împotriva inundaţiilor şi de reglare a debitului de apă pentru Reşiţa a fost preluat de barajul de la Breazova. (p. 90) După alte imagini aflate în posesia lui Helmut Kulhanek, tunelul Secul este oval, cu înălţimea de la baza canalului de 310 cm şi lăţimea de 270 cm, incluzând bancheta laterală pe care avea să fie instalată linia ferată a Canalului principal cu ecartament de 600 mm. (p. 91-92) Materialele de construcţie erau aduse cu carele până la punctele accesibile de pe traseu, iar în câteva locuri s-au instalat funiculare simple pentru aprovizionarea cu apă şi nisip. (p. 92) Se muncea din greu cu târnăcoape, sape, lopeţi şi roabe sau tărgi, (p. 94) dinamitându-se numai unde roca era dură. (p. 92) Pentru eliminarea nămolului acumulat pe traseul canalului (în medie, 2.000 mc pe lună) au fost amplasate mai multe amenajări de decantare: una pe Canalul superior, cinci pe Canalul principal şi marile bazine dinaintea celor două castele de apă. (p. 94)

La realizarea Canalului principal a contribuit şi firma Mandel, Hoffmann şi Quittner, care a construit cele 5 tuneluri ale acestuia. (p. 98) Restul a executat St.E.G. în regie proprie. Numeroasele cantoane aflate pe traseu, legate telefonic între ele, aveau să fie mult timp cunoscute după numele cantonierilor care le locuiau împreună cu familiile lor: Enea pe Ranchina, Richter la Curmătură, Jacotă la Portul Secul, Scânteie la Râul Alb, Cotoi la Stârnic şi Hollschwandner la intrarea în tunelul Barni. Cantonul dintre tunelurile Coziuţa şi Barni, numit Cotul cu Tei, între timp dispărut (ca şi cantonul Râul Alb), fusese administrat de Doxan. (p. 98)

Pe linia ferată care însoţeşte canalul circulau vehicule numite „paruciuri” (din germanul „Parutsche”). Unele erau adaptate chiar pentru transportul persoanelor. (p. 100) În anii 1950 Anton şi Othmar Csistian din Secul au realizat o drezină din piese demontate de la maşini scoase din uz. (p. 100-101) Ea a mai circulat cu o ocazie în anul 2003. (p. 101)

Către finalul lucrării, Helmut Kulhanek stăruia asupra unor confuzii şi erori întâlnite la alţi autori, care au putut fi în bună măsură corectate. Astfel, centrala şi barajul Breazova, în afara denumirii, „nu au nimic comun, nici măcar apa.” (p. 104) Eleşteele păstrăvăriei de la Vila Klaus nu sunt rămăşiţe ale vechiului lac de acumulare de acolo, cum credeau unii, fiind situate în cu totul alt loc. Conform unei schiţe din 1912, singura cunoscută până astăzi, lacul avusese o lungime de circa 500 m. Iar menţionarea din lista monumentelor istorice a Vilei Klaus ca existând din 1853 este de asemenea eronată, ea lipsind de pe o imagine din anul 1902. (p. 104)

Nu trebuiesc confundate centralele Breazova şi Crăinicel, aflate la o distanţă de 4,5 km una de alta, ultima fiind construită la aproape 50 de ani după prima, în primii ani postbelici. (p. 105) Iar fabrica de carbonizare, cum am mai menţionat, nu a fost finalizată în 1905, ci după august 1907. (p. 108) Într-un capitol final, autorul preciza că denumirea corectă a localităţii de lângă Reşiţa este Secul şi nu Secu, cum s-a impus din 1968. (p. 123-128)

Căile ferate de la Secul. Fotografie de la Anton Schulz.

În concluzie, Helmut Kulhanek arăta că după primul război mondial sectorul hidrotehnic a fost numai administrat şi exploatat atâta timp cât s-a putut, fără a-i mai fi aduse îmbunătăţiri. Doar construcţiile postbelice (hidrocentrala Crăinicel şi barajele Gozna, Secul şi Trei Ape) au mai schimbat situaţia. Alte „planuri măreţe” din anii 1950-1960 (concepute de Dorin Pavel), incluzând un baraj la Vila Klaus şi două hidrocentrale la Crivaia şi Vila Klaus, n-au mai fost puse în aplicare. (p. 118-119) Se poate observa că lucrarea aceasta aduce numeroase precizări şi clarificări foarte necesare cunoaşterii complexului sistem hidroenergetic din Masivul Semenic.

*Helmut Kulhanek, Construcţii hidrotehnice de avangardă în Banatul Montan. Baraje, canale, tuneluri, apeducte şi centrale electrice, capodopere tehnice în sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea, Ed. Cosmopolitan Art, Timişoara, 2011, 128 p. Cartea a apărut simultan în limbile română şi germană.

Publicitate

Mircea Rusnac – Semenicul mai puţin cunoscut

Într-o foarte frumoasă zi de 7 noiembrie 2010 am făcut o excursie pe Semenic în compania coloneilor Florin Lungu şi Gheorghe Popoviciu. Beneficiind de experienţa celui din urmă, am putut vizita un traseu mai puţin cunoscut turiştilor obişnuiţi, dar cu atât mai interesant şi mai pitoresc. Într-o zi de toamnă deosebit de călduroasă pentru altitudinea de peste 1.400 m la care ne-am aflat, am urmat un drum lateral la sud de vârful Semenic, ocolind staţiunea prin răsărit. Este o zonă extrem de bogată în izvoare şi pâraie, pe parcursul a aproximativ 1 km traversând nu mai puţin de cinci. Este vorba tocmai de izvoarele Nerei, care se află sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului. Acolo ea este cunoscută sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km. Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1.360 kmp.

Fotografii de colonelul Gheorghe Popoviciu, cu excepţia celei de-a doua, realizată de colonelul Florin Lungu.

Continuându-ne periplul prin preajma staţiunii, am găsit o stână părăsită, care după spusele colonelului Popoviciu exista încă în perioada celui de-al doilea război mondial, când a putut servi ca loc de refugiu unor militari fugiţi de pe front. Ei trăiau acolo deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne. Mai târziu, pentru a nu putea fi recunoscuţi de către sovietici, îşi frecau palmele cu scoarţă de copaci ca să le bătătorească şi să nu poată fi daţi de gol. Acum, stâna pustie a mai rămas doar ca un martor mut al acelor vremuri nefericite.

La sudul staţiunii se află intrarea în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului, în mijlocul unor păduri foarte dese. După o trecere pe la cota 1.430 m, am ajuns până la vestitul Lac al Vulturilor, străjuit de clopotul montat odinioară de către U.D.R. pentru a-i atrage pe toţi cei doritori să se scalde în apele reci şi radioactive ale acestuia cu ocazia Sfântului Ilie, în credinţa că în acest mod s-ar vindeca feluritele boli ale oamenilor. Întorcându-ne de acolo chiar prin marginea de sud-est a staţiunii, am întâlnit un alt lac, artificial, ale cărui începuturi datau tot din vremea U.D.R.-ului. Atunci inginerul Dorin Pavel,  proiectantul lacurilor Gozna, Secul şi Trei Ape şi executantul primului, emisese ideea edificării unei staţiuni pe culmile Semenicului, care să deţină şi un lac de agrement. Naţionalizarea a pus capăt acestor visuri şi barajul nu a mai fost finalizat niciodată. Însă urmele sale sunt vizibile şi acum.

Trecând apoi pe lângă vechea cabană Costeanu, ulterior Cabana Centrală, închisă şi supusă unor nesfârşite proceduri de revendicare, am părăsit cu tristeţe un loc care ar fi putut să însemne un important spaţiu turistic. Marele platou montan, pe care deja în 1947 existau 18 cabane de diverse mărimi cu sute de locuri de cazare, zace acum în nepăsare şi uitare. Vechea şi frumoasa staţiune care a bucurat generaţii de reşiţeni şi nu numai începe să fie doar de domeniul amintirii. După un secol de turism organizat, părem să ne întoarcem acum la vremurile anterioare lui 1900, când numai turiştii împătimiţi se aventurau pentru o drumeţie pe culmi.

Un scurt film realizat cu ocazia acestei excursii poate fi vizionat aici.

Mircea Rusnac – Informaţiile lui Horst Dieter Schmidt despre Lindenfeld

Horst Dieter Schmidt a avut bunăvoinţa de a ne trimite documentata sa lucrare apărută în 1991, practic singura carte scrisă până acum despre Lindenfeld.* În cele 136 de pagini ale acesteia au fost analizate numeroase aspecte ale vieţii localităţii, începând de la întemeiere, continuând cu evoluţiile negative ale populaţiei, aflate într-un continuu proces de descreştere şi de emigrare, până în jurul anului 1975, când autorul a efectuat cercetări la faţa locului. Din interesantele informaţii oferite vom extrage acum unele date referitoare la istoria localităţii şi la evoluţiile care au marcat-o de-a lungul timpului.

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a avut la început 37 de case (p. 12), fiind situat la mare distanţă de alte localităţi, cu dificile căi de acces şi cu cea mai apropiată gară la aproximativ 20 km de sat. (p. 13) Temperatura medie anuală era destul de scăzută, doar 6-7° C, cu o variaţie anuală de 26°, între media lunii ianuarie de -5° şi cea a lunii iulie de +20°. (p. 15) Totuşi, locul fiind unul bogat în surse de apă, a fost ales de primii colonişti pentru înfiinţarea localităţii. (p. 15)

În faţa bisericii (august 1965)

Primul transport de colonişti din Boemia, cuprinzând 56 de familii germane, a ajuns la Viena în toamna anului 1827, pornind cu vaporul către Banat, pe Dunăre până în apropiere de Biserica Albă. De acolo au fost duşi cu căruţe trase de cai şi de boi prin munţi până pe valea Timişului, unde au iernat în satul românesc Slatina Timiş. (p. 28) La începutul lui 1828, un al doilea transport, mult mai mare (506 familii), a plecat din regiunea Klattau. (p. 28) O parte a acestora au înfiinţat satul Sadova Veche de pe valea Timişului, însă cei mai mulţi au urcat către Semenic, unde au întemeiat în cursul aceluiaşi an alte patru colonii: Brebu Nou (126 de familii), Wolfswiese (99 de familii), Gărâna (98 de familii) şi Lindenfeld (36 de familii). (p. 28-29)

Dar din cauza condiţiilor grele întâlnite, ei au hotărât să părăsească aceste sate în 1832, majoritatea plecând în zonele de şes din Banatul Cameral. Condiţiile au fost la fel de rele şi acolo, astfel că unii s-au întors în zona militară, repopulând satele Gărâna (53 de familii), Brebu Nou (46 de familii) şi Lindenfeld (18 familii). Satul Wolfswiese, care se aflase la cea mai mare altitudine şi era lipsit de surse de apă, nu a mai fost repopulat. (p. 29)

Bunica Schwirzenbeck şi urmaşii săi

Numele primelor 18 familii din Lindenfeld erau următoarele: Schwirzenbeck, Anger, Burian (două familii), Braun, Hartel (Hartl), Auerweck, Kopp, Häupl (Heipl), Steinbach, Kohlruss, Weiss, Fritzthum, Friedrich, Gnad, Meydl, Marx (Max) şi Etschmann. În timp, pe lângă acestea au mai apărut încă 16 nume de familie: Eckert, Pfaffl, Nagler, Schmidt, Kästner, Raitmayr, Hoffmann, Richer, Tremml, Wesselak, Brandl, Esterl, Sautter (Sutter), Stuiber, Krall şi Rank. (p. 35) Majoritatea acestor 34 de familii proveneau din Boemia (de unde şi denumirea de „pemi”), cu excepţia familiilor Schwirzenbeck (din Bavaria), Etschmann (din Prusia) şi Sautter (din Baden), iar pentru familiile Stuiber, Krall şi Rank nu era cunoscută exact provenienţa. (p. 35) Toate cele 18 familii de la început erau de religie catolică. (p. 29)

Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a fost următoarea: 48 (în 1833), 141 (1879), 153 (1880), 201 (1911), 222 (1914), 302 (1920), 236 (1930), 262 (1939), 226 (1956), 220 (1959) şi 178 (1975). (p. 34) După aceea satul s-a depopulat complet, astăzi el nemaiavând niciun locuitor. Momentul maxim al populării sale a fost, după cum se poate vedea, anul 1920, cu 302 locuitori, toţi de naţionalitate germană. În acel moment, alte localităţi ale pemilor germani, la fel cu populaţie exclusiv de această etnie, numărau: Gărâna 1.070, Brebu Nou 1.010, Sadova Veche 579, iar Caransebeşu Nou, care avea şi câţiva locuitori de alte naţionalităţi, era locuit de 626 de germani. (p. 14)

Şcoala

Fiind o comunitate extrem de izolată, populaţia din Lindenfeld a avut multă vreme numai legături sporadice cu alte localităţi, la început doar cu cele ale pemilor germani. Căsătorii mixte cu alte naţionalităţi nu s-au produs în tot timpul existenţei localităţii. În permanenţă, tendinţa de părăsire a satului a fost mult mai accentuată decât sosirea (în special prin căsătorie) a altor locuitori acolo. Depopularea s-a intensificat după cel de-al doilea război mondial. În anii 1960 la Caransebeş, oraşul cel mai apropiat, a fost construită o fabrică de mobilă, unde în timp s-au angajat şi destui bărbaţi din Lindenfeld, obişnuiţi cu munca la pădure. (p. 12-13) Tendinţa permanent descrescătoare a populaţiei poate fi observată cel mai bine din câteva statistici întocmite de Horst Dieter Schmidt pentru diferite intervale de timp, în care au putut fi comparate venirile şi plecările din sat. Mereu, acestea din urmă erau mult mai numeroase.

În perioada 1833-1879, în Lindenfeld s-au aşezat doi bărbaţi, din Gărâna şi Brebu Nou, şi au părăsit satul 10 bărbaţi (5 la Gărâna, 4 la Brebu Nou şi unul la Sadova Veche). (p. 52) Datorită căsătoriilor, mobilitatea femeilor era mult mai mare. Astfel, în acelaşi interval, la Lindenfeld au venit 11 femei (6 din Gărâna, 3 din Brebu Nou şi 2 din Sadova Veche), dar au plecat altele 24 (13 la Gărâna, 9 la Brebu Nou şi 2 la Sadova Veche). (p. 53) Se poate vedea şi de aici că timp de mulţi ani după întemeierea localităţii, singurele legături care erau menţinute, inclusiv prin căsătorie, erau cu celelalte sate ale pemilor germani.

Elevi în curtea şcolii

În perioada 1915-1939, la Lindenfeld au venit doar doi bărbaţi (ambii din Gărâna), plecând în schimb 16 (7 la Reşiţa, 7 la Caransebeş şi 2 în Germania). (p. 54) Aria începea să se extindă. În acelaşi timp, veneau 8 femei (5 din Gărâna, 2 din Brebu Nou şi una din Sadova Veche) şi plecau nu mai puţin de 40 (câte una în Germania şi în Canada, una la Câlnic, 12 la Reşiţa, 2 la Secul, 5 la Gărâna, 3 la Brebu Nou, 3 la Sadova Veche, una la Slatina Timiş şi 11 la Caransebeş). (p. 55) Iar în perioada 1960-1975, disproporţia veniri-plecări a fost şi mai mare: în sat nu a mai venit niciun bărbat, dar au plecat 20 (7 în Germania, 7 la Caransebeş, 4 la Reşiţa şi 2 la Oţelu Roşu). (p. 56) Se observă acum apariţia fenomenului emigrării mai pronunţate în Germania şi cel al aşezării în oraşele industriale din vecinătate. Tot atunci, la Lindenfeld s-a mai aşezat o singură femeie (tot din Gărâna), plecând în schimb 33 în cele mai diverse destinaţii: 7 în Germania, 10 la Caransebeş, 6 la Reşiţa, 3 la Gărâna, câte două la Sadova Veche şi Văliug şi câte una la Şiria, Peciu Nou şi Birda. (p. 57)

Pentru ultima perioadă analizată de Horst Dieter Schmidt, în Lindenfeld au venit în total 7 oameni (3 femei şi un bărbat din Gărâna, o femeie din Brebu Nou şi câte o femeie şi un bărbat din Sadova Veche), părăsind satul 34 de locuitori (4 femei şi 2 bărbaţi la Caransebeş, 3 femei la Sadova Veche, o femeie la Brebu Nou, o femeie şi un bărbat la Gărâna, o femeie şi un bărbat la Văliug, 9 femei şi 2 bărbaţi la Reşiţa, o femeie la Birda, un bărbat în Austria, 4 bărbaţi şi 2 femei în Germania şi o femeie la Peciu Nou). (p. 65) În ritmul acesta, satul s-a depopulat complet în cele din urmă. Condiţiile de viaţă erau foarte grele comparativ cu cele din alte localităţi, astfel că nimeni nu a mai dorit să rămână. După 1990 cei originari din Lindenfeld au plecat masiv în Germania. Din vechiul lor sat nu a mai rămas decât amintirea.

Tinere din Lindenfeld

Încheiem aici scurta prezentare a datelor cuprinse în cartea lui Horst Dieter Schmidt, care mai cuprinde şi multe alte aspecte (naşteri, decese, efectele izolării asupra căsătoriilor între rude apropiate, tipologia umană comparativ cu alte localităţi şi ţări etc.). O lucrare dedicată localităţii care chiar în momentul publicării sale era pe cale de dispariţie şi care acum mai prezintă doar unele vestigii ale vieţii de altădată. Mulţumim şi pe această cale autorului pentru efortul făcut de a o scoate din anonimat.

* Horst Dieter Schmidt, Ein verschwundenes Dorf im Banat. Bevölkerungsbiologische Untersuchungen der böhmer-deutschen Gemeinde Lindenfeld, Armin Vaas Verlag, Ulm, 1991, 136 p.

Mircea Rusnac – O carte-document puţin cunoscută despre pemi

Fotografie de Hermann Heel

Lucrarea la care ne vom referi în continuare a fost publicată cu ocazia celei de-a 175-a aniversări a aşezării pemilor în Banat. Autorul ei este Valeriu F. Fabian.* Conform celor scrise de acesta în Cuvânt înainte, lucrarea „nu se voieşte a fi nici cronică şi nicio monografie clasică a localităţii Brebu Nou.” (p. 5) Cu toate acestea, ea acoperă numeroase aspecte ale vieţii pemilor în localităţile montane Brebu Nou şi Gărâna, devenite astăzi, după emigrarea celei mai mari părţi a populaţiei lor, aşezări turistice foarte căutate. Deci acum, când perioada vieţuirii pemilor în Banatul de munte aproape s-a încheiat, putem întreprinde o retrospectivă a traiului lor aici, în toate aspectele sale. În această privinţă, lucrarea lui Valeriu F.Fabian poate fi un foarte bun îndreptar.

Ea începe cu câteva capitole generale, prezentând situaţia existentă în Banat până la şi în timpul colonizărilor efectuate de austrieci. Este cazul capitolelor: Începuturile vieţii omeneşti în regiune, Condiţiile istorice şi premisele colonizării Banatului, Banatul la începutul colonizării lui de către Habsburgi. În capitolul intitulat Aşezarea localităţii, cadrul natural, date geologice şi hidrografice, condiţii climatice, ne-a reţinut atenţia menţionarea celor mai grele ierni cunoscute în istoria pemilor din Banat, în condiţiile în care aşezările lor, situate la altitudini de 800-1.100 m în Masivul Semenic, au parte aproape întotdeauna de sezoane cu zăpadă abundentă. Totuşi, în memoria localnicilor a rămas drept iarna cea mai grea aceea din anul 1945, urmată de cele din 1925 (când stratul de zăpadă a ajuns la 224 cm) şi din 1928 (148 cm). (p. 24)

Capitolul Informaţii de interes pentru vizitatori şi turişti conţine o serie de date interesante. Aflăm astfel că suprafaţa totală a comunei Brebu Nou (compusă din cele două sate) este de 2.897 ha, numărând peste 445 de imobile. Electrificarea a pătruns acolo în 1957-1958, racordarea la sistemul energetic naţional a fost făcută în 1969, există o reţea de telefonie, reţea de alimentare cu apă potabilă (din 1976 şi 1978), două şcoli şi două cămine culturale (acum din păcate nefolosite). (p. 27) Interesant este că la Gărâna se mai găseşte şi acum o moară construită în 1832, încă funcţională. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două dispensare medicale, lipsite complet de personal calificat. (p. 28) Cele două biserici romano-catolice sunt adevărate monumente, fiind construite în 1875 (cea din Brebu Nou) şi în 1879 (cea din Gărâna). (p. 31) Biserica din Lindenfeld a fost sfinţită la 10 ianuarie 1858.

Numeroase informaţii istorice se regăsesc în capitolul Mărturii despre trecutul localităţii şi al locuitorilor ei. Brebu Nou şi Gărâna au fost întemeiate în anul 1828, în vremea împăratului austriac Francisc I, prin colonizarea acolo a pemilor germani. (p. 37) Manipulantul de lemne Magyarlyn din Oraviţa a atras mai întâi în Banat o serie de familii din regiunile Klattau şi Pilsner, formându-se două colonii de pemi în apropiere de Moldova Nouă: Elisabethfeld (în 1823) şi Sfânta Elena (în 1824-1825). (p. 37) În luna mai 1826, comandantul regimentului de grăniceri din Caransebeş, Drasenovici, a decis colonizarea şi a altor zone nelocuite din Banatul montan, fiind susţinut în acest demers şi de comandantul general al Timişoarei, feldmareşalul-locotenent Schneller. (p. 38)

În consecinţă, în vara anului 1827 au venit în Banat doi reprezentanţi ai potenţialilor colonişti, Martin Drexler şi Michael Kangel, pentru a cerceta condiţiile existente în regiune. Ei au fost primiţi în audienţă de Drasenovici şi la întoarcere au prezentat în termeni favorabili situaţia întâlnită. (p. 38) Astfel că în primăvara anului 1828 au hotărât să plece 506 familii de pemi, formând şase grupuri care s-au îndreptat către Banat. (p. 38) Ei proveneau din regiunile Klattau, Boemia şi Bavaria, în special din localităţile: Wassersuppen, Heidt, Bernstein, Sankt Katarina, Linz, Bärenhof, Branbusch, Uchlin, Steinhof, Bucksberg, Halpach, Friedrichshof etc. (p. 39) Veneau aici pentru a popula zona montană şi pentru a servi în cele patru regimente de grăniceri existente în regiune.

