Mircea Rusnac – Palatul lui Traian la Zăvoi?

 

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România ultimilor ani s-a produs zilele trecute în comuna Zăvoi de pe valea Bistrei, din judeţul Caraş-Severin. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul din localitate, au fost găsite o serie de vestigii arheologice, care s-au dovedit a face parte dintr-un ansamblu de o mare importanţă.

                        Până acum, au fost scoase la iveală de către specialişti urmele unei săli de aproximativ 100 de metri pătraţi, o baie, o piscină, intrarea clădirii, o parte din curtea interioară şi canalele de scurgere. Clădirea beneficia de sistemul roman de încălzire prin podea, cu ajutorul unor tuburi de ceramică („Hipocaustum”). Zidurile au fost construite din piatră fasonată, băile fiind izolate cu un amestec specific de cărămidă şi mortar („Opus signinum”). Merită amintit şi faptul că printre materialele de construcţie folosite nu se află şi marmura, cariera de la Bucova urmând a fi exploatată abia după cucerirea statului dac de către romani.

                        Toate acestea demonstrează existenţa în acel loc a unui adevărat palat, comparabil cu cele existente la Roma sau cu cel care a servit, aproximativ din anul 160 d.Chr., drept reşedinţă a guvernatorului Daciei Romane, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

                        Originea romană a acestei descoperiri fiind evidentă, rămâne să se stabilească o datare a sa cât mai exactă şi o elucidare a rostului construirii edificiului tocmai pe valea Bistrei. Ipoteze încă neconfirmate ar conduce către o reşedinţă temporară a însuşi împăratului Traian, date fiind luxul şi monumentalitatea clădirii, ridicată în mod cert de către arhitecţi şi meşteri aduşi din Italia. De asemenea, în sprijinul acestei afirmaţii ar veni şi localizarea palatului, aflat tocmai pe traseul pe care împăratul pare să-l fi parcurs în timpul primului război contra lui Decebal, în 101-102 d.Chr.

                        La 25 martie 101, Traian părăsise Roma, îndreptându-se în fruntea unei armate impresionante către regatul nesupus al lui Decebal. Dunărea a fost traversată, potrivit lui Hadrian Daicoviciu, pe un pod de vase între Viminacium (Kostolac, Serbia) şi Lederata (Ram, Serbia). Împăratul conducea coloana principală a armatei romane, altă coloană traversând fluviul probabil în dreptul Diernei (Orşova).

                        Traian a scris ulterior o lucrare, intitulată Comentarii, referitoare la războaiele purtate cu dacii, însă aceasta s-a pierdut de-a lungul timpului. Din ea au rămas doar câteva cuvinte, care ne-au fost transmise de gramaticul Priscianus: „de aici înaintarăm spre Berzobis, apoi spre Azizis.” Aceste cuvinte sunt însă foarte preţioase, deoarece ne îngăduie să clarificăm traseul parcurs de împărat în fruntea coloanei principale a trupelor sale în anul 101. De la Lederata drumul a fost continuat prin Arcidava (Vărădia de astăzi), Centum Putea (Surduc), Berzobis (Berzovia) şi Azizis (Fârliug), ajungând la Tibiscum (Jupa). Acolo s-a făcut joncţiunea cu cealaltă coloană, care venea de la Dierna pe văile Cernei şi Timişului.

                        În timpul înaintării, după mărturia istoricului Dio Cassius, lui Traian „i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace.” Era vorba de aliaţii lui Decebal, care nu se afla singur în faţa invaziei romane. Scena aceasta este reprezentată şi pe Columna lui Traian de la Roma. Totuşi, Traian a continuat înaintarea.

                        De la Tibiscum, armata romană completă a pornit în direcţia cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, cu ţinta finală capitala Sarmizegetusa. Drumul trecea prin culoarul Bistrei, către Porţile de Fier ale Transilvaniei. Conform majorităţii istoricilor, acolo se afla Tapae, unde a avut loc o cumplită bătălie între daci şi romani. Potrivit mărturiei aceluiaşi Dio Cassius, romanii au avut nenumăraţi morţi şi răniţi: „şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el (Traian) nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să facă din el feşi, iar soldaţilor morţi în luptă porunci să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an servicii funebre.” Descoperirea urmelor acestui altar ar fi şi ea deosebit de importantă, întrucât ar localiza definitiv bătălia de la Tapae.

                        Hadrian Daicoviciu scria în Dacii: „După câştigarea bătăliei de la Tapae, oştile romane se revarsă în depresiunea Haţegului. Un prim şi dificil obstacol fusese învins, dar altele, mai grele încă, le stăteau dinainte: trebuia străbătută o bucată de drum pe valea Mureşului şi apoi cucerite, una câte una, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Sarcina era grea şi anotimpul înaintat: se vesteau primele semne ale toamnei. Împăratul preferă să oprească înaintarea şi să lase trupele să se odihnească.” Astfel, Traian a petrecut iarna anilor 101-102, împreună cu armata sa, în Dacia, urmând a relua ofensiva în primăvara următoare. Până acum, nu se cunoştea cu precizie locul în care împăratul roman iernase.

                        Tocmai acest lucru pare să îl elucideze descoperirea de la Zăvoi (identificat ipotetic cu antica aşezare Acmonia, menţionată de geograful Ptolemeu), pe care unii înclină deja să o considere ca fiind „palatul lui Traian.” Deşi, după cum s-a văzut, multe indicii par a susţine această supoziţie, totuşi concluziile categorice nu pot fi trase până la avansarea săpăturilor şi la descoperirea unor dovezi mai concludente în acest sens. Măreţia edificiului poate indica o reşedinţă imperială, iar neobişnuitul loc pe care este situată (între Tibiscum şi Tapae) corespunde traseului urmat de Traian. Din aceste motive, descoperirea este într-adevăr senzaţională şi ea a stârnit deja un interes enorm atât în ţară, cât şi în lume. Totuşi, încă nu ne putem grăbi să tragem concluzii definitive, întrucât de acum încolo la faţa locului mai este mult de lucru, timp în care cu siguranţă că vor apărea informaţii mai precise.

                        Tot ce se poate spune în momentul de faţă este că localitatea Zăvoi din judeţul Caraş-Severin va intra cu siguranţă în circuitul arheologic şi turistic internaţional.

 

Bibliografie: Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976; Atlas pentru istoria României, Bucureşti, 1983; Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, 1991.

Mircea Rusnac – Începuturile Reşiţei

Reşiţa a intrat relativ târziu în istorie, deşi este situată într-o zonă uşor accesibilă, aflată pe cursul Bârzavei şi la poalele munţilor Semenic, zonă care a fost străbătută încă din vechime de diverse populaţii. Deşi pe raza localităţii şi în împrejurimi au fost depistate câteva mărturii datând încă din epoca pietrei şi din cea a metalelor, totuşi nu se poate demonstra în momentul de faţă că aici ar fi fost aşezări omeneşti de lungă durată. Este adevărat, şi numărul oamenilor era foarte redus în acele epoci îndepărtate, astfel încât ei puteau să îşi aleagă drept locuri de trai aşezări situate în zone mult mai favorabile asigurării celor necesare.

                   Nici în antichitatea daco-romană, pe teritoriul Reşiţei nu au existat aşezări statornice. Există supoziţia, destul de veche, că romanii ar fi construit un drum de-a lungul văii Bârzavei, între Teregova şi Berzovia, care ar fi legat astfel cele două mari artere pe care le dezvoltaseră în Banatul de sud. (1) Conform acestei opinii, pe drumul respectiv ar fi mers însuşi împăratul Traian, ajungând la Berzovia (Bersobis), de unde i-a scris prietenului său Plinius. (2) Totuşi, urme ale acestui drum nu s-au păstrat, cu excepţia porţiunii dintre Berzovia şi Bocşa, şi încă este greu de susţinut că el ar fi traversat şi masivul Semenicului.

                   Însă cu siguranţă că şi în epoca romană, valea Bârzavei a fost, dacă nu locuită în mod permanent, oricum străbătută în mod frecvent de grupuri de populaţie. Dovada clară o reprezintă descoperirea, în 1880, a unui mare tezaur de monede romane de argint la sud-vest de Reşiţa, în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baş. Aceste monede proveneau din perioada de guvernare a 17 împăraţi romani, începând cu Marcus Aurelius (161-180) şi terminând cu Filip Arabul (244-249) şi Traianus Decius (248-251). (3) Prin urmare, prezenţa romanilor în zona Reşiţei poate fi în mod sigur dovedită cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. (4)

                   După retragerea romanilor din anul 271, urmează o nouă perioadă nebuloasă, cu urme de locuire extrem de puţine în zona văii Bârzavei, mai sus de Bocşa. Era epoca marilor migraţii ale popoarelor nomade, când puţinii locuitori stabili căutau zone cât mai ferite şi când nesiguranţa generală era foarte sporită. Populaţia, fiind în continuare extrem de rară, a preferat să îşi găsească locuri de trai mai propice unei vieţi ceva mai sigure şi nu a locuit în mod permanent pe teritoriul actual al oraşului.

                   Abia în anul 1370, în plin ev mediu, documentele istorice maghiare începeau să amintească o cetate regală, Obârşia Bârzavei (Borzafö), situată undeva pe valea acestui râu. (5) Din păcate, nici din această cetate, pe care documentele o menţionează în mod repetat ca fiind una dintre cele mai puternice ale vremii, nu s-a găsit până acum nicio urmă! Doar putem presupune, împreună cu alţi autori, că ea se situa undeva pe Bârzava superioară, între Văliug şi zona Sodol a Reşiţei. (6)

                   În 1437, Borzafö era din nou pomenită, acum ca sediu al districtului privilegiat românesc cu acelaşi nume, aparţinând de comitatul Caraş. (7) În 1500 acest district făcea parte din Banatul de Severin, apoi, după cucerirea turcească, aparţinea de comitatul Timiş (1561), iar în 1597 se reîntorcea la Banatul de Severin. (8)

                   Este perioada când îşi fac apariţia în documente majoritatea localităţilor actuale din jurul Reşiţei: Ezeriş (1319), Doman (1370), Ţerova (1433), Soceni (1452), Târnova şi Bratova (1495), Moniom (1587), Câlnic (1597) sau Lupac (1598). (9) Totuşi, numele Reşiţei nu se regăsea printre acestea. Este adevărat, în schimb, că tot în acea perioadă erau pomenite alte numeroase aşezări care nu s-au păstrat până astăzi, precum: Arach, Bacsa, Bacz, Borza, Chernewch, Felsö-Berzevicza, Filestow, Gegusfalva, Gergelyfalva, Grelety, Keresthyenfalva, Mausfalva, Maycho, Mayusfalva, Paznad, Perdeuoy, Radamerfalva, Rekethe, Szentlaszlo, Szentmiklos etc. (10) Şi acestea se aflau tot pe valea Bârzavei sau în apropierea acesteia, astfel încât nu este exclus ca una sau mai multe dintre ele să fi existat pe teritoriul Reşiţei actuale.

                   Comparativ cu perioadele anterioare, se poate constata că acum zona era mult mai populată şi că aşezările stabile de aici erau foarte numeroase. Importanţa râului Bârzava era în creştere, astfel că din 1389 începeau să fie consemnate morile de apă construite de localnici, care acum aparţineau cnezilor şi nobililor din aceste părţi. (11)

                   În 1597, un act de donaţie al principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, către nobilii din Ţerova, menţionează alte câteva localităţi care au dispărut între timp: Ţeroviţa, Borza, Feyerviz, Sincova şi Valle. (12) Mai târziu, în 1723 şi 1761, în zona dintre Reşiţa şi Clocotici era trecută localitatea Iasenovăţ, care avea cu siguranţă o vechime mai mare, dar care a dispărut şi ea. (13) Reşiţa, totuşi, întârzia să îşi facă apariţia. Este însă absolut sigur că cel puţin una dintre aceste aşezări se afla pe locul ei de astăzi.

                   Dovada clară o reprezintă existenţa fundaţiilor din piatră ale unei biserici, lângă care s-au găsit şi câteva morminte, în zona „Ogăşele” de lângă Ateneu, demonstrând limpede faptul că o aşezare a fiinţat aici prin secolele XIV-XV. (14) Că ea s-a numit Borza, Sincova sau Valle, este mai puţin important acum. Cert este că ea se situa în actualul cartier Lunca Pomostului, pe malul Bârzavei, biserica şi cimitirul fiind amplasate pe dealul din apropiere.

                   În mod semnificativ, dispariţia acestei aşezări se petrecea aproape simultan cu apariţia uneia noi, la vărsarea pârâului Doman în Bârzava. După unele păreri, a fost pur şi simplu vorba de o deplasare a populaţiei într-un loc mai favorabil şi, probabil, mai ferit. (15) Oricum, locuitorii noii aşezări vor păstra în memorie locul celeilalte, ajutaţi şi de faptul că vechiul cimitir al aceleia a mai continuat să fie vizibil o perioadă. Din acest motiv, dealul cu pricina a fost numit „Moroasa”, de la cuvântul bănăţean „moroni”, care înseamnă strigoi.

                   Mai demult, istoricul maghiar Csánky Dezsö pretindea că Reşiţa ar fi fost menţionată documentar încă din secolul al XV-lea, sub forma „Rechyoha”, ca o continuatoare a vechii cetăţi dispărute Obârşia Bârzavei. (16) Aceste ipoteze din epoca romantismului nu mai pot fi susţinute astăzi. Numele Reşiţei nu va intra în istorie decât în anul 1673!

                   În privinţa originii denumirii Reşiţei, care este forma germanizată a Reciţei, au fost lansate de-a lungul timpului două opinii. Conform uneia dintre ele, căreia i s-a raliat şi Nicolae Iorga, numele Reciţa ar proveni de la latinescul Recitia, denumire care ar fi fost dată de către romani Izvorului Rece din apropierea văii Domanului. (17) Potrivit celeilalte, susţinută şi de Iorgu Iordan, şi care ni se pare mai plauzibilă, numele Reciţei este de provenienţă slavă: populaţia satelor craşoveneşti situate la 15 km mai la sud se referea cu termenul „u rečice” (la pârâu) la satul românesc de pe valea Domanului. (18) În plus, în aproape toate statele slave actuale există localităţi cu numele Reciţa. (19)

                   După cum arătam, prima menţiune sigură a Reşiţei, sub forma Reszinitza, se află într-un catastif de biruri turcesc din 1673, unde se preciza că fiecare casă a localităţii trebuia să plătească câte un aspru fiscalităţii otomane. (20) Este vorba despre actuala Reşiţa Română, cele mai vechi locuinţe fiind amplasate aproximativ în zona stadionului din valea Domanului. În 1687, Banatul a fost pentru prima dată ocupat de austrieci, sub autoritatea cărora s-a întocmit, în deceniul 1690-1700, o listă de localităţi intitulată Conscripţia lui Marsigli. Cu această ocazie, era pomenit pentru a doua oară în istorie satul Resicza, care aparţinea de districtul Bocşa. (21)

                   Din 1718, Banatul devenea şi oficial provincie austriacă, iar prezenţa Reşiţei în documente devine obişnuită. Încă din timpul războiului cu turcii, în 1717, austriecii au întocmit o hartă a zonei, pe care Reşiţa figurează (Retsiza) având 62 de case. (22) Comparativ cu alte localităţi învecinate, ea ocupa un loc de mijloc, fiind întrecută de Bocşa Română (cu 83 de case), Câlnic (82) şi Târnova (76), dar devansând clar Vasiova (36), Doman (27), Ţerova (23), Moniom (18) şi Cuptoare (14). (23) Tot acolo era menţionată şi Caraşova cu 400 de case, dar în opinia noastră acest număr trebuie să fi cuprins toate satele craşoveneşti.

                   În 1734, Reşiţa era pomenită ca făcând parte din plasa Caraşova, teritoriu al districtului Vârşeţului. (24) După câţiva ani, în 1738, turcii au reocupat temporar zona văii Bârzavei, ocazie cu care Reşiţa (Reschitza) era subordonată cneazului de la Caraşova, Andrei. (25) După alungarea definitivă a turcilor, Reşiţa mai apărea de încă două ori în acte până să capete importanţa industrială de mai târziu. În 1757, în amonte de Reşiţa Română au fost colonizate 20-30 de familii de olteni, care au întemeiat o colonie de cărbunari care fabricau mangal (cărbune din lemn) pentru uzinele din Bocşa, întemeiate încă din 1719. (26) Practic prin aceasta se puneau bazele Reşiţei Montane, care va fi nucleul puternicului centru industrial de mai târziu. Iar în 1765, comuna Reşiţa aparţinea tot plasei Caraşova, care acum depindea de districtul Caransebeş. (27) Era ultima consemnare a localităţii înainte de a deveni ceea ce avea să cunoască toată lumea: o puternică cetate de foc a Banatului.

Note:

1   Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 56.

2    Ibidem.

3    Ilie Uzum, Despre istoria societăţii omeneşti şi tradiţiile mineritului şi metalurgiei pe teritoriul microregiunii Reşiţa, în 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 34.

4    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 61.

5    Ilie Uzum, op. cit., p. 39.

6    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.

7    Ilie Uzum, op. cit., p. 40.

8    Ibidem.

9    Ibidem, p. 40-41.

10  Ibidem, p. 41.

11  Ibidem.

12  Ibidem, p. 42-43.

13  Ibidem, p. 43.

14  Ibidem.

15  Ibidem.

16  Ibidem.

17  Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 9 şi 96.

18  Ilie Uzum, op. cit., p. 43.

19  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.

20  Ilie Uzum, op. cit., p. 44.

21  Ibidem.

22  Ibidem.

23  Ibidem; Georg Hromadka, op. cit., p. 30.

24  Ilie Uzum, op. cit., p. 44.

25  Ibidem.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

Mircea Rusnac – Naşterea unui centru industrial

După cucerirea Banatului de către austrieci, în urma războiului din 1716-1718 cu Imperiul otoman, aceştia au început curând să exploateze bogatele zăcăminte minerale ale regiunii, dintre care unele erau semnalate încă din vremea romanilor. S-a pus accent în special pe districtele Bocşa, Oraviţa, Dognecea sau Moldova. În aceste părţi lucrările au fost începute cu ajutorul unor specialişti străini, mai ales germani catolici, care au fost colonizaţi în aşezările Banatului. De exemplu, primii mineri colonizaţi proveneau din Tirol, Boemia sau Slovenia. (1)

                   Concomitent însă, exploatările miniere au fost completate cu instalaţii industriale, care prelucrau pe loc minereurile extrase. Primele furnale bănăţene au fost construite la Oraviţa în 1718 şi apoi la Bocşa. În 1719, pe locul numit „Altwerk” („uzina veche” în limba germană), au fost ridicate un prim furnal înalt şi prima forjă, după planurile inspectorului de mine Friedrich Freiberg. Dar acest loc unde fuseseră construite instalaţiile era în permanenţă ameninţat de inundaţiile apelor Bârzavei, aflate în imediata apropiere. Din acest motiv, în 1722 uzina a fost strămutată într-un alt loc, situat la o mai mare altitudine şi în consecinţă mai ferit, numit apoi „Neuwerk” („uzina nouă” în limba germană).

În câţiva ani, la Bocşa a fost ridicată o întreagă uzină de topire şi turnare. În scopul utilizării acesteia, au fost aduşi muncitori specialişti din Stiria, Boemia şi Saxonia, care au pus bazele coloniei Bocşa Montană. (2) În acelaşi timp, pentru lucrările grele era folosită şi populaţia localnică a satelor româneşti, care era obligată să presteze în acest mod robota. La uzina de la Bocşa se produceau încă din primii ani ai stăpânirii austriece atât fier laminat, cât şi unele produse finite precum cuie sau potcoave. Astfel a început activitatea de aproape trei secole a industriei bănăţene.

                   Dar deja din anii 1748-1749, uzinele din Bocşa nu mai puteau face faţă concurenţei cu uzinele similare din Ungaria şi din Transilvania. Pentru remedierea situaţiei, Erariul (fiscul austriac, reprezentând proprietatea statului) a concesionat uzinele pe termen de câte cinci ani, începând din 1752, în schimbul unor redevenţe anuale. Primii concesionari au fost consilierii administraţiei camerale bănăţene, Pekh şi Brandenburg. Redevenţa anuală era de 2.000 de florini şi durata concesionării s-a prelungit până în 1770. Lipsa de interes a concesionarilor a condus însă curând la ruinarea uzinelor bocşene. Din acest motiv, concesiunea către cei doi consilieri camerali a fost denunţată în 1769, iar pentru viitor s-a trecut la exploatarea în regie, prin eliminarea intermediarilor. Deja la 8 august 1768, Erariul lua unele măsuri de reparare şi de extindere a uzinelor de la Bocşa. (3)

                   Trebuie adăugat faptul că, după ce pierduse, în urma războiului de şapte ani, în 1763, bogata regiune minieră a Sileziei în favoarea Prusiei, Imperiul austriac a încercat să o compenseze prin exploatarea intensivă a Banatului, căruia îi era acordată astfel o importanţă deosebită. (4)

                   Deja la 16 august 1726, căpitanul de mine Markus Fulda raporta despre descoperirea zăcămintelor de minereu de fier de la Doman şi Tâlva Ţapului (între Câlnic şi Lupac), ultima fiind la o distanţă de două ore de mers de la Bocşa. (5) În 1757, consilierul Delius, care a funcţionat între anii 1756-1770 ca asesor de mină la Oraviţa, a căutat pentru prima dată zăcăminte de minereu şi în jurul Reşiţei. (6)

                   Vizitând Banatul în acei ani, geologul Ignaz von Born scria la 7 iulie 1770 despre Bocşa: „Când Serbia se mai afla sub stăpânirea imperială, aici se aflau multe clădiri frumoase şi forje de fier. Acuma însă producţia de fier a fost întrucâtva frânată. Totuşi, mai există unele ciocane de fier, un furnal şi un cuptor în cuvă care se deosebesc de cele în care la Roniz se produce fier concasat doar prin mărime. Aici sunt turnate ghiulele pentru artileria imperială. Minereul de fier este adus de la Dognecea (…) dă un fier foarte bun.” (7)

                   Semnele decăderii uzinelor bocşene se înmulţeau. Se considera că ele erau situate într-un loc prea deschis şi că din această cauză erau prea expuse şi sufereau urmările devastatoare ale invaziilor turceşti, aşa cum se întâmplase de altfel în 1738. (8)  În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aici au mai apărut o serie întreagă de probleme energetice generate de distrugerea pădurilor din jurul localităţii şi de căderea de pantă mică a râului Bârzava. Aceasta nu permitea decât utilizarea unor roţi hidraulice de dimensiuni mici, antrenate de apă prin partea inferioară. Prin urmare, producţia lor era în scădere, tocmai într-o perioadă în care cererea pentru produsele metalurgice bănăţene (obuze, cazane, sobe etc.) creştea. Prin urmare, era nevoie să fie găsit un loc cu un debit de apă mai mare, imposibil de asigurat de râul Bârzava în zona Bocşa, mai ales în perioadele de secetă sau de îngheţ. (9)

                   La 8 august 1768, împărăteasa Maria Tereza emitea un ordin pentru reluarea în regia statului a instalaţiilor metalurgice de la Bocşa şi de a fi mărite cele care existau în acel moment. (10) Răspunzând acestui ordin la 3 septembrie 1768, asesorii Franz Xavier Wöginger şi Christoph Traugott Delius de la Direcţiunea Minieră Bănăţeană din Oraviţa raportau Curţii imperiale de la Viena că Bocşa nu mai corespundea măririi intenţionate de aceasta şi nu mai putea deveni rentabilă. În acest raport, ei propuneau să fie construite în schimb alte uzine la Reşiţa, aducând următoarele argumente în favoarea locului pe care îl aleseseră: Reşiţa se afla tot pe râul Bârzava, dar la 20 km în amonte faţă de Bocşa, astfel încât acolo căderea de pantă a apei era mai mare, lucru care permitea funcţionarea instalaţiilor şi la un debit mai mic de apă, în acest fel fiind evitaţi timpii morţi în procesul de producţie. În plus, în zona Reşiţei materialul lemnos se afla în abundenţă, ea situându-se la limita nordică a unor păduri imense, care se întindeau din Munţii Semenic într-o parte până către Caransebeş, iar în altă parte până în zona Almăjului. Aceasta în timp ce la Bocşa deja lipsea şi lemnul, în urma enormelor defrişări practicate în anii anteriori pentru asigurarea combustibilului necesar uzinei. (11) În jurul Reşiţei fuseseră descoperite numeroase zăcăminte de minereu de fier, la Ocna de Fier, Dognecea, Delineşti, Târnova, Doman-Slamina, Reşiţa-Ogaşul Popii şi la Tâlva Ţapului, între Câlnic şi Lupac. (12)

                   Deja din 1757, în vecinătatea Reşiţei (Române), la 2-3 km în amonte pe Bârzava, fuseseră colonizate circa 20-30 de familii de tăietori de lemne şi cărbunari proveniţi din Oltenia, care asigurau mangalul (cărbunele din lemn) necesar uzinei din Bocşa. (13) Practic, despre ei se poate spune că au pus bazele viitoarei localităţi Reşiţa Montană. Tot înaintea întocmirii acestui raport, încă din anul 1767, Delius efectuase chiar la faţa locului o serie de studii şi măsurători în vederea amplasării viitoarei uzine pe malul drept al râului Bârzava şi stabilise traseul viitorului canal de aducţiune a apei pentru punerea în mişcare a roţilor hidraulice. (14) Trebuie precizat că în acea epocă nu fuseseră încă inventate motoarele cu aburi, ci se folosea forţa apei pentru funcţionarea instalaţiilor industriale. Tot atunci începuse acţiunea de tăiere a pădurilor de pe locul în care urmau a fi amplasate uzinele, iar proprietarilor terenului respectiv le-au fost repartizate terenuri în alte părţi. (15)

                   Argumentele lui Wöginger şi Delius s-au dovedit a fi convingătoare, astfel încât Curtea din Viena a aprobat raportul lor la 31 octombrie 1768. Imediat a fost creată o comisie care să examineze şi să stabilească viitorul amplasament al furnalelor de la Reşiţa. Pe lângă cei doi semnatari ai raportului, această comisie era compusă şi din inginerul Karl Alexander Steinlein de la Oficiul cadastral din Timişoara şi din administratorul montanistic Joseph Desiderius Redange. (16) Ei au cercetat terenul şi împrejurimile, întocmind şi o hartă precisă a locurilor, au stabilit programul de muncă pentru construcţie şi necesarul de cheltuieli. Raportul lor a fost prezentat Camerei imperiale la 13 aprilie 1769. (17)

                   Cu elaborarea planurilor pentru construirea a două furnale au fost însărcinaţi asesorii Direcţiunii orăviţene Redange şi Franz Müller von Reichenstein. (18) Despre ultimul putem menţiona că urma să fie (în 1782) descoperitorul telurului, singurul element chimic găsit pe actualul teritoriu al României. (19)  Ei au şi coordonat execuţia efectivă a lucrărilor, în timp ce Delius a condus executarea canalului aductor şi a prospectat zonele din apropiere, descoperind cu această ocazie zăcămintele de fier de la Delineşti, Târnova şi Doman şi probabil şi pe cele de huilă de la Doman şi Secu. (20)

                   La 17 august 1769, consilierul aulic Franz Xaver Schöner a primit aprobarea Curţii imperiale pentru a aplica planurile întocmite la faţa locului de către comisia amintită mai sus. La 20 octombrie el a raportat administraţiei din Timişoara că locul ales de comisie era cel potrivit pentru o asemenea investiţie, iar la 25 octombrie preşedintele civil al Banatului, contele Carl von Clary und Altringen, a ordonat începerea lucrărilor de construire a noilor furnale. (21)

                   „După amănunţite cercetări la faţa locului, s-a aprobat construirea noilor uzine pe locul unde se găsesc şi azi, iar lucrările au început la 1 noiembrie 1769”, sintetiza Antoniu Marchescu momentul oficial al naşterii noului centru industrial bănăţean. (22)

                   Deoarece planurile pentru ridicarea furnalelor, cuptoarelor şi atelierelor fuseseră deja întocmite, la 1 noiembrie s-au putut începe lucrările. Mai întâi au fost trimise patrule de soldaţi în satele din vecinătate, de unde au adus lucrători cu căruţe în contul obligaţiei la robotă, care se practica în acea perioadă. (23) Apoi au fost confecţionate două cuptoare de var şi o cărămidărie, care şi-au început imediat activitatea. (24)

                   Cu conducerea lucrărilor de dulgherie şi, respectiv, de zidărie, au fost însărcinaţi maiştrii Peter Korb din Oraviţa şi Martin Klesko din Biserica Albă. Lucrările erau realizate de un grup de meseriaşi germani sosiţi de la Oraviţa, Sasca şi Biserica Albă şi format, în diferite perioade, din 17-21 de zidari şi 18-23 de dulgheri şi tâmplari, la care se adăugau un număr maxim de 228 de ţărani români, dintre care 172-180 munceau ca zilieri şi 48 făceau cărăuşie cu animalele şi cu căruţele lor. (25)

                   De fapt, în perioada iernii grele 1769-1770 lucrările mai mult au stagnat, fiind reluate mai serios abia din primăvara următoare. (26) Dar şi în 1770 ele au mers destul de greu, atât datorită muncilor agricole care îi reţineau pe ţăranii români, cât şi a unor maladii palustre care îi afectau pe muncitorii germani, generate de terenul mlăştinos care emana gaze şi insecte. (27)

