Mircea Rusnac – Împotriva falsificărilor comuniste ale istoriei Banatului

Trăim într-o regiune despre care mulţi dintre noi ne-am obişnuit să ştim numai ceea ce ni se permite sau, şi mai grav, numai ceea ce ne convine. De cele mai multe ori, efemerii, dar atotputernicii factori diriguitori au avut grijă ca aceste două elemente să se contopească între ele, dând naştere unor concluzii pe cât de deplasate, pe atât de nocive. „Frontul istoricilor” a interzis chiar şi termenul de „Banat”, el însuşi fiind suficient ca să supere destule urechi sus-puse. Istoria Banatului nu a fost scrisă nici până astăzi, în ciuda zbaterilor, uneori vecine cu disperarea, ale unui grup de mărunţi istorici locali. Centrul era prea departe şi prea ocupat pentru a lua în seamă mica provincie de la sud-vest. Rezultatul a fost cel scontat: cei mai mulţi români nu ştiu astăzi să localizeze Banatul pe hartă, iar noi, bănăţenii, supuşi timp de jumătate de secol unei viguroase spălări a creierului, am renunţat demult să ne mai subliniem supărătoarele priorităţi si ascendente pe plan naţional şi am uitat de unde ne coborâm. Iar când auzim pe posturile bucureştene că prima cale ferată din România a fost Bucureşti-Giurgiu sau că cel mai vechi centru siderurgic al ţării este Călăraşiul ne mirăm cum de nu am ştiut noi singuri nişte lucruri atât de evidente?!

A venit vremea să scuturăm zgura nimicitoare a celor 50 de ani de coşmar şi să redevenim noi înşine, să ne recăpătăm memoria. Sunt mulţi bănăţeni care s-au luptat, încă dinainte de 1989, pentru aceasta, realizând lucruri minunate. Problema este cum să deschidem minţile astăzi, pentru a putea conştientiza exact coordonatele pe care ne situăm. În continuare, vom încerca să abordăm unele aspecte ale trecutului nostru despre care „istoria unică şi unitară” nu ne-a spus nimic înainte.

În Banat, epoca modernă începe în 1718, când armatele lui Eugeniu de Savoia îl eliberează de sub stăpânirea otomană. Istoriografia comunistă nu a dat niciun fel de importanţă acestui eveniment, considerându-l, foarte simplu şi firesc, „înlocuirea unui jug prin alt jug”. Chiar aşa să fi fost? Iată cum răspunde la aceasta, mai nou, istoricul bănăţean Miodrag Milin: „Pentru Banat, acesta este apusul unei lumi şi totodată începutul vremii celei noi: de pronunţată creştere demografică şi, în acelaşi timp, de accelerată dezvoltare economică, cu tendinţă capitalistă. O adevărată primenire a acestei regiuni are loc în secolul al XVIII-lea, lăsân-du-şi pecetea trainică, sesizabilă şi astăzi, atât în cărămida durabilelor edificii, cât şi asupra psihologiei pragmatice a harnicilor săi locuitori.” (1) Istoriografia comunistă a evitat cu grijă asemenea precizări. Tot ce putea face era o recunoaştere de tipul acesteia: „După pacea de la Passarowitz (1718), când se instaurează stăpânirea habsburgică în Banat, acesta fiind transformat în domeniu al Coroanei, s-au produs prefaceri economico-sociale însemnate în această regiune.” (2)

Dar cine a provocat aceste „prefaceri”? Nu cumva tocmai hulita „stăpânire habsburgică”?

Deja în 1990, istoricul bănăţean Vasile Muntean îşi intitula partea a treia a unei lucrări privind trecutul regiunii: Pe calea modernizării (anii 1718-1918). (3) În cuprinsul acesteia, el afirma: „Noua conjunctură social-economică a facilitat ivirea manufacturilor chiar din primii ani de guvernare austriacă (fosta „stăpânire habsburgică”, n.n.), ele integrându-se în sistemul protecţionismului industriei habsburgice (sic!).” (4) Totodată, Banatul mai era „ţinutul românesc cu cea mai întinsă ramificaţie de căi ferate (1875 km, la începutul secolului nostru). Drumurile de fier vor ajuta substanţial la progresul economic al provinciei.” (5)

Iată deci în ce constă modernizarea! Şi am mai aflat, astfel, o prioritate pe care Banatul o deţinea în spaţiul românesc: cea mai vastă reţea de cale ferată, Banatul fiind în acelaşi timp una dintre cele mai mici (ca suprafaţă) provincii româneşti! Dar câţi compatrioţi de-ai noştri cunosc acest „amănunt”? Câţi mai ştiu că în Banat a apărut primul centru industrial de pe teritoriul actual al României (Reşiţa, 1771), că aici s-a dat în exploatare prima cale ferată (Anina-Oraviţa-Baziaş, 1856), că tot aici s-a construit prima locomotivă din actualul spaţiu românesc (Reşiţa, 1872), că aici a circulat primul tramvai de la noi (Timişoara, 1869), că tot aici există primul oraş din Europa iluminat cu electricitate (Timişoara, 1884)? Câţi bănăţeni cunosc aceste lucuri?