Un prim popas în drumul lor a fost la Viena, unde s-au îmbarcat pe vapoare cu care au călătorit pe Dunăre până la Orşova. De acolo au fost transportaţi cu căruţele până la Slatina Timiş, fiind instalaţi în perioada iernii în casele localnicilor, deoarece încă nu erau terminate cele care le fuseseră destinate lor. Aceasta se va întâmpla abia în cursul primăverii următoare. (p. 39) Din totalul celor 276 de familii de colonişti sosite, au fost aşezate 67 de familii în Gărâna, 72 în Brebu Nou, 36 în Lindenfeld şi 44 în Sadova Veche. (p. 39) Ele erau scutite de serviciul militar pentru o perioadă de 10 ani pentru a avea timp să defrişeze pădurile şi să pregătească terenurile necesare locuirii şi de plata impozitelor pentru 5 ani, primind în mod gratuit materialul lemnos pentru construirea locuinţelor şi seminţele necesare culturilor. (p. 38)

Deşi iniţial se dorise mai mult, armata a oferit coloniştilor doar câte o vacă, un fierăstrău şi alte unelte din metal pentru fiecare familie, iar câte două gospodării primeau în folosinţă comună o pereche de boi, un plug şi o căruţă. (p. 40) Casele au fost terminate în 1829, costând câte 81 florini fiecare (suportaţi de comanda regimentului de grăniceri din Caransebeş). Ele erau din lemn, aveau 8 m lungime şi 5 m lăţime, erau fără fundaţie şi aveau câte o cameră şi o bucătărie. Grajdurile pentru animale au fost construite de colonişti tot din lemn. (p. 40) Totodată, a început defrişarea pădurilor şi construirea primelor drumuri. În acei primi ani, alimentele necesare locuitorilor erau cărate cu spatele din Văliug, iar recoltele obţinute pe noile terenuri erau slabe. (p. 42)

Fiind nemulţumiţi de condiţiile întâlnite, noii colonişti au primit la 14 septembrie 1833 din partea Vienei libertatea de a opta: se puteau întoarce în localităţile de origine sau se puteau răspândi în alte părţi ale Banatului. Un număr de 268 de familii au ales să plece în localităţi din Banat (Măureni, Lugoj, Bacova, Liebling, Ciacova, Niţchidorf, Jamu Mare, Darova). (p. 43) Însă şi acolo viaţa lor a continuat să fie la fel de grea. În consecinţă, după doi ani o parte a pemilor au hotărât să revină în localităţile părăsite din Semenic. Satul Wolfswiese nu a mai fost repopulat, locuitorii proveniţi de acolo alegând să se aşeze în celelalte localităţi. Astfel, la Gărâna s-au întors 35 de familii plus încă 18 din Wolfswiese, iar la Brebu Nou au revenit 29 de familii şi alte 17 din Wolfswiese. (p. 43)

Hotărâţi să se instaleze definitiv aici, pemii au construit o primărie, un grajd comunal şi un şopron şi au ales un consiliu comunal format din 12 membri. (p. 44) Ei au fost pentru multă vreme scutiţi de taxe, au primit gratuit terenuri pentru grădini şi culturi agricole, precum şi lemne pentru construcţii şi pentru foc. (p. 44) Principala lor ocupaţie era lucrul la pădure şi transportul lemnelor prin plutire până la locurile unde erau transformate în mangal pentru uzina din Reşiţa. (p. 44)

Bărbaţii plecau la pădure după terminarea lucrărilor agricole de primăvară. Acolo locuiau în colibe înjghebate de ei, în care stăteau câte patru. Tăiau şi stivuiau zilnic zeci de metri steri de lemn, indiferent de condiţiile climatice (ploaie, vânt, zloată sau ninsoare). Lucrau cu topoare şi joagăre, la care trăgeau câte patru oameni (doi la fiecare capăt). Îşi preparau zilnic găluşte cu cartofi. Dormeau pe laviţe suprapuse, acoperite cu câte o pătură adusă de acasă, iar la căpătâi îşi puneau o haină mai groasă, pe care o îmbrăcau când ieşeau la lucru. (p. 47) În aceste condiţii lucrau de luni până sâmbătă. Mai târziu au lucrat şi la întreţinerea şi repararea canalelor de colectare şi de aducţiune a apei, ca maşinişti, electricieni la staţiile de pompare, lucrători la drumuri sau pe şantierele de construcţii. (p. 47) În grădinile şi ogoarele proprii, pemii cultivau puţine produse, din cauza climei: cartofi, brozbe, ovăz, secară, aplicând încă de atunci rotirea culturilor. Aveau livezi de pruni şi meri şi culegeau afine, zmeură sau ciuperci. (p. 48)

Şi femeile erau extrem de ocupate. Ele făceau muncile din gospodărie, mânuind bine sapa şi coasa, creşteau copiii, îngrijeau animalele (10-12 capete). Pregăteau inul pentru a fi transformat în fire textile, îl torceau la maşină, separau smântâna, preparau brânza dulce de vacă şi băteau untul, făcând apoi zeci de kilometri pe jos până la Reşiţa pentru a-şi vinde produsele. Firele de in toarse le duceau la ţesătoriile locale, iar din pânza obţinută croiau cămăşi şi pantaloni. Mâncarea pe care o găteau se compunea în special din cartofi, lapte şi varză. (p. 48)

Cele două sate aveau propriile ateliere de tâmplărie, rotărie, fierărie, mori şi gatere, croitori, pietrari, dulgheri, zidari, şelari, căruţaşi. (p. 49) În 1938 erau amintiţi şi măcelarii şi comercianţii, în 1947 apăreau primii angajaţi la U.D.R., în 1949 lăcătuşi, în 1950 electricieni, iar în 1960 zidari industriali şi mecanici. (p. 49) Primul fierar din Gărâna fusese Georg Zangl. Mai târziu, în localitate a fost construit un atelier mai mare, deservind şi satele: Lindenfeld, Slatina Timiş, Verendin, Teregova, Văliug sau Poiana. (p. 49) În perioada 1970-1976 erau înregistraţi 29 de meseriaşi autorizaţi: 20 la Brebu Nou şi 9 la Gărâna. Dintre aceştia, 9 erau fierari-potcovari, 8 zidari, 5 circularişti, 3 tâmplari de mobilă, uşi şi ferestre, 2 rotari, 1 dulgher şi 1 zugrav. (p. 49)

Un rol important în evoluţia Gărânei l-a avut Jakob Weinfurter, care deţinea în perioada interbelică un complex de localuri (prăvălie, birt, restaurant, ştrand) şi singurul telefon din localitate, care făcea legătura cu Slatina Timiş. (p. 51) El a contribuit decisiv în promovarea Gărânei ca localitate turistică. În anul 1938, ea a fost vizitată de 4.260 de turişti în timpul verii şi de 1.200 în timpul iernii. Tot la Jakob bacsi petreceau de multe ori revelionul şi vacanţele conducătorii U.D.R.-ului Auschnitt şi Popp. Turiştii se puteau plimba cu sănii trase de cai sau cu schiuri trase tot de cai (strămoşul schiliftului!), la fel ca şi în Alpii elveţieni. (p. 51) Jakob bacsi a iniţiat organizarea găzduirii turiştilor, deschizând „liste de oaspeţi” care cuprindeau posibilităţile localnicilor de cazare a acestora în gospodăriile proprii, facilitând astfel primirea operativă a solicitanţilor de camere. (p. 52) Jakob Weinfurter era şi organist, cantor şi dirijor de cor. El a murit la 22 decembrie 1973, la vârsta de 77 de ani. Vechea sa cabană a fost preluată de Cooperaţia de consum, administrată în mod exemplar de Klara neni. (p. 52)

Alte localuri în Gărâna mai erau: birtul şi sala de dans ale lui Martin Köstner, birtul şi restaurantul lui Eisinger, restaurantul lui Papp şi birtul lui Adam. (p. 52) În Brebu Nou, primul proprietar de birt şi de sală de dans a fost Josef Heimerl, iar în 1869 era menţionat şi Thomas Meixensberger. (p. 53) Comercianţii de vite din satele pemilor le vindeau pe pieţele din Caransebeş, Reşiţa şi Mehadia, iar vara produsele lactate erau desfăcute şi la Băile Herculane. (p. 53)

La fel de interesante sunt şi datele cuprinse în capitolul Populaţia şi fondul locativ al comunei. În 1975, Gărâna număra 809 locuitori, iar întreaga comună avea 1.560. (p. 55) Însă curând după aceea au început plecările în Germania, culminând cu primii ani de după 1989, când s-a plecat în masă. În consecinţă, ambele localităţi mai erau populate în 2001 doar de 31 de pemi, la care se adăugau alte 61 de persoane instalate acolo între timp. (p. 56) În trecut, numele de familie cele mai des întâlnite erau: Köstner, Servi, Sutter, Eckert, Esterl, Tremmel, Pfaffl, Richer, Peschka, Scherbauer, Stuiber, Zangl, Altmann, Hausner sau Schmidt. (p. 56) Însă în ultimul deceniu dinainte de 2002 au mai avut loc numai două căsătorii şi două naşteri. (p. 57)

Până în anul 1874, iluminatul caselor era făcut cu lumânări, iar din acest an au fost introduse lămpile cu petrol. (p. 58) În Brebu Nou, prima casă mai mare a fost cea a lui Georg Brunner din 1848. Casele începeau să fie construite din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din piatră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Ele cuprindeau două camere, bucătărie, cămară, beci, în curte aflându-se diverse acareturi (grajd, fânar acoperit, şoproane pentru depozitarea lemnelor). Toate faţadele caselor erau zugrăvite în alb, iar soclurile erau negre sau gri, aspectul lor fiind unitar, îngrijit şi plăcut vederii. (p. 58)

Curentul electric a fost introdus întâi prin mijloace locale în 1958 la Gărâna şi în 1964 la Brebu Nou. Apoi au început să apară treptat radioul, televizorul, frigiderul, separatorul de smântână, acestea aducând un plus de confort locuitorilor. (p. 61) În 1971 a fost asfaltat drumul Reşiţa-Văliug, iar în 1972-1973 şoseaua Văliug-Prislop-Gărâna-Trei Ape. (p. 61)

Cea mai mare natalitate în cele două aşezări a fost consemnată în deceniul 1931-1940: 605 născuţi vii. (p. 62) Însă mortalitatea infantilă a fost multă vreme foarte ridicată. Ea se datora unei serii de factori: condiţii vitrege de climă, autoizolarea comunităţilor, asistenţa medicală precară, ignoranţa şi lipsa cunoştinţelor elementare de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor. (p. 63) Cel mai dramatic an din viaţa pemilor a fost 1905, când s-au consemnat 67 de decese ale unor copii, majoritatea având vârste cuprinse între doi şi patru ani. În acel an rezultă că murea în medie câte un copil la fiecare 4 zile şi jumătate. (p. 63) În intervalul 1895-1900, numărul copiilor decedaţi reprezenta 67,6% din totalul deceselor, în 1910 – 70,7%, în 1940 – 63,6%. (p. 63) Numai ulterior situaţia s-a îmbunătăţit, odată cu apariţia asistenţei medicale în comună, astfel că în anul 1980 nu a mai murit niciun copil. (p. 63-64) În acel moment existau deja dispensarele medicale, era acordată asistenţa calificată, iar gradul de instruire a populaţiei în general devenise mai ridicat. (p. 64)

În capitolul Agricultura şi creşterea animalelor ni se precizează că aceasta era ocupaţia de bază a pemilor. În 1975, 70% din populaţia activă era ocupată în agricultură şi 30% în industrie, construcţii sau silvicultură. (p. 65) În 1985, locuitorii comunei deţineau în total 2.040 de capete taurine, 1.430 de capete porcine şi 6.300 de păsări ouătoare. (p. 65) După emigrarea pemilor aceste cifre au scăzut în mod dramatic. Dacă suprafaţa totală a terenului agricol fusese de 2.595 ha în 1985, în 2002 ea scăzuse la 55 ha, iar numărul total de vite mai era de 12 în 2001. (p. 66) În trecut, bovinele precum Bălţata românească sau Siementhal erau foarte numeroase, comuna Brebu Nou fiind întotdeauna o sursă sigură de aprovizionare a localităţilor urbane din judeţ cu produse alimentare de origine animală. (p. 66) Suprafaţa împădurită a comunei este de 96 ha (3,38% din teritoriul total), predominând fagul şi coniferele, păşunile au 1.012 ha, iar fâneţele 1.485 ha. (p. 66)

Informaţii importante găsim şi în capitolul următor, Învăţământul, viaţa spirituală şi culturală a pemilor. Deja în primii ani după colonizare, la Brebu Nou era învăţătorul Josef Scherbauer, apoi în anii 1836-1838 erau Johann Irlweg şi Franz Stuiber. (p. 69) La Gărâna în 1844 era învăţător Franz Folge, în 1921 erau doi învăţători, iar din 1936 erau trei. (p. 69) Printre primii învăţători menţionaţi acolo se aflau: Josef şi Michael Stuiber, Josef Kotwa, Karl Belinta, Antonia Friedrich, Maria Mathe şi Gisela Bach. (p. 69) În 1952, la Brebu Nou a fost construită o nouă şcoală, iar vechea clădire a şcolii din Gărâna a fost mărită prin etajare în 1971-1972, fiind îmbunătăţită şi dotarea cu mobilier şi cu material didactic. (p. 70)