                   Cnezii (primarii) satelor româneşti erau obligaţi să prezinte iobagi cu căruţe pentru robotă, fiind răspunzători personal pentru executarea ordinelor de către aceştia. În acest fel, autorităţile nu trebuiau să ii retribuiască pe ţăranii români, ci doar pe meseriaşii germani, care erau într-un număr mult mai mic. (28) Cei din urmă erau la rândul lor foarte afectaţi de febra palustră cauzată de mocirlele inundaţiei Bârzavei, astfel încât Oficiul din Bocşa a fost nevoit să trimită la Reşiţa un subchirurg cu medicamentele necesare. (29)

                   În paralel cu demararea lucrărilor, a fost abordată şi problema suprafeţelor de pădure şi de păşune cu care trebuiau dotate noile uzine pentru a-şi putea începe activitatea. O primă examinare la faţa locului a fost efectuată la 28 noiembrie 1769. Conducătorii lucrărilor de pe teren solicitau mereu predarea suprafeţelor respective, întrucât aveau nevoie de un teren împădurit care trebuia împărţit în 60 de secţiuni şi să poată da anual o cantitate de 8.000 de stânjeni de cărbune, precum şi lemnele de construcţie necesare. Totodată, comuna Târnova era obligată să livreze anual uzinelor o cantitate de 110 căpiţe de fân pentru hrana animalelor de tracţiune. (30)

                   O comisie de la Timişoara a sosit pe teren abia la 21 aprilie 1770, când a fost desemnată suprafaţa necesară, dar ea tot nu a fost predată uzinelor. Ca urmare, la 18 mai Redange şi  controlorul Schumann de la uzina din Bocşa solicitau din nou predarea ei, apoi făceau acelaşi lucru Wöginger şi Delius, însă fără rezultate în acel moment. (31) Predarea terenului va fi făcută abia în anul 1773. (32)

                   La 8 martie 1770 era emisă o notă a contelui Clary către Direcţiunea minieră din Oraviţa, prin care se amintea faptul că din acel moment aceasta trebuia să facă rapoarte împreună cu Schöner în privinţa mersului lucrărilor. (33)

                   Prospectările din regiune dând rezultate foarte bune, la 13 martie 1770 Wöginger şi Delius raportau descoperirea de minereu de fier la Slamina (Doman), care avea o grosime de 5 picioare (1,58 metri) şi era atât de bogat, încât de la Ocna de Fier nu ar mai trebui să se aducă minereu, unul dintre furnalele viitoare putând fi aprovizionat în permanenţă din acest zăcământ situat foarte aproape. (34)

                   La 18 aprilie 1770, Wöginger şi Delius trimiteau unele instrucţiuni maistrului minier Redange şi controlorului uzinei din Bocşa, Schumann, referitoare la preluarea terenului Reşiţei şi a pădurilor necesare. La 20-21 aprilie urma să sosească la Bocşa o comisie în acest scop, din care trebuiau să facă parte şi Redange şi Schumann, ca reprezentanţi ai Direcţiunii Miniere. Prin aceste instrucţiuni le era amintită atitudinea pe care trebuiau să o adopte în cadrul comisiei respective. Ei trebuiau să propună atribuirea către uzină a unui „teren suficient”, pe lângă păşunile de pe malul Bârzavei care urmau a fi ocupate de uzină. În special trebuia repartizat un lot de pădure „care să asigure pe termen suficient uzinele.” (35) De asemenea, era necesară tăierea imediată a unei cantităţi de lemne pentru arderea varului şi a cărămizilor, de dorit cât mai aproape de uzina în construcţie. Exista de altfel deja o mare cantitate de copaci tăiaţi, care puteau fi transformaţi pe loc în mangal. În plus, era solicitată şi înfiinţarea în zona apropiată a unui sat de cărbunari. Totodată, trebuia construit în condiţii acceptabile drumul dintre Bocşa şi Reşiţa, prin contribuţia uzinei şi a ţăranilor din zonă. De altfel, şi însăşi uzina trebuia să fie construită tot prin robotă, trebuind a fi indicate satele care urmau să fie supuse acesteia. (36) La comisia sus-amintită urmau a lua parte şi metalurgul Schrop din Ocna de Fier şi dulgherul Korb, „responsabil pentru construcţia uzinelor reşiţene”, pentru că ambii cunoşteau foarte bine zonele păduroase de aici. (37)

                   Pe măsură ce se derula activitatea de construire a uzinei, erau întocmite rapoarte săptămânale privind mersul lucrărilor, trimise la Direcţiunea Minieră din Oraviţa. Din păcate, nu s-a păstrat până astăzi decât un singur astfel de raport, pentru săptămâna 10-15 septembrie 1770, dar din conţinutul lui aflăm informaţii extrem de preţioase despre modul în care se năştea noul centru industrial. Ne putem da seama ce nepreţuită sursă de informaţii ar fi constituit-o totalitatea acestor rapoarte, dar la atâţia ani distanţă de atunci, un document original datând din acea perioadă este o mare raritate. Raportul la care ne-am referit a fost întocmit de către topograful minier J. Hierchenröder şi de către conducătorul de lucrări Lorenz Rudolph. (38) El cuprindea totodată şi câteva aprecieri ale lui Wöginger din 24 septembrie. Acesta hotăra trimiterea chiar de a doua zi a încă opt zidari la Reşiţa, care urmau a fi remuneraţi zilnic cu câte 36 de creiţari. Ei urmau a fi dotaţi şi cu pături şi haine. (39)

                   Raportul propriu-zis preciza că erau în curs prospectări de minereu de fier în zona Reşiţei, găsindu-se către apus „bulgări rotunzi de minereu de fier”, care deja erau daţi în exploatare. În total, la aceste prospecţiuni luau parte opt oameni. (40) La construcţia unui furnal lucrau 13 zidari şi 2 băieţi, dintre aceştia patru fiind afectaţi în săptămâna respectivă de diferite boli. Ei izbutiseră totuşi să termine de ridicat zidul de sprijin superior al furnalului şi să ridice în întregime şi să tencuiască zidurile laterale ale canalului de scurgere de la camera de angrenaje, ca şi zidul de fronton inferior. Un număr de 15 dulgheri pregăteau şi fasonau lemnul necesar acoperişului forjei. În total, în acel moment participau la lucrări un număr de 172 de oameni, dintre care: 42 la zidărie, 16 la mortar, var şi săpat, 20 la săparea fundamentului pentru forjă, 30 la canalul de apă al forjei şi 64 la canalul de scurgere. (41) Pentru transportul materialelor necesare erau folosite un număr de 48 de căruţe. În 15 septembrie fusese repus în funcţiune şi cuptorul de var. Fuseseră fabricate 70.000 de bucăţi de cărămidă, producţia urmând a continua până la 100.000, care urmau a fi arse toate împreună. De asemenea, fuseseră aduse 4.100 de bucăţi de şindrilă. Maistrul zidar Klesko s-a îmbolnăvit din 4 septembrie, iar maistrul dulgher Korb plecase de cinci zile din cauza neplătirii diurnei. Momentul era dificil, deoarece acum trebuia amplasat fundamentul forjei şi trebuia începută zidăria. De aceea, pentru supravegherea muncitorilor fusese angajat la 13 septembrie bocşanul Klimek. (42)

                   Documentele vremii ne mai spun că salariul lunar al maistrului zidar Martin Klesko era de 45 de florini, iar remuneraţia pentru o zi de lucru a maistrului dulgher Peter Korb era de 1 florin şi 30 de creiţari. (43) În acelaşi timp, muncitorii zidari, originari din zonele Oraviţa şi Sasca, erau retribuiţi cu 36 de creiţari pe zi, „deloc de invidiat pentru acele vremuri şi pentru situaţia dată.” (44) Cu toate acestea, şi chiar cu munca neretribuită a ţăranilor iobagi, preliminarul de cheltuieli întocmit la 12 ianuarie 1770, cuprinzând suma de 37.809 florini şi 28,5 creiţari, a fost în cele din urmă cu mult depăşit de valoarea construcţiei, lucru care poate fi dedus din faptul că numai pentru lucrările de tâmplărie şi dulgherie s-a cheltuit în final suma de 6.864 de florini şi 7 creiţari. (45)

                   În orice caz, se poate spune că începând mai ales din primăvara anului 1770 se lucra în mod susţinut la ridicarea simultană a două furnale înalte, a trei fierării pentru drugi de fier şi a uneia pentru unelte, toate urmând a fi dotate cu cuptoare proprii de încălzire, şi a unui atelier de poleit. Ceva mai târziu s-a trecut şi la construirea unui depozit de cherestea şi a unor şoproane pentru depozitarea mangalului şi a pieselor gata fabricate. (46)

                   Din păcate, unul dintre părinţii industriei reşiţene nu a rămas în regiune până la finalizarea construcţiilor, deoarece, recunoscându-i-se capacitatea şi meritele, a fost mutat din această regiune. Este vorba despre Delius, care la 8 septembrie 1770 a fost numit profesor de tehnica exploatării miniere şi de topografie la Academia de ştiinţe montanistice şi silvice de la Schemnitz (astăzi Banska Stiavnica, în Slovacia). El nu va participa deci la inaugurarea uzinelor reşiţene, la a căror edificare a avut unul dintre cele mai mari merite. Nici la Schemnitz nu va rămâne prea mult, doar până în martie 1772, după care catedra pe care o ocupase va fi vacantă timp de 35 de ani. El a fost numit în continuare consilier de curte al Oficiului cameral şi montanistic de la Viena. (47)

                   La Reşiţa, lui i se datorează în exclusivitate proiectarea şi executarea canalului de aducţiune a apei din Bârzava pentru nevoile instalaţiilor industriale acţionate prin roţi hidraulice. Acest canal face parte intrinsecă din istoria Reşiţei, fiind denumit „Ierugă” de locuitorii români şi „Schmelzgraben” („Canalul topitoriei”) de către cei germani. El avea o lungime totală de 1.723 de stânjeni (3.267,5 metri). (48)

                   În timpul comunismului, canalul lui Delius a fost acoperit cu plăci betonate, astfel încât el nu mai poate fi văzut astăzi de locuitori, cu excepţia gurii de vărsare în Bârzava. El acum este un canal subteran, care colectează dejecţiile din zona veche a oraşului. Astfel a fost tratat de către regimul comunist unul dintre simbolurile Reşiţei industriale! Totuşi, traseul lui poate fi descris după configuraţia vechilor străzi, care au fost construite tocmai în raport cu această cea mai veche lucrare din oraş. El îşi ia apele din Bârzava în dreptul stăvilarului de pe strada Digului din zona Stavila (care poate fi văzut de pe pasarelă). Mai departe, trece printre strada Castanilor şi deal, imediat prin spatele caselor. Albia lui se continuă mai jos (ca altitudine) de Grădina zoologică, apoi merge în linie dreaptă pe lângă strada numită semnificativ Canalului până la bariera feroviară de pe strada Oituz. De acolo pătrunde în spaţiul uzinei (actualul T.M.K.), trece pe lângă clădirea numită şi ea semnificativ „Ierugă” de pe strada Feroviarului (sediul impiegaţilor de la T.M.K.), apoi coteşte pe la poalele Dealului Crucii. Din uzină iese în capătul străzii Ştefan cel Mare, după care o ia prin spatele acestei străzi, către autogară. De acolo traseul său este drept, ieşind în strada Crişan, apoi în strada Bega, iar gura de vărsare se află imediat lângă sediul Casei corpului didactic (fostă Vila Koch, fost restaurantul „Cărăşana”, fost Inspectoratul şcolar). Această gură de vărsare a apelor canalului înapoi în Bârzava se vede de pe partea cealaltă a râului, din dreptul blocului „Romarta”. Este singurul lucru vizibil astăzi din acest canal care se confundă cu istoria Reşiţei.

                   În vremurile sale de glorie, canalul intrase chiar în folclorul reşiţean, după cum consemna în acea vreme şi scriitorul Alexander Tietz. Grădinile de flori ale caselor muncitoreşti foloseau din plin apa acestui canal, care trecea prin imediata lor vecinătate. (49)

                   În privinţa amplasării celorlalte construcţii uzinale, suntem informaţi că cuptoarele au fost ridicate în partea de nord a văii Bârzavei, la poalele Dealului Mare (lângă Dealul Crucii) şi ale Cracului Ţerovei, la o înălţime de 28 de picioare (8,85 metri) deasupra apei, pentru a fi ferite de inundaţii. Ciocanele au fost instalate la 100 de metri mai jos conform cursului Bârzavei, iar în spatele lor se afla şopronul de cărbuni. (50) Trebuie precizat că în acel moment albia Bârzavei nu era regularizată, astfel încât ea colecta toate apele scurse de pe dealurile înconjurătoare şi întreaga sa vale era plină de braţe şi de mlaştini, care făceau ca locul să fie extrem de nesănătos. Din acel motiv, în caz de ploi mai consistente, apa putea ajunge până în apropierea locului unde erau furnalele.

                   Odată cu începutul anului 1771, se intra în linie dreaptă şi cu finalizarea lucrărilor de construcţie a uzinei. Considerându-se că acestea erau atât de avansate încât ambele furnale ar fi putut fi puse în funcţiune, la 29 ianuarie 1771 Direcţiunea Minieră din Oraviţa l-a trimis pe Redange la Reşiţa pentru a le face o ultimă inspecţie, cum se spera atunci. Raportul pe care îl va întocmi acesta nu va fi însă foarte încurajator. El era întărit de un raport către aceeaşi Direcţiune emis la 15 februarie, prin care era anunţată apariţia unor infiltraţii de apă la rezervorul de apă al unui ciocan de la forjă. (51) În plus, chiar în timpul inspecţiei lui Redange la Reşiţa s-a prăbuşit şi o parte a zidului rezervorului. Pentru acest motiv, constructorul lui, maistrul Klesko, a fost arestat şi obligat să reconstruiască zidul pe propria cheltuială. (52) Prin urmare, au mai apărut o serie de întârzieri neprevăzute. Totuşi, cu aceste mici excepţii, Redange aprecia în raportul său că starea în care se aflau noile construcţii era bună. (53)

                   Nici celălalt maistru care conducea lucrările, dulgherul Peter Korb, nu era „uşă de biserică”. Un document din 1775 ne informează că, întors la Oraviţa, acesta, care în momentul respectiv ajunsese topitor-şef, a fost condamnat şi el la şase ore de arest, deoarece bătuse un muncitor în timpul schimbului. Totodată, el era avertizat „să procedeze mai măsurat cu oamenii în timpul lucrului, în caz contrar fiind sancţionat cu o pedeapsă mai aspră.” (54)

                   La 26 iunie 1771, Clary, preşedintele administraţiei Banatului, convoca o adunare la Reşiţa, în vederea trasării definitive a terenului care urma să aparţină uzinelor, aceasta reprezentând, după cum s-a văzut, o problemă destul de serioasă. (55)

                   Şi astfel se ajungea la momentul culminant, cel al inaugurării noului centru industrial Reşiţa. La 3 iulie 1771, călugărul franciscan Michael Grozdich de la Caraşova săvârşea slujba prin care erau sfinţite cele două furnale, care erau botezate cu acest prilej „Franciscus” şi „Josephus”. (56) Denumirile le erau date, desigur, în cinstea principalilor conducători ai lucrărilor, Franz Müller von Reichenstein şi Joseph Desiderius Redange, care ambii asistau la ceremonie. Pe fiecare dintre cele două furnale a fost montată câte o placă din fier turnată, având următoarea inscripţie în limba latină: „La ordinul augustei Tereza, sub îngrijirea lui Müller şi Redange s-a ridicat acest furnal.” (57)

                   Tot atunci, funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein (redat în alte lucrări sub diferite forme corupte) şi controlorul Joseph Lammer redactau pentru Direcţiunea din Oraviţa un entuziast proces verbal, în care evenimentul era eternizat prin următoarele cuvinte: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (58) Deci, cu toate problemele pe care încă le creau la acea oră apele Bârzavei, la care ne-am referit şi mai sus, se putea aprecia pe bună dreptate că uzinele din Reşiţa îşi începuseră activitatea cu dreptul.

                   Despre cei doi exponenţi ai construirii furnalelor mai putem spune următoarele lucruri: Redange avea să se retragă la bătrâneţe la Oraviţa, unde a decedat în anul 1803, mormântul său fiind identificat în cimitirul romano-catolic din localitate. (59) Müller von Reichenstein va descoperi în 1782, după cum am mai amintit, telurul ca un nou element chimic, necunoscut până atunci, şi va muri în anul 1825 la Viena. (60) Delius, aşa cum s-a văzut, plecase din Banat înainte de inaugurarea uzinelor reşiţene, iar despre Wöginger ştim de la Francesco Griselini că a fost promovat ulterior într-un post superior la Timişoara.

                   Câteva luni mai târziu, la 8 octombrie 1771, a fost aprins focul şi la cele patru fierării, dintre care trei erau pentru drugi de fier şi una pentru unelte, fiecare având propriul ei cuptor de încălzire. (61) Pe lângă acestea, mai existau încă 21 de clădiri, între care: mai multe locuinţe, o cârciumă, o brutărie, o fierărie şi hanul cărăuşilor. (62) În apropierea clădirilor industriale s-au pus bazele unei noi localităţi pentru viitorii muncitori. Această localitate şi-a luat numele de la vechiul sat Reşiţa, aflat în vecinătate, dar, pentru a putea fi diferenţiată de acesta, a fost denumită iniţial Eisenwerk-Reschitza (Reşiţa Uzinală), iar mai apoi Montan-Reschitza (Reşiţa Montană), în timp ce Reşiţa veche devenea Reşiţa Română. (63)

                   Trebuie să precizăm că primii muncitori colonizaţi în noua localitate proveneau din câteva direcţii diferite: o parte dintre meseriaşii care lucraseră la construirea uzinelor au preferat să rămână pe loc, beneficiind şi de facilităţile oferite de autorităţi pentru a se instala definitiv aici; cărbunarii olteni locuiau deja în zonă de 14 ani şi au continuat să taie lemne şi să producă mangal pentru noua uzină; unii muncitori s-au mutat de la Bocşa la Reşiţa, din cauza faptului că în localitatea de origine rămăseseră fără loc de muncă;  şi, în sfârşit, o serie de colonişti au fost aduşi din diferite zone din Austria: Stiria, Austria Superioară, Aussee şi Salzkammergut. (64)

                   În primii ani de existenţă, din punctul de vedere al conducerii şi al controlului, uzinele din Reşiţa au fost subordonate Oficiului minier de la Bocşa, care le conducea printr-un administrator („Verwalter”). Primul conducător al uzinelor reşiţene a fost Bernhard Abt. (65)

                   Din punct de vedere tehnologic, fireşte că instalaţiile industriale puse în funcţiune în 1771 erau cu totul altfel decât uzinele existente astăzi. Am mai arătat că în acea vreme furnalele foloseau cărbuni din lemn numiţi mangal; instalaţiile de insuflare erau de asemenea din lemn şi erau antrenate prin acţionarea unor roţi hidraulice. La fel, primele ciocane care au fost folosite în cadrul forjelor aveau şi ele batiurile tot din lemn. (66)

                   Imediat după inaugurare, noile instalaţii industriale şi localitatea care se înfiripa în jurul lor au fost consemnate pe câteva hărţi extrem de preţioase în efortul depus de noi de a localiza pe teren aceste construcţii. Am avut şansa să studiem în amănunt două asemenea hărţi, întocmite respectiv la 21 august 1771 şi la 3 ianuarie 1772, care ne-au putut da o idee destul de clară despre felul cum arăta Reşiţa industrială la începuturile sale şi, la fel ca în cazul canalului descris mai sus, ne-au servit drept excelente mijloace de orientare în identificarea acestora pe teren. Rezultatele observaţiilor noastre le vom prezenta în cele ce urmează.

                   Din prima hartă rezultă că pe malul stâng al canalului se aflau furnalele, tot în locul în care se află şi astăzi. În aval de ele erau forja de bare şi forja de scule. Lângă forja de bare, spre sud, erau depozitul de cărbuni şi halele de amestecare. La răsărit de uzină se aflau amplasate cuptoarele de ars cărămizi, iar spre apus cuptoarele de var. Între canal şi Bârzava se poziţiona strada principală a localităţii, pe care se aflau, pe lângă primele locuinţe construite, cârciuma şi brutăria, în vecinătatea furnalelor, către est. Chiar în dreptul furnalelor, strada se bifurca, o parte trecând prin uzină, pe lângă depozitul de cărbuni şi halele de amestecare, pomenite mai sus, iar cealaltă parte mergea pe lângă Bârzava în jos, având fierăria pe dreapta şi hanul cărăuşilor pe stânga. Primele locuinţe se aflau în dreptul actualei străzi Paul Iorgovici, de la biserica romano-catolică în sus. Strada fusese construită în acel loc pentru că, conform aceleiaşi hărţi, în acea vreme Bârzava curgea chiar prin spatele caselor, întregul teren de până la dealurile din partea opusă furnalelor fiind acoperit de alte braţe şi mlaştini ale râului. (67)

                   Cea de-a doua hartă consultată preciza că valea în care fusese ridicată uzina a fost denumită „Valea Clary”. Pe această hartă apăreau şi mai precis conturate braţele formate atunci de Bârzava. Tot de acolo se mai putea constata că ţiglăria era plasată aproximativ pe locul zonei actuale cu acelaşi nume din cartierul Stavila, iar cuptoarele de var erau la poalele Dealului Crucii, în apropierea oţelăriei de astăzi (şi unde înainte chiar existase o stradă denumită Vărărie). Hanul era pe locul viitorului hotel Pannonia, ulterior Oltenia, aproximativ în apropiere de Liceul de piatră, acum înlocuit de hala Blooming. (68)

                   Conform acestor hărţi, putem concluziona că primele locuinţe ale oraşului se situau pe actuala stradă Paul Iorgovici, pe partea opusă uzinei, în porţiunea cuprinsă între furnale şi catedrala ortodoxă. Populaţia totală în 1771 cuprindea aproximativ 300 de locuitori germani, grupaţi în 126 de familii. (69) Acestea locuiau la început în 40-50 de case. (70) La aceştia erau adăugate cele până la 30 de familii de olteni, colonizaţi mai devreme, şi care locuiau în marginea dinspre est a localităţii, mai sus de catedrala actuală.

                   Majoritatea lucrărilor de până acum îi includeau şi pe olteni între cei 300 de locuitori ai Reşiţei Montane. Totuşi, efectuarea unor calcule simple demonstrează că aceştia au fost excluşi de la numărătoarea oficială. Dacă între cei 300 de locuitori am include atât pe cele 126 de familii germane, cât şi pe cele 30 olteneşti (am luat în calcul varianta maximă a familiilor olteneşti, deoarece acestea aveau natalitatea mai mare decât cele germane şi veniseră cu 14 ani mai devreme), ar rezulta un indice de doar 1,92 locuitori pentru fiecare familie, ceea ce este imposibil, ştiut fiind faptul că orice familie colonizată avea cel puţin câte doi membri (soţ şi soţie). Excluzând din calcul familiile olteneşti şi împărţind 300 de locuitori doar la cele 126 de familii germane, revenea o medie de 2,38 locuitori/familie, ceea ce pare mult mai normal, deoarece unele familii aveau şi copii. Făcând acelaşi raport de 2,38 membri şi pentru familiile olteneşti (care este de presupus că erau, de asemenea, tinere), ar rezulta un număr de 71 de locuitori olteni pe lângă cei 300 de germani, deci totalul corect pentru întreaga localitate ar fi în jurul cifrei de 371 de locuitori. Dintre aceştia, oltenii reprezentau 19,1%, iar germanii 80,9%. Aceştia au fost primii locuitori ai Reşiţei Montane. În acelaşi timp, localitatea învecinată, Reşiţa Română, era locuită de câteva sute de români bănăţeni autohtoni.

                   În acest mod s-a putut reconstitui, în ciuda marii penurii a documentelor din acea perioadă destul de îndepărtată, întemeierea unei noi aşezări, care va deveni faimoasă în scurt timp prin importanţa industrială pe care o va dobândi şi care va fi cel mai puternic centru industrial sud-est european. Orice lucrare dedicată Reşiţei are grijă să amintească faptul că multe alte puternice uzine din Europa au apărut pe hartă în urma Reşiţei. Ca termen de comparaţie, se poate preciza că uzinele Krupp din Essen existau din 1811; uzina metalurgică de la Vitkovice (Boemia) a fost pusă în funcţiune în 1829; uzina M.A.N. din Germania datează din 1834, la fel ca şi Sulzer din Elveţia; cea de la Donawitz (Austria) din 1836; Baumeister şi Wain din Danemarca din 1843; uzinele Škoda din Pilsen (Cehia) s-au înfiinţat în 1859-1860. Toate aceste uzine metalurgice din Europa centrală au o vârstă apreciabil mai mică decât uzinele reşiţene. Chiar şi în Anglia, pe bună dreptate considerată a fi prima ţară a revoluţiei industriale, există puţine întreprinderi care să poată revendica o asemenea tradiţie. (71)

                   Modul în care s-au ridicat o uzină şi o localitate pe un teren gol, într-un termen destul de scurt, demonstrează avântul pe care îl luase dezvoltarea industrială în Imperiul austriac, care a ştiut unde şi cât să investească pentru a folosi la maximum resursele oferite de natură. Naşterea Reşiţei, reconstituită de noi în studiul de faţă, poate servi oricând drept model al unui profesionism într-adevăr ridicat la nivel de artă.

Note:

1   Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 61.

2    Ibidem, p. 62.

3   Antoniu Marchescu, Uzinele din Reşiţa, ms. dactilo, în Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, nr. inv. 10.526, p. 1.

4   Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 255.

5    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 63.

6    Ibidem, p. 66.

7  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 334.

8    Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 64.

9    Rudolf Gräf, Două documente…, p. 255.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 255-256.

12  Ibidem, p. 256.

13  200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.

14  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11.

16  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

17  Ibidem.

18  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 40.

19  http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein.

20  Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 34.

21  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

22  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2.

23  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67.

24  Ibidem.

25  Ibidem.

26  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2.

27  Ibidem, p. 3.

28  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67-68.

29  Ibidem, p. 68.

30  Ibidem.

31  Ibidem.

32  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

33  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.364.

34  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

35  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 261.

36  Ibidem.

37  Ibidem.

38  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 28.152.

39  Rudolf Gräf, Două documente…, p. 263.

40  Ibidem.

41  Ibidem.

42  Ibidem, p. 263-264.

43  Idem, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

44  Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 19.

45  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68-69.

46  Ibidem, p. 67; Ion Păsărică, op. cit., p. 11.

47 Volker Wollmann, Dezvoltarea tehnicii miniere din munţii cărăşeni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 1, 1971, p. 200.

48  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 55.

49  Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 293-294.

50  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3.

51  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 10.399.

52  Ibidem, nr. inv. 28.123; Rudolf Gräf, Două documente…, p. 257.

53  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

54  Costin Feneşan, Asistenţa socială şi lupta minerilor din Banat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 3, 1975, p. 169.

55  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 11.395.

56  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

57  Ibidem.

58  Victor Brătfălean, op. cit., p. 20.

59  Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36.

60 http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein.

61  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG…, p. 117.

62  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68.

63  Ibidem, p. 69.

64  Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3;  200  ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

65  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 69.

66  Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36.

67  200 ani de construcţii de maşini…, vol. II, fig. 21.

68  Ibidem, fig. 15 şi 16.

69  Georg Hromadka, op. cit., p. 41; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

70  Ibidem.

71  Ibidem, p. 53; Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 33-34; Rudolf Gräf, Două documente…, p. 258 etc.

Mircea Rusnac – Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa

Această clădire s-a aflat pe locul vechiului han în care a fost cazat Francesco Griselini la Reşiţa

În intervalul septembrie 1774 – februarie 1777, savantul veneţian Francesco Griselini a efectuat o lungă şi minuţioasă călătorie prin Banat, regiune care fusese cucerită de armatele imperiale habsburgice încă din 1716-1718, dar care rămăsese în bună măsură necunoscută noilor autorităţi. În acest sens, vizita lui Griselini, care avea un caracter oficial, fiind făcută cu acordul Mariei Tereza şi sub protecţia guvernatorului Banatului, Iosif de Brigido, era cât se poate de binevenită. Constatările sale la faţa locului au fost publicate în 1780 sub forma unei lucrări destul de voluminoase, apărute în limbile germană şi italiană, care reprezintă o contribuţie esenţială la cunoaşterea realităţilor bănăţene din secolul al XVIII-lea. Ca o dovadă a importanţei lucrării sale, ea a cunoscut până acum două traduceri integrale în limba română, în 1926 şi în 1984. (1)

                   Către finalul cărţii sale, în scrisoarea a VII-a din partea a doua, Griselini face o scurtă referire la vizita pe care o făcuse la Reşiţa, unde numai cu câţiva ani mai devreme, în 1771, au fost construite instalaţiile industriale de prelucrare a minereului de fier, care reprezentau debutul istoriei seculare a uzinelor de aici. Din nefericire pentru cercetătorul trecutului acestor uzine, primii 78 de ani din existenţa lor sunt învăluiţi în ceaţă, deoarece în timpul revoluţiei de la 1848 arhiva uzinală a ars în întregime şi documente de valoare inestimabilă au dispărut pentru totdeauna. În aceste împrejurări, devin cu atât mai importante orice fel de informaţii despre această perioadă, menite a umple un gol destul de mare. Cronologic, mărturia lui Griselini este prima referitoare la istoria uzinelor din Reşiţa după 1771, şi din acest motiv nu există practic nicio lucrare despre trecutul acestui centru industrial bănăţean care să nu facă trimitere la savantul italian. Încă din perioada interbelică, prim-inspectorul Gheorghe Cimponeriu şi inginerul Ion Păsărică menţionau în termeni asemănători vizita lui Griselini la Reşiţa. Primul scria în 1930: „Fiind Banatul cu minele şi uzinele puţin cunoscut în cercurile imperiale din Viena, Maria Therezia trimite în Banat pe învăţatul de origine italiană Griselini Francisc, care vizitează la anul 1775 şi Reşiţa.” (2) În continuare, el reproducea pe larg cele descrise de Griselini. Cel de-al doilea menţiona în 1935: „În 1775, învăţatul italian Griselini, trimes la Reşiţa de către Maria Tereza ca să facă o descriere a uzinelor, spune în lucrarea sa că în furnale se topea minereu de la Moraviţa (Ocna de Fier), cu un adaos de var, iar ca produse se obţineau: gloanţe, bombe, granate, proiectile, tunuri, sobe, cazane, topoare etc.” (3)

                   Este demn de remarcat la aceşti cercetători interbelici faptul că, deşi în textul său Griselini nu precizează momentul exact al vizitei sale la Reşiţa, ei îl deduc totuşi în mod corect ca fiind anul 1775. Pornindu-se de la această premisă, cercetătorii ulteriori ai problemei ar fi putut stabili cu şi mai mare exactitate când anume a văzut Griselini cele menţionate de el, cu atât mai mult cu cât aceasta era prima informaţie cunoscută din trecutul uzinelor reşiţene.