Când citim astăzi acest pasaj al lui Griselini din 1780 vibrăm de mândrie: „În general, Timişoarei nu îi lipsea acum nimic pentru a fi socotită între cele mai frumoase şi bine orânduite oraşe ale monarhiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte localităţi mai însemnate ale Banatului: Lugoj, Caransebeş, Vârşeţ, Ciacova, Sânnicolau, Becicherecu Mare, Aradu Nou, Lipova, Chichinda, Panciova, Biserica Albă, Mehadia şi altele.” (6) Dar câţi dintre noi realizăm importanţa acestor aspecte şi câţi le conştientizăm la valoarea lor reală?

Banatul epocii moderne era un adevărat mozaic etnic, lingvistic şi confesional, o regiune aproape unică, prin specificul ei, în Europa. Ultimul recensământ austro-ungar, cel efectuat în 1910, indica faptul că în Banat convieţuiau români (37,5%), germani (24,5%), sârbi (18%), maghiari (14%), slovaci (1,4%), evrei (1,3%) şi alte numeroase etnii sub 1%. (7) În acelaşi timp, situaţia oraşelor sale era următoarea: (8)

Oraş Popu-laţie Ro-mâni Ma-ghiari Ger-mani Sârbi Evrei Alţii
Timişoara 72.555 7,6% 30,1% 43,6% 4,8% 9,2% 4,7%
Arad 63.166 19,5% 59,7% 6,9% 3,4% 10,0% 0,5%
Panciova 28.808 3,7% 12,8% 35,9% 41,8% 3,4% 2,4%
Vârşeţ 27.370 3,2% 11,5% 49,5% 31,4% 2,7% 1,7%
Chichinda Mare 26.795 1,6% 19,3% 21,8% 52,8% 2,9% 1,6%
Beciche-recu Mare 26.006 1,3% 30,4% 26,2% 34,3% 4,7% 3,1%
Lugoj 19.818 31,4% 25,2% 31,0% 4,7% 9,4% 1,9%
Biserica Albă 11.524 1,8% 8,3% 52,6% 17,3% 2,2% 17,8%
Caranse-beş 7.999 48,9% 12,5% 30,2% 0,8% 5,1% 2,5%

Situat într-o arie de interferenţă între centrul şi răsăritul Europei, între nordul şi sudul ei, străbătut de Dunăre şi sprijinit de Munţii Carpaţi, schimbând în decursul istoriei zece stăpâniri diferite, Banatul a fost întotdeauna un spaţiu de siguranţă şi de civilizaţie. Specificul său se datorează în primul rând coexistenţei pe suprafaţa lui a acestor numeroase etnii, cu religii, limbi şi stadii de dezvoltare diferite, dar toate contribuind cu câte ceva la progresul general al regiunii. Dar, deşi regiune profund plurietnică şi plurilingvistică, Banatul s-a evidenţiat întotdeauna prin spiritul de toleranţă şi înţelegere între naţionalităţile sale. Niciodată între ele nu au existat probleme majore de ordin naţional.

Încă din 1860, cvasinecunoscutul (în ţară) om politic român bănăţean Vincenţiu Babeş consemna: „Ei (românii, n.n.) iubesc şi stimă toate naţionalităţile fără excepţiune, pentru că voiesc ca, chiar aşa şi alţii, fără excepţiune, să iubească şi să stime pe a lor (…). Românii de prin toate părţile ţin pe maghiari de fraţii săi…” (9) Iar peste 30 de ani, cu toate înrăutăţirile aduse situaţiei românilor de dualismul austro-ungar, Babeş scria: „Să se ştie că noi, când vorbim de cei ce ne prigonesc, neîndreptăţesc, de cei ce ne confiscă drepturile, nu ne vine niciodată în minte a atribui toate acestea poporului maghiar (…). Când noi ne plângem deci ne plângem în contra asupritorilor celor de sus, celor de la putere. Pentru că bine ştim că milioanele poporului unguresc sufer şi ele multe neajunsuri din partea celor ce le stau în frunte.” (10)

Celălalt fruntaş politic român bănăţean din acei ani, la fel de puţin popularizat astăzi, Alexandru Mocioni, menţiona şi el în 1869: „Lupta noastră nu este (…) o luptă contra naţiunii maghiare (…), noi nu pe aceasta avem să o combatem, ci trebuie să combatem din răsputeri acele partide politice din sânul ei…” (11). Iar peste trei ani el preciza din nou: „Una însă să nu o pierdem niciodată din vedere, anume că pentru politica ceasta adânc vătămătoare intereselor îndreptăţite ale poporului român, deşi îndreptată adeseori în contra noastră în numele supremaţiei artificiale a naţiunii maghiare, nu naţiunea maghiară, ci numai şi numai partida guvernamentală poate să fie responsabilă. De aceea, lupta noastră politică are să fie îndreptată numai în contra acestei partide, dar nicicând în contra naţiunei maghiare, cu care în cele din urmă avem în toată privinţa interese solidare.” (12)