Primii preoţi numiţi în cele două localităţi au fost Johann Brandis la Brebu Nou (în 1855) şi Eduard Eisele la Gărâna (în 1876). Până atunci slujbele erau oficiate de preoţi veniţi din parohiile Văliug şi Slatina Timiş. (p. 73) De-a lungul anilor au mai slujit în cele două sate preoţii Karl Baner, Karol Belinda, Ludwig Tenner, Johann Imhof, Josef Schmidt, Konrad Gröger sau Ludwig Parvi. Ultimii au fost Hermann Hauser la Brebu Nou şi Eduard Kandler la Gărâna. (p. 73)

Şi manifestările cultural-artistice ale pemilor erau destul de bogate. În cursul timpului au activat acolo câteva formaţii vocal-instrumentale, o trupă de teatru amator formată din tineri şi elevi, o echipă de dansatori şi un cor mixt. O foarte apreciată trupă de instrumentişti a fost la Gărâna cea condusă de Erik Köstner, ultimul concert al acesteia având loc în 1981. (p. 75) Ele contribuiau la păstrarea nealterată şi la perpetuarea în timp a valorilor autentice ale obiceiurilor şi tradiţiilor pemilor. (p. 75)

Acelaşi rol îl jucau şi cele analizate în capitolul Sărbătorile, obiceiurile şi portul localnicilor. Pemii erau foarte credincioşi şi ţineau sărbătorile religioase cu multă sfinţenie. Cele mai importante erau: Boboteaza (Dreikönigfest), Arătarea Domnului (Lichtmestage), Blagoveştenia (Mariaverkündigung), Paştele (Osterfeier), Înălţarea Domnului (Himmelfahrt), Rusaliile (Pfingsten), Crăciunul (Heiligenacht – Weihnachten), Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Ana sau seara de 31 decembrie (Silwester Danksagung), când se oficia slujba de mulţumire pentru darurile primite în cursul anului. (p. 77) Totodată, aveau loc pelerinaje anuale (Wallfahrten) între satele pemeşti, pentru ca locuitorii să se poată întâlni, să poată dialoga şi schimba impresii şi amintiri. La 2 iulie (de Maria Heimsuchung), pemii din Sadova Veche şi din Brebu Nou porneau în procesiune sub steagurile bisericeşti la Gărâna, unde luau parte la liturghia de dimineaţă şi apoi mergeau pe la rude şi prieteni. (p. 77) În săptămâna următoare, la ziua numită Inima lui Isus (Hertzjesu), toţi se adunau la Brebu Nou, după acelaşi ritual, iar în ziua Sfintei Treimi (Dreifatigkeitssonntag) gazde deveneau cei din Sadova Veche. (p. 78) Însă cea mai importantă sărbătoare rămânea Crăciunul, când Kriskindel (Moş Crăciun) aducea copiilor păpuşi artizanale, leagăne, cuptoare de tinichea sau căluţi din lemn. (p. 78)

Alte sărbători desfăşurate în familie erau: Sfântul Nicolae (Niklotag) şi Paştele (Oster). Moş Nicolae aducea copiilor poame uscate, figurine din turtă dulce, mere, nuci, uneori nuieluşe. Iepuraşul aducea şi el ouă roşii, mieluţi sau iepuraşi din zahăr. (p. 78) De Anul Nou, pemii mergeau la rude şi cunoscuţi cu urări de An Nou fericit şi de viaţă lungă. (p. 78) Foarte importantă era şi Săptămâna Patimilor dinaintea Paştelui. Din Joia Verde (Gründonnerstag) nu se mai trăgeau clopotele bisericilor, doar copiii umblau pe străzi cu „ratschbaum” (racinuri, nişte scârţâitori din lemn), înlocuind sunetul acestora la fel ca şi toaca la ortodocşi. În Sâmbăta Paştelui copiii primeau ouă şi bani de la locuitori pentru munca lor. (p. 79) În Vinerea Mare bisericile se umpleau cu aproape întreaga populaţie, ţinându-se totodată post strict. Sâmbăta erau pregătite bunătăţile pentru Paşte, iar seara întreaga suflare lua parte la slujba de Înviere. La procesiune luau parte şi oficialităţile locale, pompierii şi muzicanţii din localitate, statuia Învierii fiind purtată de însuşi primarul. În ferestrele caselor ardeau lumânări, iar pe stradă se trăgeau salve de salut. (p. 80) În Duminica Paştelui, vitele erau duse la râu pentru a fi ferite de boli, fetele se spălau tot la râu pentru a deveni mai frumoase, iar copiii găseau ouă prin cuiburi de iarbă şi le ciocneau. (p. 80)

În Săptămâna Mare, pemii ţineau Heiligezeit (Timpul sfânt), perioadă în care în fiecare seară întreaga familie rostea rugăciunea Rozarul şi toţi membrii familiei, îngenuncheaţi, citeau Patimile Domnului. (p. 80) La sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie era Sărbătoarea recoltei (Kornmännerbal), cu ocazia începerii secerişului secarei. (p. 80) În duminica respectivă avea loc o petrecere de mulţumire pentru roadele muncii depuse. (p. 82) Baluri se mai ţineau de Sfânta Ecaterina (Katreinbal), de Sfântul Silvestru (Silwesterbal), la Rusalii sau după Paşti. (p. 82) Alte petreceri frumoase erau: Puschnbal (la care luau parte numai băieţi şi fete), Männerbal (numai bărbaţi şi femei), Feuerwehrbal (balul pompierilor, când erau colectaţi şi bani pentru procurarea materialelor necesare acestora) şi Jägerbal (balul vânătorilor, ţinut împreună cu pădurarii şi cu notabilităţile comunei). Cu aceste prilejuri erau interpretate melodiile tradiţionale: zepperlpolka, trompeten ländler, zigeinerpolka, blitzpolka, marienpolka, stramplpolka, polka, valsul şi csardas-ul. (p. 82)

Cu ocazia nunţilor, pe porţile celor invitaţi era desenată câte o inimă, în interiorul căreia era scris numărul de persoane invitate sau cuvântul „alle” (toţi). (p. 82) Nunţile ţineau câte două zile. Deja de vineri seara, rudele apropiate ale mirilor se adunau în casa miresei, fiind servite cu mâncare şi băutură. Sâmbătă dimineaţa se făceau invitaţiile, iar alaiul cu muzică mergea la casa miresei, unde se servea masa de dimineaţă. La prânz, alaiul cu mirii în frunte mergea la biserică pentru oficierea cununiei religioase, apoi la localul dinainte rezervat, unde avea loc dansul. După amiază, nuntaşii se adunau din nou la casa miresei, unde serveau masa principală, apoi continuau petrecerea la local până spre ziuă. În a treia zi, petrecerea era reluată la casa miresei, dar numai în prezenţa rudelor apropiate ale celor doi miri. (p. 85)

Mireasa primea ca zestre două scaune, o bancă cu spetează, un dulap pentru veselă, o torcătoare, vase, farfurii, o vacă, 2-3 gâşte şi găini. (p. 85) Prin tradiţie, primul copil născut, dacă era băiat, primea prenumele bunicului. În acest fel, se ajunsese la un moment dat ca 30 de bărbaţi din Gărâna să poarte numele de Georg Köstner! (p. 86) Primul drum pe care îl făcea noua mamă cu copilul era la biserică. Când copilul avea 6-7 luni, era legat într-o basma mare, care se înfăşura în jurul mamei, lăsându-i acesteia mâinile libere pentru treburile gospodăreşti. (p. 86)

Kirchweih (hramul bisericii) ţinea trei zile, în apropierea zilei de 15 octombrie. Atunci era ales un brad impunător, care era împodobit cu panglici multicolore. Duminică dimineaţa, fetele îmbrăcate în portul tradiţional duceau la biserică felurite roade ale pământului, care erau binecuvântate de preot. După slujbă era adus bradul de către feciori. Alaiul era însoţit cu muzică. Bradul (Kirchweihpam) era ridicat, adăugându-i-se o pălărie, un batic şi o sticlă cu băutură. Apoi se încingea o horă în jurul lui şi se dansa până la prânz. (p. 86) După amiaza cântau formaţiile locale şi cele invitate, apoi urmau petrecere şi dans. În dimineaţa celei de-a treia zile, tinerii însoţiţi de muzicanţi colindau casele şi prindeau păsări din curţi pentru cină. (p. 87)

Portul tradiţional al bărbaţilor era relativ simplu şi sobru, fiind format dintr-un costum din stofă verde închis, o cămaşă albă, o pălărie de culoarea costumului şi pantofi negri. (p. 87-88) În schimb, portul femeilor era de o mare bogăţie coloristică. Femeile mature aveau o cămaşă albă cu dantele la mâneci, ilic scurt şi strâns, din caşmir negru cu floricele colorate, subfustă albă, creaţă şi cu danteluţă în partea de jos, fustă albastră cu pătrăţele sau roşie cu buline albe, bluză din acelaşi material cu fusta, şorţ roşu, verde, albastru sau gri cu dantelă în partea de jos, ciorapi tricotaţi în casă cu dungi de diferite culori şi pantofi negri. (p. 88) Fetele aveau aceleaşi haine, cu unele deosebiri. Fusta lor era roz, roşie sau bleu deschis, şorţul era alb sau roz, baticul avea culoarea şorţului, dar era înflorat. Cămaşa lor era albă, cu dantelă la mâneci şi la gât, aveau 2-3 subfuste albe cu dantelă şi foarte apretate, fustă albă, roşie cu buline albe, roz sau albastru deschis, şorţ alb cu danteluţă, ilic din caşmir negru cu flori roşii, roz, galbene şi frunzuliţe verzi, paspoalul ilicului era roşu, roz sau albastru. (p. 88) La gât purtau un batic alb cu ghirlande de flori roz, albastre sau verzi, două guleraşe din dantelă în formă de volan, 2-3 şiraguri de mărgele albe, legate la spate cu o panglică roşie, roz, albastră sau verde în formă de fontiţe, încălţau ciorapi albi şi pantofi negri. (p. 88-91) La dans, fetele mergeau pieptănate cu codiţe adunate în formă de cuib, în jurul capului îşi legau o panglică neagră de catifea cu fontă în faţă, iar în spate aveau un pieptene în păr. (p. 91)

Capitolul Evenimente şi întâmplări din viaţa comunităţii face referire la un moment impresionant: la 9 noiembrie 1928, la Gărâna a izbucnit un mare incendiu, care a distrus 12 gospodării şi 12 anexe. El a putut fi stins numai de pompierii sosiţi de la Reşiţa. În urma lui, situaţia era foarte grea pentru cele 12 familii din sat, rămase fără acoperiş în pragul iernii. Dar la îndemnul lui Georg Köstner, toţi locuitorii satului, într-un deosebit spirit de solidaritate, au ajutat la refacerea caselor, în aşa fel încât până la căderea primei zăpezi, cele 12 locuinţe au fost reconstruite. (p. 92-95) Sinistraţii au primit ajutoare şi de la locuitorii din Sadova Veche, Reşiţa, Direcţiunea U.D.R., Văliug şi Teregova. (p. 95) Un incendiu asemănător se produsese şi la Brebu Nou la 4 octombrie 1901, când au ars cinci gospodării cu anexele lor, ocazie cu care se manifestase aceeaşi solidaritate din partea întregii comunităţi. (p. 95)