                   Cercetările ulterioare nu au făcut însă lumină în această chestiune. Dimpotrivă, s-a înregistrat un regres. Nicio lucrare postbelică dedicată Reşiţei nu mai precizează nici măcar anul vizitei lui Francesco Griselini aici, deşi el fusese identificat deja. După un hiatus de peste trei decenii, abia în 1971, la 200 de ani după înfiinţarea uzinelor, a fost publicată o lucrare colectivă dedicată acestora. În cadrul ei, referirea tradiţională la Griselini a fost făcută chiar de către cei doi redactori responsabili, inginerul Silviu Bordan şi economistul George C. Bogdan, în următorii termeni: „F. Griselini, cu ocazia călătoriei sale prin Banat (1774-1777), în scrisoarea sa către Lazar Spallanzini, profesor la Universitatea din Pavia (scrisoarea VII-a), îl informează despre bogăţia minereurilor de la Ocna de Fier care se găsesc în cantităţi mari, la suprafaţă, sunt exploatate cu uşurinţă şi se transportă la cuptoarele înalte de la Reşiţa.” (4) Urmează descrierea celor văzute de Griselini, fără niciun câştig pentru noi. Într-o lucrare publicată postum, ziaristul reşiţean Georg Hromadka, decedat în 1985, consemna în stil laconic: „Învăţatul italian Francesco Griselini călătoreşte la 1774-1777 prin domeniul bănăţean al Coroanei.” (5) Referirile sale continuă în acelaşi stil. Este demn de menţionat faptul că Hromadka nici măcar nu spune că Griselini ar fi vizitat Reşiţa!

                   Inginerul Dan Gh. Perianu scria în 1996, la 225 de ani după înfiinţarea uzinelor: „În această perioadă, Banatul nostru a fost vizitat de călători iluştri, cum a fost, de pildă, Ignaz von Born (1742-1791), care a lăsat un studiu foarte amănunţit despre «Minele bănăţene, caracteristicile lor geografice şi montanistice», şi mai ales Francesco Griselini (1717-1784), care în a VII-a sa scrisoare către Lazaro Spallanzzani, profesor la Universitatea din Pavia, descrie atât modul de construcţie al furnalelor clădite din piatră şi căptuşite cu argilă refractară, cât şi procedeul de afânare şi de forjare a barelor.” (6) Care era această perioadă, inginerul Perianu nu ne spune. Dar, beneficiind de datele biografice ale lui Ignaz von Born şi ale lui Francesco Griselini, cu generozitate puse la dispoziţia noastră, putem deduce cu un minim efort faptul că ea s-a produs totuşi în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deci cu o aproximare de 50 de ani!

                   În sfârşit un istoric!, vom exclama în momentul deschiderii tezei de doctorat a lui Rudolf Gräf, publicată în 1997. Referirile sunt, într-adevăr, mai profesioniste. Dar nebulozitatea se menţine: „Până la 1815, nu avem decât o singură descriere calificată a uzinelor. Este cea făcută de Francesco Griselini cu ocazia vizitei de documentare făcută în Banat în anii 1774-1777.” (7)  În continuare, evident, suntem puşi în temă în privinţa celor văzute de Griselini la Reşiţa.

                   După cum se poate uşor constata din aceste scurte extrase, cercetătorii postbelici şi postrevoluţionari ai trecutului industrial reşiţean nu au mai acceptat nici măcar anul 1775 ca fiind cel al vizitei lui Griselini, fără a avansa o altă ipoteză în schimb. În cel mai bun caz, ei se referă la întregul interval în care acesta s-a aflat în Banat (1774-1777), deşi este evident că la Reşiţa savantul italian nu a putut sta mai mult de o zi sau două, judecând şi după precaritatea informaţiilor pe care ni le-a lăsat. În ediţia din 1984 a lucrării sale, mărturia privind vizita sa la Reşiţa cuprinde un singur paragraf de 18 rânduri, dintr-un total de 322 de pagini dedicate Banatului. Spre exemplu, vizitarea de către el a minei „Simon und Juda” de la Dognecea acoperă nu mai puţin de şase pagini!

                   În schimb, aceiaşi cercetători nu uită să menţioneze alt fapt deosebit de relevant pentru trecutul Reşiţei, anume că paragraful respectiv se află în scrisoarea a VII-a către Lazaro Spallanzani, profesor la Universitatea din Pavia!

                   Încă un amănunt. Se pare că, în afara autorilor din 1971, niciun cercetător postbelic nu a observat faptul că Griselini mai făcea o referire la Reşiţa şi pe pagina anterioară, în următorii termeni: „Despre întreaga întindere a munţilor Moraviţei înspre Reşiţa s-ar putea spune, la fel ca şi despre insula italiană Elba, din dreptul coastelor Toscanei, că este din fier. Minereul zace în grămezi şi bulgări. De aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi. Datorită acestui fapt, la furnalul înalt de la Reşiţa, care se află în apropiere de Bocşa, lucrează un mare număr de muncitori. Despre acest furnal voi spune curând ceva mai mult.” (8) Şi, într-adevăr, în aceeaşi scrisoare a VII-a trimisă abatelui Domenico Lazzaro Spallanzani, membru al academiilor regale din Londra şi Berlin, precum şi al altor societăţi savante, profesor de istorie naturală la Universitatea cezaro-regească din Pavia, urmează mult pomenitul paragraf, pe care îl reproducem integral:

                   „După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; am vizitat acest furnal venind pe la Biniş şi Bocşa. Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat. Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.” (9)

                   Personalităţile mai sus amintite aveau dreptate să fie circumspecte în avansarea unei datări certe a acestei relatări, deoarece din cuprinsul ei nu rezultă nimic în acest sens. Dar, lecturând ceva mai mult decât acest singur paragraf, ea poate fi dedusă cu uşurinţă. În continuare, vom încerca să demonstrăm acest fapt.

                   În debutul scrisorii a VII-a către Spallanzani, Griselini scria că a parcurs drumul de la Oraviţa la Dognecea prin Răchitova, Ticvaniu Mic şi Secăşeni. (10) Ajuns la Dognecea, el a cercetat, după cum am arătat, mina „Simon und Juda”, despre care scria: „Am vizitat această mină în luna aprilie 1775.” (11) Urmează descrierea amănunţită a minei, după care este inserat paragraful referitor la Reşiţa. Aici el spunea: „Am vizitat acest furnal, venind pe la Biniş şi Bocşa.” (12) Deci, după ce în aprilie 1775 se aflase la Dognecea, el şi-a continuat călătoria prin Biniş şi Bocşa, ajungând la Reşiţa. Nici aici nu a zăbovit prea mult, astfel încât putem aprecia faptul că relatarea sa asupra furnalelor provine din aprilie sau cel târziu mai 1775. Precizarea momentului respectiv devine oricum mult mai clară şi se pare că în acest stadiu se opriseră cercetările interbelice, de unde trebuia să fie reluat demersul ulterior.

                   Nu numai anul, ci şi luna vizitei la Reşiţa a lui Francesco Griselini poate fi stabilită cu certitudine. Plecând şi din Reşiţa, Griselini menţiona traseul străbătut în continuare: „De aici, trecând numai prin munţi, dintre care Slama şi Fârliugul sunt cei mai înalţi, am purces la Lugoj, iar de acolo m-am întors la Timişoara.” (13) Iar în scrisoarea a II-a din partea a doua, adresată aceluiaşi abate, referitoare la munţii din Banat, el preciza: „În luna aprilie 1775 m-am urcat personal în vârful muntelui Fârliug. Ţinta călătoriei mele era vizitarea minelor bănăţene şi aveam tot interesul să nu mă ţin numai de drumul obişnuit.” (14)

                   Aici se află cheia problemei! La Dognecea, înainte de a vizita Reşiţa, Griselini s-a aflat în luna aprilie 1775. Pe muntele Fârliug, după ce a vizitat Reşiţa, el se afla tot în luna aprilie 1775. Trecerea sa prin Reşiţa situându-se cronologic între aceste două momente, care ambele au avut loc în aprilie 1775, este limpede, credem, că şi la Reşiţa Francesco Griselini a fost în aceeaşi lună.

                   Aceasta era problema care trebuia rezolvată de mult timp. Un istoric serios, care ar fi parcurs integral lucrarea lui Griselini, ar fi descoperit de mult acest lucru. Dar pe istoricii de meserie (cu excepţia lui Rudolf Gräf) nu i-a preocupat subiectul, cei interesaţi de el fiind în schimb ingineri, economişti sau ziarişti, pentru care cercetarea istorică a reprezentat o pasiune, nu o profesie. Astfel încât abia acum putem identifica în mod clar acest moment deosebit de important din trecutul oraşului şi al industriei reşiţene, primul moment despre care s-a păstrat o mărturie după aprinderea focului la furnale, la 3 iulie 1771! Este momentul aprilie 1775. Data când Reşiţa s-a bucurat de vizita unui mare savant polivalent din veacul luminilor.

 

 

Note:

1    Francisc Griselini, Istoria Banatului timişan, traducere de Nicolae Bolocan, Bucureşti, 1926; Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, traducere de Costin Feneşan, Timişoara, 1984.

2    Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

3    Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11.

4    200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 55.

5   Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, traducere de Rudolf Gräf şi Werner Kremm, 1995, p. 42.

6    Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 36.

7  Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 118.

8    Francesco Griselini, op. cit., ed. 1984, p. 287.

9    Ibidem, p. 288.

10  Ibidem, p. 280.

11  Ibidem, p. 281.

12  Ibidem, p. 288.

13  Ibidem.

14  Ibidem, p. 241.

Mircea Rusnac – Perioada timpurie a istoriei industriale a Reşiţei (1771-1855)

Uzinele din Reşiţa şi-au început în mod oficial activitatea la 3 iulie 1771, cu exact cinci ani şi o zi înaintea proclamării independenţei Statelor Unite ale Americii. A urmat o istorie zbuciumată, plină de suişuri şi de coborâşuri, ca şi în cazul multor altor centre industriale cu o mare tradiţie. În special perioada primelor şapte-opt decenii din această istorie este foarte puţin cunoscută astăzi, atât datorită depărtării sale în timp faţă de vremea noastră, cât şi din motivul că s-au păstrat până acum extrem de puţine documente provenind din epoca respectivă. De aceea, o încercare de reconstituire a ei este destul de dificilă acum şi a necesitat un efort deosebit de adunare a tuturor frânturilor de informaţii, pentru a putea fi încropit un tot. În paginile următoare vom examina cele mai importante momente ale acestei evoluţii, aşa cum ne-o permit să o facem datele care au mai ajuns până la noi.

Debutul uzinelor reşiţene a fost destul de promiţător, astfel încât, deja în prima jumătate de an de activitate, adică până la sfârşitul anului 1771, ele au înregistrat un câştig de 4.721 de florini, devenind din acel moment cele mai importante uzine metalurgice ale Banatului. (1)

În primii cinci ani, uzinele din Reşiţa au fost subordonate încă, din punct de vedere al conducerii şi al controlului, Oficiului minier din Bocşa. În acea perioadă de început, ele continuau să fie necunoscute sau chiar nebăgate în seamă de oficialităţi. Posibil că şi informaţiile circulau foarte greu în acei ani, doar aşa putându-ne explica următorul fapt. La 1 octombrie 1774, revizorul Johann Jakob Ehrler de la Administraţia imperială a Banatului întocmea un raport cuprinzător, care a şi fost tradus şi publicat în anii trecuţi, deoarece dădea informaţii foarte valoroase despre Banatul acelor ani. La acea dată însă, el nu avea cunoştinţe despre existenţa unor instalaţii industriale la Reşiţa, pe care o menţiona doar ca pe un centru minier de extragere a minereului de fier, cu referire probabilă la mina de la Ogaşul Popii, care a funcţionat pentru puţin timp. (2) Deşi informaţia circula incredibil de greu, furnalele funcţionând în acel moment de mai bine de trei ani, Ehrler prevestea într-un fel apariţia unui puternic centru industrial în Banat, numărându-se printre partizanii acestei idei. El, „spre binele ţării”, propunea „cumpărarea de către stat a minereurilor în oraşul montanistic cel mai apropiat.” (3) De asemenea, el deplângea „lipsa unei topitorii costisitoare”, care făcea ca proprietarii exploatărilor de minereu să lucreze în pierdere. (4) Ehrler mai propunea extinderea exploatărilor miniere prin creşterea personalului şi recurgerea la noi colonizări în acest scop. (5) În lista localităţilor din Banat pe care el o publica, Reşiţa (Reschiza) era menţionată în cercul Caraşova din districtul Vârşeţ, având, după cum aminteam, doar o mină de fier. (6)

Abia un alt explorator din acel timp al Banatului, savantul veneţian Francesco Griselini, va constata, la faţa locului de data aceasta, existenţa uzinelor reşiţene. În lucrarea lui, de asemenea tradusă mai demult, şi el preciza că munţii Reşiţei aveau însemnate zăcăminte de minereu de fier. (7) Printr-o metaforă, el spunea că „minereul zace în grămezi şi bulgări” şi că „de aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi.” (8)

În luna aprilie 1775, într-o scurtă oprire, Griselini a vizitat instalaţiile industriale nou construite la Reşiţa. Am demonstrat cu altă ocazie datarea momentului acestei vizite şi am arătat involuţia pe care istoriografia bănăţeană a cunoscut-o în perioada postbelică în privinţa prezentării acestui important eveniment din istoria timpurie a Reşiţei. (9) În acel moment, conform descrierii sale, nu era în funcţiune decât un singur furnal, unde „lucrează un mare număr de muncitori.” (10) Când vorbea însă de modul de construcţie al furnalelor, Griselini se referea la plural: „furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară.” (11) Aceasta dovedea existenţa în continuare a ambelor furnale ridicate în 1771, însă în acel moment unul dintre ele era temporar oprit pentru reparaţii. În continuare, el descria, deşi cu destulă imprecizie, fiind desigur nespecialist în domeniu, procedeul prelucrării oţelului în cuptoarele de afinare şi cel al obţinerii produselor finite în urma forjării. (12) El menţiona cu acest prilej că la Reşiţa se produceau atât ghiulele, bombe, grenade şi obuziere, cât şi obiecte mai paşnice, precum sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte. (13)

Importanţa economică a Reşiţei, pe care Ehrler doar o intuise, iar Griselini a putut-o constata la faţa locului, nu a întârziat să se bucure de recunoaşterea autorităţilor. Din 1776, luând un avânt remarcabil, uzinele de aici au fost scoase de sub conducerea Oficiului din Bocşa, primind un Oficiu propriu, care se afla în subordinea nemijlocită a Direcţiunii Miniere din Oraviţa. Conducerea acestui nou Oficiu, numit „Verwesamt”, se compunea din următoarele funcţii: un conducător al uzinelor şi al atelierelor (ciocanelor), denumit „Verweser und Controlor”, fiind totodată şi şef silvic („Waldschaffer”), şi un şef de uzină şi formărie („Hütten- und Formereyschaffer”), cu personalul necesar tehnic şi de birou. Socotelile financiare şi gestiunea erau raportate, ca şi în cazul celorlalte uzine, direct Curţii din Viena, la „Hof-Rechnen-Kammer”, curtea de conturi aulică (imperială), care dădea descărcarea prin decret semnat de împărat. (14) Primul conducător al uzinelor a fost tot Bernhard Abt, urmat apoi de Ludwig Edelbluth.

Sigiliul Oficiului din Reşiţa avea inscripţia: „Kais: König: Reschitzaer Eisenamts Sigil”, având ca emblemă în mijloc vulturul cu două capete, stema Casei de Habsburg. Mai târziu, acestui oficiu i-a fost ataşată şi o secţiune de jurisdicţie montanistică, ai cărei funcţionari erau denumiţi „protocolişti”. Acesta avea la rândul lui un sigiliu propriu, cu inscripţia: „K. K. Reschitzaer Berggerichts Substitutions Sigil”. (15)

De altfel, anul 1776 va fi unul foarte important pentru istoria Reşiţei. Faptul că perioada de provizorat trecuse, că uzinele dăduseră o probă remarcabilă a calităţilor lor în primii cinci ani de existenţă a lor şi totodată a localităţii din jurul lor, s-a putut vedea acum. Reşiţa a continuat să fie colonizată cu germani, celor 126 de familii instalate la început fiindu-le adăugate în 1776 alte 71 de familii germane catolice, aduse de către Direcţiunea Minieră din Oraviţa, pe cheltuiala statului, din regiunile Stiria, Carintia şi Austria Superioară. (16)  Tot în acel an, pe locul actualei biserici romano-catolice a fost zidită o capelă improvizată, din cărămidă şi cu un turnuleţ din lemn, care va rezista acolo până în anul 1841. (17) În această biserică, serviciul divin era oficiat la început de către călugării franciscani care îşi aveau sediul la Caraşova. Însă noua localitate a avut, încă din 1772, şi un preot romano-catolic propriu, în persoana lui Adam Pilzbach. Alături de biserică, ceva mai sus de aceasta, a fost construită tot în 1776 prima şcoală germană mixtă (de băieţi şi de fete), care avea un învăţător numit şi plătit de stat. (18) Această primă şcoală din existenţa Reşiţei se afla aproximativ pe locul fostei şcoli MADOSZ de mai târziu.

Prin urmare, în anul 1779 erau numărate aici 197 de familii germane, totalizând aproximativ 490 de locuitori. (19) Pe lângă aceste familii, continuau să locuiască în Reşiţa Montană cele aproximativ 30 de familii de olteni, care fuseseră colonizate încă din 1757. Încercând să deducem numărul real al locuitorilor, vom arăta din nou, ca şi pentru anul 1771, că oltenii nu au fost luaţi în calcul când s-a precizat totalul populaţiei. Astfel, dacă raportăm cei 490 de locuitori la cele 197 de familii germane, revin o medie de 2,49 locuitori/familie. Aplicând acelaşi coeficient şi familiilor olteneşti, ar rezulta un total de 75 de locuitori olteni şi un total al populaţiei Reşiţei de 565 de locuitori, dintre care 13,3% olteni şi 86,7% germani.

Muncitorii reşiţeni erau diferenţiaţi în acea perioadă în două categorii: muncitori permanenţi (germani) şi muncitori temporari (români). Cei dintâi au primit în mod gratuit loc de casă şi de asemenea lemnele necesare construirii caselor. Impozitele pe care urmau să le plătească pe casă corespundeau categoriei de impozitare celei mai de jos. Au primit lemne de foc, cei căsătoriţi câte doi stânjeni, iar cei necăsătoriţi câte unul. Copiii lor urmau şcoala de asemenea în mod gratuit, la fel cum primeau şi rechizitele  necesare. Alimentele lor erau primite la preţuri avantajoase şi aveau dreptul de a ţine gratuit o vacă şi un viţel la păşunat. Muncitorii permanenţi erau retribuiţi bine şi făceau parte din Lada frăţească. Datoria lor în schimb era să promoveze prin toate mijloacele interesele uzinei şi să îşi trimită copiii să lucreze în fabrică de la vârsta de 12 ani. Femeile aveau în grijă toate muncile casnice necesare. (20) Muncitorii temporari nu aveau însă niciun fel de privilegii şi nici nu puteau face parte din Lada frăţească. Erau primiţi ca muncitori orice adulţi care demonstrau că puteau munci. La fel, erau primiţi copiii încă de la vârsta de 12 ani, dacă dovedeau că urmaseră şcoala şi dacă îşi demonstrau credinţa creştină. (21)

Muncitorii din fabrică şi minerii care lucrau în condiţii periculoase primeau ajutor în caz de boală sau de accident, precum şi asistenţă medicală gratuită. Cei ajunşi în incapacitate de muncă şi urmaşii celor decedaţi în accidente primeau o rentă (pensie). (22) Încă de la început, în uzină a funcţionat instituţia numită Lada frăţească (Bruderlade). Aceasta era o asociaţie cu caracter de ajutor reciproc, introdusă în minele din Banat concomitent cu extinderea legislaţiei miniere austriece. Asemenea asociaţii aveau în Europa de vest o vechime datând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, ele preocupându-se de ajutorarea membrilor lor în cazuri de boală, accidente, bătrâneţe, precum şi de a urmaşilor acestora. Veniturile erau asigurate din cotizaţia membrilor şi prin afectarea unei cote-părţi din veniturile asociaţiei miniere respective. (23)

La Reşiţa, fiecare muncitor era obligat să cotizeze la aceasta începând de la vârsta de 15 ani, cu sume de 3, 4 sau chiar 6 creiţari din fiecare florin câştigat. (24) Dreptul la pensie nu exista decât după cel puţin 40 de ani de muncă. Dacă un muncitor pleca mai devreme din uzină, el îşi pierdea acest drept. În caz de incapacitate de muncă, sprijnul financiar pe care urma să îl primească pensionarul era calculat după numărul de ani în care acesta plătise cotizaţia la Lada frăţească. (25)

Conform Decretului cameral din 27 iunie 1772, era fixat cuantumul pensiilor care urmau a fi primite de diferitele categorii de muncitori. Astfel, maiştrii topitori urmau să primească, în caz de limită de vârstă sau de incapacitate de muncă, 6 florini pe lună. Maiştrii formatori, furnaliştii şi forjorii primeau câte 5 florini, iar ajutoarele câte 4 florini şi o jumătate de măsură de grâu pe lună. Văduvele maiştrilor topitori primeau 3 florini, iar cele ale maiştrilor formatori, furnalişti sau forjori câte 2 florini şi o jumătate de măsură de grâu. Văduvele fără copii ale muncitorilor primeau o singură dată un ajutor de 15 florini. Dacă ele puteau munci şi aveau copii, primeau lunar câte 1 florin şi o jumătate de măsură de grâu, iar pentru fiecare copil le erau plătiţi câte 15 creiţari pe lună, până când aceştia împlineau vârsta de 14 ani. Văduvele în vârstă de peste 50 de ani şi care nu mai puteau munci primeau lunar câte 1 florin şi 30 de creiţari, precum şi o jumătate de măsură de grâu. Aceste drepturi de urmaş erau acordate văduvelor numai în cazul în care soţii lor lucraseră în uzină o perioadă de cel puţin 6 ani. (26)

În 1785, acest regulament de sprijin avea să primească o formă mult mai rigidă. Acum dreptul la pensie era acordat după minimum 8 ani de muncă în uzină. După o perioadă de muncă cuprinsă între 8 şi 20 de ani vechime, muncitorii primeau câte 1 florin şi 40 de creiţari pe lună şi o jumătate de măsură de grâu valorând 42 de creiţari. La o vechime de 21-30 de ani, primeau o pensie lunară de 2 florini şi o jumătate de măsură de grâu. Între 31-40 de ani primeau 2 florini şi 20 de creiţari şi o jumătate de măsură de grâu. La peste 41 de ani munciţi, primeau 2 florini şi 40 de creiţari şi o jumătate de măsură de grâu. Văduvele primeau jumătate din drepturile cuvenite soţilor lor. Copiilor le erau plătiţi câte 15 creiţari lunar, băieţilor până la vârsta de 14 ani, iar fetelor până la vârsta de 12 ani. (27) Din acel moment, Erariul vienez, sub impulsul împăratului reformator Iosif al II-lea, îi obliga pe proprietarii şi pe concesionarii minelor şi uzinelor metalurgice din zona montanistică bănăţeană să suporte jumătate din sumele care erau alocate pentru Lada frăţiei. (28)

Din anul 1808, orfanilor de ambii părinţi le erau plătiţi câte 30 de creiţari pe lună. Dacă erau în plus şi handicapaţi, primeau câte 45 de creiţari. (29) În cazul în care un muncitor deceda înaintea împlinirii minimului de 8 ani vechime, văduvei sale îi era plătită o compensaţie unică, de maxim un sfert din salariul anual al celui decedat. Dacă un muncitor cu o vechime de peste 8 ani rămânea în incapacitate de muncă, el urma să primească o despăgubire echivalentă unui salariu anual. (30) Uzina avea dreptul de a stabili preţurile alimentelor şi nu puteau vinde pe piaţa liberă decât aceia care aveau o permisiune specială din partea acesteia. (31) Din 1854, o lege nouă va stipula ca Lada frăţească să fie preluată de către Oficiile montanistice, respectiv de către întreprinzătorii particulari. (32)

Încă din primii ani de activitate, muncitorii şi funcţionarii înfiinţaseră o fanfară uzinală. Primele sărbători muncitoreşti erau legate de zilele feluriţilor sfinţi protectori ai diverselor specializări. Astfel, furnaliştii îl sărbătoreau pe Sfântul Florian (4 mai), constructorii pe Sfântul Rochus (16 august), dulgherii pe Sfântul Iosif (19 martie), iar minerii pe Sfânta Barbara (4 decembrie). (33)

În 1778, Banatul a fost cedat de către Camera imperială Ungariei, fiind împărţit în trei judeţe: Torontal, Timiş şi Caraş-Severin. Curtea imperială va menţine însă în administrare atât districtul de graniţă, cât şi regiunea minieră („Procesus Metalici”), compusă de 82 de comune. Acestea erau subordonate în continuare Curţii aulice de conturi (Hof-Rechnen-Kammer) şi serviciului de monede şi mine din Viena (Münz- und Bergwesens Buchhalterei), având ca organ local reprezentativ Direcţiunea Minieră din Oraviţa. (34)

Datele asupra producţiei uzinelor reşiţene din primii ani de activitate sunt foarte puţine. Din unele rapoarte de exploatare se pot constata însă câteva informaţii deosebit de valoroase. Astfel, în anul 1778 continuau să funcţioneze cele două furnale inaugurate cu şapte ani mai devreme, împreună cu cinci cuptoare. Într-o perioadă de 11 luni, furnalele au produs în acel an un total de 2.726 de maje vieneze şi 64 de pfunzi de fontă, revenind 8-9 maje pentru 24 de ore de lucru. În patru cuptoare s-au produs, într-un total de 1.857 de zile de lucru, 3.223 de maje şi 93 de pfunzi de fier forjat în bare groase. La cuptorul special (de tip boem) s-au produs, în 213 zile, 814 maje şi 80 de pfunzi de fier laminat. La cele două ciocane de laminat, în 444 de zile de lucru s-au produs 2.363 de maje şi 10 pfunzi de fier de scule. În medie pentru o zi completă de lucru, cuptoarele produceau 8 maje şi 84 de pfunzi, cuptorul special 3 maje şi 82 de pfunzi, iar ciocanele – 5 maje şi 32 de pfunzi de fier de scule. (35)

Totuşi, încă în acea vreme se înregistrau pierderi imporante la topirea minereului, din cauza faptului că procedeele folosite erau destul de rudimentare în epocă. Produsele din fier şi oţel erau forjate din „lupe”, care se obţineau în vetre prin afinarea fontei de la furnal. Afinarea constituia îndepărtarea prin ardere a corpurilor străine, efectuată în cuptoare cu atmosferă oxidantă. Puritatea fierului produs prin afinare era obţinută cu ajutorul unor şarje mici, cu o intensitate cât mai redusă a focului. Prin urmare, creşterea calitativă ar fi determinat o scădere cantitativă a produselor, ceea ce însemna o pierdere suplimentară de fier prin ardere şi un consum sporit de cărbuni. În 1778, cele patru cuptoare de afinare de la Reşiţa înregistrau pierderi de 30-36%, iar cuptorul de afinare boem chiar o pierdere de 50%. (36) Însă, deja din această perioadă, produsele uzinelor reşiţene ajunseseră să fie atât de căutate, încât ele nu mai erau suficiente nici măcar pentru alimentarea întregii regiuni a Banatului. (37) În 1780, comenzile către uzină continuau să sporească, fiind nevoie urgentă de o mărire a instalaţiilor. (38)

În aceşti ani, continua prospectarea zăcămintelor de cărbuni în întregul Banat montan. La distanţe mai mici sau mai mari de Reşiţa, acestea vor începe să fie reperate, unul câte unul: la Doman în 1780, la Secu în 1788, la Anina în 1790, la Mehadia în 1791-1792 şi la Sicheviţa în 1796. Ultimele două, tocmai datorită distanţei mari faţă de Reşiţa, nu vor fi însă exploatate decât mult mai târziu. (39) Dar o bună perioadă, datorită necunoaşterii pe atunci a tehnologiei cocsificării cărbunelui, aceste zăcăminte nu au putut fi utilizate în procesul de producţie, deşi, după cum se va vedea, au existat numeroase încercări în acest sens. Mulţi ani de acum încolo, uzinele reşiţene vor lucra tot pe baza cărbunelui fabricat din lemn.