În ciuda oprimării crescânde la care îi supunea regimul dualist, bănăţenii, indiferent de naţionalitate, au ştiut să menţină aceeaşi stare de spirit şi aceeaşi toleranţă în regiunea lor. În 1901, ei erau astfel descrişi de Coriolan Brediceanu, al cărui nume nu mai are astăzi nicio rezonanţă în opinia publică: „Ciobanul român, cu cicoşul maghiar, drotuşul slovac cu pescariul sârb, se întâlneau şi se înţelegeau prieteneşte, ca fii ai aceleiaşi patrii, îşi împărtăşeau greul vieţii, închinau din plosca comună, mâncau unul din straiţa celuilalt şi, feri Doamne, să ceară unul de la altul părăsirea limbei, legii şi datinilor strămoşeşti în scopul vreunei unificări naţionale, a cărei trebuinţă n-au simţit-o niciodată şi sub nicio formă. Aşa a fost, şi bine a fost aşa, şi este bine ca aşa să fie şi de aci înainte.” (13) Acelaşi aspect era relevat, în secolul al XIX-lea, şi de istoricul maghiar Borovszky Sámu, care îi definea pe românii bănăţeni în modul următor: „Este un popor strâns legat de naţionalitatea, religia şi limba sa. Bun la inimă, solidar şi ospitalier, ascultător şi respectuos faţă de legi, la care vorba bună preţuieşte mai mult decât forţa. Conservatismul românilor din Timiş şi în general al românilor din Banat mai bine s-ar putea caracteriza în modul următor: românul iartă pe femeia decăzută, el aprinde lumânare şi pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, îşi ridică pălăria şi în faţa sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce şi-a părăsit naţia, religia sau numele.” (14)

La rândul lor, autorităţile austro-ungare, puse în faţa acestor realităţi, erau adeseori nevoite să accepte o relaţie mai puţin rigidă faţă de populaţia regiunii. Într-un raport al ataşatului diplomatic austro-ungar la Bucureşti, J. Szilassy, din 1 noiembrie 1897, se arăta: „În timp ce de exemplu un fost conducător al comitatului Bistriţa-Năsăud (contele Bethlen) avea obiceiul – după cum se spune – să treacă la ordinea de zi la congresul de comitat fără a asculta discursurile opoziţiei române, într-un alt comitat, Caraş-Severin, sub înţeleptul conducător de acolo, domnul von Jakabffy, s-a pus mare preţ pe un tratament conciliant al elementelor valahe. De asemenea, în acest comitat, mai mulţi funcţionari sunt de origine română şi par, cel puţin în aparenţă, să se înţeleagă bine cu colegii lor. Eu însumi am avut ocazia să observ cum vicecomitele numitului comitat a tratat în limba română cu episcopul greco-unit din Lugoj o chestiune de serviciu. Şi în viaţa zilnică numitul conducător de comitat, domnul von Jakabffy, se îngrijeşte, pe cât posibil, să se ivească cât mai puţine fricţiuni. Jalbe în limba română sunt acceptate de autorităţi, ceea ce nu pretutindeni pare să fie cazul, iar indicaţiile exterioare, cum sunt firmele, care trebuie să servească poporul, sunt redactate şi în limba română.” (15) Iată deci că la cultivarea acestui climat de toleranţă participau din plin şi autorităţile imperiale, care ştiau să ţină cont de mediul în care îşi desfăşurau activitatea. Toleranţa şi înţelegerea au fost (cel puţin pe plan local!) reciproce. În acest sens, poate fi edificator un alt exemplu.

Timp de patru ani, între 1888 şi 1892, reprezentantul în Parlamentul de la Budapesta al românilor din circumscripţia electorală a Caransebeşului a fost, în locul generalului Traian Doda, al cărui mandat fusese invalidat, Mocsáry Lajos, supranumit „corbul alb”, liderul Partidului Maghiar al Independenţei. Încă din 1879, el combătuse legea Tréfórt privind instrucţiunea în limba maghiară, spunând: „Proiectul de lege este în contrazicere directă cu legea naţionalităţilor (…). Nu ne va succede nicicând a transforma pe sârbi, slovaci, români etc. în unguri, nu, căci ei ţin foarte mult la naţionalitatea lor (…). Să nu ne facem iluziuni: în şcoala elementară copiii nu vor putea învăţa limba maghiară, şi chiar să o înveţe, ei vor uita-o iarăşi (…). Copilul în deşert va învăţa limba ungurească, deoarece, ieşind din şcoală, nu va avea cu cine să vorbească ungureşte şi astfel va uita iarăşi tot ce a învăţat.” (16)

Cu ocazia încheierii misiunii sale parlamentare, Mocsáry a adresat o lungă scrisoare către alegătorii săi din Banat, din care extragem: „Nu în masa cea mare a maghiarimei este deci greşeala, ci în aceia cari se jirează de conducători ai poporului, cari cu politica lor de naţionalitate, parte urmăresc scopuri deosebite politice, parte nutresc speranţa că în timpul acesta vor câştiga mai uşor popularitatea care le lipseşte (…). Actuala politică de naţionalităţi s-a dezvoltat paralel cu centralizaţia. Matadorii acesteia au fost totodată apostolii cei mai zeloşi ai acelei politici de naţionalităţi. Lor nu le zace la inimă gloria maghiarismului, ci în stăpânirea exclusivă a limbei maghiare au căutat un mijloc eficace de centralizare (…). Utopia maghiarizării generale mână maghiarimea sub aripile vulturului cu două capete, şi ea ştie bine ce valoare are acest scut. Din partea maghiară, la tot cazul, a fost vina conducătorilor, nu a sâmburelui maghiarimei, că raporturile noastre de naţionalitate apar în lumină atât de nefavorabilă. Sâmburele naţiunii (…) nu este accesibil pentru ură de rasă. Dar este accesibil pentru dreptate, şi în orice chestiune răspunde cu căldură la manifestaţiunile de dreptate şi cu sentiment frăţesc.” (17)