Un episod inedit s-a petrecut în 1872, când Johann Tremmel din Gărâna, dorind să facă cunoscută localitatea, a mers din proprie iniţiativă la expoziţia internaţională de la Viena, unde a prezentat unele produse artizanale: o greblă, o lopată, o bucată de şindrilă sau o cofă pentru apă, toate fiind făcute din lemn. (p. 96-97) Un alt om deosebit a fost Karl Rüdel din Brebu Nou în anii 1840. A fost concomitent pantofar, învăţător, crescător de vite, sanitar, zidar, călător în Grecia şi Turcia, iubitor de copii, flori şi natură. (p. 97) Printre evenimentele nefericite din trecutul pemilor s-a numărat epidemia de difterie şi de scarlatină din 1936-1937, când nu exista un medic propriu. În câteva luni au murit 40 de copii. (p. 97) Alte asemenea epidemii s-au produs şi mai devreme, precum cea de pojar din Brebu Nou în 1839, când au murit mai mulţi copii, urmată de varicelă, cu alte victime în rândul copiilor, şi de holeră, cu 6 victime în 4 zile. (p. 98)

Alte evenimente au fost determinate de contextul geopolitic al aşezării pemilor, prezentate special în capitolul Războaiele, calvarul deportărilor şi urmările lor. Pemii au fost colonizaţi şi în scopul păzirii hotarelor răsăritene ale Imperiului austriac, astfel încât au luat parte la toate bătăliile purtate de atunci. La revoluţia din 1848 ei au înregistrat 18 victime, în războiul cu Italia din 1859 au avut 11 morţi, iar în cele cu Danemarca şi cu Prusia din 1864-1866 au fost din nou 18 victime. (p. 99) De pe fronturile primului război mondial au mai revenit acasă 38 de locuitori din Brebu Nou şi 35 din Gărâna. (p. 99) În cel de-al doilea război mondial au fost înrolaţi 138 de bărbaţi din Gărâna şi 158 din Brebu Nou în armatele română şi germană. Ei au luptat până în Caucaz, în Crimeea, la Leningrad, în Franţa şi Grecia, apoi în Munţii Tatra. Dintre cei 158 din Brebu Nou s-au mai întors doar 46, alţi 74 rămânând în Germania, Austria sau Anglia şi 38 murind în război. Dintre cei 138 din Gărâna s-au întors 76, 22 murind pe front şi 40 rămânând în Germania. (p. 99) Prizonierii din U.R.S.S. au mai putut reveni acasă numai la zece ani de la terminarea războiului.

A urmat deportarea germanilor în Uniunea Sovietică, cuprinzând peste 250 de locuitori din Gărâna (între care 132 de femei) şi 185 din Brebu Nou. În noaptea de 13-14 ianuarie 1945, cele două sate au fost înconjurate de soldaţi români şi sovietici. Au fost luaţi pemi din aproape fiecare casă, fiind duşi la muncă forţată. Unele femei erau însărcinate şi vor naşte în timpul transportării către lagărele de muncă. De acolo, unii au revenit acasă abia peste şase ani. 24 de bărbaţi şi 4 femei din Gărâna, ca şi 25 de persoane din Brebu Nou, au murit la Berezovskaia, Iss şi Juravlinsk. (p. 100)

Cei ridicaţi din case au fost duşi pe jos, în condiţiile celei mai grele ierni din câte au cunoscut pemii în satele lor, până la gara Slatina Timiş, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi timp de 42 de zile. În lagărele sovietice locuiau câte 30-40 într-o baracă, fără curent electric, hrana zilnică fiind compusă din pâine, zahăr, cartofi, supă de varză sau de ciuperci. Cei care nu-şi realizau norma de lucru în pădure sau în mină erau lipsiţi şi de acea raţie de mizerie. (p. 100) Au revenit acasă 149 de deportaţi la Brebu Nou şi 228 la Gărâna, însă mulţi dintre ei au decedat în scurt timp din cauza bolilor şi a subalimentării. (p. 100-101)

Lucrarea lui Valeriu F. Fabian se încheie cu capitolele Mâncăruri tradiţionale pemeşti, Gărâna – muză inspiratoare (cuprinzând poezii ale autorului), Speranţe şi perspective, Epilog şi Sumar. Există şi două scurte traduceri în limba germană. În total, acestea formează o lucrare cuprinzătoare, acoperind numeroase aspecte ale vieţii şi trecutului pemilor germani. O lucrare despre o comunitate care a trăit timp de aproape două secole în munţii Banatului şi din care în scurt timp nu va mai rămâne decât amintirea.

*Valeriu F. Fabian, Brebu Nou (Gărâna) – vatră de istorie, oază de sănătate şi de recreere, Editura Pardon, Gărâna, 2002, 141 p.

Precizare: Această carte, din păcate, nu se mai găseşte de cumpărat, căci a apărut cu destul timp în urmă şi în exemplare puţine.

Mircea Rusnac – Amenajările hidrotehnice efectuate în Masivul Semenic

Barajul Breazova

Construirea în 1771 a instalaţiilor industriale reşiţene a avut în timp un efect deosebit asupra mediului natural din regiunea înconjurătoare. Marele consum de materie primă lemnoasă a determinat o exploatare de lungă durată a pădurilor din Masivul Semenic, iar utilizarea forţei hidraulice a condus la amenajarea în acest scop a bogatelor rezerve de apă din aceeaşi zonă, cu precădere a bazinului hidrografic al râului Bârzava. S-a ajuns astfel ca acesta să devină „unul din râurile cele mai amenajate din România.” (1) Dezvoltarea industrială a zonei a făcut ca şi intervenţia omului asupra naturii, exercitată cu rigoare şi competenţă, să aibă efecte benefice. În lucrarea sa intitulată Pitorescul României (1939), Ion Simionescu îşi exprima în mod deschis admiraţia: „Ce minunată grădina ar deveni România dacă parte măcar din râurile ei bogate în apă ar fi domesticite, captate, canalizate cum e Bârzava.” (2)

Întreaga hidroamenajare realizată de-a lungul timpului cuprinde un număr de patru baraje şi un total de 65 km de canale, apeducte şi tuneluri. (3) Pentru rezolvarea problemei transporturilor, s-a folosit de timpuriu calea apei. Astfel, cursul principal al Bârzavei, precum şi cel al numeroaselor pârâuri din bazinul hidrografic al acesteia, au fost completate cu o reţea de 10 canale, înzestrate cu baraje deversoare, baraje rezervoare, tuneluri, apeducte, castele de apă şi conducte forţate. (4) Trebuie precizat însă că toate aceste lucrări au fost efectuate în amonte de Reşiţa. Lungimea totală a râului Bârzava este de 158,31 km, dintre care 111,1 km în România, adunând apele de pe o suprafaţă totală de 1.159,2 kmp. (5)

În dificila muncă de documentare pentru acest subiect ne-a fost de mare folos o lucrare în manuscris a inginerului Ioan Cornel Chira, întocmită în 1996 şi intitulată Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară (59 pagini). Îi mulţumim în mod deosebit pentru că ne-a făcut-o cunoscută. De asemenea, am mai folosit lucrări publicate de Ion Păsărică şi Rudolf Gräf, ca şi un serial de trei episoade, foarte interesante, tipărit în ziarul reşiţean Prisma de inginer Rodica Brebenariu, intitulat Sistemul hidroenergetic Complex Nera – Timiş superior – Bârzava superioară. Elemente de patrimoniu industrial (2006). Însă cea mai completă dintre aceste lucrări rămâne cea a lui Ioan Cornel Chira, astfel încât pe baza ei ne vom redacta relatarea în mod special.

Încă din 1783, s-a hotărât amenajarea cursului Bârzavei pentru transportul buştenilor tăiaţi în pădurile de pe Semenic şi care erau intens utilizaţi pe atunci pentru fabricarea mangalului. În 1783-1784 au fost construite diguri, greble, lacuri de depozitare. S-au ridicat cinci stăvilare pentru plutărit: cele principale erau la Crivaia (construirea lui costând 8.000 guldeni) şi la Izvoru Mare (4.000 guldeni), iar cele secundare la Izvoru Mic (3.000 guldeni), Gozna (6.000 guldeni) şi Ceresna (4.500 guldeni), preţul lor total ridicându-se la 25.500 guldeni. (6) Totodată, s-au construit pe Bârzava şi trei greble pentru scoaterea din apă a lemnelor. Acestea se aflau la Reşiţa (în valoare de 4.000 guldeni), la Câlnic pentru Dognecea (4.000 guldeni) şi la Bocşa (5.000 guldeni), costurile lor totale atingând 13.000 guldeni. (7) Toate aceste prime lucrări de amenajare au fost conduse de maistrul silvic al Reşiţei, Franz Loidl. (8) Din păcate, astăzi nu mai există niciun vestigiu din acele timpuri.

În consecinţă, plutăritul lemnelor pe Bârzava a putut începe din anul 1785. Această modalitate de transport a fost utilizată până în 1803, fiind plutăriţi în total 179.682 clafteri-cub de buşteni, dintre care: 51.137 pentru Reşiţa, 57.414 pentru Dognecea şi 71.131 pentru Bocşa. Un clafter-cub reprezenta 6,822 mc. Cheltuielile totale cu plutăritul lemnelor au fost de 612.770 guldeni vienezi, revenind în medie câte 3 guldeni şi 27 creiţari pentru fiecare clafter-cub. (9)

Din cauza cheltuielilor mari de întreţinere şi reparaţii ale acestor amenajări şi a debitului variabil al Bârzavei, în 1803 plutăritul a fost abandonat. S-a hotărât înlocuirea acestuia cu transportul cu carele al mangalului, astfel încât în 1806 a fost construită şoseaua Reşiţa-Văliug în acest scop. Timp de aproximativ jumătate de secol, calea apei a fost ocolită. Însă au urmat două evenimente importante, care au făcut ca ea să fie reluată.

Astfel, prin eliberarea din iobăgie a ţăranilor, survenită în urma revoluţiei din 1848, aceştia nu mai puteau fi obligaţi să efectueze transporturi pentru uzina din Reşiţa, în acest mod transporturile cu căruţele devenind costisitoare şi ineficiente. Iar preluarea uzinei de către St.E.G. în 1855 a însemnat o revenire hotărâtă la utilizarea factorului hidrografic, specialiştii Societăţii dovedind în timp o mare preocupare pentru amenajările Bârzavei şi afluenţilor săi.

Începând din 1858, s-au construit scocuri umede şi uscate, şine de lemn pentru vagoneţi cu cădere liberă, un funicular, apoi şi o cale ferată cu lungime de 4,096 km. Această linie a fost dotată cu opt vagoneţi care urcau traşi de cai şi coborau cu ajutorul unui sistem de frânare acţionat manual. (11) Ea a funcţionat până în 1872, când au fost epuizate pădurile Crivaia Mare şi Crivaia Mică.