În scurt timp, pădurile din jurul uzinei, care i se dăduseră acesteia în folosinţă de la început, pentru producerea cărbunilor la care ne-am referit, au fost practic epuizate, iar Direcţiunea de la Oraviţa a raportat că pădurile de la Bocşa vor fi complet defrişate în termen de maxim opt ani, cele de la Dognecea în doi ani şi cele de la Reşiţa în şase ani. (40) Pentru transportarea cărbunilor din lemn, uzina întâmpina de asemenea mari dificultăţi, ea fiind nevoită să întreţină pentru cărăuşia necesară de la Dognecea, Bocşa şi Reşiţa nu mai puţin decât un număr de 605 cai. (41) Nici măcar acest număr nu era suficient, astfel încât uzina mai era nevoită să încheie contracte de transport şi cu locuitorii din Reşiţa Română. (42)

În consecinţă, prin dispoziţia Camerei imperiale din 21 iunie 1780, uzinele reşiţene au primit pentru exploatare noi suprafeţe de teren. Au fost cedate atunci teritoriile mărginite la sud-est de domeniul Regimentului grăniceresc româno-bănăţean, la nord-est de moşia particulară de la Delineşti, la nord şi vest de teritoriul comunelor camerale urbariale Târnova, Ţerova, Reşiţa Română, Doman, Cuptoare şi Caraşova. Toate aceste teritorii totalizau o suprafaţă de 22.716 iugăre şi 275 de clafteri pătraţi. Dintre aceştia, 19.040 de iugăre şi 875 de clafteri pătraţi erau reprezentate de păduri, 3.415 iugăre erau câmpii, păşuni şi terenuri cu clădiri, iar 260 de iugăre şi 1.000 de clafteri pătraţi erau terenuri neproductive. (43)

Mai mult decât atât, la 15 iulie 1781, Direcţiunea Minieră a propus Curţii vieneze ca uzinelor reşiţene să le fie predat întregul masiv Semenic, cu toate pădurile acestuia, pentru transportarea lemnului urmând a fi folosit cursul Bârzavei. Aprobându-se şi această propunere, au fost imediat aduşi specialişti din nordul Ungariei pentru amenajarea albiei râului în scopul plutăritului. (44) Pădurile predate acum, împreună cu cele cedate mai devreme, atingeau o suprafaţă totală de aproximativ 50.000 de iugăre. (45) Dintre acestea, 19.000 reveneau terenului pentru uzinele propriu-zise şi restul de 31.000 pentru pădurile aferente. (46)

Amenajarea Bârzavei pentru plutărit a fost definitivată în anul 1784, astfel încât din 17 martie 1785 lemnele au început să fie transportate prin acest mijloc, mult mai puţin costisitor. (47) Au fost construite trei greble pentru oprirea lemnelor, la Reşiţa (în zona Länd), la Câlnic şi la Bocşa, unde cărbunarii români produceau mangal pentru cuptoarele din Reşiţa, Dognecea şi Bocşa. (48) Cheltuielile totale pentru aceste amenajări s-au ridicat la suma de 11.100 de florini şi 30 de creiţari. (49) Cu ocazia regularizării cursului râului, localitatea Reşiţa Montană a fost scutită de marea problemă a mlaştinilor şi bălţilor care până atunci creaseră atâtea necazuri populaţiei, în special prin malaria care bântuia până atunci în acea zonă, fiind mult răspândită de ţânţari şi de alte insecte dăunătoare.

Pentru supravegherea plutăritului, a fost întemeiată localitatea Văliug, cu populaţie formată din olteni care lucrau la tăiatul lemnelor pentru uzina reşiţeană şi, de asemenea, din colonişti germani aduşi din Austria Superioară, la care în 1793 li s-au mai adăugat încă 300 de familii germane, aduse de şeful silvic Franz Loidl. (50) Localitatea îşi datora numele german Franzdorf faptului că, pe parcursul călătoriei lor către Banat, coloniştii proveniţi din Austria Superioară au fost primiţi la Viena de însuşi împăratul Francisc I. Noii bănăţeni se ocupau cu activităţile forestiere şi cu cărbunăritul. (51)

În 1782, după 11 ani de funcţionare, unul dintre furnalele reşiţene ridicate în 1771 a fost demolat, construindu-se în locul său altul nou. (52)

În acei ani, direcţiunile miniere districtuale aveau dreptul de a propune anual bursieri pentru Academia montanistică de la Schemnitz. Aceştia, după încheierea perioadei de studii, se întorceau de obicei la districtele miniere de unde fuseseră trimişi. Unii dintre ei vor ajunge mai târziu în funcţii de conducere în cadrul minelor şi topitoriilor din Banat. În cazul uzinelor din Reşiţa, asemenea foşti bursieri vor ocupa posturi de răspundere în acei ani: Joseph Lischka şi Franz Pöschl în 1781-1782 sau Samuel Schaarschmidt în 1786. Aceeaşi calitate a avut-o şi viitorul director general al Tezaurariatului de la Oraviţa, începând din 1797, Prokop Lhotka von Zmislow, cu care Reşiţa va avea destule tangenţe. (53) În privinţa primului director, Bernhard Abt, mai putem spune că el a avut un rol important, în calitate de „Probierer”, la descoperirea în 1796 a zăcământului de cărbuni de la Sicheviţa, când a întocmit un raport de cinci pagini în acest sens. (54) Văduva sa mai trăia la 19 iunie 1815, când dulgherul Friedrich Hübner de la uzinele din Reşiţa îşi cerea înapoi de la aceasta desenele pe care i le dăduse soţului ei. (55)

Cu ocazia amenajării Bârzavei, în anii 1783-1784 au fost construite pe acest râu un număr de cinci stăvilare pentru plutărit. Cele principale erau la Crivaia (instalarea căruia costase 8.000 de florini) şi la Izvorul Mare (4.000 de florini), iar cele secundare erau la Izvorul Mic (3.000 de florini), Gozna (6.000 de florini) şi Ceresna (4.500 de florini), totalizând o cheltuială de 25.500 de florini. Tot în acei ani au mai fost confecţionate din lemn şi grătarele de reţinere de la Reşiţa (4.000 de florini), la Câlnic pentru Dognecea (4.000 de florini) şi la Bocşa (5.000 de florini), preţul total al acestora fiind de 13.000 de florini. (56) Aceste lucrări complexe de amenajare a râului Bârzava au fost conduse de către Franz Loidl, numit maistru silvic la Reşiţa. (57)

În consecinţă, în perioada 1785-1803 au fost plutăriţi 179.682 de clafteri cubi de buşteni, dintre care 51.137 pentru Reşiţa, 57.414 pentru Dognecea şi 71.131 pentru Bocşa. (58) Cheltuiala pe care Erariul a suportat-o pentru aceasta a atins suma de 612.770 de florini, revenind în medie pentru fiecare clafter cub câte 3 florini şi 27 de creiţari. (59)

Totuşi, în anul 1803 se va renunţa la plutărit din următoarele motive: reducerea suprafeţelor păduroase de pe valea Bârzavei, creşterea necesarului de combustibil lemnos la uzina din Reşiţa, productivitatea mică a minelor de la Dognecea şi refacerea pădurilor din vecinătatea Bocşei şi Dognecei. În acel moment s-a trecut la experimentarea pe timp de un an a producerii mangalului chiar în zonele de tăiere a pădurilor. (60) Arderea mangalului în locurile de tăiere din păduri şi transportul lui cu ajutorul mijloacelor de tracţiune animală s-a practicat apoi o nouă lungă perioadă, din 1803 până în 1865. Însă după 1803, va creşte foarte mult şi preţul transportului mangalului cu ajutorul mijloacelor de tracţiune. Astfel, de exemplu, în 1804, măsura de mangal (1,414 litri) costa 24 de creiţari, iar în 1815 ea va ajunge la 1 florin şi 27 de creiţari. (61) Din acest motiv, în acel an autorităţile au repus în discuţie chestiunea plutăritului pe Bârzava. Deşi calculele efectuate acum acreditau ideea că plutăritul ar fi fost mai ieftin, totuşi ea nu a mai fost pusă în practică. (62)

Între timp, în intervalul 1787-1791, pe teritoriul Banatului a fost purtat un nou război austro-turc, în armata austriacă activând acum şi o „divizie bănăţeană”, formată din grăniceri români, care număra 12.800 de soldaţi. (63) Trupele imperiale au fost concentrate în câteva centre de operaţiuni, printre care şi Timişoara. Aceasta avea în subordine mai multe subcentre la Recaş, Lugoj, Biserica Albă, Dognecea, Reşiţa, Bocşa, Oraviţa şi Sasca. (64) Turcii au atacat puternic, ocupând localităţile Orşova, Mehadia, Panciova, Palanca, Biserica Albă, şi au urmărit apoi trupele austriece, care s-au retras până la Lugoj. Atunci turcii au pătruns în regiunile miniere de la Moldova şi Sasca, pe care le-au incendiat şi le-au distrus. (65) În continuare, ei au ocupat Deta şi Vârşeţul şi au ajuns în octombrie 1788 până la Bocşa şi Dognecea, nimicind şi acolo toate instalaţiile miniere şi metalurgice. Apoi au înaintat către Reşiţa, venind dinspre Bocşa pe valea Bârzavei. Ei s-au apropiat aşa de mult de noul centru industrial, încât au depăşit actualul cartier Lunca Bârzavei şi au ocupat inclusiv Ţerova, ajungând la porţile Reşiţei de atunci. Luptele decisive au avut loc pe valea Ţerovei, Reşiţa fiind apărată admirabil de locuitorii români din Cuptoare, Târnova şi Reşiţa Română. „În apărarea uzinelor siderurgice reşiţene, grănicerii români se luptă în mod remarcabil. Şi locuitorii satelor româneşti învecinate se opun cu dârzenie invadatorilor”, aprecia Georg Hromadka. (66) Populaţia germană se retrăsese până la Timişoara. (67)

Războiul se va încheia în 1791 prin tratatul de pace de la Şvistov, prin care s-a hotărât ca Banatul să rămână în continuare în posesia Austriei. După încheierea păcii, populaţia refugiată a început să se reîntoarcă în locurile de baştină şi să reconstruiască tot ceea ce fusese distrus.

În legătură cu desfăşurarea acestui război şi mai ales cu episodul legat de atacarea Reşiţei de către turci, putem menţiona o nouă involuţie în istoriografia postbelică a problemei, la fel cum am semnalat şi în cazul vizitei lui Griselini aici. Adică, dacă cercetătorii mai vechi ai trecutului Reşiţei, precum Gheorghe Cimponeriu, Ion Păsărică, Coriolan Cocora sau Georg Hromadka, făceau referire la bătălia de pe valea Ţerovei, în schimb lucrarea colectivă din 1971, coordonată de Silviu Bordan şi George C. Bogdan, precum şi lucrările de după 1989 ale lui Dan Gh. Perianu şi Rudolf Gräf, o ignoră total. În acest sens, culmea sublimului a fost atinsă de o „monografie” dedicată ultimului război austro-turc de către doi istorici reşiţeni (Valeriu Leu şi Rudolf Gräf), care, pe parcursul a 152 de pagini, nu alocă niciun cuvânt acestui eveniment! (68) Sunt argumente, din păcate cât se poate de reale, ale unei degradări a istoriografiei Reşiţei, de la încercările interbelice, desigur nu întru-totul profesioniste, întrucât nici autorii lor nu erau istorici de meserie, dar care au consemnat cu onestitate istoria adevărată, şi până la situaţia de acum. De altfel, şi pe alte planuri, Reşiţa de acum a mai rămas doar ca o umbră palidă a ceea ce a fost altădată.

Imediat după respingerea atacului menţionat mai sus, sau chiar ca o consecinţă a lui, în 1789 la Reşiţa a fost transferată şcoala pentru „învăţatul ferăstrăului şi al mineritului”, înfiinţată la Oraviţa încă din 1729. (69) Iar în 1793, renumele lor depăşind deja graniţele Imperiului austriac, uzinele din Reşiţa şi Bocşa au primit şi comenzi din străinătate, producând împreună pentru Regatul Neapolelui un număr de 20.000 de bucăţi de ghiulele de tun de câte 24 şi 36 de pfunzi. (70)

Chiar în 1788, fiind trimis de către Camera aulică pentru Monetării şi Minerit să investigheze variantele de modernizare a procesului de topire a minereului de fier la Reşiţa şi la Bocşa, Franz Müller von Reichenstein a efectuat la Reşiţa o topire de probă cu huilă provenind de la Doman. Rezultatele s-au dovedit a fi bune, atât în ceea ce privea calitatea fierului brut obţinut, cât şi a economiei de combustibil realizată în raport cu cantitatea de mangal folosită în mod obişnuit. De aceea, Müller a dispus efectuarea unor probe de topire de mari proporţii, urmând ca în cazul obţinerii unor rezultate corespunzătoare, să se treacă la folosirea huilei şi la forjele de întins („Streckhämmer”). Economia realizată astfel la consumul de mangal a fost estimată la câte 2.000 de florini pe an. Însă Müller a fost în curând mutat în Tirol şi experimentul nu a mai putut fi dus până la capăt.  (71) A fost prima încercare de utilizare la Reşiţa a cărbunilor de pământ, la care ne-am referit şi mai sus. Vor mai urma şi altele, în dificilul proces de creştere a productivităţii industriale de aici.

O mare importanţă pentru viitorul uzinelor reşiţene a avut-o anul 1790. Atunci au fost descoperiţi primii cărbuni la Anina, pe valea Purcariu, de către muncitorul forestier Mathias Nikolaus Hammer. Colonia de muncitori forestieri Steierdorf fusese întemeiată recent, în 1773, deoarece nevoia de mangal a topitoriilor de la Oraviţa şi Ciclova era foarte mare şi, în consecinţă, la propunerea aceloraşi Müller von Reichenstein şi Joseph Redange, care au avut o contribuţie atât de importantă şi la ridicarea furnalelor reşiţene, Oficiul minier superior a adus acolo muncitori forestieri, cărbunari şi cărăuşi din Stiria şi din alte zone ale Alpilor. (72) Unul dintre aceştia era şi Hammer, care a intrat în istorie ca descoperitorul huilei de la Anina. Conform unei povestiri păstrate în tradiţia locală şi transmisă nouă de către Alexander Tietz, fiul lui Hammer, împreună cu alţi copii, păzeau porcii comunităţii când unul dintre aceştia a dat la iveală o „piatră” de culoare neagră care, aruncată în foc, s-a dovedit a fi inflamabilă. Sub impulsul nedumeririi sale fireşti, fiul lui Hammer a semnalat cărbunele tatălui său, care la rândul lui a comunicat descoperirea Oficiului de la Oraviţa, fiind recompensat pentru aceasta cu 50 de florini. (73) În favoarea veridicităţii acestei povestiri vine şi denumirea locului în care a fost descoperit cărbunele, adică valea Purcariu, în amintirea porcului providenţial.

În urma raportării acestei descoperiri către Curtea din Viena, oficiul „Hofkammer für Münz- und Bergwesen” a aprobat, la 15 mai 1792, arendarea terenurilor care conţineau cărbuni unor particulari, pentru a putea fi exploatate. (74) Un întreprinzător venit din Germania, Heinrich Hensch, a pus în valoare primul zăcământ de cărbune de la Steierdorf, în urma unor prospecţiuni sistematice. (75) Dar până la folosirea preţiosului cărbune în industrie aveau să mai treacă mulţi ani.

În 1800 funcţiona la Reşiţa un singur furnal şi o topitorie „floss”. (76) În acelaşi an, a fost înfiinţată la Reşiţa Montană prima parohie ortodoxă, care avea şi o şcoală proprie în limba română cu un învăţător numit de stat, însă plătit de Lada frăţească cu 150 de florini pe an. (77) Biserica ortodoxă a fost construită de credincioşii români în 1818 pe locul catedralei actuale, Erariul refuzând să ia parte la ridicarea ei. La fel, conducerea uzinelor a refuzat să dea şi ortodocşilor aceeaşi atenţie şi ajutoarele de care beneficia populaţia catolică germană. (78)

În 1802 a fost construit un atelier de ciocane la Văliug, pentru a se evita cheltuielile generate de transportul lemnelor şi al cărbunilor până la Reşiţa. Mica uzină de acolo a fost deschisă la 3 martie 1803, având două cuptoare şi un fierăstrău pentru cherestea. (79) Ea era subordonată din punct de vedere administrativ uzinei din Reşiţa. (80) Din acel moment, plutăritul lemnelor pe Bârzava, care decursese până atunci cu mari dificultăţi, a încetat, aşa cum arătam, pentru o lungă perioadă. În 1806 a fost dat în folosinţă şi drumul dintre Reşiţa şi Văliug. (81)

În timpul războaielor napoleoniene, la care Austria a luat parte aproape permanent, o mare parte din materialul de război necesar armatei acesteia a fost produs de către uzina din Reşiţa. Este vorba despre tunuri, ghiulele, baionete şi material auxiliar. (82) În legătură cu aceasta, s-a vehiculat în ultimii ani, de către inginerul Dan Gh. Perianu, în presa locală reşiţeană (ziarul Sud-Vestul din 2005), o legendă potrivit căreia columna ridicată de Napoleon în Place Vendôme pentru comemorarea victoriei de la Austerlitz ar putea fi pusă în legătură cu metalul de Reşiţa, din care ar fi fost confecţionate tunurile austriece capturate de francezi, făcându-se astfel o legătură interesată între monumentul parizian şi uzinele Reşiţei. Asemenea supoziţii, comparabile cu cea potrivit căreia chiar si Turnul Eiffel ar fi fost construit tot din oţel de Reşiţa, nu sunt în realitate altceva decât tentative de a arunca praf în ochi şi de a ascunde de fapt adevărata istorie a uzinelor şi a oraşului.

În 1804, la Reşiţa existau două furnale, dintre care unul avea înălţimea de 22 de picioare, două ateliere, un atelier de fier pentru scule şi o forjă de cuie. (83)  Minereul de fier necesar era adus de la Ocna de Fier şi Dognecea, asupra acestor mine fiind întocmit un raport amănunţit în anul 1805. (84) După desfiinţarea plutăritului, se punea din nou grava problemă a transportului lemnelor către uzină. În consecinţă, s-a recurs din nou la munca de robotă a ţăranilor români din jurul Reşiţei, fiecare comună fiind obligată să pună la dispoziţia uzinei un număr fix de lucrători. Astfel, în 1812, Reşiţa Română contribuia cu 115 persoane, Ţerova cu 60, Doman şi Cuptoare împreună cu 99, Târnova cu 209, Soceni cu 126, Delineşti cu 107, Apadia cu 70, Valeadeni cu 76, Brebu cu 213 şi Zorlenţu Mare cu 421. (85) Din nou, aceşti muncitori nu erau retribuiţi, ei lucrând în contul robotei pe care o datorau statului.

Producţia Reşiţei era în 1814, la cele două furnale, de 19.980 de maje şi 50 de pfunzi de fontă (1.118,9 tone) şi de 6.331 de maje şi 6 pfunzi de fier forjat cu ciocanele de laminat (354,53 de tone). (86)  Cheltuielile de producţie erau la fontă de 1 florin şi 7,75 de creiţari pentru o majă şi de 3 florini şi 33 de creiţari la fierul forjat pentru o majă. (87) La mica uzină de la Văliug, producţia era de 1.803 maje şi 2 pfunzi. (88) În acel moment, cheltuielile totale ale uzinelor erau repartizate astfel: pentru birouri, 1.340 de florini şi 9,5 creiţari; pentru clădiri noi, 4.377 de florini şi 1,5 creiţari; pentru repararea clădirilor, 11.286 de florini şi 19,75 creiţari; pentru salarii, 12.071 de florini şi 25,5  creiţari; pentru chirii, 72 de florini; pentru pensii şi ajutoare, 2.111 florini şi 43 de creiţari; diferite cheltuieli, 11.596 de florini şi 17,5 creiţari; pentru transport de fier, 2.300 de florini. Rezulta un total de cheltuieli de 45.154 de florini şi 56,5 creiţari. (89) Producţia de fontă a furnalelor depăşea capacitatea de producţie a cuptoarelor de la Reşiţa, astfel încât o cantitate de 9.451 de maje şi 50 de pfunzi a fost trimisă spre prelucrare la alte ciocane din regiune, şi anume: 5.984 de maje şi 50 de pfunzi la Bocşa, 1.851 de maje la Ciclova şi 1.616 maje la Rusca Montană. (90)  Uzinele produceau atunci piese din tuci, turnate direct de la furnale, bare forjate din fier, cercuri pentru roţi de căruţe, cuie, scule, unelte precum sape, târnăcoape sau lopeţi, şi diverse alte semifabricate şi produse pentru uz gospodăresc. La început, desfacerea lor era limitată la teritoriul Banatului şi se efectua prin intermediul unor negustori de specialitate. Aceştia erau: Johann Gottfried Feldinger, Josef Pausenberger şi Franz Reiter la Timişoara, Josef Prandel şi Daniel Miloşevici la Vârşeţ, Anton Blaschuty şi Ferdinand Martin Schöfler la Biserica Albă, Carl Andrenyi la Arad şi văduva Antonia Eckhardt la Lugoj. (91)

În cursul războaielor napoleoniene, Curtea de la Viena a acordat o atenţie sporită Banatului şi bogăţiilor sale. Aşezările montanistice erau inspectate periodic de către comisii competente, fiind constatate şi contracarate toate stările de lucruri negative înregistrate. În acest context, uzinele reşiţene s-au bucurat şi ele de un interes pe măsură, fiind inspectate anual de către autorităţile montanistice superioare. Cu ocazia acestor vizite, au fost redactate o serie de „protocoale”, precum cele de la 11 mai 1813, 2 noiembrie 1814 şi 23 iunie 1815, dintre acestea doar ultimul păstrându-se până astăzi. Acesta este un document consistent de 111 pagini, care ne oferă informaţii esenţiale despre industria reşiţeană a vremii. (92) În continuare, vom urmări radiografia făcută atunci acesteia, pe baza unui important articol publicat mai demult de către Rudolf Gräf.

La şedinţa în care a fost adoptat protocolul au luat parte: directorul Tezaurariatului transilvănean şi al Direcţiei Miniere Bănăţene, Prokop Lhotka von Zmislow, amintit de noi mai sus; asesorul Direcţiei Miniere şi administratorul şef al topitoriilor, Leopold Seymann; asesorul Direcţiei Miniere şi contabilul Michael Fritsko; administratorul topitoriilor şi al ciocanelor din Reşiţa (Eisenhütten und Hammerverweser), Franz Johannes Plasch, urmaşul lui Pachmann în această funcţie; controlorul (Verwesamts Controlor) Michael Mialovich; şeful ocolului silvic (Waldschaffer), Franz Xavier Loidl; şeful topitoriei şi al turnătoriei din Reşiţa (Hütten und Hammerschaffer), Gottlieb Weland; şeful ciocanului de la Văliug (Franzdorfer Hammerschaffer), Joseph Lucas; şi brigadierul silvic (Waldbereiter) Adam Otter. (93) Problemele abordate cu acest prilej au atins cele mai variate chestiuni: modul în care au fost îndeplinite protocoalele din 1813 şi 1814, exploatarea minereului de fier, activitatea furnalelor, transportul minereului, activitatea forjei, forja de cuie, concasorul pentru zgură, sistemul forestier şi cărbunăritul, situaţia depozitului de minereu de fier, starea casieriei, magazia, Lada frăţească, casieriile bisericilor catolice din Reşiţa şi Văliug şi a celei ortodoxe din Văliug (cea din Reşiţa încă nu fusese construită), verificarea celor care primeau ajutoare, repararea clădirilor, funcţionarii, chestiunile poliţieneşti şi diverse cereri adresate. (94)

Referitor la problemele legate de uzină, protocolul menţiona că minereul de fier era extras de la Ocna de Fier, cantitatea necesară fiind mereu în creştere după 1771. Din acest motiv, exploatarea fusese mult sărăcită, fiind necesară renunţarea la unele puncte de lucru, de unde rezulta prin topire un fier de mai proastă calitate. Pe viitor, se impunea extinderea galeriilor pe adâncimi mai mari, dedesuptul celor vechi. (95) Necesarul pentru funcţionarea neîntreruptă a celor două furnale de la Reşiţa era de 64.000 de maje de minereu anual. (96) Această cantitate se considera că putea fi atinsă şi prin exploatarea zăcământului de la Rusca Montană. În plus, în zona Reşiţei fusese descoperit minereu de fier la Râul Alb şi erau în curs de prospectare dealurile Caraşovei. (97)

                   Minereul extras de la Ocna de Fier era transportat la Reşiţa de către un „arendator” cu două căruţe cu cai şi cu patru care cu boi. El era ajutat şi de „supuşi camerali”, pe care uneori îi utiliza în interesul său. Tot supuşii camerali (ţăranii români) efectuau şi transporturile de mangal, la preţul de 1 florin şi 27 de creiţari măsura. (98)

                   La Reşiţa erau şi în acel moment două furnale înalte. Primul funcţionase neîntrerupt timp de 141 de schimburi, între 26 august 1814 şi 13 ianuarie 1815, iar al doilea timp de 222 de schimburi, între 16 aprilie şi 23 decembrie 1814. (99) Primul a fost oprit pentru a fi reparat şi a fost apoi repus în funcţiune în perioada inspectării uzinei de către comisia amintită. În 1814, el a produs 9.939 de maje şi 50 de pfunzi de fontă, la un preţ de 1 florin şi 7,75 creiţari maja. Acest furnal înregistra mari pierderi de metal, deoarece se produceau mai multe piese turnate de dimensiuni mici decât cele de dimensiuni mari. Cel de-al doilea a fost şi el reparat şi repus în funcţiune la 20 mai 1815. (100) În 1814, producţia de bare de fontă a fost de 10.041 de maje, însă atât barele de fontă albă, cât şi cele de fontă cenuşie, aveau o grosime considerată prea mare. (101)

                   Turnătoria producea în special sobe, dar şi acestea erau de o calitate inferioară. Erau turnate foarte gros, cu pierderi mari de metal, datorate în special îmbinării defectuoase a părţilor componente ale pieselor. Şi nisipul folosit era de calitate slabă, motiv invocat de Weland, şeful atelierului. Acestuia i se cerea să economisească mai mult metal la turnarea pieselor, care să fie făcută cu mai multă precizie şi să aibă un alt aspect. Totodată, era trimis la Lipova pentru a verifica fineţea nisipului de acolo. (102)

                   Cele patru ciocane cu vetre de afinare ale forjei, care prelucrau barele de fontă realizate la furnale, produseseră 4.290 de maje de fier forjat în anul 1814, la preţul de 3 florini şi 34 de creiţari maja. (103) Dar şi calitatea acestor bare de fier forjat era inferioară celor produse la alte uzine metalurgice din Banat.

                   Forja nr. 2 era scoasă din funcţie în acel moment, ea necesitând reparaţii serioase. Deşi fusese lansată ideea de a muta sau chiar de a desfiinţa ciocanul pentru unelte, comisia a decis menţinerea acestuia în stare de funcţionare, separându-l însă de furnal şi de turnătorie. Această decizie era motivată de faptul că în ultimii şapte ani, ciocanul pentru unelte a adus un venit de 7.815 florini şi 1,5 creiţari şi că el era, totodată, singurul de acest fel din Banat, iar desfiinţarea sa ar avea ca urmare achiziţionarea unor produse similare cu cele fabricate aici din alte regiuni şi cu mari cheltuieli. (104) Situaţia era cu atât mai supărătoare, cu cât în acel moment desfacerea fierului forjat se dovedea a fi foarte favorabilă. (105)

                   Ciocanul de la Văliug, condus de Joseph Lucas, funcţiona şi el tot cu bare de fontă produse la Reşiţa. Clădirea acestui atelier necesita şi ea unele reparaţii. (106) Producţia forjei pentru scule şi sape s-a ridicat în 1814 la 237 de maje şi 46 de pfunzi. Ea producea fier forjat pentru scule, unelte, piese semifabricate şi finite. La această forjă s-a ordonat construirea boltei din bare de fier turnate şi ridicarea de noi piloni de susţinere din fier. (107) Forja de cuie producea, cu ajutorul a 16 muncitori, 20 de categorii de cuie. Însă şi clădirea atelierului acestei forje era în 1815 într-o stare avansată de ruină. (108)

                   Cele şase concasoare pentru zgură au produs în anul 1814 un total de 1.297 de maje de zgură mărunţită şi spălată. Era prevăzută mărirea întregii instalaţii cu încă trei sau şase concasoare şi se recomanda depistarea bucăţilor de fier aflate în zgură. (109)

Tot în 1815 au fost ridicate noi locuinţe pentru funcţionarii şi muncitorii uzinelor. (110) În acelaşi an a fost scos din uz unul dintre furnale, deoarece ajunsese în stare de ruină. (111) Se mai aflau în exploatare în acel moment: ciocanele de la patru cuptoare de încălzit, pentru întinderea şi forjarea fierului, ciocanul de unelte, care se folosea şi pentru producerea de şine, şi forja de cuie amintită, cu două cuptoare.(112) Pe domeniile alocate uzinei se aflau în acel moment următoarele cantităţi de lemne: 540.000 de stânjeni pe teritoriul uzinei, 300.000 de stânjeni în pădurile aparţinând statului şi 100.000 de stânjeni în pădurile milităreşti, în total 940.000 de stânjeni. (113)

Pentru a se putea face faţă comenzilor primite, în 1816 au fost construite un al treilea furnal şi două şoproane: unul pentru cărbuni şi unul pentru minereuri. Aceste lucrări de mărire a capacităţilor au costat 32.255 de florini şi 23 de creiţari. (114) Uzinele reşiţene au încercat să folosească din nou la prelucrarea şi topirea minereului, din anul 1816, şi cărbunii de pământ. Atunci s-au făcut câteva încercări de folosire a cocsului, dar rezultatele dorite întârziau să apară. A trebuit deci să se renunţe la acest combustibil şi să se revină la procedeul clasic al cărbunilor din lemn. (115) În 1819-1820, deoarece greutăţile aprovizionării cu mangal deveniseră tot mai mari, s-a încercat topirea minereurilor cu ajutorul cocsului preparat din cărbunii extraşi la Doman şi la Secu, dar rezultatele nu au fost cele dorite. A trebuit să se revină la utilizarea mangalului, cărbunii de pământ fiind folosiţi numai pentru încălzirea clădirilor. (116) Trebuie menţionat că, în acest timp, uzinele siderurgice de la Gleiwitz, din Silezia, izbutiseră să utilizeze cocsul încă din anul 1810. (117)

Imediat după înfiinţarea uzinelor, Erariul a încurajat căutarea de zăcăminte de cărbune mineral, găsitorilor fiindu-le permisă exploatarea acestora pe o perioadă cuprinsă între unu şi trei ani. În acest fel, extracţia de huilă de la Doman şi de la Secu a fost efectuată de către particulari, care aveau obligaţia de a plăti Erariului, ca proprietar al solului şi al subsolului, câte doi creiţari pentru fiecare măsură de cărbune extrasă. (118) În 1821 existau în preajma Reşiţei trei asociaţii ale concesionarilor privaţi: „Josephi” a lui Georg Herglotz, „Theresia” a lui Josef Farkas şi S. Arjoca, şi „Vinerea Mare” a lui Mihai Grinceanu. (119) Ele se situau în Valea Secu şi în munţii Râul Alb.