Legat tot de episodul Mocsáry, încă şi în 1906, acelaşi Coriolan Brediceanu sublinia: „Când şase mii de alegători români trimit în dietă pe Mocsáry Lajos, nu se poate spune că poporul român urăşte pe unguri.” (18) La rândul său, Mocsáry revenea în 1907 cu un articol în ziarul Egyetértés, din care cităm: „O frică excesivă ne împinge să comitem acţiuni cu adevărat extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. Ştiu foarte bine că ici, colo se neagă acest adevăr, dar atunci de ce oare se aplaudă în mod frenetic în cele patru colţuri ale ţării ori de câte ori marele şovin Banffy Dezsö repetă că patria noastră nu va fi fericită până când ultimul individ aparţinând rasei româneşti sau slovace nu va fi transformat în maghiar veritabil? Şi de ce se poate afirma oare, în Parlamentul nostru, fără teamă de a fi pedepsit, că trebuie să introducem neapărat învăţământul public exclusiv în limba maghiară? Şi ce se urmăreşte oare prin legea care prevede că jumătate din orele de predare în toate şcolile primare ale naţionalităţilor trebuie să fie consacrate studiului limbii maghiare? (…)

În zadar vrem să negăm toate acestea, căci o dorinţă bolnăvicioasă există în noi şi ea constituie unul dintre elementele esenţiale care sunt la baza politicii noastre privitoare la naţionalităţi (…). Să nu dorim lucruri imposibile. Nu avem de a face cu resturi de popoare, cum ar fi flamanzii sau bascii, ci avem în faţa noastră blocuri naţionale, conştiente şi pătrunse de progres. Gravitaţiunea lor către exterior nu o vom putea împiedica cu forţa. Noi nu vom putea face să dispară complet aceste tendinţe centrifuge ale naţionalităţilor, decât dacă le vom putea asigura, în interiorul frontierelor noastre, posibilitatea de a-şi satisface aspiraţiunile lor culturale.” (19)

Şi din punctul de vedere al românului din Vechiul Regat, bănăţeanul avea trăsături proprii. Mihail Manoilescu conchidea că „Banatul constituie o Muntenie mai serioasă şi un Ardeal mai fin”, (20) iar Nicolae Iorga, vizitând satele şvăbeşti, scria: „Şvabii au case bune, albe, care seamănă desăvârşit una cu alta. Ele sunt, iarăşi, întocmai ca şi cele de la Zădârlat, şi tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la Josefsdorf, numit după împăratul colonizator. Satele şi târguşoarele lor nu samănă deloc cu ale saşilor Ardealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de nemţi nu samănă între sine. Unii sunt foarte vechi aici, alţii foarte noi; unii au venit ca nişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi meşteri, alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei sute de ani, şvabul a rămas catolic.” (21)

Rămâne una din principalele neîmpliniri ale istoriografiei bănăţene că nu a subliniat îndeajuns rolul covârşitor pe care coloniştii şvabi l-au avut în civilizarea si dezvoltarea pe toate planurile a regiunii noastre. Este inestimabilă contribuţia adusă de această providenţială etnie devenirii noastre istorice. Dacă cercetătorii interbelici au lăsat să le mai scape unele aprecieri pozitive despre rolul jucat de şvabi, istoriografia comunistă, din motive lesne de înţeles, i-a trecut cu totul sub tăcere. De aceea, puţini sunt cei care mai înclină, astăzi, să acorde şvabilor măcar o parte din importanţa care li se cuvine.

Numele impropriu de „şvabi” îi defineşte pe toţi locuitorii de etnie germană din Banat, aşezaţi aici în special în secolul al XVIII-lea, în cursul celor trei mari etape colonizatoare: carolină (1717-1740), tereziană (1763-1775) şi iosefină (1782-1787). Deşi denumiţi „şvabi”, coloniştii nu au venit numai din Suabia (Schwabenland), ci şi din Austria, Boemia, Bavaria, Franconia etc. Cercetătorii avizaţi îi împart în patru ramuri diferite, dintre care doar una este şvăbească (este drept, cea mai importantă). Ea este formată din locuitorii germani ai judeţelor Timiş şi Arad, un număr mai redus existând şi în Caraş-Severin. Este vorba de locuitorii oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare, Deta etc. şi ai satelor învecinate. Ca şi saşii, aceşti şvabi nu sunt nici ei şvabi autentici, ci mai ales de origine franconă. Cele mai răspândite dialecte printre ei sunt cel francon din părţile Rinului şi cel francon din părţile Mosellei. Locurile lor de baştină sunt: Palatinatul Renaniei, Alsacia şi Lorena, precum şi părţi din Pădurea Neagră. (22)