În 1864-1865 a fost ridicat un baraj la 8,5 km sud de Văliug, într-un loc denumit de atunci Klaus. Acest termen provine din cuvântul german „Klause”, însemnând „baraj, stăvilar”. El avea rolul de a regla debitul de apă de pe Bârzava în vederea transportării lemnelor prin plutărit. Era construit din buşteni de brad ciopliţi cu umplutură de piatră, cu o înălţime de 11,5 m, o lungime de 76 m şi o grosime de 26 m. Volumul total al lacului era de 140.000 mc, apa acumulată astfel permiţând transportarea a 4.000-10.000 mc de lemne. Sezonul de plutărit dura de la mijlocul lunii martie până în luna august a fiecărui an. (12)

Costul total al acestor lucrări de amenajare, inclusiv al barajului Klaus, a fost de 128.074,72 guldeni, lucrările extinzându-se pe perioada 1864-1869. (13) Prin urmare, încă din 1865 a reînceput plutăritul lemnelor pe Bârzava pe o distanţă de 38,8 km, de la barajul Klaus până în Länd, cu o diferenţă de nivel de 458 m. Traseul era parcurs în şase ore. (14) În acelaşi an a fost amenajată şi instalaţia de pregătire a mangalului din Länd, situată la circa 4 km în amonte pe Bârzava faţă de uzină. Ea cuprindea stavile şi greble pentru scoaterea lemnelor din apa râului. Acolo erau uscate prin stivuire, apoi erau aşezate în bocşe pentru a fi transformate în mangal. Se amenajau concomitent câte 20-30 de bocşe mari, având diametrul de câte 12-16 m şi cuprinzând câte 100-160 mc de lemne fiecare. Arderea mangalului era efectuată mai ales în lunile de toamnă şi de iarnă. (15)

În 1892-1893 a fost construit un funicular pentru transportul lemnelor tăiate în pădurile Semenicului. Acesta acoperea o distanţă de 5.576 m între Prislop şi râul Bârzava, cu o diferenţă de nivel de 500 m. În perioada verii, acesta putea transporta circa 60.000 mc de lemne. Până la funicular, lemnele erau aduse prin scocuri umede şi uscate. Funicularul a funcţionat până în 1904, când transportul lemnelor a început să fie făcut prin intermediul canalelor de plutire. (16) Iar în 1894 a fost reparat barajul de la Klaus, fiind acum construit din pământ compactat cu lăzi suprapuse umplute cu piatră. Acesta a funcţionat până în 1917. (17)

Între primăvara anului 1902 şi toamna lui 1904, St.E.G. a construit un grandios sistem hidroenergetic pe Bârzava superioară, aflat în funcţiune în mare parte şi astăzi. Acesta avea un scop dublu: producerea de energie electrică pentru uzinele din Reşiţa şi transportul pe apă al lemnelor. Ideea a aparţinut directorului de domenii al Societăţii, Anton Martinek, iar proiectul a fost executat în principal de inspectorul Johann Pohl. Construcţiile şi apeductele din fier au fost proiectate de inginerul de poduri Robert Toth, fiind executate la Fabrica de poduri din Reşiţa. (18) Amenajarea se compunea din: canalul Zănoaga, pârâul Murgila, canalul Semenic, jilipul Prislop-Izvoru Rău, canalul Gozna (Şafra), apoi în aval de Văliug: Canalul Superior până la Breazova, Canalul Principal de la Văliug la Ranchina, jilipul de ocol din valea Sodolului, canalele colectoare Breazova-Gropos şi Crainic, canalul de rezervă de la Ranchina şi conductele forţate de la Ranchina până la centrala Grebla. Aceste lucrări cuprindeau şi un număr de 10 tuneluri cu o lungime totală de 5.341 m, cinci apeducte de poduri de fier cumulând o lungime de 704 m şi 11 apeducte din zidărie cu o lungime totală de 216 m. (19)

Canalul Zănoaga, de 4,7 km, captează apa de la cota 1.295 m şi o varsă în pârâul Murgila. El a fost construit din pământ, iar la încrucişarea cu alte pâraie legătura era făcută prin canale din lemn. Este în funcţiune şi astăzi. (20) Canalul Semenic (23,3 km) porneşte de la cota 1.036 m, fiind săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri, iar pe o porţiune de 120 m fiind betonat. De la Prislop, lemnele erau dirijate spre acest canal prin jilipul Prislop-Izvoru Rău. (21)

Canalul Gozna sau Şafra, în lungime de 9,7 km, este construit din pământ şi parţial din scânduri, fiind betonat pe ultima secţiune. El pleacă de la pârâul Panaloveţ şi se varsă în jilipul Prislop-Izvoru Rău la cota 860,5 m. (22) La rândul lui, jilipul Prislop-Izvoru Rău are două pante: prima la Prislop, iar a doua de la captarea canalului Gozna până la Canalul Superior. Lungimea sa este de 3,7 km, fiind construit din lemne, iar pe ultima secţiune a fost betonat. (23)

Canalul Superior preia apa Bârzavei printr-un baraj deversor situat în aval de Văliug. El are o lungime de 3,6 km. Este construit din zidărie de piatră brută căptuşită cu beton şi tencuit cu ciment. O parte a debitului său era folosită pentru transportarea lemnelor printr-un jilip căptuşit cu tablă care debuşează în Canalul Inferior, iar cea mai mare cantitate de apă este uzinată la centrala Breazova, de unde se varsă direct în Canalul Inferior. Pe Canalul Superior sunt situate patru tuneluri, care străbat formaţiuni de gneis: Crăinicel (112 m), Izvoru Rău (53 m), Izvoru Mic (62 m) şi Cleanţu Sârbului (114 m). De asemenea, are şi trei apeducte în lungime totală de 151 m, construite din bolţi din zidărie de piatră tencuite cu ciment. Acest canal preia la Izvoru Rău şi apa adusă de jilipul Prislop-Izvoru Rău. (24)

Barajul deversor a fost construit pe Bârzava în dreptul actualei centrale Crăinicel, din beton cu interior de zidărie. Are o înălţime de 2,6 m şi o lungime de 17 m. Apa captată aici era dirijată spre Canalul Superior. De la capătul Canalului Superior pleacă o conductă forţată din fier forjat şi nituit având diametrul de 500 mm, care ajunge până la centrala Breazova. Acolo o turbină Francis de 400 CP alimenta cu energie electrică maşinile de la minele Secu. (25) Canalul Inferior preia la rândul său apa din barajul Văliug, trecând pe sub centrala Breazova. El duce apa uzinată la Canalul Superior şi face parte din Canalul Principal. (26) Are 14,2 km lungime, fiind săpat în pământ şi având zidărie betonată. În el se varsă canalul colector Crainic (1,05 km), în amonte de Breazova, şi canalul colector Gropos-Bogat (10 km lungime). 33% din lungimea Canalului Inferior sunt reprezentaţi de tuneluri săpate în stâncă, unele fiind betonate, altele zidite în cărămidă, iar altele fiind în stare naturală. Acestea sunt: Liscov-Barni (1.761 m), Coziuţa (825 m), Cozia (792 m), Secu (382 m), Teiuş (820 m) şi Ranchina (591 m). Cu excepţia ultimului, celelalte erau străbătute şi de o cale ferată îngustă. O proporţie de 5% din lungimea canalului sunt apeducte din fier, care traversează văile. Acestea sunt: podul-apeduct Văran (138 m), Stârnic (28 m), Râul Alb (95 m), Secu (216 m) şi Cuptoare (226 m). Pe lângă ele mai sunt şi opt apeducte înzidite, având o lungime totală de 65 m. Umpluturile de văi şi porţiunile de canal care trec pe rambleu au o lungime totală de 1,1 km. (27)

Canalul colector Crainic are 1,05 km, fiind construit din zidărie. El aduce apa pârâului Crainic, străbate un apeduct de 68 m şi se varsă în Canalul Inferior în amonte de centrala Breazova. (28) Canalul colector Gropos-Bogat (10 km) începe de la pârâul Gropos, apoi colectează apa provenind din mai multe pâraie mici (Gropos, Cerna, Trepuşin, Bogat, Breazova) şi se varsă în Canalul Principal în amonte de apeductul Văran. Pe traseul său se întâlnesc 8 tuneluri mici în lungime totală de 300 m şi un apeduct din fier de 68 m lungime. (29)

Jilipul Sodol începe de la Curmătură, unde se desparte de Canalul Principal. El este săpat în pământ şi căptuşit cu scânduri. De asemenea, la Ranchina există şi un canal lateral de rezervă în lungime de 1,5 km pentru a crea o rezervă de apă pentru centrala Grebla. (30) Camera de încărcare Ranchina, situată la cota 460,8 m, este construită din stâlpi de beton şi piatră brută şi are trei conducte de 900 mm diametru, care duc la uzina hidroelectrică Grebla, care este situată cu 216 m mai jos. Materialele necesare construirii camerei de încărcare au fost transportate cu un funicular în lungime de 750 m. Conductele forţate au o lungime de 600 m, fiind compuse din tronsoane de câte 20 m din fier forjat şi nituit, al căror transport s-a făcut pe rampă. (31)

Pentru construirea tuturor acestor canale, materialele întrebuinţate au fost gneisul şi ardezia, care erau aduse din carierele aflate în apropierea traseului acestora, celelalte materiale de zidărie fiind aduse cu ajutorul unei căi ferate construite în acest scop. Nisipul necesar era adus tot din cariere sau era scos din albia Bârzavei şi transportat cu un funicular. (32) Locul de debarcare a lemnelor transportate prin acest sistem era în dreptul Societăţii „Distileria Lemnului” din Reşiţa, cartierul Margina, cu care St.E.G. încheiase un contract în acest sens. (33)

Centrala hidroelectrică Grebla a fost dată în folosinţă în anul 1905. Ea este zidită din beton, piatră brută şi parţial din cărămidă, având la acoperiş şarpantă de fier. În interiorul său au fost montate trei turbine Pelton, având încă două turbine Pelton pentru serviciile interne ale centralei şi una pentru iluminat. (34) Energia electrică produsă aici era utilizată la centrala Ilgner pentru antrenarea laminoarelor reversibile şi de tablă. (35)

Centrala Breazova a fost pusă în funcţiune în 1916, după ce au fost construite camera de încărcare şi conducta forţată de la Canalul Superior. A fost construită din piatră brută cu mortar de ciment, servind şi ca decantor. Conducta forţată are diametrul de 500 mm, fiind făcută din fier forjat şi nituit şi ducând apa la turbina Francis aflată cu 38 m mai jos. Aceasta antrenează un generator, care furniza energie electrică minei Secu printr-un cablu lung de 5 km. (36)

În acea vreme, o lucrare de mare anvergură a fost construcţia barajului de la Văliug (Breazova). Proiectul său a fost întocmit în 1903 de către inginerul Otmar Marcselenyi de la St.E.G., deoarece s-a constatat că debitul natural al Canalului Principal scădea mult pe timpul toamnei şi al iernii. La început se recursese pentru ajutor la maşini cu abur, însă aceasta era o soluţie foarte costisitoare. Atunci s-a hotărât regularizarea debitului Bârzavei prin intermediul unor rezervoare artificiale. (37) În 1904, proiectul a fost avizat de prof. univ. dr. Otto Intze de la Aachen şi de prof. univ. Dezideriu Nagy, astfel încât lucrările au putut începe. În curând însă ele vor fi întrerupte, încercându-se mai întâi utilizarea gazelor de la cuptoare pentru producerea unei părţi a energiei electrice necesare uzinei. Centrala de gaz a fost construită în 1905, dar curând s-a constatat că nici ea nu era prea rentabilă, întrucât cărbunele folosit era scump. Ca atare, a fost reluat lucrul la Breazova. (38) De data aceasta a fost cerut avizul inginerului Gheorghe Rupcic şi al prof. univ. Holz de la Aachen, iar noul proiect a aparţinut profesorului universitar Czako Adolf şi delegatului Johann Dieter. (39) Au mai contribuit şi consilierii St.E.G. Adalbert Veith, Gustav Tavi şi şeful inspector silvic Kuhanyi Andras.

Barajul a fost amplasat la 3,4 km distanţă de Văliug şi la 200 m în amonte de gura Canalului Inferior, având o înălţime de 27 m şi un dig de completare în dreapta insulei care face parte din barajul propriu-zis. Lungimea lacului de acumulare este de 1,95 km, iar suprafaţa lui este de 12,06 ha. Zidurile sunt realizate din piatră brută cu mortar de ciment Portland şi var. Lucrările au început în luna septembrie 1907. În martie 1908 a fost finalizat tunelul de deviere a apei Bârzavei, care ocolea amplasamentul lucrării. Barajul are forma unui arc de cerc cu raza de 120 m. (40) Digul de completare are 110,12 m lungime şi 12 m înălţime. Construirea barajului a fost efectuată de firma Lenarduzzi şi a durat 11 luni. Lucrările au fost oprite în timpul iernii 1908-1909, fiind finalizate la 6 august 1909. Din noiembrie acelaşi an a început şi umplerea barajului. Costul total al lucrărilor a fost de 680.000 coroane aur, fiind considerat ca foarte redus pentru acea vreme. (41)

Cu aceasta s-a încheiat o nouă etapă a lucrărilor de amenajare hidrotehnică din zona Bârzavei superioare. Alte lucrări de amploare se vor desfăşura după cel de-al doilea război mondial, când au mai fost construite încă trei mari baraje. Încă din timpul războiului, consilierul U.D.R. prof. univ. dr. doc. ing. Dorin Pavel a condus un colectiv care a întocmit studii şi proiecte pentru mărirea debitului de apă şi a producţiei de energie electrică. Imediat după război, sub conducerea lui Dorin Pavel şi a inginerului Florin Constantinescu, au început lucrările la centrala Crăinicel, la canalul Semenic şi Canalul Principal. (42)

În 1949 au fost puse în funcţiune căderile Semenic şi Şafra. Canalul Semenic a fost betonat între Şaua Cireş şi Prislop, camera de încărcare Semenic a fost construită din beton, iar de acolo pornea o conductă forţată cu diametrul de 600 mm până la centrala Crăinicel. Acolo s-a pus în funcţiune primul agregat fabricat în România, chiar la Reşiţa, care era antrenat de o turbină Pelton care avea pe acelaşi ax două rotoare de dimensiuni diferite. Primul era pentru căderea Semenic, iar celălalt pentru căderea Şafra. Totodată a fost modernizat şi canalul colector Şafra, care a fost parţial betonat. (43)

Construirea barajului Gozna de lângă Văliug a durat până în 1954. Turbinele, generatorii şi anexele centralei au fost proiectate şi executate la uzinele din Reşiţa. În 1951 a fost pus în funcţiune şi canalul colector Nera-Coşava, în lungime de 6,5 km, pentru suplimentarea debitelor Bârzavei superioare cu apă captată din bazinul superior al râului Nera. (44) Acesta are două tuneluri, unul de 1.000 m, iar celălalt de 750 m. (45) Barajul Gozna are înălţimea de 48 m, iar suprafaţa lacului Văliug este de 59,6 ha. (46)

Din cauza faptului că, în ciuda tuturor acestor măsuri, s-a dovedit că şi în continuare viiturile puteau crea mari probleme, iar anii secetoşi afectau uzina şi oraşul, în 1963 a fost pus în funcţiune şi barajul Secu. Atunci s-a abandonat întreţinerea canalelor colectoare Crainic şi Bogat, apa deversându-se în Bârzava şi fiind recuperată la noul baraj. (47) Acesta a fost proiectat de un colectiv condus de inginerul Florin Constantinescu şi are o înălţime de 40 m. (48)

Iar în 1970 s-a terminat de construit barajul Trei Ape de pe Timişul superior, care colectează afluenţii acestui râu: Semenic, Grădiştea şi Brebu. Acest baraj reprezintă o premieră la nivel naţional, fiind construit din anrocamente, cu nucleu de argilă. A fost proiectat de un colectiv coordonat de aceiaşi specialişti Dorin Pavel şi Florin Constantinescu. (49) Barajul are înălţimea de 30 m, iar lacul de acumulare are suprafaţa de 45 ha. (50) El dirijează apa în canalul colector Semenic în dreptul cantonului Şaua Cireş, pentru valorificarea centralelor Crăinicel şi Grebla. (51)

În luna decembrie 1956, sistemul electroenergetic de la Combinatul Metalurgic Reşiţa a fost conectat la sistemul electroenergetic naţional. (52) În încheiere trebuie precizat faptul că fiecare baraj construit aici este de alt tip şi de fiecare dată ele au reprezentat câte o premieră pentru România. (53) Apele lor deservesc hidrocentralele Crăinicel I şi II, Breazova şi Grebla. Acest fapt asigură aproape 80% din necesarul Societăţii T.M.K. la un preţ foarte scăzut. (54)

Aceste valoroase lucrări de amenajare din Masivul Semenic, provenind din diverse etape istorice, au marcat profund evoluţia industrială a regiunii, punându-şi din plin amprenta şi asupra mediului natural. Pe lângă importanţa economică, lacurile de acumulare Văliug, Secu şi Trei Ape reprezintă şi zone turistice cu un mare potenţial. Multe generaţii de reşiţeni, timişoreni şi nu numai ei au petrecut zile de neuitat în aceste locuri. În acest mod, se poate aprecia că intervenţia omului asupra naturii în Masivul Semenic a fost una cu efecte pozitive, fiind în măsură să contribuie la progresul regiunii. În acele locuri s-au îmbinat mereu utilul cu plăcutul. Sistemul hidroenergetic de pe Bârzava superioară este unul dintre cele mai interesante din ţară.

Note:

1 Ioan Cornel Chira, Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară, ms., 1996, p. 3.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 4.

4 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 59.

5 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 4.

6 Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, 8, Reşiţa, 1985, p. 285.

7 Ibidem.

8 Ibidem.

9 Ibidem, p. 287.

10 Ibidem.

11 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 20.

12 Ibidem; Rudolf Gräf, op. cit., p. 287-288.

13 Ibidem, p. 287.

14 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 20.

15 Ibidem.

16 Ibidem, p. 21; Rudolf Gräf, op. cit., p. 290.

17 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 21.

18 Ibidem.

19 Ibidem; Ion Păsărică, op. cit., p. 59.

20 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 22.

21 Ibidem.

22 Ibidem.

23 Ibidem.

24 Ibidem.

25 Ibidem.

26 Ibidem, p. 23.

27 Ibidem.

28 Ibidem.

29 Ibidem, p. 24.

30 Ibidem.

31 Ibidem.

32 Rudolf Gräf, op. cit., p. 292.

33 Ion Păsărică, op. cit., p. 59.

34 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 24.

35 Ibidem, p. 25.

36 Ibidem.

37 Ibidem.

38 Ibidem.

39 Ibidem, p. 26.

40 Ibidem.

41 Ibidem, p. 27.

42 Ibidem, p. 29.

43 Ibidem.

44 Ibidem.

45 Ibidem, p. 33.

46 Ibidem.

47 Ibidem, p. 30.

48 Ibidem, p. 37.

49 Rodica Brebenariu, Sistemul hidroenergetic Complex Nera – Timiş superior – Bârzava superioară. Elemente de patrimoniu industrial, în Prisma, Reşiţa, an. XI, nr. 24, 6-12 iulie 2006, p. 3.

50 Ioan Cornel Chira, op. cit., p. 42.

51 Ibidem, p. 30.

52 Ibidem.

53 Ibidem, p. 46.

54 Ibidem, p. 47.

Un film realizat de colonelul Gheorghe Popoviciu cu ocazia vizitării acestor amenajări poate fi văzut aici.

Lucrarea integrală a lui Ioan Cornel Chira poate fi citită la adresa: http://ioancornelchira.wordpress.com .

Mircea Rusnac – Un sat bănăţean recent dispărut: Lindenfeld

Fotografie de Gerd Ballas

Sosirea pemilor germani în Banat în anii 1827-1828 a condus la înfiinţarea unor sate de munte aşezate în zone deosebit de pitoreşti. Dacă de-a lungul timpului şi până astăzi localităţile Gărâna şi Brebu Nou au fost destul de cunoscute în regiune şi nu numai, în schimb despre Lindenfeld au auzit prea puţini bănăţeni, ca să nu mai vorbim de locuitorii din alte zone. Aceasta pentru că Lindenfeld a fost o localitate foarte izolată şi în apropierea sa nu exista niciun obiectiv turistic care să atragă un număr mai important de vizitatori.

Lindenfeld este situat pe versantul opus al Masivului Semenic, la poalele vârfului Nemanul Mare (1.122 m), iar căile de acces către localitate sunt foarte dificile. Ori se merge din Caransebeş prin comuna Buchin şi satul Poiana, de unde există doar un drum inaccesibil maşinilor, ori pe poteca numită „Drumul lupului”, din Gărâna prin pădurile care acoperă masivul muntos. Această potecă trece şi prin dreptul altei foste aşezări a pemilor, Wolfswiese, care însă a fost abandonată la scurt timp după înfiinţare din cauza condiţiilor grele de trai.

Scurta istorie a satului Lindenfeld nu a cunoscut momente foarte spectaculoase. Era un sat izolat de munte, ai cărui locuitori, toţi de origine germană, practicau ocupaţiile tradiţionale. În toată existenţa acestei aşezări, nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu români din satul vecin Poiana. Fiind atât de izolaţi, locuitorii Lindenfeldului au fost scutiţi de recrutare în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. În anul 1924, numărul lor era de 230. În cel de-al doilea război mondial au fost însă destui mobilizaţi pe front, iar în 1945 o mare parte dintre ei au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Aceste nefaste evenimente, ca şi perioada comunistă care a urmat, au lovit greu mica aşezare. Totuşi, în primele decenii postbelice puteau fi văzuţi pemi în piaţa din Caransebeş, cu delicioasele lor „Kirschen” (cireşe), de o calitate neegalată în regiunea înconjurătoare. Prin strădania locuitorilor, Lindenfeld a beneficiat de un generator de energie electrică şi de o instalaţie pentru apă curentă. Totuşi, de prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, satul a început să se depopuleze, tinerii mergând la liceele din Caransebeş şi stabilindu-se ulterior acolo, iar alţii mutându-se la Gărâna şi Brebu Nou. Apoi a început emigrarea în Germania, facilitată de Ceauşescu în schimbul obţinerii unor bune plăţi în valută. În momentul revoluţiei din 1989, satul Lindenfeld era deja practic părăsit, nemaiavând cine să plece de acolo ulterior.

În anii ’90 presa a semnalat existenţa unui singur locuitor la Lindenfeld, bătrânul Paul Schwirzenbeck, care nu a dorit să-şi părăsească satul. El îi întâmpina pe vizitatorii curioşi, descriindu-le amănunţit casele şi pe cei care le locuiseră înainte. A murit în octombrie 1998 la Caransebeş, în vârstă de 83 de ani, după ce a fost accidentat de o maşină. De atunci, la Lindenfeld mai locuiesc doar pe timpul verii câţiva ciobani din Poiana. Casele s-au ruinat în timp. Pomii fructiferi au un rod bogat în fiecare an, însă nu îi culege nimeni. În interiorul caselor se află neatinse piese de mobilier, veselă, îmbrăcăminte etc., localitatea fiind prea departe pentru ca să le poată transporta cineva. Biserica a fost restaurată prin cheltuiala şi munca voluntară a şvabului bănăţean Helmuth Kierer. În ultimii ani, Lindenfeld atrage destui curioşi în perioada verii, situându-se şi pe traseul amatorilor de enduro şi atrâgând atenţia şi turiştilor din Germania şi Austria. Deocamdată însă nu apar semne că situaţia sa se va schimba, deşi oficial satul Lindenfeld continuă să existe şi are chiar şi cod poştal: 1.666 până la 1 mai 2003, 327.056 acum!

Mircea Rusnac – Începutul activităţii turistice pe Semenic

Una dintre cele mai frumoase zone turistice ale Banatului este cea a Munţilor Semenic. Deşi nu ating o înălţime impresionantă (1.447 m), aceştia se evidenţiază prin accesibilitate, peisaje pitoreşti şi prin posibilitatea practicării sporturilor de iarnă timp de multe luni în fiecare an. Blândeţea climei, cu influenţe mediteraneene, a determinat de timpuriu pe numeroşii turişti proveniţi atât din regiunea înconjurătoare, cât şi de la distanţe apreciabile, să îi viziteze, rămânând cu amintiri de neuitat şi cu dorinţa de a reveni.

În ciuda acestor lucruri, până la primul război mondial nu a existat practic un turism organizat pe Semenic. Pe vastul platou de peste 4.000 ha, situat între vârfurile Piatra Goznei, Semenic şi Piatra Nedeei, rătăceau în voie numai ciobanii cu turmele lor, venind de la stânele de pe valea Nergăniţei. De două ori pe an, la Sfântul Ilie (20 iulie) şi la Schimbarea la Faţă (6 august), ţăranii români din împrejurimi urcau la Baia Vulturilor pentru a se scălda în apele reci ale acesteia, în credinţa că ele aveau puteri miraculoase. În restul anului, aceiaşi ţărani mai ajungeau pe platou pentru a cosi fânul bogat care se întindea până pe culmi. În acele vremuri, apariţia câte unui turist iubitor al naturii era extrem de rară pe Semenic.