Pentru anul 1815, cunoaştem faptul că totalul locuitorilor germani ai Reşiţei se ridica la cifra aproximativă de 600. (120) Calculând, ca şi pentru anul 1779, un indice de 2,5 locuitori pentru fiecare familie, ar rezulta un număr de 240 de familii germane care populau în acel moment localitatea. Faţă de cele 197 de familii din 1779, coeficientul firesc de creştere era de 21,8%. Calculând acelaşi indice şi pentru cele 30 de familii olteneşti din 1779, ar rezulta acum un număr de 37 de familii. Cu acelaşi raport de 2,5 locuitori/familie, numărul locuitorilor de provenienţă oltenească s-ar ridica la 93, iar totalul populaţiei Reşiţei ar fi de 693 de locuitori în anul 1815. Dintre aceştia, oltenii reprezentau un procentaj de 13,4%, iar germanii unul de 86,6%.

Populaţia aproape se dublase faţă de anul de început, astfel încât şi suprafaţa localităţii a trebuit să crească în mod corespunzător. Primele locuinţe, situate pe actuala stradă Paul Iorgovici, au fost completate cu altele noi, pe aceeaşi stradă, unde mai întâi au fost instalate cele 71 de familii germane aduse în 1776. În capătul de vest al străzii fuseseră zidite biserica romano-catolică şi şcoala primară mixtă. Ceva mai târziu, a început edificarea unei noi străzi orientată înspre uzină (actuala stradă a Furnalelor), unde în 1789, după cum arătam, a fost adusă şi şcoala de meserii care până atunci funcţionase la Oraviţa (pe locul viitoarei „Şcoli Pittner”). Această stradă a ajuns şi ea în anii următori până în dreptul actualei catedrale, la strada Fagului. În anul 1815, vechile case din lemn au fost demolate şi înlocuite cu altele, din cărămidă nearsă, ocazie cu care străzile au fost şi ele mai strict regularizate. În 1818, la capătul de est din acel moment al străzii principale, a fost construită şi biserica ortodoxă, pe locul treptelor catedralei de azi (biserica era aşezată de-a lungul străzii şi era asemănătoare cu biserica din Reşiţa Română care a fost deplasată pe timpul lui Ceauşescu şi cu biserica din Câlnic, după un model comun în epocă). Cele două biserici marcau în acel moment practic marginile aşezării, spre deosebire de majoritatea localităţilor, unde biserica se află în centru.

Pentru anii următori, informaţiile de care dispunem sunt extrem de rare. Ştim că în 1830, deşi uzinele din Reşiţa continuau să fie profitabile, statul austriac le-a oferit spre vânzare unor particulari, însă nu s-a putut găsi nimeni dispus să le cumpere. (121) Pe plan european, luase un mare avânt dezvoltarea industrială, iar la Reşiţa continuau să se folosească metode de producţie specifice sfârşitului secolului al XVIII-lea. Din 1770 apăruse motorul cu aburi, care acum era utilizat pe larg în întreprinderile europene, pe când la Reşiţa toate mecanismele erau acţionate prin roţi hidraulice. La fel, am văzut că alte uzine începuseră să aplice încă din 1810 cocsificarea cărbunelui de pământ, în timp ce la Reşiţa continua să se lucreze cu mangal. Totodată, cuptoarele de afinare, încă existente aici, erau înlocuite tot mai mult în alte părţi cu cele de pudlare, iar în locul forjării se utiliza laminarea. Toate aceste procedee, moderne pentru acea vreme, făceau ca uzina reşiţeană să fie mult rămasă în urmă din punct de vedere tehnologic, astfel încât statul austriac, proprietarul ei din acel moment, în lipsa găsirii unor clienţi dispuşi să o cumpere în starea în care se afla, trebuia să investească sume importante în modernizarea ei. Este însă sigur că acest lucru nu s-a făcut nici în deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea.

Abia în 1841 au fost construite un mic atelier mecanic şi un atelier pentru fabricat pile. (122) Iar în 1845 Curtea din Viena a decis în sfârşit să mărească şi să modernizeze uzinele.

Din 1846 s-a putut lucra în sfârşit şi cu cărbuni minerali, iar Curtea din Viena a acceptat să demareze unele lucrări de anvergură la uzine pentru a le moderniza şi a le face mai rentabile. Au fost construite instalaţii noi, mărindu-se capacitatea de producţie a uzinei. Au fost răscumpărate de la particulari o mare parte din minele de cărbuni, care au fost preluate în exploatare proprie. Pe malul drept al Bârzavei, peste drum de furnale, au fost ridicate noi clădiri, pe o suprafaţă de 12.200 de stânjeni pătraţi, unde au fost plasate cazanele cu aburi, forja, laminoarele şi diferite ateliere. Laminoarele (situate tot în locul în care se află astăzi) erau acţionate de trei cazane cu aburi de 100, de 45 şi de 16 cai putere. În aceeaşi clădire au mai fost instalate patru ciocane cu aburi, cel mai mare având 5.320 de kg, altele două câte 1.680 de kg şi unul de 560 de kg. La ajustaj au fost montate trei circulare, o foarfecă de plăci, patru maşini de burghiat şi diverse instalaţii mai mici. Clădirea în care se aflau acestea a fost denumită „Kübeck-Hütte”. Pentru producerea a 100 de kg de fier trebuiau să fie consumaţi 400 de kg de cărbuni de pământ. (123) Trebuie precizat că maşinile cu aburi cu care au fost dotate atelierele reşiţene au fost fabricate chiar în uzină, fiind primele maşini cu aburi fabricate în Ungaria de atunci şi, totodată, de pe teritoriul actual al României. Reşiţa deţine astfel prioritatea realizării primelor produse de acest tip în ambele ţări, atât în Ungaria, cât şi în România. (124)

Uzina veche a fost şi ea modernizată. Ea avea în acel moment un furnal, o turnătorie, o formărie, o cameră de uscat şi un şopron de cărbuni. Acestora le-au fost ataşate două cuptoare cu foc reflectat şi alte două cuptoare cu cupolă. (125) Turnătoria era plasată, împreună cu clădirile aferente, tot în locul în care se află astăzi. Aici erau plasate atelierele de ajustaj şi cazangeria. Până la 1850 erau două topitoare, iar după aceea erau trei. Lângă ele se aflau cuptoarele reverber şi camera de uscat. (126) Spre vest, seria noilor construcţii era terminată cu o clădire cu etaj, care avea la parter un atelier de cazangerie, iar la etaj şi în pod era magazia de modele. În aceeaşi clădire, în partea de către topitoare, erau plasate o topitorie mai mică de metal, o formărie, o turnătorie cupolă şi un atelier de forjă. (127) Înspre răsărit, şirul de construcţii se încheia tot cu o clădire cu etaj, care avea la parter atelierul de ajustaj şi tâmplăria de modele, iar în spatele ei, pe malul drept al canalului, se aflau cazanele cu aburi şi şoproanele de cărbuni. (128) Ciocanele nu aveau denumiri speciale, ci erau numerotate de la 1 la 4 şi amplasate de-a lungul canalului, care şi acum servea la funcţionarea maşinilor hidraulice cu care lucrau acestea, ele fiind în funcţie încă din anul 1771. (129)

Tot în 1846 a fost pusă în funcţiune şi o cale ferată uzinală cu ecartament îngust şi cu tracţiune cabalină, care făcea legătura între laminoare şi partea veche a uzinei, traversând strada principală a localităţii. (130) Având o lungime de 610 metri, aceasta a fost prima cale ferată construită pe actualul teritoriu al României.

Toate terenurile pe care se aflau aceste construcţii industriale aparţineau uzinelor şi erau denumite terenuri erariale sau camerale. Chiar şi terenurile pe care fuseseră ridicate locuinţele muncitorilor din Reşiţa Montană erau tot în proprietatea uzinelor, care exercitau dreptul de patronat asupra lor. Acest drept însemna că nimeni nu putea să locuiască acolo fără acceptul conducerii uzinelor. Pentru ca cineva să se poată aşeza în Reşiţa Montană, uzinele puneau diferite condiţii, a căror îndeplinire era urmărită foarte strict. În primul rând, era acordat dreptul de aşezare muncitorilor, de care uzina avea permanent o mare nevoie. Acestora le era în mare măsură înlesnită aşezarea în localitate. Le era cedat un loc de casă cu o grădină de zarzavat şi primeau un ajutor în materiale pentru construirea caselor. Deşi noua casă era în proprietatea muncitorului respectiv, totuşi acesta nu o putea vinde fără acordul conducerii uzinelor, şi numai la un alt muncitor al lor. În acest scop, toţi proprietarii caselor erau obligaţi să semneze un document, prin care se angajau să respecte aceste prevederi. (131)

Şi tot în 1846, Erariul a preluat şi minele de cărbune de la Anina, care până în acel moment fuseseră exploatate de o serie de investitori privaţi. (132) În acelaşi an, au fost colonizate la Reşiţa un număr de 200 de familii de slovaci provenind din Ungaria de nord (judeţele Lipto şi Szepes). (133) Până la revoluţia de la 1848, Curtea imperială practica o diferenţiere la salarizarea muncitorilor în funcţie de naţionalitate. Înainte de anul 1846, salariul zilnic al unui muncitor necalificat german era de 18-21 de creiţari, în timp ce al unui muncitor necalificat român era de 15-18 creiţari. (134)

La începutul anului 1849 au fost repuse în funcţiune uzinele devastate de violenţele revoluţiei şi a fost adăugat un nou furnal celor deja existente. Acesta avea o înălţime de 12 metri, fiind pus în exploatare în 1850. (135) Ceva mai târziu au fost refăcute şi celelalte două furnale, care au fost dotate cu trei maşini noi de suflare. Tot aunci, au mai fost date în folosinţă două cuptoare cu flacără, două cuptoare cu cupolă pentru retopirea fierului brut şi un cuptor de creuzet pentru topirea metalului care se folosea la turnătorie. La rândul lor, au fost modernizate şi laminoarele. Dintre cele două fierării incendiate în 1848, a fost restabilită doar fierăria nr. 3, iar în locul fierăriei nr. 4 a fost instalată o tocilărie. (136) De asemenea, a fost mărită capacitatea cazanelor cu aburi de la atelierele de maşini, ajustajul şi tâmplăria de modele, instalându-se maşini noi şi moderne. În primăvara anului 1850, uzina era din nou în plină activitate. Totalul cuptoarelor de încălzire, forjare şi pudlare era acum de 36. (137) Apoi au fost instalate două linii de laminare cu două maşini cu aburi, precum şi două ciocane cu aburi cu opt cuptoare de forjă şi pudlare. Iniţial, planurile de reconstrucţie au fost inspirate după modelul uzinelor metalurgice franceze de la Decazeville, însă în cele din urmă ele vor fi cu mult întrecute, atât în privinţa capacităţii maşinilor, cât şi a solidităţii clădirilor construite. (138) În 1851 a fost laminată cea dintâi şină de cale ferată pentru linia Oraviţa-Baziaş, care era în construcţie în acel moment. (139)

La 26 iulie 1852, deoarece calitatea tunurilor furnizate de către uzinele reşiţene armatei revoluţionare maghiare de la 1848 s-a dovedit a fi fost foarte bună, a început instalarea unui nou atelier de tunuri şi obuze, care avea şase cuptoare, o formărie, o magazie de modele şi o sală de încercare, precum şi un atelier de sfredelit cu zece maşini, dintre care două erau pentru tunuri de calibru mic. Cheltuiala cu ridicarea acestei noi instalaţii a fost de 59.837 de florini şi 14 creiţari. (140) Atelierul a fost amplasat în curtea uzinei de pudlaj şi laminare şi cuprindea două clădiri separate, construite în stil arhitectonic italian. (141) În această unitate au fost fabricate până în 1855 un număr de 26 de tunuri de 12 pfunzi şi 20 de tunuri de 18 pfunzi. (142) Producerea tunurilor era făcută sub conducerea unui ofiţer de artilerie. Ea a continuat până în 1859, când toate maşinile şi instalaţiile au fost demontate şi trimise la arsenalul din Viena. (143) Aceasta însemna o nouă recunoaştere a priorităţii Reşiţei într-un domeniu extrem de complex şi de perfecţionat în epocă.

Din 1853 au început şi lucrările pentru săparea tunelului „Franz Joseph”, care urma să lege Reşiţa de minele de cărbuni din Doman. (144) El va fi terminat în 1863, având o lungime totală de 2.256 de metri. (145) Galeria era dotată cu o linie de cale ferată, pe care era folosită până în 1874 o garnitură de vagoane cu tracţiune cabalină. Din 1874, pe această linie au circulat două locomotive cu aburi, care vor fi înlocuite la rândul lor, în 1897, cu două locomotive electrice. (146)

Până în anul 1855, directorul uzinei a fost Martin Mostisch.

În perioada analizată, populaţia germană a Reşiţei a evoluat după cum urmează: 490 de locuitori în 1779, 600 în 1815, 700 în 1846, iar apoi, prin includerea la numărătoare şi a românilor (oltenilor), la un total de 1.098 de locuitori în 1848, 2.772 în 1849 şi 2.842 în 1854. (147) Se poate observa o sporire lentă a numărului de locuitori între 1779 şi 1846, când erau luaţi în calcul numai germanii, şi una mult mai accelerată în anii următori, când în sfârşit au fost număraţi şi românii şi apoi aveau să fie efectuate noi colonizări, determinate de creşterea capacităţilor uzinale şi în consecinţă de nevoia sporită de muncitori, precum şi de numeroasele pierderi umane din localitate cauzate de luptele din 1848 şi de epidemia de holeră care le-a urmat. Astfel, populaţia Reşiţei avea să crească spectaculos într-un singur an, de la 1.098 de locuitori în 1848 la 2.772 în 1849, fiind colonizate atunci, între altele, un număr de 100 de familii originare din Boemia şi Moravia, pentru care au fost ridicate noi locuinţe pe o stradă aflată în faţa tunelului („Erbstollen”). (148) Este vorba de actuala stradă a Laminoarelor.

În anul 1854, salarizarea pe categorii de muncitori pentru un schimb de 12 ore era următoarea: furnalist 21-48 de creiţari; turnător-formator 24-36 de creiţari; lăcătuş-forjor 24-58 de creiţari; forjor la ciocane 20-36 de creiţari; muncitori la cuptoarele cu flacără 36-48 de creiţari; muncitori la cubilouri 24-33 de creiţari; muncitori la pudlaj 40 de creiţari – 1 florin şi 20 de creiţari; laminatori 30 de creiţari – 1 florin şi 20 de creiţari; muncitori la atelierul mecanic şi cazangerie 28 de creiţari – 1 florin şi 15 creiţari; zidari şi tâmplari 40 de creiţari – 1 florin; muncitori necalificaţi 12-30 de creiţari; cărăuşi cu doi cai proprii pe zi (în intern) 1 florin şi 43 de creiţari; cărăuşi cu doi cai proprii (în extern) 1 florin şi 55 de creiţari. (149)

Medicul şef al uzinelor, dr. Rudolf Weinberger, a alcătuit o statistică deosebit de relevantă pentru deceniul 1847-1856, pentru familiile muncitorilor din circumscripţia montană Reşiţa, cuprinzând şi localităţile Doman şi Secu. Acestea aveau în acea perioadă o medie de vârstă de doar 22 de ani, determinată în special de mortalitatea îngrozitoare care era întâlnită la copii. Astfel, mortalitatea calculată în procente pentru diferitele grupe de vârstă era următoarea: până la 1 an, 24,1%; între 1-10 ani, 25,1%; între 11-20 de ani, 5,7%; între 21-30 de ani, 8,5%; între 31-40 de ani, 13,5%; între 41-50 de ani, 10,4%; între 51-60 de ani, 5,7%; între 61-70 de ani, 4,2%; între 71-80 de ani, 2,4%; între 81-90 de ani, 0,3%; între 90-100 de ani, 0,1%. (150) Aşadar, aproximativ jumătate din populaţie murea înainte de a fi împlinit vârsta de 10 ani! Mortalitatea infantilă enormă era cauzată de sărăcia şi lipsa de igienă a familiilor muncitoreşti, iar mortalitatea ridicată a adulţilor cu vârste între 31-50 de ani era provocată de condiţiile grele de muncă. Peste toate, era evidentă pentru oricine cota incredibilă a poluării determinate de activitatea industrială, problemă care se va menţine la Reşiţa practic până după 1989.

În 1854, imperiul a intrat într-o nouă criză financiară, astfel încât se făcu o nouă încercare de vindere a uzinelor de la Reşiţa. De data aceasta a fost găsit şi un cumpărător, respectiv societatea privată nou înfiinţată St.E.G. („Privilegierte Österreichische Staatseisenbahn Gesellschaft”), care avea capital multinaţional, austriac, francez, belgian şi englez. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 1 ianuarie 1855, dată de la care istoria industrială a Reşiţei va intra într-o nouă etapă, ceva mai bine cunoscută, deoarece în privinţa ei se cunosc astăzi destule documente şi au fost scrise şi lucrări analizând perioada de până la primul război mondial. Protocolul care consemna condiţiile de vânzare a uzinelor reşiţene a fost întocmit cu începere din 14 iulie 1855, fiind semnat şi parafat la Oraviţa la 1 octombrie 1855. (151) Acţiunea de predare-primire s-a făcut sub preşedinţia secretarului din ministerul imperial de finanţe, Johann Carl Hocheder, asistat de secretarul Ferdinand Berghoffer, în calitate de protocolist şi de predător-adjunct. Din partea Erariului, predarea a fost făcută de către directorul Direcţiei Miniere Bănăţene, Friedrich Reitz, iar din partea St.E.G. a semnat de primire Carl Dubocq, „subdirector şi şef al minelor şi domeniilor.” (152) Acesta din urmă va deveni, de altfel, şi primul director al uzinei ca parte a noii societăţi.

În momentul predării sale către St.E.G., uzina din Reşiţa dispunea de trei furnale, o turnătorie cu două cubilouri, o turnătorie cu un cuptor cu reverberaţie, o nouă linie de laminare şi pudlaj, două forje de material mărunt, o fabrică de maşini, o forjă de cazane şi o strungărie. Fabrica de maşini producea atât maşini cu aburi, cât şi cazane cu aburi, instalaţii pentru mori şi gatere, poduri de fier şi structuri metalice pentru şarpante. (153) Tot atunci mai existau şi concesionari minieri particulari, care exploatau cărbunele din Valea Secu şi din munţii Râul Alb. În Valea Secu deţineau în concesiune perimetre miniere Tereza Tismonar şi Georg Herglotz, iar în munţii Râul Alb deţineau Georg Wallner şi acelaşi Georg Herglotz. (154) St.E.G. va prelua şi aceste exploatări.

În acea vreme, uzinele, exploatările şi domeniile St.E.G. din Banat reprezentau cel mai mare complex industrial de pe teritoriul Ungariei. (155) În perioada existenţei acestei societăţi (1855-1920), ca şi în perioada U.D.R.-ului din 1920-1948, Reşiţa va cunoaşte un mare avânt industrial şi se va situa pe locuri fruntaşe în ţară şi în Europa la numeroase capitole ale dezvoltării activităţii industriale. Totuşi, aceste perioade de maximă dezvoltare cunoscută de uzinele reşiţene îşi au începuturile în dificilele decenii dintre 1771 şi 1855, când au fost puse bazele tocmai ale acestei puternice dezvoltări ulterioare. Astăzi putem spune cu certitudine că fără paşii de început, ai căutărilor şi ai sacrificiilor, nici perioadele ulterioare nu ar fi fost posibile la adevărata lor dimensiune.

Note:

1  Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 258.

2   Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774), Timişoara, 1982, p. 96, 150.

3    Ibidem, p. 96.

4    Ibidem.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 150.

7   Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 281.

8    Ibidem, p. 287.

9   Mircea Rusnac, Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa, în vol. Societate şi civilizaţie în Banatul istoric, Timişoara, 2003, p. 361-365.

10  Francesco Griselini, op. cit., p. 287.

11  Ibidem, p. 288.

12  Ibidem.

13  Ibidem.

14  Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 69.

15  Ibidem.

16  Ibidem, p. 70.

17  Ibidem.

18  Ibidem.

19  200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.

20  Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 26.

21  Ibidem, p. 27.

22  Ibidem.

23  225 de ani de siderurgie la Reşiţa. Schiţă monografică (1771-1996), Reşiţa, 1996, p. 86.

24  Victor Brătfălean, op. cit., p. 27.

25  Ibidem.

26  Ibidem, p. 27-28.

27  Ibidem, p. 28.

28  Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 45.

29  Victor Brătfălean, op. cit., p. 28.

30  Ibidem.

31  Ibidem, p. 30.

32  Georg Hromadka, op. cit., p. 54.

33  Victor Brătfălean, op. cit., p. 29.

34  Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 38.

35  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

36  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 55.

37  Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 12.

38  Ibidem.

39  Din istoria cărbunelui. Anina 200, Reşiţa, 1991, p. 12-13.

40  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

41  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

42  Ibidem.

43  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 61.

44  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

45  Ibidem.

46  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

47  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

48  Ion Păsărică, op. cit., p. 12; Georg Hromadka, op. cit., p. 45.

49  Ion Păsărică, op. cit., p. 12.

50  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

51  Georg Hromadka, op. cit., p. 47.

52  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

53 Volker Wollmann, Dezvoltarea tehnicii miniere din munţii cărăşeni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 1, 1971, p. 201.

54  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 42.

55  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 28.135.

56  Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 285.

57  Ibidem.

58  Ibidem, p. 287.

59  Ibidem.

60  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 38-39.

61  Ibidem, p. 39; Rudolf Gräf, op. cit., p. 287.

62  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 37-52.

63  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

64  Ibidem.

65  Ibidem.

66  Georg Hromadka, op. cit., p. 46.

67  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 73.

68 Valeriu Leu, Rudolf Gräf, Din istoria frontierei bănăţene. Ultimul război cu turcii 1788-1791, Reşiţa, 1996, passim.

69  Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 166.

70  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

71  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 12, 41.

72  Georg Hromadka, op. cit., p. 42.

73  Din istoria cărbunelui. Anina 200, p. 14-15.

74  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

75  Georg Hromadka, op. cit., p. 46.

76  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

77  Ibidem.

78  Ibidem.

79  Ibidem.

80 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 120.

81  Georg Hromadka, op. cit., p. 47.

82  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

83  Ibidem, p. 73.

84  Ibidem.

85  Ibidem.

86  Ibidem, p. 74; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

87  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 74.

88  Ion Păsărică, op. cit., p. 13.

89  Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 64; Rudolf Gräf, Informaţii documentare despre uzinele din Reşiţa. 1814-1815, în Banatica, Reşiţa, 9, 1987, p. 403.

90  200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

91  Ibidem.

92  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371; Rudolf Gräf, op. cit., p. 399.

93  Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 1.

94  Rudolf Gräf, op. cit., p. 400.

95  Ibidem.

96  Ibidem.

97  Ibidem, p. 401; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 19-24.

98  Ibidem, p. 24-25; Rudolf Gräf, op. cit., p. 401.

99  Ibidem.

100 Ibidem.

101 Ibidem, p. 402; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 25-28.

102 Ibidem, p. 28-30; Rudolf Gräf, op. cit., p. 402.

103 Ibidem.

104 Ibidem.

105 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 30-33.

106 Ibidem, p. 33-34; Rudolf Gräf, op. cit., p. 402.

107 Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 34-35.

108 Ibidem, p. 35-36; Rudolf Gräf, op. cit., p. 403.

109 Ibidem; Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.371, p. 36-37.

110 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

111 Ion Păsărică, op. cit., p. 13.

112 Ibidem; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

113 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

114 Ibidem, p. 14.

115 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

116 Ion Păsărică, op. cit., p. 14.

117 Georg Hromadka, op. cit., p. 49.

118 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al St.E.G. 1855-1920, p. 153.

119 Ibidem.

120 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

121 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

122 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 56.

123 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

124 Rudolf Gräf, op. cit., p. 125.

125 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75.

126 Ibidem.

127 Ibidem.

128 Ibidem.

129 Ibidem.

130 Georg Hromadka, op. cit., p. 50.

131 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 75-76; Ion Păsărică, op. cit., p. 14.

132 Georg Hromadka, op. cit., p. 51.

133 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

134 Ibidem, p. 64.

135 Ion Păsărică, op. cit., p. 16.

136 Ibidem.

137 Ibidem.

138 Ibidem.

139 Ibidem.

140 Ibidem, p. 16-17.

141 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 57.

142 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76.

143 Ion Păsărică, op. cit., p. 17.

144 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76-77.

145 Rudolf Gräf, op. cit., p. 154.

146 Ibidem, p. 154-155.

147 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

148 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 77.

149 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 43.

150 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 64.

151 Rudolf Gräf, op. cit., p. 125.

152 Ibidem.

153 Georg Hromadka, op. cit., p. 55.

154 Rudolf Gräf, op. cit., p. 127.

155 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 48.

Mircea Rusnac – Reşiţa în timpul revoluţiei de la 1848

Pe locul primei clădiri din stânga a fost creată Garda civilă reşiţeană în 1848

Evenimentele declanşate de revoluţia de la 1848-1849 din Imperiul habsburgic au lovit deosebit de puternic centrul industrial Reşiţa. Violentele întâmplări petrecute aici au reprezentat într-un fel etalonul pentru situaţia localităţilor disputate în mod special de beligeranţi, întrucât prezentau o importanţă foarte mare pentru ambele părţi aflate în conflict. A fost singura dată în istorie când în Reşiţa au avut loc efectiv lupte de stradă şi când aproape întreaga localitate a fost distrusă.

                   Un document preţios care relatează destul de amănunţit evoluţiile generate de acest eveniment, şi care foloseşte fără îndoială izvoare mai vechi, se află în arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa. Este vorba de un manuscris  însumând 14 pagini, aparţinând fostului jurist al U.D.R.-ului, Antoniu Marchescu, redactat aproximativ în anii 40 ai secolului trecut. În cele ce urmează vom folosi în primul rând informaţiile conţinute în acest manuscris inedit, dar le vom corobora şi cu cele aflate în alte lucrări, publicate, privind trecutul Reşiţei.

                   Din capul locului, aflăm că ideile revoluţionare prinseseră de timpuriu teren şi în Reşiţa, unde în 1848 locuitorii începeau să defileze încolonaţi pe străzile localităţii, având în frunte fanfara uzinei. (1)

                   Tot atunci, în sudul Banatului, sârbii se răsculau şi ei, făcând incursiuni către centrele industriale din regiune: Biserica Albă, Moldova, Sasca, Oraviţa, Bocşa şi ajungând până în apropierea Reşiţei. Principala bază de plecare a acestor incursiuni sârbeşti era tabăra de la Alibunar, dar alături de aceasta mai erau şi cele de la Titel şi de la Perlas. (2)

                   Ca reacţie faţă de mişcările sârbilor, grănicerii români din Banat, rămaşi credincioşi împăratului Austriei, au luat măsuri de apărare a circumscripţiei regimentului, iar guvernul revoluţionar maghiar a trecut regiunile montanistice sub administraţia sa, cu limba oficială maghiara, care înlocuia astfel germana. (3) Din aprilie 1848, conducerea revoluţionară maghiară, dându-şi seama de importanţa deosebită din punct de vedere economic a stăpânirii Reşiţei şi Bocşei, a declarat întreaga regiune industrială din Banat drept „avere naţională” şi a ocupat-o cu trupe de honvezi.

                   Reşiţa prezenta un interes deosebit pentru revoluţionari. Industria grea de aici a fost adaptată pentru fabricarea de tunuri şi a devenit practic industria de război a revoluţionarilor maghiari. În luptă, s-a dovedit faptul că tunurile fabricate la Reşiţa au avut o calitate foarte bună. (4)

                   Pentru apărarea uzinelor şi a minelor din sudul Banatului, administraţia uzinelor reşiţene, împreună cu directorul minelor din Oraviţa, au lansat un manifest pentru organizarea unei gărzi naţionale de apărare, sub conducerea consilierului regal şi directorului minier căpitan Augustin Graenzenstein. Acestei gărzi i se asigurau aprovizionarea, echiparea şi solda din fondurile uzinelor şi ale minelor. Din punct de vedere militar, această gardă era subordonată comandamentului batalionului de gardişti din Oraviţa, condus de maiorul Lajos Asbóth. (5)

                   Administratorul Reşiţei, Dittrich, a renunţat la postul său, fiind înlocuit de Wilhelm Zsigmondy, care mai târziu avea să devină celebru proiectant de fântâni arteziene. Sub conducerea sa a fost constituită „Bürgergarde”, garda naţională din Reşiţa, încă din luna martie 1848. Începând din lunile mai-iunie, ea va fi instruită în mod sistematic.