Cea de-a doua ramură germană din Banat o reprezintă steierii, locuind mai ales în judeţul Caraş-Severin, la Reşiţa, Steierdorf, Anina, Oraviţa, Secu, Doman, Văliug, Bocşa, Sasca Montană etc. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze şi boemiene. A treia ramură, cea a pemilor (germani provenind din Boemia), trăieşte, în măsura în care a mai rămas, în partea muntoasă a Banatului (masivul Semenicului), în localităţile Gărâna, Brebu Nou şi Lindenfeld, precum şi în Sadova Veche şi Caransebeşu Nou din valea Timişului. Ei s-au aşezat aici în anii 1827-1828. Cea de-a patra ramură este formată de vechii germani timişoreni, care nu sunt şvabi bănăţeni, ci de origine austriacă. Aceasta o dovedeşte şi dialectul vorbit de ei, care este înrudit cu cel vienez. Ei însă s-au amestecat cu timpul cu alţi germani (şvabi) sosiţi în Timişoara din localităţile înconjurătoare, astfel încât, treptat, fizionomia populaţiei germane de acolo a suferit unele modificări. (23)

Aşezarea germanilor a reprezentat un eveniment esenţial al istoriei Banatului. Din momentul în care i-au cunoscut, românii localnici au ştiut să le aprecieze calităţile şi reuşitele, acomodarea reciprocă fiind tot mai facilă. Deja la sfârşitul secolului al XIX-lea, ţăranii români bănăţeni luau din plin ca model gospodăria germană. Petre Nemoianu descria modul în care tatăl său, ţăran din Petrilova, a recepţionat contactul cu oraşul (predominant german) Biserica Albă: „Progresul de la oraş i-a deschis un nou orizont, i-a desemnat un nou ideal de viaţă. În curând, de la vagi suspinse a trecut la fapte şi schimbările în familia şi gospodăria noastră se ţineau lanţ. Tatăl meu s-a aruncat cu atâta pasiune în braţele acestui ideal, încât nu-l mai interesa nimic din ceea ce se petrecea în sat. Muncea şi alerga cu atâta zor, încât nu mai ajungea să stea de vorbă cu nimeni. La întrebările celorlalţi plugari: «Ce faci, uică Costo?», el răspundea scurt şi sugestiv: «vreau să-mi fac rânduială ca la neamţ»…” (24)

Astăzi exodul masiv al acestei populaţii ameninţă să aştearnă o uitare deplină, şi absolut nemeritată, asupra trecutului ei bănăţean. Este tot mai dificil, de pildă, să se reconstituie numele originale ale vechilor aşezări germane din Banat, care acum sunt locuite de cu totul alţi oameni. O încercare de suplinire a acestui dureros gol este lista de mai jos, incompletă şi ea, dar care reprezintă rezultatele strădaniilor noastre de a smulge din uitare măcar ceea ce se mai poate. Redăm, în ordine alfabetică, lista vechilor aşezări nemţeşti, cu actualele denumiri româneşti, şi cu numele lor originale germane:

Aluniş – Traunau                                     Ocna de Fier – Eisenstein

Băile Herculane – Herkules Bad             Ofseniţa – Hospenitz

Bărăteaz – Baratzhausen                          Opatiţa – Obais

Beba Veche – Altbeba                              Orţişoara – Orzidorf

Becicherecu Mic – Klein Betschkerek     Oţelu Roşu – Ferdinandsberg

Bencecu de Sus – Deutschbentschek        Parţa – Paratz

Berecuţa – Perekutscha                             Peciu Nou – Neu Wien

Bigăr – Schnellersruhe                              Percosova – Perkos

Bogda – Neuhof                                        Peregu Mare – Deutschpereg

Brebu Nou – Weidenthal                           Periam – Perjamosch

Brezon – Bresondorf                                 Petroasa Mare – Wetschehausen

Bulgăruş – Bogarosch                               Pişchia – Bruckenau

Calina – Gallina                                        Pordeanu – Pardany

Carani – Mercydorf                                   Răuţi – Aurelheim

Cărpiniş – Gertianosch                              Remetea Mică – Königshofen

Câmpia – Langenfeld                                 Roviniţa Mare – Omor

Cenei – Tschene                                        Roviniţa Mică – Klein Omor

Cheglevici – Keglewitschhausen              Rusca Montană – Rußberg

Chişoda – Altkischoda                              Sacu – Satschowa

Comeat – Lichtenwald                             Saravale – Sarafol

Comloşu Mare – Banatkomlosch             Satchinez – Knes

Comloşu Mic – Ostern                             Săcălaz – Sackelhausen

Comorâşte – Komornok                           Secusigiu – Sekeschut

Corneşti – Ernesthausen                           Silagiu – Silasch

Cruceni – Kreuzstätten                             Sintar – Buchberg

Dognecea – Dognatschka                         Şagu – Segentau

Dudeştii Noi – Neu Beschenowa             Şandra – Alexanderhausen

Dudeştii Vechi – Alt Beschenowa           Şanoviţa – Susanowetz

Fântânele – Engelsbrunn                          Şoşdea – Waldau

Frumuşeni – Schöndorf                            Ştiuca – Ebendorf

Gărâna – Wolfsberg                                  Teremia Mare – Marienfeld

Gelu – Ketfel                                            Teremia Mică – Albrechtsflor