După 1911, în localităţile montanistice bănăţene s-au constituit cercurile turistice „Prietenii naturii”, însă nici aceştia nu au fost tentaţi de la început de vizitarea Semenicului. Primele lor călătorii vizau regiunea Dunării, cu Cazanele, Porţile de Fier şi insula Ada-Kaleh, sau Munţii Retezat, mult mai impunători. Nici cercul din Reşiţa, aflată la poalele Semenicului, n-a făcut excepţie în acest sens. Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda şi profesorul de matematică Bruno Windhager au început să orienteze tineretul către drumeţiile pe Semenic. Ultimul a creat o organizaţie de cercetaşi şi a construit, împreună cu aceştia, primul adăpost de pe culme. Tot el a acordat o mare atenţie potenţialului turistic al Gărânei, asociindu-se cu birtaşul Jakob Weinfurter din localitate în lansarea sporturilor de iarnă, în special a schiatului, în acea zonă mirifică.

Pe lângă tineret, Fulda şi Windhager au căutat să-i atragă şi pe muncitorii reşiţeni în activităţile turistice. Ei au ţinut prelegeri în acest scop în faţa „Comitetului de educaţie muncitorească”. În 1925, profesorul de germană Alexander Tietz a înfiinţat grupul denumit „Pasărea călătoare”, care căuta să impună modul civilizat de drumeţie şi îl asocia cu remarcabile realizări în domeniul cultural.

Un alt centru de pornire al turismului bănăţean a fost Oraviţa (nucleul acestuia fiind creat încă din 1892). Animator al acestui fenomen a fost acolo Ion Băiaş, care din 1930 începea să conducă drumeţi către Semenic. În anul următor, el a ridicat în apropierea izvoarelor Nergăniţei, pe terenul Comunităţii de avere, o primă colibă din scânduri, care avea două încăperi pentru turişti. În curând însă a donat-o ciobanului Băcilă din Borlovenii Noi.

Tot la îndemnul său, în 1933 i s-a asociat medicul orăviţean Gheorghe Runcan, cumpărând împreună două livezi de pe versantul din stânga al văii Goznei. Pe acel teren a început în toamnă zidirea primei cabane adevărate de pe Semenic, „Cabana lui Ion ăl mic” (adică Ion Băiaş), punându-se în acest fel bazele staţiunii.

În efortul lor de a „cuceri” Semenicul, aceşti pionieri ai turismului bănăţean au întâlnit în drumul către culme o serie de localităţi montane care aveau chiar ele însele un potenţial remarcabil în acest sens. De aceea, primele lucrări dedicate Semenicului şi obiectivelor sale turistice nu uitau să amintească de Văliug, de Gărâna sau de Brebu Nou, etape obligatorii în urcuşul către vârf.

Văliugul (Franzdorf) era descris în 1936 de inginerul Ion Păsărică drept o „liniştită staţiune climatică”, aflată la altitudinea de 645 m, la 20 km sud-est de Reşiţa. Climatul era „subalpin, fără vânturi şi un aer bine ozonat de întinsele păduri de brazi dimprejur.” El avea „căsuţe curate şi înşirate în ordine de o parte şi de alta a drumului principal şi care par că-ţi surâd de bucurie.” Pe teritoriul său curg atât râul Bârzava, cât şi pârâul Gozniţa. Populaţia era formată din românii băştinaşi, din „colonişti austriaci” şi din bufeni (olteni), emigraţi din cauza asupririi turceşti.

Şi Gheorghe Runcan menţiona Văliugul în 1947, când avea peste 2.500 de locuitori. Populaţia era majoritar românească (în special bufeni), existând şi puţini germani. „Frumoasa comună” deţinea restaurante, măcelării, brutării, prăvălii de coloniale, oficiu poştal, ocolul silvic al Societăţii U.D.R. cu un cămin propriu şi centrală telefonică. În apropiere se aflau barajul de la Breazova, înalt de 27 m, şi funicularul către vârful Semenicului. De asemenea, o serie de poteci urcau în direcţia muntelui.

Gărâna (Wolfsberg), la 36 km de Reşiţa, se afla, conform lui Păsărică, „în regiunea romantică şi plină de legende a Munţilor Semenicului, înconjurată din toate părţile de imenşi codri nepătrunşi încă de fiinţe omeneşti, în care fauna alternează cu flora cea mai bogată, reprezentată prin superbe exemplare de brazi şi fagi ce răspândesc efluvii îmbălsămate de răşină.” Altitudinea sa e de 1.000 m, iar locuitorii erau exclusiv germani. Era deja declarată drept „staţiune climatică”, dar nu deţinea încă sanatorii sau vile speciale. „Se găsesc însă numeroase case ţărăneşti, curate, văruite, împodobite cu diverse motive şi mobilate simplu, dar cu tot ce e necesar.” În 1936 continua să joace un rol important restaurantul lui Weinfurter, care servea vizitatorilor mese atât cu regim, cât şi fără.

De la gara din Slatina-Timiş, un autobuz parcurgea distanţa de 26 km până la Gărâna, pentru o taxă de 120 lei adulţii şi 60 lei copiii. La 10 minute distanţă de staţiune se afla un ştrand cu plajă, „lângă o minunată pădure de brazi.” Şi până acolo circula un autobuz „cu o taxă mică de dus şi întors.” Pe perioada verii, la Gărâna locuia medicul Luft Baran, originar din Viena şi stabilit la Reşiţa, fiind „la dispoziţia publicului.” Iarna aveau loc competiţii de schi şi săniuţe, atrăgându-i denumirea de „Sinaia Banatului”.

În 1947, se spunea că locuitorii Gărânei ar fi fost de fapt „de origine cehă, însă germanizaţi, cunoscuţi sub numele de «pemi» (bohemi).” Era un „iubit loc de vilegiatură.” Continua să domine marele restaurant şi hotelul lui Weinfurter, înconjurat de case particulare pentru oaspeţi, prăvălii, măcelării şi brutării.

Brebu Nou (Weidenthal) era amintit doar de Ion Păsărică, fiind situat „pe romantica şosea Timiş-Slatina-Reşiţa, lângă apa zburdalnicului râu Timiş.” Este situat la o altitudine crescătoare cu începere de la 900 m. Era locuit de 1.200 de germani, „care acum vorbesc cu toţii româneşte.” Era recomandat pentru bolnavii de nervi, de Basedov, catar pulmonar şi al căilor respiratorii şi de anemie, în schimb era contraindicat celor cu tuberculoză avansată.

Pe platoul Semenicului, o atracţie specială a exercitat-o dintotdeauna asupra turiştilor Baia Vulturilor (Adler Bad), un izvor de apă foarte rece (4-6 grade Celsius), având un diametru de cca. 4 m. Altitudinea la care se află este de 1.421 m. Conform legendei transmise de medicul Runcan, acolo „vulturii îşi scaldă puii lor şi de aceea ei sunt sănătoşi şi trăiesc mult.” De sărbătorile amintite mai sus, românii mergeau în procesiune acolo şi se îmbăiau. Conform lui Virgil Birou, citat de Runcan: „Cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturilor (numit mai nou Izvorul Tămăduirii), dacă e olog, se înzdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se face băiat voinic, iar păcatele femeilor tot cu apa izvorului se duc.” Credinţa aceasta era foarte veche. În anii ’30, când Ion Băiaş şi preotul Miron Mănescu din Văliug au curăţat şi amenajat lacul, au găsit pe fund monede din 1740! Pe malul acestuia, Societatea U.D.R. a construit o mare cruce din fier cu înălţimea de 12 metri, având şi o clopotniţă. Ea atrăgea atenţia turiştilor care căutau lacul şi servea la oficierea slujbelor ţinute acolo de preotul din Văliug cu ocazia pelerinajelor ce aveau loc. 

În 1944-1945, la apelul preotului Mănescu şi prin concursul directorului general Alexandru Popp şi al soţiei sale, Societatea U.D.R. a construit în apropiere o frumoasă biserică din lemn, vizibilă din orice punct al platoului. Ea a fost sfinţită în 1946 de episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. De asemenea, în 1945-1946 U.D.R.-ul a construit un funicular cu plecare din valea Goznei, la 3,5 km de Văliug, şi cu sosire pe culmea Semenicului, traseu pe care îl străbătea în 30-35 de minute. Funicularul a dispărut în timpul comunismului.

Conform statisticii medicului Gheorghe Runcan, în 1947 pe platoul Muntelui Semenic se aflau nu mai puţin de 18 cabane, cu câteva sute de locuri de cazare. Cea mai mare era Cabana U.D.R., cu 100-120 de locuri, dotată cu sală de joc, confort, telefon public, apeduct cu apă caldă şi rece, curent electric şi sobe de teracotă, fiind deschisă tot anul. Cabana Costeanu, pentru 40-45 de persoane, avea sală de mese, baie şi apă curentă. Cabana Lighezan, cu sală de mese, avea 20-25 de locuri. Cabana Societăţii pe acţiuni a muncitorilor din Reşiţa avea 25-30 de locuri. Pe lângă acestea, mai erau cabanele familiare: Dr. Gheorghe Runcan din Oraviţa, reşiţenii Gheorghe Vucu, I. Feher, Markovski, Alexandru Costeanu, Apeldauer, Zipfl şi I. Zima şi timişorenii Ion Negru, I. Nichici, Kohn, Dr. Marin şi Bandu, Dr. Galetaru şi Cârloabă, toate cuprinzând câte 3-4 camere.

O contribuţie importantă la dezvoltarea turismului pe Semenic au avut-o membrii Clubului turistic din Oraviţa, conduşi de Ion Băiaş şi de profesorul Ilie Rusmir. Ei au construit şoseaua dintre Prislop şi Semenic şi au amenajat o cabană, distrusă din păcate de un incendiu în 1942. Alţi promotori ai dezvoltării staţiunii au fost preoţii M. Mănescu şi E. Servou din Văliug, Alexandru Costeanu şi membrii Clubului sportiv U.D.R. din Reşiţa, dar în special inginerii Alexandru Popp şi Cornel Manciu, directori ai Societăţii, artizani ai construirii funicularului, a liniei telefonice şi a confortabilei cabane a U.D.R.-ului.

Stadiul la care ajunsese turismul de pe Semenic în 1947 era astfel descris de medicul Runcan: „Seara adeseori se organizează întruniri vesele, cu muzică şi dans la Cabana U.D.R., iar alteori se fac şezători în jurul focului de tabără, sub imensa boltă înstelată a cerului senin. Iarna se organizează diferite concursuri şi exibiţii sportive, iar în zilele calde şi senine, în bătaia soarelui de iarnă, şedinţe de helioterapie.”

În acest mod începuse să fie folosită staţiunea Semenic de bunicii şi părinţii noştri. Era desigur un start promiţător, ţinând cont că majoritatea staţiunilor din ţară s-au dezvoltat mult mai târziu. În schimb, Semenicul a decăzut, ajungând astăzi într-o stare de plâns. Încă din 1947 se trăgea un semnal de alarmă în acest sens: „Sper că aceste începuturi lăudabile vor fi susţinute şi în viitor cu aceeaşi ardoare şi chiar intensificate, pentru ca Semenicul să devină aşa cum merită, un centru turistic însemnat şi reputată staţiune climatică, constituind în acelaşi timp un important izvor de câştig pentru populaţia din împrejurimi.” Acest semnal de alarmă nu a fost auzit în deceniile ce au urmat. Semenicul a decăzut încet dar sigur, iar astăzi nu a mai rămas nici amintirea frumoaselor iniţiative din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Bibliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936; Gheorghe Runcan, Muntele Semenic, Oraviţa, 1947; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.