                   La uzinele reşiţene a fost numit un nou consiliu de administraţie, sub preşedinţia lui Slavy Jozsef, iar Augustin Graenzenstein a fost numit director. De acum înainte, producţia lor va fi pusă în serviciul înarmării trupelor maghiare. Ca urmare, în timpul revoluţiei de la 1848, la Reşiţa vor fi fabricate tunuri de diferite calibre (de 3, 6 şi 18 pfunzi), (6) cu ghiulelele necesare, precum şi baionete pentru infanterie şi alte obiecte de echipament militar.

                   Sub impresia declanşării revoluţiei maghiare, la Reşiţa s-a produs un fenomen destul de neobişnuit. Cu toate că marea majoritate a locuitorilor săi în acel moment erau de naţionalitate germană, aici au fost organizate două companii de gardă civilă, care erau fidele armatei revoluţionare maghiare, potrivnică dominaţiei austriece. Acestea cuprindeau 173 de membri, aproape toţi fiind germani, recrutaţi dintre muncitorii uzinei şi dintre funcţionari. Comandantul lor era Georg Herglotz, proprietar de mine din Secu. (7) Ele erau iniţial destinate apărării localităţii şi a uzinei de atacurile de pradă ale românilor din satele înconjurătoare, care erau favorabili Curţii de la Viena.

                   Pe lângă căpitanul Herglotz, conducerea gărzii reşiţene era asigurată şi de locotenentul Carol Nagy de Vagyócz, protocolist al uzinei, şi de Franz Ruzsicska, comerciant, iar sublocotenent era Fritz Bayer, comerciant de fierărie. Garda era compusă din patru plutoane, membrii lor având vârsta cuprinsă între 18 şi 55 ani. Între aceştia se numărau cetăţeni din toate categoriile: 9 funcţionari ai uzinei, un preot ortodox, 2 învăţători, un notar, un medic, muncitori din uzină, meseriaşi, comercianţi etc. (8) Pe lângă garda de pedestraşi era şi o gardă de tunari, formată din 20 de oameni. (9)

                   La început, garda civilă a fost instruită de strajamasterul Răin din Regimentul confiniar româno-bănăţean nr. 13, sosit în acest scop de la Caransebeş şi angajat ca practicant în uzină. El a fost ulterior retras la regiment, imediat după ruperea relaţiilor dintre imperiali şi revoluţionarii maghiari. Mai târziu, el se va regăsi în rândul grănicerilor caransebeşeni, care în urma luptelor din 24 decembrie 1848 vor reuşi să ocupe Reşiţa. (10)

                   În luna iulie, gardiştii au fost înarmaţi cu carabine trimise de comandamentul revoluţionar din Timişoara, iar în august au încheiat perioada de instrucţie, fiind inspectaţi de însuşi maiorul Asbóth. (11) În septembrie, deja o parte dintre gardiştii reşiţeni au fost duşi la Iam, pentru a fi folosiţi ca trupă de ajutor. (12)

                   La început, gardiştii aceştia purtau haine civile, dar mai târziu vor primi uniforme negre cu „ciaco” de lac pe cap, având de jur-împrejur cocarda naţională maghiară, iar pe braţ aveau de asemenea o cocardă cu o lăţime de patru degete. (13)

                   După ruperea relaţiilor dintre Casa domnitoare austriacă şi guvernul revoluţionar maghiar, Regimentul nr. 13 de grăniceri români din Caransebeş, aflat sub comanda generalului Appel, a rămas şi el fidel împăratului. Grănicerii pregăteau ocuparea Reşiţei, care interesa la fel de mult şi pe imperiali, mizând şi pe concursul ţăranilor români din comunele din jur, ostili la rândul lor guvernului maghiar. Generalul Appel i-a somat în mod public pe revoluţionarii din regiunea montanistică să se supună puterii sale militare şi să depună armele. Garda reşiţeană a respins acest apel. Ea parcurgea în fiecare seară străzile localităţii, sub conducerea lui Zsigmondy şi având în frunte fanfara uzinală. Erau organizate diferite manifestaţii publice, în scopul menţinerii treze a conştiinţei revoluţionare şi pentru ridicarea moralului locuitorilor. (14) Practic, din acest moment o confruntare între garda reşiţeană şi partizanii împăratului devenise inevitabilă.

                   Armata revoluţionară maghiară era masată la Becicherecu Mare, Vârşeţ şi Biserica Albă, sub comanda generalului Ernst Kiss. La Vârşeţ comandant era Damianich, la Biserica Albă era Maderspach, iar la Oraviţa era Asbóth, acestuia subordonându-i-se şi garda de la Reşiţa. (15)

                   Aflându-se sub ameninţarea invaziei grănicerilor, Herglotz a solicitat, la 28 octombrie, ajutor de la Asbóth, care s-a adresat la rândul său lui Damianich. Acesta a trimis în curând ajutorul cerut. La 7 noiembrie, trupele sale au cucerit Bocşa din mâinile grănicerilor. Apoi trupele sosite au fost cantonate atât la Bocşa, cât şi la Reşiţa, pentru a-i ajuta pe localnici să respingă atacurile acestora. (16) Într-adevăr, deja la 11 noiembrie, generalul Appel ocupa localitatea Brebu şi solicita în mod oficial garnizoanei din Bocşa să depună armele. (17)

                   În acel moment, la Reşiţa s-a constituit, sub conducerea lui Zsigmondy, un comitet de apărare a localităţii. În consecinţă, au fost săpate tranşee şi au fost ridicate baricade pe străzi. Întreaga localitate a fost pusă în stare de alarmă. În acest timp, uzina funcţiona în continuare, producând tunuri, iar membrii gărzii mergeau şi la servici înarmaţi, trebuind să fie gata de luptă în orice moment. (18) Tensiunea generală atinsese apogeul.

                   Dar la 15 noiembrie, atacul efectuat de grăniceri asupra Bocşei a fost respins de trupele de acolo, scăzând astfel pe moment şi pericolul care plana asupra Reşiţei. (19) În mod paralel însă, creştea ostilitatea faţă de locuitorii oraşului a sătenilor români din Târnova, Soceni, Cuptoare, Câlnic şi Ţerova. Împotriva lor, apărătorii Reşiţei au fost nevoiţi să ceară din nou ajutor militar. Acest nou ajutor a sosit la 18 noiembrie, sub comanda căpitanului Székely, care a organizat imediat incursiuni la Soceni şi Târnova. (20) În mod surprinzător însă, la Târnova atacatorii au fost învinşi de localnici, lăsând pe teren doi morţi. (21)

                   În consecinţă, asupra Târnovei a fost efectuată o a doua incursiune la 25 noiembrie, la acest atac luând parte şi membrii gărzii reşiţene, conduşi de locotenentul Rohrmann. (22) Locuitorii din Târnova, aflând despre apropierea militarilor, au părăsit din vreme satul, astfel încât agresorii nu au mai putut găsi pe nimeni şi au fost nevoiţi să se retragă. (23) Pe drumul de întoarcere, unul dintre membrii gărzii reşiţene, Georg Hollschwandner, care nu se simţea bine, a rămas în urma convoiului. El a fost capturat de târnoveni, care l-au maltratat şi apoi l-au spânzurat de un copac. (24) Descoperind acest act de cruzime, revoluţionarii au oprit retragerea, s-au întors către Târnova şi au scotocit până au găsit un localnic, pe care l-au spânzurat la rândul lor ca act de represalii. (25)

                   La 9 decembrie a fost efectuată şi o incursiune împotriva localităţii Câlnic, sub comanda căpitanului Szivós, dar nici aceasta nu a dat rezultate, deoarece locuitorii satului, la fel ca şi târnovenii, au dispărut din vreme şi nu a putut fi găsit nimeni. (26) Cu acelaşi rezultat s-a soldat şi „atacul” condus de căpitanul Fehér împotriva sălaşelor dimprejurul Reşiţei, unde nu se mai afla nimeni. (27)

                   În acelaşi timp începeau să apară şi neînţelegerile interne dintre comandanţii gărzii reşiţene. La un moment dat, Herglotz a fost înlocuit, dar apoi a fost repus în funcţie la cererea gardiştilor. În consecinţă, Carol Nagy de Vagyócz a renunţat la gradul de locotenent la 10 decembrie. Şi căpitanul Szivós a cerut să îi fie schimbată compania cu alta. (28)

                   În acest context, s-a produs primul mare atac al grănicerilor din Caransebeş asupra Reşiţei, sub comanda căpitanului Traian Doda,  la 18 decembrie 1848. Ei erau ajutaţi, aşa cum era de aşteptat, şi de populaţia românească a satelor din jur. (29) Reşiţenii au fost luaţi prin surprindere de acest atac. Apărarea lor se baza pe baricadele înalte de un metru şi jumătate care închideau străzile de acces şi pe tunurile amplasate în locurile care erau considerate ca fiind cele mai expuse. (30) În total, apărătorii dispuneau doar de patru tunuri (unul de 18 pfunzi şi trei de câte 6 pfunzi). Cel mai mare tun, cel de 18 pfunzi, denumit de locuitori „baba” („păpuşa” în limba maghiară), a fost urcat pe Dealul Crucii, de unde putea domina intreaga vale a Ţerovei. (31)

                   Traian Doda a somat Reşiţa să capituleze, întâlnindu-se în acest scop cu parlamentarii din partea localităţii: Zsigmondy, Herglotz, Fáber Ignácz, Adolf Diaconovici, George Pocrean, Fritz Bayer şi Knapp János (în manuscris mai este trecut şi numele lui Juracsek, dar acesta a fost şters de autor). Toţi erau membri ai comisiei de apărare, iar lor li s-a adăugat şi preotul romano-catolic Georg Eisznér. (32) Delegaţii celor două tabere s-au întâlnit în partea apuseană de jos a cimitirului romano-catolic, însă tratativele dintre ei au eşuat. (33) Atacul grănicerilor a fost apoi respins de apărătorii localităţii, în special datorită tunului botezat St. Nicolaus. Sub comanda căpitanului Fehér, revoluţionarii i-au urmărit pe imperiali la 20 decembrie până la Soceni. (34) Însuşi Traian Doda a fost rănit în acest atac nereuşit al grănicerilor. (35)

                   Acesta a fost doar preludiul marelui asalt care va urma chiar în ajunul Crăciunului. La 22 decembrie, două batalioane de grăniceri au trecut dinspre Caransebeş peste Semenic, unde s-au unit cu glotaşii pemi din Brebu Nou şi Gărâna. Coborând către Reşiţa, ei au ocupat Văliugul fără a trage niciun foc de armă, deşi exista şi acolo o mică gardă locală. Un membru al acesteia a fugit până la Reşiţa, pentru a-i anunţa pe locuitori despre apropierea atacului. (36) Însă grănicerii erau acum mai prudenţi şi nu au mai atacat Reşiţa direct, ocupând mai întâi satele care le erau favorabile lor, adică Târnova, Cuptoare şi Ţerova. Populaţia de acolo, înarmată cu coase şi lănci, li s-a alăturat. Numărul total al atacatorilor se ridica acum la impresionanta cifră de 10-12.000 de oameni. (37) Prin comparaţie, întreaga populaţie a Reşiţei era în 1848 de 1.098 de locuitori. (38)

                   Înţelegând că situaţia era fără ieşire şi dorind să îşi salveze la timp oamenii, la 23 decembrie Damianich a retras de la Reşiţa toate trupele trimise în ajutor, cu excepţia a 80 de gardişti mobili aflaţi sub comanda căpitanului Fehér şi a gărzii locale. (39) Ca urmare, populaţia a devenit foarte îngrijorată.

                   Atacul a fost lansat în dimineaţa de 24 decembrie, la ora 7.30, de pe Dealul Ţerovei. Grănicerii se aflau din nou sub bătaia puternică a tunului aflat pe Dealul Crucii, care era aprovizionat de către copii de 14-15 ani. (40) O perioadă, ambele tabere au rezistat pe poziţiile iniţiale. Mai târziu însă, imperialii s-au concentrat la capătul străzii principale a Reşiţei, de unde au încercat un nou atac. În acel loc se afla un tun mai mic al apărătorilor, de 6 pfunzi, dar şi acesta cauza inamicului pierderi destul de grele, imperialii fiind pe punctul de a se retrage din nou. (41)

                   În acest moment a intervenit rolul jucat de sus-pomenitul Răin. Cunoscând terenul şi împrejurimile din perioada în care a activat în localitate, acesta i-a determinat pe grăniceri să închidă canalul care străbătea Reşiţa şi care punea în funcţiune mecanismele uzinale înaintea apariţiei motoarelor cu aburi. În continuare, atacatorii s-au împărţit în două, o parte înaintând prin albia secată a canalului, iar cealaltă a lansat ofensiva dinspre dealul Budinic. Aceştia din urmă l-au rănit grav pe tunarul care le crease atâtea dificultăţi până atunci, au pătruns în localitate şi, după o luptă scurtă, au ocupat toate baricadele apărătorilor şi au capturat toate tunurile amplasate la capătul străzilor. (42) Ultima fortăreaţă a Reşiţei a rămas în jurul marelui tun de pe Dealul Crucii, însă, când apărătorii acestuia au aflat cele petrecute în localitate, au încetat şi ei lupta şi au fugit. (43) Tunul a fost luat ca trofeu de război de către grăniceri şi ulterior a fost expus la Caransebeş.

                   Cuceritorii au incendiat localitatea, care a ars în cea mai mare parte a ei. Au dispărut cu acea ocazie biserica romano-catolică, casa parohială cu toate matricolele, clădirea direcţiunii uzinei, întreaga arhivă uzinală, două fierării, câteva ateliere şi magazii, precum şi 143 din totalul celor 189 de case. (44) Numărul victimelor din localitate a fost estimat între 70 (45) şi 80 (46). În orice caz, numărul acesta va spori foarte mult în curând, deoarece în localitate s-a declanşat o puternică epidemie de holeră. Multe femei şi copii părăsiseră localitatea încă înaintea ultimei bătălii, dar apoi va începe un adevărat exod, fiecare încercând să îşi salveze viaţa. Supravieţuitorii vor găsi în cele din urmă refugiu în satele craşovenilor dinspre sud.

                   La rândul ei, Bocşa a fost şi ea ocupată de grăniceri, dar în mod paşnic. Ea trebuia să fie apărată după retragerea honvezilor de către haiducii maghiari ai căpitanului Rózsa Sándor (porecliţi „betyar”, „şmecheri” în limba maghiară) şi de către garda civilă, formată din 50 de oameni. Însă primii au fugit când au aflat de apropierea grănicerilor, iar ceilalţi s-au predat fără luptă. (47) Prin aceasta, întreaga zonă montanistică bănăţeană era pacificată de către partizanii împăratului austriac.

                   La mai mulţi ani după desfăşurarea acestor sângeroase evenimente, muncitorii reşiţeni, la îndemnul familiei Herglotz, au ridicat o mare cruce, întâi din lemn, apoi, în 1874, din metal, pe dealul pe care fusese amplasat marele tun care apărase localitatea în 1848 şi care se numeşte de atunci Dealul Crucii, în amintirea victimelor căzute atunci şi a distrugerilor suferite. Crucea respectivă („Crucea lui Herglotz”) există şi astăzi deasupra Reşiţei, locuitorii fiind încredinţaţi că de atunci ea a salvat oraşul de alte nenorociri. Este demn de remarcat faptul că de când a fost amplasată această cruce pe dealul respectiv care domină oraşul, Reşiţa nu a mai avut de suferit nicio distrugere comparabilă cu cea din timpul revoluţiei de la 1848. Chiar dacă, de pildă, de atunci au mai avut loc două războaie mondiale pe parcursul secolului al XX-lea, Reşiţa, deşi centru industrial de primă importanţă în acel moment, nu a fost supusă nici măcar unui bombardament aerian din partea vreuneia dintre tabere. Nici regimul comunist nu s-a atins de monumentul respectiv, devenit un adevărat simbol al oraşului, deşi numele dealului a fost modificat din „Dealul Crucii” în „Dealul Mare”. Primele victime reşiţene de după revoluţia de la 1848 au fost cele 25 din timpul atacurilor aşa-zişilor „terorişti” din decembrie 1989. În tot acest timp, Crucea lui Herglotz străjuieşte oraşul cu aceeaşi semeţie şi marchează un trecut eroic şi sângeros de care trebuie să ne aducem aminte.

 

                  

                  

 

 

Note:

1   Antoniu Marchescu, Reşiţa în timpul revoluţiei 1848/1849, ms., Arhiva Muzeului Banatului Montan, nr. inv. 10.038, p. 1.

2    Ibidem, p. 2.

3    Ibidem, p. 3.

4    Ibidem.

5    Ibidem, p. 3-4.

6    Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 52.

7    Ibidem; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 4.

8    Ibidem, p. 4-5.

9    Ibidem, p. 5.

10  Ibidem.

11  Ibidem.

12  Ibidem, p. 6.

13  Ibidem, p. 5.

14  Ibidem, p. 6-7.

15  Ibidem, p. 7.

16  Ibidem, p. 7-8.

17  Ibidem, p. 8.

18  Ibidem.

19  Ibidem.

20  Ibidem.

21  Ibidem, p. 9.

22  Ibidem.

23  Ibidem.

24  Ibidem.

25  Ibidem, p. 9-10.

26  Ibidem, p. 10.

27  Ibidem, p. 11.

28  Ibidem.

29  Ibidem.

30  Ibidem, p. 11-12.

31  Ibidem, p. 12.

32  Ibidem.

33  Ibidem.

34  Ibidem, p. 12-13.

35 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 76.

36 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13.

37  Ibidem.

38  200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.

39  Georg Hromadka, op. cit., p. 52; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13-14.

40  Ibidem, p. 14.

41  Ibidem.

42  Ibidem, p. 15.

43  Ibidem.

44  Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76; Georg Hromadka, op. cit., p. 52; 200 ani de construcţii de maşini…, vol. I, p. 62.

45  Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 22.

46  Georg Hromadka, op. cit., p. 52.

47  Ibidem.

Mircea Rusnac – Ghidul monumentelor istorice ale Reşiţei

 

 

 

 

                        Orice localitate păstrează numeroase amintiri ale istoriei sale. Între acestea, un loc de primă importanţă îl deţin clădirile şi obiectivele de importanţă istorică, ele marcând trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, mai prielnic sau mai defavorabil. Reşiţa îşi are şi ea monumentele sale, dar prea puţini dintre noi putem spune că le cunoaştem cu adevărat, deşi uneori trecem zilnic pe lângă ele. O punere în valoare a acestora din punct de vedere istoric nu poate decât să ne fie de mare folos în păstrarea identităţii noastre. De aceea, o excursie prin Reşiţa vechilor monumente este oricând binevenită pentru conştientizarea trecutului nostru.

                        Venind dinspre Timişoara sau Caransebeş, ne întâmpină pe partea stângă a drumului Muzeul locomotivelor cu abur, amenajat sub forma unui parc cu verdeaţă, alei şi bănci, în care sunt expuse în aer liber un număr de 16 locomotive, fabricate de-a lungul timpului în uzinele din Reşiţa. La loc de cinste, pe un soclu înalt, este expusă cea mai veche locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, care datează din anul 1872. La împlinirea unui secol de la fabricarea sa, a fost deschis şi acest muzeu, care este unul dintre foarte puţinele muzee cu un asemenea specific existente la ora actuală în Europa.

                        Urmează, în apropierea scărilor care duc către Ateneul tineretului, un ansamblu medieval, aflat în zona numită Ogăşele. El este constituit din ruinele unei biserici de tip sală şi dintr-o necropolă, ambele datând din secolele al XIV-lea – al XV-lea. Acestea sunt cele mai vechi urme ale unei aşezări umane care a existat pe actualul teritoriu al Reşiţei. Nu este cunoscută cu certitudine denumirea acestei localităţi medievale, însă în documentele acelei perioade sunt menţionate nume ca Ţeroviţa, Borza, Feyerviz, Sincova sau Valle, una dintre acestea putând fi, cu mare probabilitate, cea ale cărei urme s-au descoperit la Ogăşele. Mai târziu, localitatea a dispărut, la fel ca atâtea altele în acea perioadă, apărând în schimb o altă aşezare la mică distanţă, la vărsarea pârâului Doman în Bârzava, aceea fiind nucleul viitoarei Reşiţe Române. Este posibil chiar ca locuitorii aşezării vechi din zona Ogăşele să se fi mutat ceva mai în amonte pe Bârzava, constituind noua localitate, deoarece aceasta a început să fie menţionată în documente tocmai după dispariţia celeilalte. Oricum, populaţia Reşiţei Române avea cunoştinţă despre existenţa vechiului cimitir de la Ogăşele, deoarece ea botezase dealul respectiv „Moroasa”, termen care vine de la regionalismul bănăţean „moroni”, însemnând „strigoi”.

                        Aproximativ din zona Universităţii actuale începea vechea localitate Reşiţa Română, care la începutul secolului al XVIII-lea, cu 62 de case, era unul dintre satele însemnate din această regiune. Din păcate, construirea actualului centru al oraşului a determinat demolarea marii majorităţi a caselor Reşiţei Române, dintre care a mai rămas doar o mică parte, în special pe dealurile din preajma centrului civic. Reţine atenţia în această zonă clădirea spitalului vechi (Str. Spitalului, nr. 36), datând din 1932-1933. Tot în Reşiţa Română se află biserica ortodoxă, inălţată în 1872. Ea a fost mutată în 1985 de pe vechiul său amplasament la o distanţă de 55 m, pentru a face loc blocurilor care se construiau atunci în centrul civic.

                        Cel mai interesant monument al Reşiţei Române îl reprezintă actualul cinematograf Cultural. Acesta, denumit în trecut „Palatul Cultural”, a fost ridicat în 1928 prin contribuţia locuitorilor din Reşiţa Română. Este construit în stil românesc şi a reprezentat centrul cultural al acestei părţi a Reşiţei.

                        În apropierea lui, Bârzava este traversată de „podul de la vamă”, care face legătura între cele două părţi vechi ale oraşului, Reşiţa Română şi Reşiţa Montană. Acest pod a fost construit în 1937, fiind cel mai vechi pod nituit şi sudat din România.

                        Dacă de la acest pod o luăm către stânga, pătrundem în frumosul parc „Cărăşana”, în care se află monumentul germanilor deportaţi în U.R.S.S. (inaugurat în 1995, fiind singurul din România până atunci), opera artistului plastic reşiţean Hans Stendl. În apropierea parcului, pe malul Bârzavei, este amplasată impunătoarea vilă Koch, acum sediul Casei Corpului Didactic. În faţa acesteia poate fi văzută gura de vărsare în Bârzava a „canalului topitoriei” (Schmelzgraben), săpat în anii 1767-1771, care timp de multe decenii a pus în mişcare roţile hidraulice ale instalaţiilor industriale ale Reşiţei. Acest canal este acum acoperit pe întregul său parcurs de peste 3 km, singura porţiune vizibilă a sa fiind gura de vărsare din acest loc. El este practic cea mai veche construcţie existentă azi în Reşiţa Montană.

                        În continuare, întâlnim clădirea gării Reşiţa Sud, care datează din anul 1932, fiind cea mai veche dintre gările existente astăzi în oraş.

                        Revenind pe strada principală din această zonă (Str. Libertăţii), întâlnim fosta biserică greco-catolică (actualmente sediul Protopopiatului ortodox), datând din anul 1908. În spatele ei, pe Dealul Crucii, se află vechile cimitire nr. 4 şi nr. 5, unul creştin, iar celălalt evreiesc. Şi tot pe Str. Libertăţii, la nr. 21, este clădirea fostei Administraţii Comunale a Reşiţei Române („Gemeindehaus”), construită în anul 1896.

                        Pe Str. Golului, pe malul Bârzavei, se află două vechi locuinţe româneşti, construite de fraţii Blăjiţa în anii 1902-1903, conform inscripţiilor de pe faţada lor. Aceste case sunt printre puţinele care au mai rezistat până astăzi din vechea Reşiţă Română.

                        Avansând pe Str. Traian Lalescu, la nr. 11 întâlnim clădirea impresionantă a fostei Şcoli siderurgice, azi sediul O.C.O.T. Pe partea cealaltă a străzii, la numerele 16 şi 18, sunt marile case ale familiei Neff, prima găzduind în trecut o tipografie şi o librărie, iar cealaltă o baie publică. Pe aceeaşi stradă, la nr. 22, era vechea Poştă, datând din 1912, ulterior cunoscută ca „Bar Melody” (acum sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă).

                        Pe aceeaşi veche „Hauptstrasse” a Reşiţei Montane, la nr. 26, o mare clădire cu etaj reprezenta locuinţa „oficialilor” U.D.R.-ului, a conducătorilor uzinei din vremurile sale bune. La nr. 28 era chiar vila directorului superior al uzinei (Müller), ambele fiind ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe partea cealaltă a străzii, marea clădire a Universalului vechi, aşezată în prelungirea unui mic parc („Spitzpark”), a fost primul magazin de mare importanţă al oraşului. Pe aceeaşi parte a străzii, la nr. 25, era Cazinoul german, construit în 1862, una dintre cele mai vechi clădiri ale Reşiţei (azi sediul Direcţiei Muncii). Peste drum se află biserica romano-catolică „Maria Schnee”, existentă acolo practic din momentul apariţiei localităţii Reşiţa Montană (1771), însă refăcută în forma actuală după incendiul care a distrus-o în 1848. În curtea ei se află statuia Sfântului Ioan Nepomuk, iar alături este o parte a vechii Şcoli M.A.D.O.S.Z., în cea mai mare măsură demolată.

                        În vecinătate, pe Dealul Crucii, se află amplasată Crucea lui Herglotz, ridicată la 29 iunie 1874 de către muncitorii reşiţeni în memoria evenimentelor şi a victimelor din oraş din timpul revoluţiei de la 1848 (Georg Herglotz fusese conducătorul „Bürgergarde”, garda civică a Reşiţei, şi la iniţiativa familiei sale a fost amplasată această cruce metalică în cel mai înalt punct al localităţii). Pe locul în care este acum crucea fusese instalat în 1848 un puternic tun fabricat la Reşiţa, denumit de locuitori „baba” („păpuşa” în limba maghiară), care reuşise mult timp să îi ţină la distanţă pe partizanii împăratului austriac, care atacau dinspre valea Ţerovei.

                        La poalele acestei cruci este un întreg ansamblu urbanistic, format din case muncitoreşti ridicate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea pe versanţii dealului. Se remarcă în special străzile denumite Rândul I, Rândul II, Rândul III şi Rândul IV, dispuse în trepte la diverse înălţimi pe Dealurile Mare şi al Ceretului. La fel, o mare vechime au şi casele cu nr. 1, 3, 5, 7, 9, 11 şi 13 de pe Str. Ţerovei („ansamblul celor şapte case”), care sunt probabil cele mai bătrâne clădiri de locuit existente astăzi în Reşiţa, fiind construite încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În apropierea lor se află marile cimitire nr. 2 şi nr. 3 (ortodox şi catolic), cele mai vechi din oraş. În cimitirul catolic este situat monumentul aviatorilor germani („Fliegergrab”), adăpostind osemintele a şapte militari căzuţi în cele două războaie mondiale în împrejurimile Reşiţei. Acest monument are în loc de cruce o uriaşă elice de avion, instalată acolo în octombrie 1915.

                        În vale este Combinatul Siderurgic, situat pe vatra vechilor instalaţii industriale din 1771. Ultimul furnal care mai există astăzi în incinta uzinei se află aproximativ tot pe locul furnalelor „Franciscus” şi „Josephus” de la 3 iulie 1771, când a fost aprins focul secular al Reşiţei. Peste drum sunt laminoarele, care şi ele se află în acelaşi loc din momentul în care s-a început ridicarea predecesoarelor lor, în 1845. Acestea prelucrau la început tabla cu ajutorul aburului. În apropiere, pe Str. Mihai Viteazul, se află monumentala clădire a Liceului de piatră, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai prestigioasă şcoală din oraş şi care a dat cel mai mare număr de absolvenţi de-a lungul anilor. Tot pe Mihai Viteazul, la nr. 8, este sinagoga, construită la începutul secolului al XX-lea.

                        Pe dealul din faţă, în incinta Uzinei Constructoare de Maşini, se remarcă Direcţiunea uzinală şi cele două vile, provenind de la începutul secolului trecut, Vila veche (din 1928, arhitect Duiliu Marcu) şi Vila roşie (actuala policlinică uzinală), ambele foste locuinţe ale directorilor, înconjurate de un foarte frumos parc. Pe malul Bârzavei se află hala fostei Fabrici de locomotive (în cadrul „Halei noi”), construită în 1921-1923 de inginerii Păsărică, Neisinger şi Mendlovici. Din apropiere porneşte vechiul tunel „Franz Josef”, săpat între 1853 şi 1864, care face legătura între Reşiţa şi Doman. El are o lungime totală de 2.256 m şi era străbătut de o linie de cale ferată, pe care circulau vagoanele cu cărbune pentru aprovizionarea uzinelor.

                        Între fosta Fabrică de locomotive şi Hala de tratament termic se află pe Bârzava cel mai vechi pod metalic din Reşiţa, construit în 1889 şi plasat în poziţie oblică faţă de cursul râului. Şi tot în incinta U.C.M.R., mai jos pe Bârzava, în dreptul actualei Hale Diesel, se află clădirea administrativă a fostei Fabrici de poduri (1898), actuala „Registratură”, cea mai veche clădire existentă astăzi în această uzină. Iar la intrarea în U.C.M.R. dinspre Strada Golului se găseşte clădirea vechii Şcoli de ucenici (actualmente sediul Serviciului Personal al uzinei). Ea a fost ridicată de către Societatea U.D.R. în anii 1928-1929 pe un teren mlăştinos, care mai întâi a trebuit să fie desecat, apoi s-au instalat numeroşi piloni în pământ, pe care urma a fi înălţată clădirea şcolii. Este demn de menţionat faptul că, deşi clădirea are două niveluri, totuşi adâncimea pilonilor pe care este amplasată depăşeşte înălţimea ei.

                        Ieşind din pasajul C.S.R., intrăm pe Str. Paul Iorgovici, care este locul primelor construcţii din istoria oraşului. Acestea nu mai există din păcate, dar şi acum această stradă are o serie de obiective extrem de interesante. Pe partea dreaptă se află alături biserica evanghelică (lutherană) din 1908 şi biserica reformată (calvină), tot de la începutul secolului al XX-lea. Pe partea cealaltă a străzii sunt: vechiul sediu al Poliţiei (nr. 44), farmacia Farkas (azi „Fanimex”, nr. 46) şi casa Friedmann cu atelier (azi Biblioteca Judeţeană, nr. 50), toate datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În apropiere, pe Str. Furnalelor, nr. 13, este vechea clădire a Şcolii civile („Şcoala Pittner”), construită în aceeaşi perioadă. Aceasta a fost prima şcoală muncitorească din oraş. O arhitectură de mare interes prezintă şi casa situată pe Str. Beethoven, la nr. 41-43, dotată cu o cariatidă.

În vecinătatea acestei străzi, în Piaţa Constantin Daicoviciu nr. 4, este casa Alexandru Popovici, ridicată în stil neoromânesc în prima parte a secolului al XX-lea. Case interesante din punct de vedere arhitectonic sunt şi pe Str. Laminoarelor din prelungirea acesteia.

                        Piaţa Republicii, vechiul centru al Reşiţei, este deschisă de catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, a cărei construire s-a finalizat în anul 1938. Pe aceeaşi parte, la nr. 35, este casa März, iar vizavi, la nr. 38, casa Markovski, cu datare din secolul al XIX-lea. Momentul culminant al istoriei acesteia din urmă a avut loc la 1 noiembrie 1918, când de la balconul ei miile de muncitori adunaţi în piaţă au fost încunoştinţaţi asupra proclamării „Republicii Bănăţene”, fapt salutat de către ei, potrivit lui Victor Brătfălean, „cu cel mai mare entuziasm”. În aceeaşi piaţă, la nr. 44, s-a aflat în perioada 1936-2002 emblematicul edificiu al Casei Muncitoreşti, ridicată prin contribuţia benevolă a muncitorilor de la U.D.R. şi distrusă de un misterios incendiu, ai cărui făptuitori nu au fost niciodată descoperiţi. Ea era unul dintre principalele simboluri ale Reşiţei, cu marea sa sală cu 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere) şi cu scena pe care în ultimele decenii erau făcute proiecţii cinematografice. Fusese construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. În anii 1941 şi 1942, în marea sală a Casei Muncitoreşti a concertat, cu mult succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. În urma incendiului din noaptea de 14-15 august 2002, acum acolo nu se mai află decât un loc viran. Imediat alături se află clădirea care în trecut adăpostea cunoscuta cofetărie a lui Stefan Niederkorn. În partea cealaltă a pieţei este şi fosta alimentară „Munca”, ridicată şi ea în perioada interbelică, tot pe banii muncitorilor şi pentru nevoile acestora.

                        Piaţa Republicii este continuată de Str. Castanilor (fostă General Dragalina). La începutul ei se afla marea terasă a restaurantului Horvath (rebotezat după naţionalizare „Mureşul”), unde venea toată lumea bună a oraşului. Lângă ea, la nr. 1, era brutăria lui Josef Gehl. La nr. 11 se afla sediul Societăţii Reşiţene de Lectură („Reschitzaer Allgemeine Leseverein”), înfiinţată în 1881, iar la nr. 15 era redacţia lui „Reschitzaer Zeitung”, care a apărut între 1887 şi 1944, fiind cea mai longevivă publicaţie din istoria oraşului. La nr. 45 al aceleiaşi străzi era sediul publicaţiei româneşti din perioada interbelică „Glasul Muncitorului Român”. Pe partea stângă, la nr. 12 era Cazinoul român, iar la nr. 72 se află Şcoala de beton („Eisenbetonbauschule”), înfiinţată în 1907 şi funcţională şi azi, acesta fiind unul dintre rarele monumente ale Reşiţei care au avut parte de o restaurare semnificativă.

                        În spatele acestei şcoli a fost deschis, în 3 iulie 1871, la un secol de la înfiinţarea uzinelor, marele parc „Josefin” (astăzi „Ion Crişan”), loc de recreere şi de distracţie pentru multe generaţii de reşiţeni. În anii 1882-1883 el a fost amenajat ca un parc propriu-zis de către inspectorul silvic Robert Novacsek, care a plantat acolo toate speciile de arbori aflate pe teritoriul de atunci al St. E. G. În anii 1894-1898 a fost reorganizat. În 1965, profesorul Ion Crişan de la Liceul de piatră l-a transformat parţial în grădină zoologică, aşa cum a rămas până astăzi.

                        În capătul Străzii Castanilor se află sediul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, fostul sediu al pompierilor reşiţeni. Prima formaţiune de pompieri a existat aici din anul 1879, iar în perioada interbelică ei erau conduşi de funcţionarul U.D.R. Franz Strobl, de maistrul hornar Johann Schuster şi de maistrul lăcătuş Wenzel Zyma. În anii 1930-1934, U.D.R.-ul dotase propriul corp de pompieri, bine organizaţi şi echipaţi, cu trei autopompe pentru incendiu şi două pompe mai mici, de rezervă.

                        Urmează peste Bârzava „podul Stavila”, cel mai vechi pod arcuit integral sudat din România şi al treilea din Europa, datând din anul 1930. Din acest loc se pătrunde în cartierul cu acelaşi nume. În dreptul Străzii Digului, îşi ia apele din Bârzava vechiul canal care străbate oraşul şi uzina, având gura de vărsare la peste 3 km distanţă, în dreptul vilei Koch. În continuare este parcul „Sfântul Andrei”, o zonă de verdeaţă având în mijloc o cruce din piatră. În vecinătatea lui se află masiva clădire din piatră a morii Juracsek (Str. Zimbrului nr. 42), numită astfel după vechiul său proprietar, unul dintre conducătorii oraşului în timpul revoluţiei de la 1848. Este una dintre cele mai bătrâne clădiri din Reşiţa, astăzi fiind, din păcate, într-o stare avansată de degradare.

                        În aceeaşi zonă, în interiorul C.S.R.-ului (acum T.M.K.), este hala Fabricii de cărămidă, cunoscută în limbajul cotidian drept „Şamota”. Mai departe, în zona Margina, este fosta clădire a Distileriei lemnului (în incinta Societăţii „Plastomet”), care a fost construită de întreprinzători privaţi germani în anul 1905. În aceeaşi zonă, pe Str. Sodol nr. 2, se află cea mai veche cantină muncitorească din oraş, din 1860, totodată una dintre primele clădiri existente şi acum în Reşiţa. În apropierea acesteia, pe Str. Văliugului, la nr. 75 şi 77, sunt două case de silvicultori construite în anul 1880.

                        Traversând din nou Bârzava, intrăm în cartierul Länd (forma austriacă a germanului „Land”, aici având înţelesul „la ţară”). Pe partea dreaptă a şoselei, pe malul unui lac artificial, se află Centrala hidroelectrică Grebla, din 1903-1904, cea mai veche din oraş, şi care funcţionează şi astăzi. Ea deţine în continuare aceleaşi turbine Pelton cu care a fost dotată de la început. Locul este denumit „grebla” deoarece acolo se afla încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea o instalaţie denumită astfel, cu ajutorul căreia erau reţinuţi buştenii tăiaţi în amonte şi care erau plutăriţi pe Bârzava pentru aprovizionarea uzinelor cu combustibil. Castelul de apă aferent acestei centrale care deserveşte Combinatul Siderurgic este situat deasupra, pe dealul Ranchina, de unde legătura este făcută cu ajutorul a trei conducte forţate cu un diametru de 900 mm şi o lungime de 600 m.

                        Tot în cartierul Länd, pe Str. Cireşului nr. 75, este fostul azil de bătrâni (apoi Şcoala generală nr. 4), care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Înaintea ieşirii din oraş, pe partea stângă, se află, acum în părăsire, vechiul ştrand al Reşiţei. El a fost amenajat în 1929 de către membrii Asociaţiei turistice reşiţene („Prietenii naturii”), prin muncă voluntară, în pitoreasca şi împădurita vale a Bârzavei. A fost timp de multe decenii un centru de recreere de primă importanţă pentru reşiţeni. Printre conducătorii respectivei asociaţii şi deci cei mai activi participanţi la amenajarea acestui ştrand s-au numărat atunci Adalbert Rotter, Stefan Haudek, Julius Scheda, Anton Strobl şi fraţii Otto şi Stefan Ringeisen.

                        Aceste monumente sunt astăzi martorii principali ai trecutului Reşiţei şi din acest motiv ar trebui ca, măcar de acum înainte, să le acordăm importanţa care li se cuvine.

Bibliografie: http://209.85.129.132/search?q=cache:23j7_9YSitoJ:www.cultura.ro/sectiuni/Patrimoniu/Monumente/lista/caras-severin.pdf+lista+monumente+caras&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995.

Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998.

Mircea Rusnac – Monumentul cu elice

În rândurile următoare, am binevenita ocazie de a mă referi la un monument dedicat unor eroi căzuţi în războaiele care au însângerat pământul românesc. Ca o situaţie concretă în acest sens, pot menţiona un caz foarte interesant din Reşiţa.
În cimitirul romano-catolic nr. 3 din localitate se află un mormânt comun al unui număr de şapte militari germani (ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi), dintre care majoritatea au fost aviatori. Din acest motiv, marele mormânt are în loc de cruce o uriaşă elice de avion. Iniţial, acolo au fost îngropaţi căpitanul de aviaţie Kurt Müller şi locotenentul major Wulfgar von Körber, prăbuşiţi cu avionul în 1915, în timpul primului război mondial, în împrejurimile Reşiţei, la culmea Cozia. Subsemnatul deţin trei fotografii vechi, ilustrând atât mormântul, cât şi ceremonia de înhumare a acestor doi ofiţeri, când pe strada principală a Reşiţei au ieşit mii de oameni.
Mai târziu, mormântul a fost mult mărit, în timpul celui de-al doilea război mondial fiind înhumaţi acolo încă cinci militari germani: Erich Otto Richtsteiger, Kurt Friedrich Ernst Krause, Waldemar Teichmann, Werner Harten şi Karl Lugitsch. Întotdeauna locuitorii de etnie germană ai Reşiţei au îngrijit acest mormânt colectiv, la care mulţi veneau să îşi plângă propriile rude sau prietenii căzuţi în război. Este demn de remarcat că şi în timpul comunismului acest mormânt a rămas neatins. Astăzi el este declarat monument de patrimoniu naţional şi poate reprezenta o mărturie semnificativă a apropierii pe care toţi oamenii, indiferent de origine sau ţară, o simt în momentele de încercări care îi pot lovi.

Iată acum datele personale înscrise la căpătâiul celor şapte militari germani:

Căpitanul Kurt Müller – născut în 1884, decedat la 15 octombrie 1915 la Cozia;

Locotenentul-major Wulfgar von Körber – născut în 1890, decedat la 15 octombrie 1915 la Cozia;

Subofiţerul Erich Otto Richtsteiger – născut în 1918, decedat la 7 aprilie 1941 la Gârlişte;

Subofiţerul Waldemar Teichmann – născut în 1909, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Subofiţerul Kurt Friedrich Ernst Krause – născut în 1920, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Caporalul Werner Harten – născut în 1925, decedat la 21 decembrie 1943 la Certez;

Subofiţerul Karl Lugitsch – născut ?, decedat la 10 ianuarie 1945 la Goruia.

Deşi sunt înmormântaţi în cimitirul romano-catolic, doar Karl Lugitsch, austriac de origine, era de această religie, ceilalţi fiind protestanţi (lutherani).

Traducerea în limba germană a acestui articol, realizată de Robert Babiak, poate fi citită aici.

Datele cuprinse în acest articol se completează cu cele din articolele Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/22/mircea-rusnac-din-nou-despre-monumentul-aviatorilor-germani-din-resita) şi Ce ar trebui să scrie pe monumentul aviatorilor din Reşiţa (https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/23/mircea-rusnac-ce-ar-trebui-sa-scrie-pe-monumentul-aviatorilor-din-resita).

Mircea Rusnac – Catastrofe miniere produse in Banat

 

Catastrofa produsă la Anina în data de 14 ianuarie 2006, soldată cu un număr de şapte morţi, precum şi cea de la Baia Nouă, din 7 august acelaşi an, cu alte două victime, au pus punct final unei istorii de peste trei secole a mineritului în Banat. Deşi se practicase mai mult sau mai puţin intens încă din perioada stăpânirii romane (când se căutau mai ales aur, argint, cupru, plumb, zinc, fier, dar şi marmură), apoi a celei maghiare din evul mediu (cupru şi fier) şi chiar a celei otomane, exploatarea minieră a fost folosită în mod sistematic abia după cucerirea Banatului de către austrieci.

Deja din 1703, când Banatul încă aparţinea în mod formal turcilor, austriecii trimiseseră primele grupuri de mineri care să analizeze, în regiunile Bocşa şi Oraviţa, situaţia exploatărilor de cupru şi fier abandonate de turci după războiul încheiat în 1699. Aceştia aveau cu ei şi câte un preot romano-catolic, care le ţinea slujbele în capele improvizate din lemn.

Imediat după alipirea Banatului la Imperiul habsburgic în 1718, specialiştii austrieci au mers la sigur şi deja din acel an începeau să funcţioneze exploatările de la Bocşa şi Ciclova Montană, cărora le-au fost imediat adăugate primele instalaţii industriale de prelucrare a minereurilor.

Dezvoltarea industrială cunoscută în Banat mai ales după implicarea în zonă a St.E.G.-ului, care era, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, una dintre cele mai mari societăţi capitaliste ale Imperiului austro-ungar, s-a reflectat şi în creşterea nivelului de exploatare a minelor din sudul Banatului, aflate în subordinea acestuia. Dar, la fel ca şi în alte ţări, unde dezvoltarea industrială începuse încă şi mai devreme, aceasta avea să fie însoţită şi în Banat de câteva accidente reprobabile, care vor aduce numeroase victime pe altarul progresului economic.

Un bilanţ întocmit de autorităţi la minele din bazinul Aninei pentru intervalul 1846-1854 arăta că, deja în această perioadă, accidentele mortale produse în adâncuri erau tot mai frecvente şi mai grave. Astfel, erau consemnaţi câte un mort pentru anii 1846, 1847, 1848 şi 1851, apoi doi morţi în anul 1852 şi opt în anul 1854, totalizând un număr de 14 morţi pentru întreaga perioadă. Însă cele mai mari catastrofe produse în mineritul bănăţean vor avea loc tocmai în epoca St.E.G.-ului (1855-1920).

La 7 mai 1862, o primă explozie de grizu s-a produs la Steierdorf, lăsând în urma ei un număr de 11 victime.

La 11 decembrie 1884, o nouă explozie a avut loc la Steierdorf (Anina), la puţul Colonie, soldându-se cu decesul a 47 de mineri.

În 1893, tot la Anina, dar la mina Thinfeld, au murit asfixiaţi un număr de 42 de oameni.

În 1896 intra pe scenă şi Domanul din vecinătatea Reşiţei. În acel an, la puţul Széchenyi de acolo s-a produs cea mai mare catastrofă minieră din sudul Banatului din întregul secol al XIX-lea. A avut loc o explozie de gaze de mină, care a răpus vieţile unui număr de 117 muncitori.

Secolul al XX-lea a debutat cu alte două catastrofe, produse tot la Doman. Mai întâi, în 1905, într-un accident petrecut acolo, au pierit un număr de 20 de mineri.

 În 1908, tot la mina de cărbune de la Doman, a avut loc un nou accident, soldat de această dată cu 13 victime. Acest dezastru a avut şi alte consecinţe serioase, întrucât numeroşi mineri au hotărât în urma producerii lui să părăsească Domanul şi Reşiţa, iar mina a trebuit să fie închisă.

În 1919, o nouă explozie s-a produs în mina Thinfeld de la Anina, provocând moartea a 22 de lucrători.

Iar la 7 iunie 1920, tot la Anina (Steierdorf), la puţul Ferdinand, a avut loc cea mai mare catastrofă minieră din întreaga istorie a sud-estului Europei. Mai multe tone de dinamită au fost neglijent depozitate în acest puţ, producându-se o explozie care a determinat moartea a 217 oameni! Pentru aceşti mineri germani şi români, dispăruţi în adâncuri în procesul de exploatare a zăcământului, în cimitirul din Anina a fost ridicat un impunător monument, pe care sunt gravate toate cele 217 nume ale victimelor.

În perioadele următoare nu au mai avut loc alte catastrofe de asemenea proporţii sau, cel puţin în vremea comunismului, acestea nu au fost făcute publice. Astfel încât putem aprecia faptul că, în catastrofele amintite mai sus, s-au produs, între 1846 şi 1920, un total de 503 victime, număr neegalat de nicio altă perioadă istorică. Însă doar dezastrul din 1920 a făcut aproape jumătate din totalul victimelor acestei perioade (43,14%).

Conform datelor adunate de un pasionat cercetător al istoriei mineritului, Cristian Mosoroceanu, mai mult de 2.000 de oameni au pierit de-a lungul timpului numai în urma accidentelor şi catastrofelor produse la minele din Anina. Cifra aceasta este cu siguranţă mult mai mare, întrucât ea nu îi cuprinde pe morţii din perioada comunistă, când bilanţul accidentelor miniere era ţinut secret.

Prin urmare, accidentele din 2006 au fost, sperăm, cele din urmă dintr-o lungă serie neagră, care a însângerat trecutul industrial al Banatului.

 

Bibliografie: Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935; Din istoria cărbunelui. Anina 200, Reşiţa, 1991; Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995; http://povestidangheorghe.blogspot.com/2008/03/sufletele-pierdute-in-adancuri-am.html.

 

Ion Păsărică – Catastrofa minieră din 1920:

„Cea mai mare catastrofă minieră din sudul Europei s-a întâmplat la puţul Ferdinand din Anina, la 7 iunie 1920.

Este un caz unic, produs prin explozia de dinamită şi nu de gaz metan CH4.

Cauza însăşi a exploziei a rămas necunoscută; s-ar putea însă atribui relei depozitări care a provocat aprinderea de la sine, ori unui act de răzbunare.

În timpul războiului mondial, comandantul militar dispusese ca dinamita să se depună în interiorul minei. În acest scop, s-au construit magaziile necesare în prima galerie, la cca. 60 m adâncime.

În ziua catastrofei se aflau în magazia principală 3.000 kg dinamită, iar în magazia de manipulaţie, care a explodat, numai 30 kg.

Dinamita din magazia principală a rămas intactă, altfel catastrofa ar fi luat proporţii enorme.

Numărul morţilor a fost şi aşa destul de mare, fiindcă exploziunea s-a întâmplat înainte de ora 22, tocmai la schimbarea echipelor, când lucrătorii erau strânşi la ieşire.

Detonaţiunea a produs printre ei o panică grozavă.

D. ing. Johann Novy, care conducea salvarea cu cel mai mare curaj, a fost primul care s-a introdus în gazul otrăvitor din mină şi a organizat echipele de salvare.

Numărul total al morţilor a fost de 217.

În amintirea acestei nenorociri, Societatea a ridicat pe mormântul lor comun un impozant monument.” (Ion Păsărică, op. cit., p. 46)

Mircea Rusnac – Împotriva falsificărilor comuniste ale istoriei Banatului

Trăim într-o regiune despre care mulţi dintre noi ne-am obişnuit să ştim numai ceea ce ni se permite sau, şi mai grav, numai ceea ce ne convine. De cele mai multe ori, efemerii, dar atotputernicii factori diriguitori au avut grijă ca aceste două elemente să se contopească între ele, dând naştere unor concluzii pe cât de deplasate, pe atât de nocive. „Frontul istoricilor” a interzis chiar şi termenul de „Banat”, el însuşi fiind suficient ca să supere destule urechi sus-puse. Istoria Banatului nu a fost scrisă nici până astăzi, în ciuda zbaterilor, uneori vecine cu disperarea, ale unui grup de mărunţi istorici locali. Centrul era prea departe şi prea ocupat pentru a lua în seamă mica provincie de la sud-vest. Rezultatul a fost cel scontat: cei mai mulţi români nu ştiu astăzi să localizeze Banatul pe hartă, iar noi, bănăţenii, supuşi timp de jumătate de secol unei viguroase spălări a creierului, am renunţat demult să ne mai subliniem supărătoarele priorităţi si ascendente pe plan naţional şi am uitat de unde ne coborâm. Iar când auzim pe posturile bucureştene că prima cale ferată din România a fost Bucureşti-Giurgiu sau că cel mai vechi centru siderurgic al ţării este Călăraşiul ne mirăm cum de nu am ştiut noi singuri nişte lucruri atât de evidente?!

A venit vremea să scuturăm zgura nimicitoare a celor 50 de ani de coşmar şi să redevenim noi înşine, să ne recăpătăm memoria. Sunt mulţi bănăţeni care s-au luptat, încă dinainte de 1989, pentru aceasta, realizând lucruri minunate. Problema este cum să deschidem minţile astăzi, pentru a putea conştientiza exact coordonatele pe care ne situăm. În continuare, vom încerca să abordăm unele aspecte ale trecutului nostru despre care „istoria unică şi unitară” nu ne-a spus nimic înainte.

În Banat, epoca modernă începe în 1718, când armatele lui Eugeniu de Savoia îl eliberează de sub stăpânirea otomană. Istoriografia comunistă nu a dat niciun fel de importanţă acestui eveniment, considerându-l, foarte simplu şi firesc, „înlocuirea unui jug prin alt jug”. Chiar aşa să fi fost? Iată cum răspunde la aceasta, mai nou, istoricul bănăţean Miodrag Milin: „Pentru Banat, acesta este apusul unei lumi şi totodată începutul vremii celei noi: de pronunţată creştere demografică şi, în acelaşi timp, de accelerată dezvoltare economică, cu tendinţă capitalistă. O adevărată primenire a acestei regiuni are loc în secolul al XVIII-lea, lăsân-du-şi pecetea trainică, sesizabilă şi astăzi, atât în cărămida durabilelor edificii, cât şi asupra psihologiei pragmatice a harnicilor săi locuitori.” (1) Istoriografia comunistă a evitat cu grijă asemenea precizări. Tot ce putea face era o recunoaştere de tipul acesteia: „După pacea de la Passarowitz (1718), când se instaurează stăpânirea habsburgică în Banat, acesta fiind transformat în domeniu al Coroanei, s-au produs prefaceri economico-sociale însemnate în această regiune.” (2)

Dar cine a provocat aceste „prefaceri”? Nu cumva tocmai hulita „stăpânire habsburgică”?

Deja în 1990, istoricul bănăţean Vasile Muntean îşi intitula partea a treia a unei lucrări privind trecutul regiunii: Pe calea modernizării (anii 1718-1918). (3) În cuprinsul acesteia, el afirma: „Noua conjunctură social-economică a facilitat ivirea manufacturilor chiar din primii ani de guvernare austriacă (fosta „stăpânire habsburgică”, n.n.), ele integrându-se în sistemul protecţionismului industriei habsburgice (sic!).” (4) Totodată, Banatul mai era „ţinutul românesc cu cea mai întinsă ramificaţie de căi ferate (1875 km, la începutul secolului nostru). Drumurile de fier vor ajuta substanţial la progresul economic al provinciei.” (5)

Iată deci în ce constă modernizarea! Şi am mai aflat, astfel, o prioritate pe care Banatul o deţinea în spaţiul românesc: cea mai vastă reţea de cale ferată, Banatul fiind în acelaşi timp una dintre cele mai mici (ca suprafaţă) provincii româneşti! Dar câţi compatrioţi de-ai noştri cunosc acest „amănunt”? Câţi mai ştiu că în Banat a apărut primul centru industrial de pe teritoriul actual al României (Reşiţa, 1771), că aici s-a dat în exploatare prima cale ferată (Anina-Oraviţa-Baziaş, 1856), că tot aici s-a construit prima locomotivă din actualul spaţiu românesc (Reşiţa, 1872), că aici a circulat primul tramvai de la noi (Timişoara, 1869), că tot aici există primul oraş din Europa iluminat cu electricitate (Timişoara, 1884)? Câţi bănăţeni cunosc aceste lucuri?

Când citim astăzi acest pasaj al lui Griselini din 1780 vibrăm de mândrie: „În general, Timişoarei nu îi lipsea acum nimic pentru a fi socotită între cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte localităţi mai însemnate ale Banatului: Lugoj, Caransebeş, Vârşeţ, Ciacova, Sânnicolau, Becicherecu Mare, Aradu Nou, Lipova, Chichinda, Panciova, Biserica Albă, Mehadia şi altele.” (6) Dar câţi dintre noi realizăm importanţa acestor aspecte şi câţi le conştientizăm la valoarea lor reală?

Banatul epocii moderne era un adevărat mozaic etnic, lingvistic şi confesional, o regiune aproape unică, prin specificul ei, în Europa. Ultimul recensământ austro-ungar, cel efectuat în 1910, indica faptul că în Banat convieţuiau români (37,5%), germani (24,5%), sârbi (18%), maghiari (14%), slovaci (1,4%), evrei (1,3%) şi alte numeroase etnii sub 1%. (7) În acelaşi timp, situaţia oraşelor sale era următoarea: (8)

Oraş	Popu-laţie	Ro-mâni	Ma-ghiari	Ger-mani	Sârbi	Evrei	Alţii
Timişoara	72.555	7,6%	30,1%	43,6%	4,8%	9,2%	4,7%
Arad	63.166	19,5%	59,7%	6,9%	3,4%	10,0%	0,5%
Panciova	28.808	3,7%	12,8%	35,9%	41,8%	3,4%	2,4%
Vârşeţ	27.370	3,2%	11,5%	49,5%	31,4%	2,7%	1,7%
Chichinda Mare	26.795	1,6%	19,3%	21,8%	52,8%	2,9%	1,6%
Beciche-recu Mare	26.006	1,3%	30,4%	26,2%	34,3%	4,7%	3,1%
Lugoj	19.818	31,4%	25,2%	31,0%	4,7%	9,4%	1,9%
Biserica Albă	11.524	1,8%	8,3%	52,6%	17,3%	2,2%	17,8%
Caranse-beş	7.999	48,9%	12,5%	30,2%	0,8%	5,1%	2,5%

Situat într-o arie de interferenţă între centrul şi răsăritul Europei, între nordul şi sudul ei, străbătut de Dunăre şi sprijinit de Munţii Carpaţi, schimbând în decursul istoriei zece stăpâniri diferite, Banatul a fost întotdeauna un spaţiu de siguranţă şi de civilizaţie. Specificul său se datorează în primul rând coexistenţei pe suprafaţa lui a acestor numeroase etnii, cu religii, limbi şi stadii de dezvoltare diferite, dar toate contribuind cu câte ceva la progresul general al regiunii. Dar, deşi regiune profund plurietnică şi plurilingvistică, Banatul s-a evidenţiat întotdeauna prin spiritul de toleranţă şi înţelegere între naţionalităţile sale. Niciodată între ele nu au existat probleme majore de ordin naţional.

Încă din 1860, cvasinecunoscutul (în ţară) om politic român bănăţean Vincenţiu Babeş consemna: „Ei (românii, n.n.) iubesc şi stimă toate naţionalităţile fără excepţiune, pentru că voiesc ca, chiar aşa şi alţii, fără excepţiune, să iubească şi să stime pe a lor (…). Românii de prin toate părţile ţin pe maghiari de fraţii săi…” (9) Iar peste 30 de ani, cu toate înrăutăţirile aduse situaţiei românilor de dualismul austro-ungar, Babeş scria: „Să se ştie că noi, când vorbim de cei ce ne prigonesc, neîndreptăţesc, de cei ce ne confiscă drepturile, nu ne vine niciodată în minte a atribui toate acestea poporului maghiar (…). Când noi ne plângem deci ne plângem în contra asupritorilor celor de sus, celor de la putere. Pentru că bine ştim că milioanele poporului unguresc sufer şi ele multe neajunsuri din partea celor ce le stau în frunte.” (10)

Celălalt fruntaş politic român bănăţean din acei ani, la fel de puţin popularizat astăzi, Alexandru Mocioni, menţiona şi el în 1869: „Lupta noastră nu este (…) o luptă contra naţiunii maghiare (…), noi nu pe aceasta avem să o combatem, ci trebuie să combatem din răsputeri acele partide politice din sânul ei…” (11). Iar peste trei ani el preciza din nou: „Una însă să nu o pierdem niciodată din vedere, anume că pentru politica ceasta adânc vătămătoare intereselor îndreptăţite ale poporului român, deşi îndreptată adeseori în contra noastră în numele supremaţiei artificiale a naţiunii maghiare, nu naţiunea maghiară, ci numai şi numai partida guvernamentală poate să fie responsabilă. De aceea, lupta noastră politică are să fie îndreptată numai în contra acestei partide, dar nicicând în contra naţiunei maghiare, cu care în cele din urmă avem în toată privinţa interese solidare.” (12)

În ciuda oprimării crescânde la care îi supunea regimul dualist, bănăţenii, indiferent de naţionalitate, au ştiut să menţină aceeaşi stare de spirit şi aceeaşi toleranţă în regiunea lor. În 1901, ei erau astfel descrişi de Coriolan Brediceanu, al cărui nume nu mai are astăzi nicio rezonanţă în opinia publică: „Ciobanul român, cu cicoşul maghiar, drotuşul slovac cu pescariul sârb, se întâlneau şi se înţelegeau prieteneşte, ca fii ai aceleiaşi patrii, îşi împărtăşeau greul vieţii, închinau din plosca comună, mâncau unul din straiţa celuilalt şi, feri Doamne, să ceară unul de la altul părăsirea limbei, legii şi datinilor strămoşeşti în scopul vreunei unificări naţionale, a cărei trebuinţă n-au simţit-o niciodată şi sub nicio formă. Aşa a fost, şi bine a fost aşa, şi este bine ca aşa să fie şi de aci înainte.” (13) Acelaşi aspect era relevat, în secolul al XIX-lea, şi de istoricul maghiar Borovszky Samu, care îi definea pe românii bănăţeni în modul următor: „Este un popor strâns legat de naţionalitatea, religia şi limba sa. Bun la inimă, solidar şi ospitalier, ascultător şi respectuos faţă de legi, la care vorba bună preţuieşte mai mult decât forţa. Conservatismul românilor din Timiş şi în general al românilor din Banat mai bine s-ar putea caracteriza în modul următor: românul iartă pe femeia decăzută, el aprinde lumânare şi pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, îşi ridică pălăria şi în faţa sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce şi-a părăsit naţia, religia sau numele.” (14)

La rândul lor, autorităţile austro-ungare, puse în faţa acestor realităţi, erau adeseori nevoite să accepte o relaţie mai puţin rigidă faţă de populaţia regiunii. Într-un raport al ataşatului diplomatic austro-ungar la Bucureşti, J. Szilassy, din 1 noiembrie 1897, se arăta: „În timp ce de exemplu un fost conducător al comitatului Bistriţa-Năsăud (contele Bethlen) avea obiceiul – după cum se spune – să treacă la ordinea de zi la congresul de comitat fără a asculta discursurile opoziţiei române, într-un alt comitat, Caraş-Severin, sub înţeleptul conducător de acolo, domnul von Jakabffy, s-a pus mare preţ pe un tratament conciliant al elementelor valahe. De asemenea, în acest comitat, mai mulţi funcţionari sunt de origine română şi par, cel puţin în aparenţă, să se înţeleagă bine cu colegii lor. Eu însumi am avut ocazia să observ cum vicecomitele numitului comitat a tratat în limba română cu episcopul greco-unit din Lugoj o chestiune de serviciu. Şi în viaţa zilnică numitul conducător de comitat, domnul von Jakabffy, se îngrijeşte, pe cât posibil, să se ivească cât mai puţine fricţiuni. Jalbe în limba română sunt acceptate de autorităţi, ceea ce nu pretutindeni pare să fie cazul, iar indicaţiile exterioare, cum sunt firmele, care trebuie să servească poporul, sunt redactate şi în limba română.” (15) Iată deci că la cultivarea acestui climat de toleranţă participau din plin şi autorităţile imperiale, care ştiau să ţină cont de mediul în care îşi desfăşurau activitatea. Toleranţa şi înţelegerea au fost (cel puţin pe plan local!) reciproce. În acest sens, poate fi edificator un alt exemplu.

Timp de patru ani, între 1888 şi 1892, reprezentantul în Parlamentul de la Budapesta al românilor din circumscripţia electorală a Caransebeşului a fost, în locul generalului Traian Doda, al cărui mandat fusese invalidat, Mocsáry Lajos, supranumit „corbul alb”, liderul Partidului Maghiar al Independenţei. Încă din 1879, el combătuse legea Tréfórt privind instrucţiunea în limba maghiară, spunând: „Proiectul de lege este în contrazicere directă cu legea naţionalităţilor (…). Nu ne va succede nicicând a transforma pe sârbi, slovaci, români etc. în unguri, nu, căci ei ţin foarte mult la naţionalitatea lor (…). Să nu ne facem iluziuni: în şcoala elementară copiii nu vor putea învăţa limba maghiară, şi chiar să o înveţe, ei vor uita-o iarăşi (…). Copilul în deşert va învăţa limba ungurească, deoarece, ieşind din şcoală, nu va avea cu cine să vorbească ungureşte şi astfel va uita iarăşi tot ce a învăţat.” (16)

Cu ocazia încheierii misiunii sale parlamentare, Mocsáry a adresat o lungă scrisoare către alegătorii săi din Banat, din care extragem: „Nu în masa cea mare a maghiarimei este deci greşeala, ci în aceia cari se jirează de conducători ai poporului, cari cu politica lor de naţionalitate, parte urmăresc scopuri deosebite politice, parte nutresc speranţa că în timpul acesta vor câştiga mai uşor popularitatea care le lipseşte (…). Actuala politică de naţionalităţi s-a dezvoltat paralel cu centralizaţia. Matadorii acesteia au fost totodată apostolii cei mai zeloşi ai acelei politici de naţionalităţi. Lor nu le zace la inimă gloria maghiarismului, ci în stăpânirea exclusivă a limbei maghiare au căutat un mijloc eficace de centralizare (…). Utopia maghiarizării generale mână maghiarimea sub aripile vulturului cu două capete, şi ea ştie bine ce valoare are acest scut. Din partea maghiară, la tot cazul, a fost vina conducătorilor, nu a sâmburelui maghiarimei, că raporturile noastre de naţionalitate apar în lumină atât de nefavorabilă. Sâmburele naţiunii (…) nu este accesibil pentru ură de rasă. Dar este accesibil pentru dreptate, şi în orice chestiune răspunde cu căldură la manifestaţiunile de dreptate şi cu sentiment frăţesc.” (17)

Legat tot de episodul Mocsáry, încă şi în 1906, acelaşi Coriolan Brediceanu sublinia: „Când şase mii de alegători români trimit în dietă pe Mocsáry Lajos, nu se poate spune că poporul român urăşte pe unguri.” (18) La rândul său, Mocsáry revenea în 1907 cu un articol în ziarul Egyetértés, din care cităm: „O frică excesivă ne împinge să comitem acţiuni cu adevărat extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. Ştiu foarte bine că ici, colo se neagă acest adevăr, dar atunci de ce oare se aplaudă în mod frenetic în cele patru colţuri ale ţării ori de câte ori marele şovin Banffy Dezsö repetă că patria noastră nu va fi fericită până când ultimul individ aparţinând rasei româneşti sau slovace nu va fi transformat în maghiar veritabil? Şi de ce se poate afirma oare, în Parlamentul nostru, fără teamă de a fi pedepsit, că trebuie să introducem neapărat învăţământul public exclusiv în limba maghiară? Şi ce se urmăreşte oare prin legea care prevede că jumătate din orele de predare în toate şcolile primare ale naţionalităţilor trebuie să fie consacrate studiului limbii maghiare? (…)

În zadar vrem să negăm toate acestea, căci o dorinţă bolnăvicioasă există în noi şi ea constituie unul dintre elementele esenţiale care sunt la baza politicii noastre privitoare la naţionalităţi (…). Să nu dorim lucruri imposibile. Nu avem de a face cu resturi de popoare, cum ar fi flamanzii sau bascii, ci avem în faţa noastră blocuri naţionale, conştiente şi pătrunse de progres. Gravitaţiunea lor către exterior nu o vom putea împiedica cu forţa. Noi nu vom putea face să dispară complet aceste tendinţe centrifuge ale naţionalităţilor, decât dacă le vom putea asigura, în interiorul frontierelor noastre, posibilitatea de a-şi satisface aspiraţiunile lor culturale.” (19)

Şi din punctul de vedere al românului din Vechiul Regat, bănăţeanul avea trăsături proprii. Mihail Manoilescu conchidea că „Banatul constituie o Muntenie mai serioasă şi un Ardeal mai fin”, (20) iar Nicolae Iorga, vizitând satele şvăbeşti, scria: „Şvabii au case bune, albe, care seamănă desăvârşit una cu alta. Ele sunt, iarăşi, întocmai ca şi cele de la Zădârlat, şi tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la Josefsdorf, numit după împăratul colonizator. Satele şi târguşoarele lor nu samănă deloc cu ale saşilor Ardealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de nemţi nu samănă între sine. Unii sunt foarte vechi aici, alţii foarte noi; unii au venit ca nişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi meşteri, alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei sute de ani, şvabul a rămas catolic.” (21)

Rămâne una din principalele neîmpliniri ale istoriografiei bănăţene că nu a subliniat îndeajuns rolul covârşitor pe care coloniştii şvabi l-au avut în civilizarea si dezvoltarea pe toate planurile a regiunii noastre. Este inestimabilă contribuţia adusă de această providenţială etnie devenirii noastre istorice. Dacă cercetătorii interbelici au lăsat să le mai scape unele aprecieri pozitive despre rolul jucat de şvabi, istoriografia comunistă, din motive lesne de înţeles, i-a trecut cu totul sub tăcere. De aceea, puţini sunt cei care mai înclină, astăzi, să acorde şvabilor măcar o parte din importanţa care li se cuvine.

Numele impropriu de „şvabi” îi defineşte pe toţi locuitorii de etnie germană din Banat, aşezaţi aici în special în secolul al XVIII-lea, în cursul celor trei mari etape colonizatoare: carolină (1717-1740), tereziană (1763-1775) şi iosefină (1782-1787). Deşi denumiţi „şvabi”, coloniştii nu au venit numai din Suabia (Schwabenland), ci şi din Austria, Boemia, Bavaria, Franconia etc. Cercetătorii avizaţi îi împart în patru ramuri diferite, dintre care doar una este şvăbească (este drept, cea mai importantă). Ea este formată din locuitorii germani ai judeţelor Timiş şi Arad, un număr mai redus existând şi în Caraş-Severin. Este vorba de locuitorii oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare, Deta etc. şi ai satelor învecinate. Ca şi saşii, aceşti şvabi nu sunt nici ei şvabi autentici, ci mai ales de origine franconă. Cele mai răspândite dialecte printre ei sunt cel francon din părţile Rinului şi cel francon din părţile Mosellei. Locurile lor de baştină sunt: Palatinatul Renaniei, Alsacia şi Lorena, precum şi părţi din Pădurea Neagră. (22)

Cea de-a doua ramură germană din Banat o reprezintă steierii, locuind mai ales în judeţul Caraş-Severin, la Reşiţa, Steierdorf, Anina, Oraviţa, Secu, Doman, Văliug, Bocşa, Sasca Montană etc. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze şi boemiene. A treia ramură, cea a pemilor (germani provenind din Boemia), trăieşte, în măsura în care a mai rămas, în partea muntoasă a Banatului (masivul Semenicului), în localităţile Gărâna, Brebu Nou şi Lindenfeld, precum şi în Sadova Veche şi Caransebeşu Nou din valea Timişului. Ei s-au aşezat aici în anii 1827-1828. Cea de-a patra ramură este formată de vechii germani timişoreni, care nu sunt şvabi bănăţeni, ci de origine austriacă. Aceasta o dovedeşte şi dialectul vorbit de ei, care este înrudit cu cel vienez. Ei însă s-au amestecat cu timpul cu alţi germani (şvabi) sosiţi în Timişoara din localităţile înconjurătoare, astfel încât, treptat, fizionomia populaţiei germane de acolo a suferit unele modificări. (23)

Aşezarea germanilor a reprezentat un eveniment esenţial al istoriei Banatului. Din momentul în care i-au cunoscut, românii localnici au ştiut să le aprecieze calităţile şi reuşitele, acomodarea reciprocă fiind tot mai facilă. Deja la sfârşitul secolului al XIX-lea, ţăranii români bănăţeni luau din plin ca model gospodăria germană. Petre Nemoianu descria modul în care tatăl său, ţăran din Petrilova, a recepţionat contactul cu oraşul (predominant german) Biserica Albă: „Progresul de la oraş i-a deschis un nou orizont, i-a desemnat un nou ideal de viaţă. În curând, de la vagi suspinse a trecut la fapte şi schimbările în familia şi gospodăria noastră se ţineau lanţ. Tatăl meu s-a aruncat cu atâta pasiune în braţele acestui ideal, încât nu-l mai interesa nimic din ceea ce se petrecea în sat. Muncea şi alerga cu atâta zor, încât nu mai ajungea să stea de vorbă cu nimeni. La întrebările celorlalţi plugari: «Ce faci, uică Costo?», el răspundea scurt şi sugestiv: «vreau să-mi fac rânduială ca la neamţ»…” (24)

Astăzi exodul masiv al acestei populaţii ameninţă să aştearnă o uitare deplină, şi absolut nemeritată, asupra trecutului ei bănăţean. Este tot mai dificil, de pildă, să se reconstituie numele originale ale vechilor aşezări germane din Banat, care acum sunt locuite de cu totul alţi oameni. O încercare de suplinire a acestui dureros gol este lista de mai jos, incompletă şi ea, dar care reprezintă rezultatele strădaniilor noastre de a smulge din uitare măcar ceea ce se mai poate. Redăm, în ordine alfabetică, lista vechilor aşezări nemţeşti, cu actualele denumiri româneşti, şi cu numele lor originale germane:

Aluniş – Traunau                                     Ocna de Fier – Eisenstein

Băile Herculane – Herkules Bad             Ofseniţa – Hospenitz

Bărăteaz – Baratzhausen                          Opatiţa – Obais

Beba Veche – Altbeba                              Orţişoara – Orzidorf

Becicherecu Mic – Klein Betschkerek     Oţelu Roşu – Ferdinandsberg

Bencecu de Sus – Deutschbentschek        Parţa – Paratz

Berecuţa – Perekutscha                             Peciu Nou – Neu Wien

Bigăr – Schnellersruhe                              Percosova – Perkos

Bogda – Neuhof                                        Peregu Mare – Deutschpereg

Brebu Nou – Weidenthal                           Periam – Perjamosch

Brezon – Bresondorf                                 Petroasa Mare – Wetschehausen

Bulgăruş – Bogarosch                               Pişchia – Bruckenau

Calina – Gallina                                        Pordeanu – Pardany

Carani – Mercydorf                                   Răuţi – Aurelheim

Cărpiniş – Gertianosch                              Remetea Mică – Königshofen

Câmpia – Langenfeld                                 Roviniţa Mare – Omor

Cenei – Tschene                                        Roviniţa Mică – Klein Omor

Cheglevici – Keglewitschhausen              Rusca Montană – Rußberg

Chişoda – Altkischoda                              Sacu – Satschowa

Comeat – Lichtenwald                             Saravale – Sarafol

Comloşu Mare – Banatkomlosch             Satchinez – Knes

Comloşu Mic – Ostern                             Săcălaz – Sackelhausen

Comorâşte – Komornok                           Secusigiu – Sekeschut

Corneşti – Ernesthausen                           Silagiu – Silasch

Cruceni – Kreuzstätten                             Sintar – Buchberg

Dognecea – Dognatschka                         Şagu – Segentau

Dudeştii Noi – Neu Beschenowa             Şandra – Alexanderhausen

Dudeştii Vechi – Alt Beschenowa           Şanoviţa – Susanowetz

Fântânele – Engelsbrunn                          Şoşdea – Waldau

Frumuşeni – Schöndorf                            Ştiuca – Ebendorf

Gărâna – Wolfsberg                                  Teremia Mare – Marienfeld

Gelu – Ketfel                                            Teremia Mică – Albrechtsflor

Giarmata – Jahrmarkt                                Tirol – Königsgnad

Giarmata-Vii – Überland                           Tisa Nouă – Wiesenheidt

Grănicerii – Tschawosch                            Tomnatic – Triebswetter

Horia – Neupanat                                       Tormac – Rittberg

Iertof – Häuerdorf                                       Ţipari – Liget

Iosifalău – Josefsdorf                                  Uihei – Neusiedel

Izvin – Jeswin                                             Uivar- Neuburg

Jimbolia – Hatzfeld                                     Văliug – Franzdorf

Lipova – Lippa                                             Vinga – Theresienstadt

Livada – Baumgarten                                   Vladimirescu – Glogowitz

Livezile – Tolwadia                                      Zăbrani – Guttenbrunn

Maşloc – Blumenthal                                    Zădăreni – Saderlach

Măureni – Moritzfeld

Aspectul atât de specific al Timişoarei a rămas clar întipărit în memoria unui vizitator de talia lui Nicolae Iorga, care, însă, ca orice regăţean, nu a prea înţeles raţiunile pentru care fusese construită chiar în acest mod, şi nu altfel: „Strada de dinaintea otelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul veacului al XVIII-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie-şters, roşiatecă. E un mare oraş, solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, cel mai «cuminte», mai supus regulamentelor de clădiri şi de întreţinere.

Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice, pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor; n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în faţă.” (25)

Când vizitase pentru prima oară Banatul, în 1906, Iorga a rămas extrem de impresionat de locuitorii săi, descriindu-i în modul următor: „Cu astfel de locuinţe şi astfel de veşminte, sănătoşi, vioi, frumoşi, vorbăreţi, în dialectul lor cu sunete fugătoare, îndrăzneţi şi siguri, bănăţenii se pot lăuda cu dreptate că ei sunt între ceilalţi «fruntea».” (26) Iar o altă mare personalitate românească, Lucian Blaga, emitea şi el o opinie ceva mai bine cunoscută, referitoare la cultura Banatului: „Cultura Banatului reprezintă barocul etnografiei româneşti. Şi sub acest aspect, el are personalitatea sa.” (27)

Aceste performanţe recunoscute Banatului de marii oameni ai culturii române nu ar fi fost posibile în afara unui climat propriu acestei regiuni, de toleranţă şi echitate. În ciuda gravelor evenimente cu care au fost confruntate la sfârşitul primului război mondial, naţionalităţile de aici au ştiut să depăşească motivele de fricţiuni şi să salveze climatul pe care îl edificaseră până atunci. Evenimentele tulburi din anii 1918-1919 (proclamarea puţin cercetatei republici autonome bănăţene, apoi ocupaţia militară sârbească şi cea franceză) nu au clintit pe locuitorii regiunii din mentalitatea lor profund europeană şi democratică. Iar când unirea Banatului cu România a devenit un fapt cert, ea a fost imediat întărită de adeziunea tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate, prin acte mai des pomenite. Acum, în faţa Banatului se deschideau noi perspective şi situaţia sa era sensibil diferită faţă de cea de până în 1918-1919.

Ca să fim sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că, imediat după unire, poate şi datorită urmărilor războiului, situaţia (cel puţin econimică) a Banatului s-a înrăutăţit. În primii ani interbelici, producţia industrială a scăzut drastic. Astfel, în 1919, producţia la Reşiţa mai reprezenta doar 33% comparativ cu cea a anului 1913, iar la Hunedoara ea ajunsese la incredibila proporţie de 2,8%!!! (28) În context, merită amintit faptul că, deşi Transilvania fusese cea mai înapoiată regiune din punct de vedere economic a fostului Imperiu austro-ungar, totuşi, după unirea ei cu România, potenţialul industrial al acesteia din urmă a crescut, în 1919 faţă de 1916, la 235%! (29) Aceasta pentru a putea înţelege mai bine cadrul economic al viitoarei evoluţii a Banatului. Totodată, raportul între forţa motrice şi lucrătorii industriali stabilea următoarea ierarhizare a regiunilor României Mari: (30)

Banat                     1 CP      la        13 locuitori

Transilvania           1           la         28

Vechiul Regat        1           la         42

Bucovina               1            la          54

Basarabia               1            la         196

Deşi în 1930 Banatul nu concentra decât 5,2% din totalul populaţiei active a ţării, el realiza nu mai puţin decât 11,55% din totalul venitului industriei mari. (21) Aceasta şi explică vehemenţa cu care şi-au disputat această regiune statele învecinate. După ce Conferinţa de pace de la Paris a recunoscut României (în iunie 1919) apartenenţa a circa două treimi din Banat, disputele au continuat pe plan intern pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul sistemului său economic. Merită accentuat în acest sens faptul că, tocmai datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul generalului Averescu a fost îndepărtat de la putere în decembrie 1921, fapt din nou trecut sub o tăcere suspectă până acum.

În sistemul politic şi electoral românesc interbelic, Banatul a reprezentat un caz aparte. Aici populaţia avea o experienţă politică net superioară restului electoratului românesc. În special în Vechiul Regat, ingerinţele administrative ale guvernelor în funcţie şi lipsa de orientare politică a electoratului erau atât de mari, încât partidul de la putere obţinea de fiecare dată majorităţi zdrobitoare. Aceste fapte s-au repetat până la ultimele alegeri interbelice, cele din 1937, când totuşi guvernul Tătărescu a fost răsturnat de o largă coaliţie de forţe, axată în special pe Partidul Naţional Ţărănesc şi pe Garda de Fier. Liderul legionar Horia Sima, care supraveghease personal desfăşurarea alegerilor în Banat, făcea câteva remarci foarte grăitoare: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţiile mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului,    s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular…” (32)

Perioada interbelică a deschis lumea bănăţeană privirilor uimite ale celorlalţi români. Aceştia nu s-au abţinut să consemneze la superlativ impresiile căpătate. Octavian Goga definea Banatul astfel: „Banatul e ţara simţământului artistic, unde cântecul e la el acasă şi unde un suflet cald palpită la toate atingerile, ca o minunată harfă.” (33) O particularitate deosebită ce caracterizează cântecul din Banat este refrenul, ceea ce l-a determinat pe reputatul compozitor maghiar bănăţean Bártok Béla, născut la Sânnicolau Mare, şi care în 1913 a editat Cântece populare româneşti, să numească dialectul muzical din acest ţinut „dialectul bănăţean sau dialectul refrenului”. (34)

Vizitând Banatul, ziaristul Ion Montani a descris în culori vii tot ceea ce a văzut acolo: „Mai ales cine nu s-a născut pe plaiurile bănăţene poate să-şi dea seama de ce minunată unitate sufletească şi geografică e acest ţinut românesc. Nicăieri în largul ţării întregite nu găsim mai multă dragoste de frumos ca acolo. E colţul de ţară unde se cântă mai frumos şi cu cele mai frumoase glasuri, e vatra industriei noastre casnice, a portului regină. Firea poporului nostru din această binecuvântată grădină e caldă, efuzivă şi cu nebănuit de profunde rezonanţe. Am putea spune cu un cuvânt: pământ clasic al talentului.” (35) Aceste lucruri le conştientizau şi bănăţenii, care se exprimau cel mai limpede prin intermediul cântecului popular: „Mândră ţară e Banatu’, / Că la noi cântă tot natu…” O asemenea conştiinţă a existat cândva în mintea localnicilor, iar poeţii bănăţeni de la începutul secolului al XX-lea nu făcuseră altceva decât să transpună gânduri ale întregii suflări. George Gârda ştia foarte bine ce scrie:

„Şi dac-un viac tu ci-i lăuda,

Să şci, că şi atuncia,

Ca şi acu ţ-oi arăta

Că tot Bănatu-i fruncea!”

Iar Victor Vlad Delamarina nu făcea decât să completeze:

„Pă largu pământului,

În bătaia vântului,

Fire dulşie omenească,

Graiu blând şi cumpătat

Ca în dulşiele Banat,

Nu mai cred să se găsească.”

Acesta era Banatul autentic, Banatul vieţii îndeplinite a locuitorilor săi. Înainte de ultimul război mondial, unii au avut previziunea funestelor vremuri care vor veni, inclusiv în ce priveşte regiunea noastră. Semnalul de alarmă tras atunci de Nicolae Lupu (un nebănăţean!) este dureros de actual şi astăzi: „Banatul este colţul de provincie românească, de provincie europeană chiar, cel mai nefericit.

Era un colţ de ţară care semăna a paradis, atât prin configuraţia lui geografică, cât şi prin bogăţiile sale; prin multiplicitatea raselor care se întreceau unele pe altele, Banatul era în frunte şi cuvântul că «tot Banatu-i fruncea» nu este o rodomontadă şi o laudă, ci un adevăr.

Aceasta era; astăzi nu mai este şi mâine, acolo în Banat, fără să exagerez, în loc de provincie frumoasă, poate fi un mormânt.” (36)

Catastrofa survenită la încheierea celui de-al doilea război mondial şi în Banat a îndreptăţit întrutotul asemenea funeste profeţii. Nenorocirile abătute asupra sa au fost identice cu cele pe care le-a îndurat întreaga naţiune. Minorităţile bănăţene au fost supuse unei opresiuni înfiorătoare (dacă ne gândim numai la deportări), pe care, într-un moment de luciditate, a recunoscut-o însuşi secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu: „După eliberarea patriei noastre au fost adoptate unele măsuri greşite. Aş vrea să citez în acest sens strămutarea populaţiei de origine germană şi sârbă, exproprierea totală a terenurilor agricole deţinute de germani şi alte măsuri economice care au adus daune grave atât populaţiei respective, cât şi întregii economii naţionale, dar mai cu seamă politicii noastre naţionale în general.” (37) Evoluţia istorică generală a Banatului în perioada comunistă necesită o abordare amănunţită şi îndelungată. Cauzele care au determinat izbucnirea tocmai în Banat, la Timişoara, a Revoluţiei noastre din decembrie 1989, se cuvin, de asemenea, a fi reliefate. Acum vom apela, căutând aceste cauze, la doi reputaţi cunoscători ai situaţiei din ajunul izbucnirii revoluţiei, pentru a înţelege mai bine de ce a fost utilizată cu atâta vehemenţă „spălarea creierelor” în Banat de către fostul regim. Directorul contraspionajului lui Ceauşescu, colonelul Filip Teodorescu, arăta fără reţinere: „Din punct de vedere economic, în mod cert bănăţenii trăiau cu mult mai bine decât restul concetăţenilor, atât datorită hărniciei lor, dar şi bogăţiei incomparabil mai mare în această zonă.” (38) Iar jurnalistul Nestor Rateş, care prezintă în amănunţime situaţia Banatului de până în decembrie 1989, nu a uitat să adauge: „În plus, spre deosebire de aprig disputata regiune a Transilvaniei, Banatul este cunoscut printr-o diversitate etnică armonioasă, cu un mare număr de germani, unguri, sârbi şi alte grupuri etnice mai mici trăind de multe generaţii alături de majoritatea română. Diversitatea etnică a generat şi o diversitate religioasă de mare semnificaţie într-o ţară unde dominantă este Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Aceasta a creat un climat de toleranţă şi deschidere care a generat un sentiment de comuniune si libertate. Pluralismul avea aici un înţeles real, deşi nu în plan politic (…).

Harnici, expuşi de multe decenii unor influenţe benefice şi unor deprinderi de muncă mai avansate, occidentalizaţi în mentalitatea şi comportamentul lor, bănăţenii au fost în general în măsură să menţină un standard de viaţă mai ridicat decât în restul ţării şi un mod de trai specific, mai civilizat. Pentru români, ca şi pentru vizitatorii străini, era cât se poate de vădită deosebirea pronunţată dintre Banat şi majoritatea celorlalte regiuni ale României, nu în ultimul rând în ce priveşte nivelul obedienţei faţă de tiranie.” (39)

Acestea sunt, şi după părerea noastră, cauzele principale ale declanşării cu atâta vigoare a revoluţiei în spaţiul bănăţean.

Iată deci care au fost o parte dintre aspectele specifice trecutului Banatului care au fost cu grijă ascunse de regimul comunist tocmai de teama că populaţia sa, în cunoştinţă de cauză asupra unor adevăruri poate şocante, dar evidente, ar fi ripostat faţă de oprimarea generală la care era supusă. Zadarnic, întrucât chiar şi fără să-şi cunoască propriul trecut glorios, Banatul s-a dovedit, mai mult instinctiv, a fi în continuare „fruncea”. O frunce pe care nimeni nu o va mai putea detrona, orice ar încerca să mai plănuiască.

Note:

1 Miodrag Milin, Relaţiile politice româno-sârbe în epoca modernă, Bucureşti, 1992, p. 20.

2  Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 74.

3  Vasile Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 135.

4  Ibidem, p. 164-165.

5  Ibidem, p. 171.

6  Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 152.

7  Vasile Muntean, op. cit., p. 144.

8  Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918, vol. V, Bucureşti, 1986, p. 536-539.

9  Petru Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Timişoara, 1983, p. 54.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 54-55.

13 Ibidem, p. 37.

14  Banatul. Contribuţii la cunoaşterea unei provincii, Bucureşti, 1943, p. 5.

15 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 266.

16 Petru Oallde, op. cit., p. 31.

17 Ibidem, p. 32.

18  Ibidem.

19 Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Bucureşti, 1989, p. 201-202.

20  Banatul. Contribuţii…, p. 4.

21  Monica Barcan, Adalbert Millitz, Naţionalitatea germană din România. Documentar, Bucureşti, 1977, p. 35.

22  Ibidem, p. 36-37.

23  Ibidem, p. 37.

24  Petre Nemoianu, Amintiri, Lugoj, 1928, p. 39.

25  Monica Barcan, Adalbert Millitz, op. cit., p. 65.

26  Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, ed. II, Bucureşti, 1939, p. 386-387.

27  Lucian Blaga, Peisaj şi amintire, Bucureşti, 1988, p. 144-145.

28  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. I, Bucureşti, 1986, p. 6.

29  Ibidem, p. 14.

30  Ibidem, p. 15.

31  Ibidem, p. 21.

32 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

33  Banatul. Contribuţii…, p. 6.

34  Vasile Muntean, op. cit., p. 197-198.

35  Banatul. Contribuţii…, p. 6.

36  Petre Nemoianu, Bănatu-i fruncea!, Lugoj, 1929, p. 5-6.

37  Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din 19-21 iulie 1972, Bucureşti, 1972, p. 99.

38  Filip Teodorescu, Un risc asumat. Timişoara, decembrie 1989, Bucureşti, 1992, p. 44.

39  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 33-34.