Giarmata – Jahrmarkt                                Tirol – Königsgnad

Giarmata-Vii – Überland                           Tisa Nouă – Wiesenheidt

Grănicerii – Tschawosch                            Tomnatic – Triebswetter

Horia – Neupanat                                       Tormac – Rittberg

Iertof – Häuerdorf                                       Ţipari – Liget

Iosifalău – Josefsdorf                                  Uihei – Neusiedel

Izvin – Jeswin                                             Uivar- Neuburg

Jimbolia – Hatzfeld                                     Văliug – Franzdorf

Lipova – Lippa                                             Vinga – Theresienstadt

Livada – Baumgarten                                   Vladimirescu – Glogowitz

Livezile – Tolwadia                                      Zăbrani – Guttenbrunn

Maşloc – Blumenthal                                    Zădăreni – Saderlach

Măureni – Moritzfeld

Aspectul atât de specific al Timişoarei a rămas clar întipărit în memoria unui vizitator de talia lui Nicolae Iorga, care, însă, ca orice regăţean, nu a prea înţeles raţiunile pentru care fusese construită chiar în acest mod, şi nu altfel: „Strada de dinaintea otelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul veacului al XVIII-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie-şters, roşiatecă. E un mare oraş, solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, cel mai «cuminte», mai supus regulamentelor de clădiri şi de întreţinere.

Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice, pe care le-au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor; n-ai putea-o deosebi însă de biserica romano-catolică ce-i stă în faţă.” (25)

Când vizitase pentru prima oară Banatul, în 1906, Iorga a rămas extrem de impresionat de locuitorii săi, descriindu-i în modul următor: „Cu astfel de locuinţe şi astfel de veşminte, sănătoşi, vioi, frumoşi, vorbăreţi, în dialectul lor cu sunete fugătoare, îndrăzneţi şi siguri, bănăţenii se pot lăuda cu dreptate că ei sunt între ceilalţi «fruntea».” (26) Iar o altă mare personalitate românească, Lucian Blaga, emitea şi el o opinie ceva mai bine cunoscută, referitoare la cultura Banatului: „Cultura Banatului reprezintă barocul etnografiei româneşti. Şi sub acest aspect, el are personalitatea sa.” (27)

Aceste performanţe recunoscute Banatului de marii oameni ai culturii române nu ar fi fost posibile în afara unui climat propriu acestei regiuni, de toleranţă şi echitate. În ciuda gravelor evenimente cu care au fost confruntate la sfârşitul primului război mondial, naţionalităţile de aici au ştiut să depăşească motivele de fricţiuni şi să salveze climatul pe care îl edificaseră până atunci. Evenimentele tulburi din anii 1918-1919 (proclamarea puţin cercetatei republici autonome bănăţene, apoi ocupaţia militară sârbească şi cea franceză) nu au clintit pe locuitorii regiunii din mentalitatea lor profund europeană şi democratică. Iar când unirea Banatului cu România a devenit un fapt cert, ea a fost imediat întărită de adeziunea tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naţionalitate, prin acte mai des pomenite. Acum, în faţa Banatului se deschideau noi perspective şi situaţia sa era sensibil diferită faţă de cea de până în 1918-1919.

Ca să fim sinceri cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că, imediat după unire, poate şi datorită urmărilor războiului, situaţia (cel puţin econimică) a Banatului s-a înrăutăţit. În primii ani interbelici, producţia industrială a scăzut drastic. Astfel, în 1919, producţia la Reşiţa mai reprezenta doar 33% comparativ cu cea a anului 1913, iar la Hunedoara ea ajunsese la incredibila proporţie de 2,8%!!! (28) În context, merită amintit faptul că, deşi Transilvania fusese cea mai înapoiată regiune din punct de vedere economic a fostului Imperiu austro-ungar, totuşi, după unirea ei cu România, potenţialul industrial al acesteia din urmă a crescut, în 1919 faţă de 1916, la 235%! (29) Aceasta pentru a putea înţelege mai bine cadrul economic al viitoarei evoluţii a Banatului. Totodată, raportul între forţa motrice şi lucrătorii industriali stabilea următoarea ierarhizare a regiunilor României Mari: (30)

Banat                     1 CP      la        13 locuitori

Transilvania           1           la         28

Vechiul Regat        1           la         42

Bucovina               1            la          54

Basarabia               1            la         196

Deşi în 1930 Banatul nu concentra decât 5,2% din totalul populaţiei active a ţării, el realiza nu mai puţin decât 11,55% din totalul venitului industriei mari. (21) Aceasta şi explică vehemenţa cu care şi-au disputat această regiune statele învecinate. După ce Conferinţa de pace de la Paris a recunoscut României (în iunie 1919) apartenenţa a circa două treimi din Banat, disputele au continuat pe plan intern pentru acapararea unor poziţii cât mai privilegiate în cadrul sistemului său economic. Merită accentuat în acest sens faptul că, tocmai datorită disputei acerbe pentru acţiunile uzinelor reşiţene, guvernul generalului Averescu a fost îndepărtat de la putere în decembrie 1921, fapt din nou trecut sub o tăcere suspectă până acum.

