Bănățeanul, indiferent de etnie, a avut mereu conștiința apartenenței sale la un spațiu clar definit, cu un trecut aparte și cu numeroase motive de mândrie regională. Faptul că toți locuitorii regiunii au fost părtași la un trecut glorios și la o viață economică înfloritoare cândva a generat sentimentul diferențierii produse în mentalitatea lor față de noii sosiți în regiune, provenind din zone cu infinit mai puține performanțe. Încă din secolul al XVIII-lea, românii bănățeni îi denumeau pe oltenii așezați în regiune în mod peiorativ, drept „bufeni”, „bribeți”, „țărani” sau „vrăbii”, în timp ce între ei se denumeau „frătuți” pentru a se deosebi de aceștia. După 1919, românii bănățeni au cunoscut un sentiment de solidaritate cu celelalte etnii bănățene în fața valurilor de colonizare cu olteni, moldoveni etc., chiar dacă vorbeau aceeași limbă cu ei. Noii sosiți au primit, din nou, denumirea peiorativă de „vinituri”, în opoziție cu localnicii bănățeni, indiferent de naționalitatea lor.
Sentimentul apartenenței la spațiul bănățean s-a simțit și la celelalte etnii. Șvabii bănățeni au avut întotdeauna particularități față de alți germani și chiar după emigrarea masivă din secolul al XX-lea își păstrează specificitatea în noua lor patrie. Despre maghiarii bănățeni, Mikó Imre scria în 1941: „Locuitorii maghiari din județul Timiș-Torontal nu au excelat niciodată printr-o conștiință națională maghiară deosebită. Dacă erau întrebați de naționalitatea lor, răspundeau <<suntem timișoreni>>. Deși erau aproximativ 80.000 de maghiari, ei au fost atât de contopiți de colectivitatea diferitelor naționalități care locuiau pe aceste meleaguri, că și-au pierdut mult din particularitățile lor.” El arăta că în cadrul Partidului Maghiar din România organizațiile județene din Timiș-Torontal și Caraș-Severin formau așa-zisa „secțiune bănățeană”, clar conturată. (Huszonkét év, 1918-1940, Budapest, p. 155.)
Un fenomen asemănător s-a petrecut și în Banatul sârbesc după 1919, când localnicii au luat contact cu cei colonizați din părțile balcanice ale Serbiei. Sârbii bănățeni se denumesc „Lala” (bărbații) și „Sosa” (femeile), în opoziție cu „dođoš”-ii (termen similar cu cel de „vinituri”, folosit în Banatul românesc). „Lala” provine din perioada existenței unităților grănicerești sârbești, pe care, conform tradiției, împărăteasa Maria Tereza le-a onorat cu o lalea, purtată cu mândrie de atunci. „Sosa” înseamnă, cel mai probabil, că sârboaicele din Banat se pricep foarte bine la bucătărie, făcând între altele și sosuri excelente. De reținut că termenii de „Lala” și „Sosa” nu se regăsesc în întreaga Voivodină, ci numai în Banatul sârbesc și îi definesc pe toți bănățenii localnici, indiferent de etnie.
În încheiere mai putem aminti un fapt de care mult timp ne-am ferit sau pe care l-am luat în râs. Încă din perioada comunistă, în Banatul românesc s-a generalizat formula de salut „Ceau”, provenind probabil din italienescul „Ciao”. Acesta înlocuindu-l pe mai vechiul și mai nobilul „Servus”, a devenit acum salutul întregului Banat, indiferent de țară și de etnia locuitorilor. În acest fel, bănățenii și-au conservat o viguroasă identitate regională.
Istoria Banatului 