În sistemul politic şi electoral românesc interbelic, Banatul a reprezentat un caz aparte. Aici populaţia avea o experienţă politică net superioară restului electoratului românesc. În special în Vechiul Regat, ingerinţele administrative ale guvernelor în funcţie şi lipsa de orientare politică a electoratului erau atât de mari, încât partidul de la putere obţinea de fiecare dată majorităţi zdrobitoare. Aceste fapte s-au repetat până la ultimele alegeri interbelice, cele din 1937, când totuşi guvernul Tătărescu a fost răsturnat de o largă coaliţie de forţe, axată în special pe Partidul Naţional Ţărănesc şi pe Garda de Fier. Liderul legionar Horia Sima, care supraveghease personal desfăşurarea alegerilor în Banat, făcea câteva remarci foarte grăitoare: „Guvernul s-a resemnat să adopte o formulă mixtă: să lase toată libertatea alegătorilor, acolo unde opoziţia era bine organizată, şi să acţioneze cu maximă severitate în judeţele în care nu era un front al opoziţiei puternic. În regiunea a X-a Banat, unde am supravegheat personal alegerile, ingerinţele guvernului au fost aproape nule. Localurile de vot erau păzite în interior de delegaţiile mixte ale partidelor coalizate şi, afară, de masele de ţărani vigilenţi care au aşteptat până la sfârşit, târziu în noapte, proclamarea rezultatelor. În judeţele amorfe, puţin structurate politic, cunoscute din toate alegerile că formează «dota electorală» a guvernului,    s-au repetat scenele familiare de falsificare a votului popular…” (32)

Perioada interbelică a deschis lumea bănăţeană privirilor uimite ale celorlalţi români. Aceştia nu s-au abţinut să consemneze la superlativ impresiile căpătate. Octavian Goga definea Banatul astfel: „Banatul e ţara simţământului artistic, unde cântecul e la el acasă şi unde un suflet cald palpită la toate atingerile, ca o minunată harfă.” (33) O particularitate deosebită ce caracterizează cântecul din Banat este refrenul, ceea ce l-a determinat pe reputatul compozitor maghiar bănăţean Bártok Béla, născut la Sânnicolau Mare, şi care în 1913 a editat Cântece populare româneşti, să numească dialectul muzical din acest ţinut „dialectul bănăţean sau dialectul refrenului”. (34)

Vizitând Banatul, ziaristul Ion Montani a descris în culori vii tot ceea ce a văzut acolo: „Mai ales cine nu s-a născut pe plaiurile bănăţene poate să-şi dea seama de ce minunată unitate sufletească şi geografică e acest ţinut românesc. Nicăieri în largul ţării întregite nu găsim mai multă dragoste de frumos ca acolo. E colţul de ţară unde se cântă mai frumos şi cu cele mai frumoase glasuri, e vatra industriei noastre casnice, a portului regină. Firea poporului nostru din această binecuvântată grădină e caldă, efuzivă şi cu nebănuit de profunde rezonanţe. Am putea spune cu un cuvânt: pământ clasic al talentului.” (35) Aceste lucruri le conştientizau şi bănăţenii, care se exprimau cel mai limpede prin intermediul cântecului popular: „Mândră ţară e Banatu’, / Că la noi cântă tot natu…” O asemenea conştiinţă a existat cândva în mintea localnicilor, iar poeţii bănăţeni de la începutul secolului al XX-lea nu făcuseră altceva decât să transpună gânduri ale întregii suflări. George Gârda ştia foarte bine ce scrie:

„Şi dac-un viac tu ci-i lăuda,

Să şci, că şi atuncia,

Ca şi acu ţ-oi arăta

Că tot Bănatu-i fruncea!”

Iar Victor Vlad Delamarina nu făcea decât să completeze:

„Pă largu pământului,

În bătaia vântului,

Fire dulşie omenească,

Graiu blând şi cumpătat

Ca în dulşiele Banat,

Nu mai cred să se găsească.”

Acesta era Banatul autentic, Banatul vieţii îndeplinite a locuitorilor săi. Înainte de ultimul război mondial, unii au avut previziunea funestelor vremuri care vor veni, inclusiv în ce priveşte regiunea noastră. Semnalul de alarmă tras atunci de Nicolae Lupu (un nebănăţean!) este dureros de actual şi astăzi: „Banatul este colţul de provincie românească, de provincie europeană chiar, cel mai nefericit.

Era un colţ de ţară care semăna a paradis, atât prin configuraţia lui geografică, cât şi prin bogăţiile sale; prin multiplicitatea raselor care se întreceau unele pe altele, Banatul era în frunte şi cuvântul că «tot Banatu-i fruncea» nu este o rodomontadă şi o laudă, ci un adevăr.

Aceasta era; astăzi nu mai este şi mâine, acolo în Banat, fără să exagerez, în loc de provincie frumoasă, poate fi un mormânt.” (36)

Catastrofa survenită la încheierea celui de-al doilea război mondial şi în Banat a îndreptăţit întrutotul asemenea funeste profeţii. Nenorocirile abătute asupra sa au fost identice cu cele pe care le-a îndurat întreaga naţiune. Minorităţile bănăţene au fost supuse unei opresiuni înfiorătoare (dacă ne gândim numai la deportări), pe care, într-un moment de luciditate, a recunoscut-o însuşi secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu: „După eliberarea patriei noastre au fost adoptate unele măsuri greşite. Aş vrea să citez în acest sens strămutarea populaţiei de origine germană şi sârbă, exproprierea totală a terenurilor agricole deţinute de germani şi alte măsuri economice care au adus daune grave atât populaţiei respective, cât şi întregii economii naţionale, dar mai cu seamă politicii noastre naţionale în general.” (37) Evoluţia istorică generală a Banatului în perioada comunistă necesită o abordare amănunţită şi îndelungată. Cauzele care au determinat izbucnirea tocmai în Banat, la Timişoara, a Revoluţiei noastre din decembrie 1989, se cuvin, de asemenea, a fi reliefate. Acum vom apela, căutând aceste cauze, la doi reputaţi cunoscători ai situaţiei din ajunul izbucnirii revoluţiei, pentru a înţelege mai bine de ce a fost utilizată cu atâta vehemenţă „spălarea creierelor” în Banat de către fostul regim. Directorul contraspionajului lui Ceauşescu, colonelul Filip Teodorescu, arăta fără reţinere: „Din punct de vedere economic, în mod cert bănăţenii trăiau cu mult mai bine decât restul concetăţenilor, atât datorită hărniciei lor, dar şi bogăţiei incomparabil mai mare în această zonă.” (38) Iar jurnalistul Nestor Rateş, care prezintă în amănunţime situaţia Banatului de până în decembrie 1989, nu a uitat să adauge: „În plus, spre deosebire de aprig disputata regiune a Transilvaniei, Banatul este cunoscut printr-o diversitate etnică armonioasă, cu un mare număr de germani, unguri, sârbi şi alte grupuri etnice mai mici trăind de multe generaţii alături de majoritatea română. Diversitatea etnică a generat şi o diversitate religioasă de mare semnificaţie într-o ţară unde dominantă este Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Aceasta a creat un climat de toleranţă şi deschidere care a generat un sentiment de comuniune si libertate. Pluralismul avea aici un înţeles real, deşi nu în plan politic (…).

Harnici, expuşi de multe decenii unor influenţe benefice şi unor deprinderi de muncă mai avansate, occidentalizaţi în mentalitatea şi comportamentul lor, bănăţenii au fost în general în măsură să menţină un standard de viaţă mai ridicat decât în restul ţării şi un mod de trai specific, mai civilizat. Pentru români, ca şi pentru vizitatorii străini, era cât se poate de vădită deosebirea pronunţată dintre Banat şi majoritatea celorlalte regiuni ale României, nu în ultimul rând în ce priveşte nivelul obedienţei faţă de tiranie.” (39)

Acestea sunt, şi după părerea noastră, cauzele principale ale declanşării cu atâta vigoare a revoluţiei în spaţiul bănăţean.

Iată deci care au fost o parte dintre aspectele specifice trecutului Banatului care au fost cu grijă ascunse de regimul comunist tocmai de teama că populaţia sa, în cunoştinţă de cauză asupra unor adevăruri poate şocante, dar evidente, ar fi ripostat faţă de oprimarea generală la care era supusă. Zadarnic, întrucât chiar şi fără să-şi cunoască propriul trecut glorios, Banatul s-a dovedit, mai mult instinctiv, a fi în continuare „fruncea”. O frunce pe care nimeni nu o va mai putea detrona, orice ar încerca să mai plănuiască.

Note:

1 Miodrag Milin, Relaţiile politice româno-sârbe în epoca modernă, Bucureşti, 1992, p. 20.

Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 74.

3  Vasile Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 135.

Ibidem, p. 164-165.

Ibidem, p. 171.

6  Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Timişoara, 1984, p. 152.

7  Vasile Muntean, op. cit., p. 144.

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918, vol. V, Bucureşti, 1986, p. 536-539.

9  Petru Oallde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Timişoara, 1983, p. 54.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 54-55.

13 Ibidem, p. 37.

14  Banatul. Contribuţii la cunoaşterea unei provincii, Bucureşti, 1943, p. 5.

15 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 266.

16 Petru Oallde, op. cit., p. 31.

17 Ibidem, p. 32.

18  Ibidem.

19 Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Bucureşti, 1989, p. 201-202.

20  Banatul. Contribuţii…, p. 4.

21  Monica Barcan, Adalbert Millitz, Naţionalitatea germană din România. Documentar, Bucureşti, 1977, p. 35.

22  Ibidem, p. 36-37.

23  Ibidem, p. 37.

24  Petre Nemoianu, Amintiri, Lugoj, 1928, p. 39.

25  Monica Barcan, Adalbert Millitz, op. cit., p. 65.

26  Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, ed. II, Bucureşti, 1939, p. 386-387.

27  Lucian Blaga, Peisaj şi amintire, Bucureşti, 1988, p. 144-145.

28  Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. I, Bucureşti, 1986, p. 6.

29  Ibidem, p. 14.

30  Ibidem, p. 15.

31  Ibidem, p. 21.

32 Horia Sima, Istoria Mişcării legionare, Timişoara, 1994, p. 225.

33  Banatul. Contribuţii…, p. 6.

34  Vasile Muntean, op. cit., p. 197-198.

35  Banatul. Contribuţii…, p. 6.

36  Petre Nemoianu, Bănatu-i fruncea!, Lugoj, 1929, p. 5-6.

37  Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din 19-21 iulie 1972, Bucureşti, 1972, p. 99.

38  Filip Teodorescu, Un risc asumat. Timişoara, decembrie 1989, Bucureşti, 1992, p. 44.

39  Nestor Rateş, România: revoluţia încâlcită, Bucureşti, 1994, p. 33-34.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: