Posts Tagged ‘Banat’

Mircea Rusnac – Ce (nu) se învăţa despre istoria Banatului în şcoala românească

3 Martie 2016

banat

Conducătorii actuali intenţionează scoaterea istoriei din programa şcolară. Într-un fel, nu e de mirare. Tendinţa a fost mereu, de multă vreme, spre reducerea instruirii populaţiei în acest domeniu. În cazul Banatului, nu este deloc o noutate. Manualele româneşti de istorie au făcut în mod constant foarte puţine referiri la această regiune, astfel încât populaţia ţării, dar chiar şi bănăţenii înşişi, cunosc prea puţine lucruri din trecutul nostru.

În cazul istoriei vechi, erau menţionate unele descoperiri făcute la Herculane sau pe Clisură, fără a fi amintită regiunea în care ele se află. La fel în cazul antichităţii daco-romane, deşi zona noastră era menţionată în izvoare mai mult decât altele, datorită aşezării sale geografice. Este drept, încă nu apăruse denumirea de Banat, dar o localizare mai precisă în acest sens a unor evenimente precum trecerea Dunării de către armata romană în primul război dacic sau bătălia de la Tapae ar fi fost de mai mult folos celor ce doreau  să îşi facă o idee mai clară în privinţa evenimentelor de atunci.

În perioada migraţiilor, a „mileniului întunecat”, când lipsa izvoarelor documentare este profundă, cu atât mai importante ar fi trebuit să fie cele privitoare la spaţiul dintre Mureş şi Dunăre. Numai conducătorul Glad era amintit în manuale, fără a se menţiona că originea sa era, întâmplător, neromânească. Asta pentru că în acele timpuri nu se punea accent în mod special pe originea etnică, ci pe calităţile specifice unui individ, desemnat drept conducător al unei formaţiuni statale. Cazul lui Ahtum este similar.

Ce a urmat după Ahtum, în perioada maghiară, dispare aproape complet din manualele şcolare. Nimic despre Sfântul Gerard, care a marcat prin prezenţa sa regiunea, nimic despre prima şcoală apărută pe teritoriul României actuale la Cenad, nimic nici măcar despre mânăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche aflată în funcţie şi astăzi la nivelul întregii ţări. Conducători importanţi ai Timişoarei, precum Pippo Spano sau Pavel Chinezu, nu există în manuale. Apărarea cetăţii în faţa asediului otoman sub conducerea lui Istvan de Losoncz este omisă. Numeroasele cetăţi medievale bănăţene, de la Bocşa până la Orşova, de la Caraşova sau Sfântul Ladislau (Coronini) nu sunt pomenite. Era menţionată numai asedierea Timişoarei de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja, fără a se preciza că uciderea în chinuri a acestuia s-a petrecut în aceeaşi cetate.

Peste perioada otomană se făcea un nou salt, amintindu-se doar în treacăt existenţa paşalâcului de Timişoara. Rolul lui Eugeniu de Savoia în războiul din 1716-1718 nu este amintit. Perioada austriacă este pomenită numai fugitiv. Nicio referire la situaţia economică, socială şi culturală a regiunii din acel timp. Colonizarea Banatului a fost uitată. Nenumăratele priorităţi economice sau culturale la nivel naţional, produse în acest timp, nu apar niciunde. Faptul că în regiunea graniţei militare gradul de alfabetizare a populaţiei ajungea către 100%, nivel aproape unic în Europa începutului de secol XIX, nu era considerat important. Nenumăratele monumente arhitectonice şi tehnice, ridicate de specialişti de marcă, lipsesc.

Sfârşitul primului război mondial este prezentat, în cazul Banatului, numai în legătură cu declaraţia de unire de la Alba Iulia, care făcea referire şi la acesta. În regiune au existat însă multe frământări, o republică proclamată în primă instanţă, ocupaţia sârbească, orientările divergente ale unor etnii dintre care niciuna nu era majoritară în zonă, în sfârşit o mare bătălie diplomatică la Conferinţa de pace de la Paris. Finalizarea împărţirii Banatului şi ocupare părţilor sale de către armatele statelor cărora urmau să le aparţină s-au petrecut până în a doua parte a anului 1919, la aproape un an după 1 decembrie 1918, când se pretinde că s-ar fi desăvârşit unirea.

În cadrul României, rolul Banatului în dezvoltarea sa economică, în special în prima perioadă, nu este precizat. În genere, statul român fiind în mod tradiţional unul centralizat, existenţa în cadrul său a unor regiuni cu tradiţii istorice diferite şi situate pe mai multe trepte de dezvoltare economico-socială nu trebuia pomenită. Perioada comunistă, care a lovit în special regiunile mai dezvoltate, prin deportări, exproprieri, colectivizări, nu era condamnată pentru aceste lucruri. Chiar revoluţia începută la Timişoara în 1989 a avut prima dată un răsunet bănăţean, deoarece cele dintâi oraşe care au susţinut-o au fost Lugojul, Caransebeşul şi Reşiţa, apoi altele din restul ţării.

În concluzie: Banatul nu s-a bucurat niciodată de o studiere autentică a istoriei sale în şcoli. Acum se doreşte ştergerea întregii istorii naţionale. Pentru noi aceasta ar fi numai o aliniere a întregii ţări la regimul la care am fost dintotdeauna supuşi.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Corespondenţa cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

18 Mai 2013

11 februarie 2013

Bună ziua.

Am aflat cu interes declaraţia D-lui Vicepremier Liviu Dragnea, conform căreia proiectul regionalizării României este în plină elaborare la Ministerul Dezvoltării şi începând de săptămâna viitoare se va constitui în cadrul acestui Minister un Consiliu Consultativ format din specialişti din mai multe domenii pentru a pune la punct un proiect în acest sens.

Având în vedere faptul că m-a preocupat şi pe mine destul de serios, de o bună bucată de vreme, această problemă, care, după cum foarte bine spunea Dl. Vicepremier, este un proces complex, care se va face pentru multe zeci de ani, îmi permit să supun atenţiei Consiliului Consultativ propriile mele concluzii, care cred că sunt de bun simţ şi elaborate, după cum am spus, după o atentă analiză a acestei chestiuni deosebit de sensibile pentru toţi românii.

Propunerile mele privind regionalizarea sunt cuprinse în următoarele articole pe care le-am publicat recent în revista VESTUL din Timişoara:

http://www.vestul.ro/stiri/5829/regiunea-banat-si-puzzle-ul-judetelor.htm

http://www.vestul.ro/stiri/5807/orsova-este-parte-integranta-a-banatului.htm

http://www.vestul.ro/stiri/5790/cum-ar-trebui-facuta-regionalizarea-opinia-unui-istoric.htm

În speranţa că aceste idei vor fi de folos Consiliului Consultativ şi Ministerului Dezvoltării, sunt convins că ele ar putea contribui în cel mai serios mod la dezvoltarea viitoare a societăţii româneşti.

Cu stimă, Prof. Dr. Ist. Mircea Rusnac.

12 februarie 2013

Bună ziua.

În completarea mesajului meu de ieri, aş dori să vă aduc la cunoştinţă această Petiţie, semnată de peste 1.100 de bănăţeni, inclusiv mulţi orşoveni, în favoarea revenirii municipiului Orşova şi a zonei adiacente acestuia la Regiunea Banat, de care au aparţinut din secolul al IX-lea, din vremea voievodului Glad, până în 1968, când au fost incluse în mod abuziv în judeţul Mehedinţi. Aceasta este o zonă importantă pentru Banat, întinzându-se de-a lungul Dunării până la Vârciorova, puţin mai jos de municipiul Orşova.

http://www.petitieonline.ro/petitie/dorim_ca_municipiul_orsova_sa_fie_parte_din_banat_-p69160148.html

În speranţa luării în considerare de către Minister şi de către Consiliul Consultativ a acestui demers al opiniei publice bănăţene, vă mulţumesc.

Cu aceeaşi stimă, Prof. Dr. Ist. Mircea Rusnac.

19 februarie 2013

Bună ziua.

Aş dori să vă fac cunoscut pe această cale un reportaj realizat recent la Orşova de către Radioteleviziunea Severin din Drobeta-Turnu Severin. UNANIMITATEA celor chestionaţi în cadrul acestui reportaj şi-au exprimat dorinţa ca municipiul Orşova să aparţină pe viitor Regiunii Banat, de la care au fost desprinşi în 1968, odată cu înfiinţarea judeţelor.

Reportajul poate fi vizionat aici:

http://www.televiziuneaseverin.ro/rts4/index.php/arhiva-stiri/10335.html

Noi, bănăţenii, sperăm că opinia exprimată atât de limpede de către locuitorii acestei părţi de ţară va fi luată în considerare la trasarea viitoarelor regiuni.

Cu aceeaşi stimă,

Prof. Dr. Ist. Mircea Rusnac.

28 februarie 2013

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

Direcţia de Comunicare, Relaţii Externe si Protocol

Nr. 13606/28.02.2013

Stimate domnule prof.dr.ist. Mircea RUSNAC,

Urmare a mesajului dumneavoastră transmis la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi înregistrat cu numărul 13606/19.02.2013, prin care faceţi o serie de propuneri referitoare la derularea procesului de regionalizare, vă informăm că propunerile dumneavoastră privind reorganizarea administrativ-teritorială a României vor fi analizate şi avute în vedere în situaţia iniţierii unor proiecte de acte normative care să modifice şi/sau să completeze legislaţia in domeniu.

Vă mulţumim.

Punctul de Informare

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice

Direcţia de Comunicare, Relaţii Externe si Protocol

15 martie 2013

Bună ziua.

Mulţumindu-vă pentru răspunsul primit, îndrăznesc să supun atenţiei Consiliului Consultativ alte câteva documente şi analize, în special economice, aparţinând unor reputaţi oameni politici sau economişti, menite să justifice componenţa a două regiuni din vestul României:

1. o regiune formată din judeţele Arad, Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, care ar cuprinde aproape întregul sector românesc al viitoarei autostrăzi Dresda-Istanbul, sector cuprins între Nădlac şi Calafat;

2. o regiune formată din judeţele Vâlcea, Gorj, Hunedoara, Alba şi Sibiu, care ar cuprinde toate judeţele străbătute de „Transalpina”, patru dintre ele fiind situate şi pe traseul viitoarei autostrăzi Nădlac-Constanţa.

Această variantă ar rezolva şi diferendul existent acum între Sibiu si Braşov, cele două centre urmând să facă parte din regiuni diferite.

În speranţa că aceste argumente, prezente şi pe blogul meu https://istoriabanatului.wordpress.com/, vor fi de folos Consiliului Consultativ, urez mult succes activităţii Dvs.!

Cu aceeaşi stimă,

Prof. Dr. Ist. Mircea Rusnac.

In attachment:

Mihai Stănişoară este susţinătorul integrării Mehedinţiului în Regiunea Banat

7 martie 2013

Opiniile şi argumentele viitorului vicepreşedinte al Partidului Naţional Liberal, expuse la Televiziunea din Drobeta-Turnu Severin, pot fi vizionate aici:

http://www.televiziuneaseverin.ro/rts4/index.php/arhiva-stiri/10025-referendum-pentru-regionalizare.html

O idee foarte bună

12 martie 2013

După Mihai Stănişoară, un alt lider liberal oltean vine cu o idee foarte interesantă referitoare la viitoarele regiuni. Preşedintele P.N.L. Vâlcea, Cristian Buican, propune o regiune constituită din judeţele Vâlcea, Gorj, Hunedoara, Alba şi Sibiu. Această regiune ar urma să se învecineze cu Banatul, care, conform şi propunerii noastre, va cuprinde judeţele Arad, Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. În plus, prin aceasta s-ar soluţiona şi diferendul Sibiu-Braşov, care ar urma să fie plasate în regiuni separate.

Argumentele economice şi logice ale deputatului vâlcean sunt prezentate pe larg aici:

http://www.ramnic.ro/articole/vlcea-sa-formeze-o-regiune-impreuna-cu-hunedoara-alba-sibiu-si-gorj-51603/2013-03-12

Argumentele economice ale Regiunii Arad-Timiş-Caraş-Severin-Mehedinţi

14 martie 2013

Preconizata regiune cuprinzând judeţele Vâlcea-Gorj-Hunedoara-Alba-Sibiu prezintă nişte argumente economice imbatabile, dezvoltate perfect de deputatul Cristian Buican. Însă argumente economice la fel de solide oferă şi regiunea Arad-Timiş-Caraş-Severin-Mehedinţi, foarte bine reliefate de o autoritate în domeniu, profesorul universitar Nicolae Ţăran din Timişoara.

Cu ocazia ediţiei “Serii bănăţene” din noiembrie 2012, acesta a amintit lucruri deosebit de importante pentru viitorul nostru economic. O şansă excepţională ne este oferită de relansarea Culoarului 4, ca parte a autostrăzii Dresda-Istanbul. Ea va străbate regiunea noastră pe ruta Szeged-Arad-Timişoara-Turnu Severin, continuându-se prin Vidin şi Sofia. Traseul va fi dublat de un tren de mare viteză. Atât autostrada, cât şi linia ferată, se vor construi cu susţinerea Germaniei şi a Statelor Unite, ambele având importante interese în zonă. Americanii sunt interesaţi de legătura cu uzinele Ford de la Craiova, iar germanii de cea cu investiţiile proprii din regiune. În consecinţă, spunea profesorul Ţăran, lucrurile se vor schimba în bine.

Aşadar, dacă regiunea Vâlcea-Gorj-Hunedoara-Alba-Sibiu se va afla pe traseul viitoarei autostrăzi Nădlac-Constanţa şi al „Transalpinei”, şi regiunea Arad-Timiş-Caraş-Severin-Mehedinţi va acoperi sectorul românesc al autostrăzii Dresda-Istanbul. Argumentele economice şi ale căilor de transport ale ambelor regiuni sunt incontestabile.

Urmăriţi intervenţia profesorului Nicolae Ţăran începând cu minutul 25.22 al înregistrării de mai jos:

Mircea Rusnac – Cum ar trebui făcută regionalizarea. Opinia unui istoric

15 Ianuarie 2013

regiunile-istorice-ale-romc3a2niei

După aproximativ doi ani de bâjbâială, politicienii români, la presiunile Uniunii Europene, au hotărât să facă totuşi regionalizarea ţării. Acum problema începe să nu mai fie „dacă” regionalizarea se va realiza, ci „când” şi mai ales „cum” va fi ea făcută. În linii mari, ni s-a spus şi când va fi: până în 2014. Rămâne o ultimă problemă: cum se va face ea şi cât de viabile economic vor fi noile diviziuni administrative. Problema nu este deloc uşoară.

Opţiunile politicienilor par să se îndrepte către transformarea în regiuni a celor 8 regiuni de dezvoltare economică, existente din 1998. Acestea fuseseră create tot la presiune externă şi au luat în general forma regionalelor feroviare existente în acel moment. Ele au o mărime aproximativ egală, cuprinzând cam patru-şase judeţe. Tradiţia regiunilor istorice nu este respectată aproape deloc. Ele înglobează judeţele în forma din 1968, care încălcau de multe ori limitele regiunilor tradiţionale. Acum ni se spune că, pentru a evita deschiderea cutiei Pandorei şi a unui şir nesfârşit de neînţelegeri, mai bine vor rămâne aşa cum sunt. Adică nedreptăţile din 1968 să fie perpetuate sau chiar eternizate. Pentru a nu repeta însă aceste greşeli şi pentru a nu se deschide nici cutia Pandorei, soluţia ar fi una simplă. Din punct de vedere istoric, ea este cea mai logică şi de bun simţ: refacerea regiunilor istorice ale României.

Acestea au limite clar conturate timp de secole, pe care locuitorii le cunosc în mod tradiţional. Ar fi vorba de Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina, Oltenia, Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat, adică nouă regiuni. (A zecea ar fi fost Basarabia.) Comunitatea de istorie, obiceiuri, tradiţii, legături economice ale locuitorilor ar fi cel mai bine respectată în acest fel. Totodată, ar fi premisa unei bune plecări către dezvoltarea economiei fiecăreia dintre regiuni şi implicit a ţării.

S-ar putea obiecta că regiunile istorice au suprafeţe şi număr de locuitori diferite. Nici nu ne pretinde nimeni să uniformizăm totul. Cazul landurilor germane este edificator: pe când Bavaria are 70.547 kmp, landul Bremen are numai 404 kmp. La noi diferenţele ar fi departe de asemenea extreme. Iar sentimentul coeziunii regionale din fiecare parte a ţării ar încuraja o activitate economică în folosul tuturor.

O croire strâmbă a viitoarelor regiuni nu ar rezolva problemele actuale în niciun fel. Bănăţenii îşi vor spune tot bănăţeni şi nu „locuitori ai Regiunii 5 Vest”. Ei vor şti în continuare că Orşova a aparţinut Banatului până în 1968 şi că ea va trebui să revină până la urmă acestuia. Conştiinţa apartenenţei regionale nu va dispărea, ci dimpotrivă, se va întări. Deci soluţiile neviabile nu vor putea rezolva lucrurile în sens bun, ci le vor agrava.

O opinie pertinentă a formulat în această privinţă pe Facebook cititorul nostru Sorin Seviciu: „Nu e suficient să creezi o regiune şi să-i asiguri o autonomie şi un statut juridic. Locuitorii regiunii trebuie să aibă sentimentul apartenenţei la entitatea teritorială şi juridică. Un sentiment care izvorăşte nu dintr-o ideologie, ci dintr-o istorie trăită timp de veacuri în COMUN, cu ceea ce a avut bun sau rău. O regiune nu poate fi rodul unui proiect gândit într-un cabinet de politruc, ci valorificarea unei moşteniri. Regiunile există, nu trebuiesc inventate sau regândite.”

La fel de corect scria şi ziaristul reşiţean Matei Mircioane: „Din aceste coordonate, cred că regionalizarea este deja pregătită din punct de vedere al mentalului colectiv. Oamenii sunt pregătiţi să se reunească în arii geografice şi spirituale specifice. Şi, la întrebarea dacă există un specific bănăţean, răspund cu tărie, da.”

Mai este puţin timp până în 2014 ca politicienii să înţeleagă care ar fi soluţia potrivită. Când regiunile istorice îşi vor reintra în drepturi, o mare povară va fi luată de pe umerii guvernului. Ele vor şti cel mai bine să se administreze singure. Iar problemele interne şi le vor rezolva conform specificului zonal. Concluzionând, din punct de vedere al istoriei, al logicii şi chiar al bunului simţ, soluţia ideală este una singură: revenirea la regiunile istorice ale ţării, în limitele lor seculare.

Mircea Rusnac – Principiul „Nu ne vindem ţara!” şi consecinţele sale pentru Banat

15 Decembrie 2012

După 1989 o idee de bază în politica românească a fost cea enunţată deschis în primele luni ale regimului democratic: „Nu ne vindem ţara!” Această lozincă, formulată iniţial la adresa prezumtivilor investitori străini în economie, s-a extins apoi la tot ce nu convenea celor aflaţi la conducere într-un moment sau altul. Acum se recunoaşte faptul că a fost o prostie, însă apelul la păstrarea „suveranităţii, independenţei, integrităţii naţionale” revine oricând este necesar pentru îndepărtarea unor iniţiative periculoase. Populaţia, sensibilă la motivaţia patriotică, a muşcat în destule rânduri momeala întinsă.

Dacă, de regulă, „pericolul unguresc” era agitat la nivel naţional oricând era nevoie să se mascheze mediatic diferite manevre ale politicienilor, aşa-zisului „separatism bănăţean” nu i s-a dat atenţie în mod public, dar s-au luat măsuri prompte pe plan local împotriva oricărei încercări de ieşire din formaţia de marş. Evident că acest separatism era o ficţiune într-o regiune în care românii formează acum aproape 90% din populaţie, majoritatea lor având origini nebănăţene. Deci iniţiativele locale ar fi fost menite numai să înlesnească o descentralizare economică şi financiară, Banatul fiind realmente sufocat şi suferind pierderi imense în aceste domenii. Însă principiul apărării integrităţii şi independenţei era imediat scos de la naftalină.

Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990 preciza la punctul 11: „Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialiştilor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din câştigurile în valută ale părţii române din cadrul acestor societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.”

Formularea era în sine corectă, însă doar la câteva luni de la prăbuşirea comunismului încă nu se cristalizase ideea Banatului indivizibil. Dacă formula din articol „judeţul Timiş” ar fi fost înlocuită cu „Banat”, ar fi fost perfect. Caraş-Severinul dispunea atunci încă de mari capacităţi miniere şi industriale, care ar fi putut fi puse în valoare de o gândire economică adecvată şi cunoscătoare a realităţilor locale. Deşi, după cum se poate vedea, nu era deloc aşa, mult timp Proclamaţia de la Timişoara a fost incriminată că urmăreşte „autonomia Banatului”.

Inclusiv investitorii străini erau atraşi în acei primi ani de potenţialul economic bănăţean. Un exemplu edificator l-a constituit interesul arătat mult timp de conducerea celui mai puternic land german, Renania de Nord-Westfalia. Delegaţii sosite din acel land, de multe ori conduse de însuşi primul ministru Johannes Rau, ulterior preşedinte al Germaniei, au stabilit contacte de bun augur cu Consiliile Judeţene Timiş, Arad şi Caraş-Severin. Acestea au fost invitate să îşi creeze Agenţii de Dezvoltare Economică, prin care contactele cu acest land ar fi fost intensificate. Conform informaţiilor prezentate în epocă, germanii erau pregătiţi să investească 1.200.000.000 de mărci în economiile judeţelor bănăţene. În final, acordul de cooperare a fost semnat de Johannes Rau şi de cei trei preşedinţi de Consilii, Coifan, Bălan şi Ivan. Aceştia, pentru o mai bună coordonare, au înfiinţat chiar Uniunea de Promovare Economică Banat, ai cărei preşedinţi urmau a fi ei, prin rotaţie, pe o perioadă de câte un an. Dar prefecţii din Timiş şi Caraş-Severin ai guvernului Văcăroiu au atacat în justiţie acest acord, pe motiv că încălca „independenţa, suveranitatea şi integritatea” României. Tribunalul din Timişoara a dat câştig de cauză reprezentanţilor guvernului, acordul a fost anulat, banii pierduţi, iar principiul „Nu ne vindem ţara!” a cunoscut noi momente de glorie.

La fel s-a procedat şi în cazul judeţelor Satu Mare şi Maramureş, ai căror preşedinţi de Consilii încercaseră aderarea la un proiect zonal al bazinului carpatic cu regiuni din Ungaria şi Ucraina. Toate aceste judeţe, din motive care acum par ridicole, au fost trecute, la fel ca judeţele Harghita şi Covasna, în categoria „regiunilor separatiste”.

De atunci au trecut destui ani, economia s-a ruinat în bună măsură, investiţiile n-au mai venit, iar principiul „Nu ne vindem ţara!”, după ce şi-a făcut cu brio menirea, a fost declarat depăşit. Împinşi de Uniunea Europeană, politicienii români din ambele tabere combatante declară acum, care mai de care, că se va trece la regionalizare în cel mai scurt timp, incluzând modificarea Constituţiei care să o facă posibilă. După ce timp de circa doi ani s-a făcut caz de „pericolul dezmembrării României şi al distrugerii poporului român”, acum suntem asiguraţi că în 2013 va fi modificată Constituţia, iar în 2014 vor fi organizate primele alegeri regionale. Principiul de la care se pleacă este cel al celor opt regiuni de dezvoltare, care nu respectă întrutotul limitele regiunilor istorice.

Acum nu mai agită niciun politician lozinca „Nu ne vindem ţara!” Timp de 23 de ani, ea şi-a făcut din plin datoria. 85% din industria românească a dispărut, economia este la pământ, însă „suveranitatea, independenţa, integritatea”, nu-i aşa, au fost salvate cu brio!

Mircea Rusnac – Banatul în percepţia compatrioţilor

1 Decembrie 2012

După aproape un secol de coexistenţă între aceleaşi graniţe, se poate constata, cu destulă uimire din partea noastră, faptul că Banatul continuă să rămână o mare necunoscută pentru românii din alte regiuni ale ţării. Această situaţie nefirească este puţin observată de bănăţeni, care n-au prea avut motive să se stabilească, fie şi temporar, în restul României, şi de aceea mulţi cred că, dacă noi în general avem idee unde se află Iaşiul, Clujul sau Suceava, cei de acolo ştiu tot la fel despre noi. Situaţia însă este departe de a arăta aşa.

Cu mulţi ani în urmă afirmam într-un studiu că majoritatea românilor nu pot localiza Banatul pe hartă. Această concluzie tristă am tras-o personal, în perioada cât am locuit în câteva centre importante ale Vechiului Regat (în ordinea duratei de locuire: Iaşi, Constanţa, Bucureşti). Am avut ocazia să constat că marea parte a celor cu care am avut contact, în general oameni cu pregătire, aveau o idee foarte vagă despre bănăţeni, despre trecutul şi prezentul lor. Predomina o opinie generală favorabilă, un fel de respect nedesluşit, dar oamenii se fereau să emită păreri proprii, aşteptând o mână de ajutor. Când aflau câteva noţiuni, le reţineau şi le utilizau apoi cu consecvenţă. Nu am auzit vorbindu-se urât despre bănăţeni, ca despre moldoveni sau olteni de exemplu, dar impresia generală era că suntem undeva departe, într-o zonă necunoscută, despre care este mai sănătos să nu îţi dai cu părerea.

Totuşi, în atâţia ani, am auzit şi numeroase enormităţi. Confuzia regăţenilor între ardeleni şi bănăţeni este cea mai mică dintre ele. Timişoara avea „obiceiul” de a fi plasată mereu în Ardeal, pe când Reşiţa putea fi ori în Ardeal, ori în Oltenia. Nu am auzit niciodată de judeţul Timiş, ci numai de judeţul Timişoara. Reşiţa, la rândul ei, putea fi ori într-un judeţ cu nume identic, ori în judeţele Mehedinţi, Hunedoara sau… Deva! Mai exista şi judeţul Caransebeş, cu reşedinţa la Caraş-Severin. Alte dăţi, judeţul Caraş-Severin avea capitala la Turnu Severin. Despre localităţile bănăţene mai mici nici nu avea rost să se discute. Situaţia nu este specifică numai Vechiului Regat, ea întâlnindu-se şi în Ardeal. Mulţi ardeleni consideră Banatul ca parte a Transilvaniei. Într-un tren, în vara lui 1989, când Reşiţa era în apogeu ca număr de populaţie, o ardeleancă mi-a declarat deschis că nu a auzit niciodată de acest oraş. Totuşi, există destule pretenţii asupra Banatului, emise în special de la Cluj, unde dimensiunea Timişoarei nu este percepută deloc ca o concurentă la conducerea zonei. Aceasta tocmai în oraşul cu nume oribil, Cluj-Napoca, fieful primarilor Funar, Boc şi Apostu, un pol al prostiei româneşti de după Revoluţie.

Fiind bombardaţi cu atâtea inepţii, pe care trebuie să le conştientizăm, cum putem aştepta de la conaţionalii noştri o înţelegere a trecutului, a valorilor şi a aspiraţiilor bănăţenilor? Că Banatul a fost, timp de aproape un secol, o vacă bună de muls pentru conducătorii României, indiferent de provenienţa lor regională, o vedem acum mai bine ca oricând. Dar la ce tratament ne-am fi putut aştepta din partea lor, dacă au asemenea „cunoştinţe” despre noi?

România nu este un stat foarte întins şi nici foarte populat. Asemenea ignoranţă, asemenea confuzii ar fi de înţeles în cazul Rusiei, Chinei sau Canadei, unde poate unii locuitori n-au prea auzit de alţii, aflaţi la depărtare de mii de kilometri. Dar în cazul nostru cum se explică o asemenea ignoranţă? Într-un secol de convieţuire nu am reuşit încă să ne cunoaştem între noi? Cum arată Geografia României învăţată de elevii din Bucureşti, Iaşi şi Cluj? Banatul este mai mult decât o nebuloasă, o pată albă pe harta ţării.

Nu mai vorbim de alte confuzii, care ne-ar duce prea departe, precum cele dintre secui şi saşi, dintre saşi şi şvabi, dintre Harghita şi Covasna, dintre Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe. Am auzit de altfel şi confuzii între Reşiţa şi Bistriţa sau Reşiţa şi Târgu Mureş. Cine crede că aceste lucruri sunt exagerări este invitat să viziteze România, la est de Banat. Să cunoască mentalitatea oriental-balcanică, cu magazine care se deschid la ora 10.30, cu oameni care adorm la ora 3 noaptea şi se trezesc la prânz. Numai astfel putem realiza cu adevărat în ce ţară trăim.

Şi doar atunci putem şti la ce să ne aşteptăm şi în continuare pentru regiunea noastră.

Mircea Rusnac – Republica Bănăţeană (31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919). Clarificarea unui concept

15 Noiembrie 2012

Un aspect foarte puţin cunoscut şi cercetat al trecutului nostru l-a constituit scurta existenţă a Republicii Bănăţene, apărută la sfârşitul primului război mondial, în momentul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Istoriografia ulterioară fie a ignorat complet subiectul, fie, când l-a amintit, l-a prezentat în culori defavorabile. De aceea, lămurirea apariţiei şi a existenţei acestei republici în perioada foarte tulbure a anilor 1918-1919 este o problemă dificilă. Vom încerca să o facem pe baza puţinelor date deţinute, încercând să evităm cât mai mult aprecierile altor istorici, făcute din motive lesne de înţeles. Cu cât este cunoscut mai bine adevărul, cu atât va fi ulterior mai greu de combătut.

Prima problemă: de ce a fost proclamată o republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci? Răspunsul trebuie căutat în amploarea pe care o luase la sfârşitul războiului mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat destul de numeros în oraşele regiunii, pe atunci puternic dezvoltată industrial. Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. (1) Acesta era considerat, chiar în paginile aceleiaşi lucrări, fie evreu, fie german, (2) însă acţiunile sale aveau să fie de multe ori mai apropiate de interesele ungurilor decât de cele ale germanilor bănăţeni, cu care a fost uneori chiar în dezacord. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mâini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei.

De ce a fost proclamată Republica Bănăţeană la 31 octombrie 1918? Cu o zi înainte, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea P.S.D. din Ungaria la Budapesta. La aceeaşi întâlnire a fost prezent şi locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful statului major al comandamentului militar din Timişoara. Reveniţi seara la Timişoara, ei s-au întâlnit cu conducătorii maghiari din oraş, cu prefectul oraşului şi cu conducerea organizaţiei locale a P.S.D. Acolo s-a decis proclamarea a doua zi a republicii autonome bănăţene, condusă de un organ democratic intitulat „Sfatul poporului”. Din acesta urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă, în momentul în care trupele ei ar fi pătruns pe teritoriul regiunii.

În noaptea de 30-31 octombrie 1918, la Budapesta a avut loc „revoluţia crizantemelor”, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Naţional Maghiar. În dimineaţa de 31 octombrie, conducătorul comitatului Timiş, primcomitele Kőrösy, a primit o telegramă din partea acestuia, care cerea ca administraţia locală să îi recunoască autoritatea. În vederea înfiinţării Consiliului Naţional local, primcomitele a convocat o întrunire la primărie la ora 10, la care au luat parte şi social-democratul Otto Roth, şi liderul local al Partidului Radical (guvernamental), dr. Jakobi Kálmán. Aceştia au hotărât convocarea la ora 16 a consiliului orăşenesc, în vederea constituirii Consiliului Naţional Maghiar local. Tot la ora 10 a început demonstraţia muncitorimii social-democrate, preponderent maghiaro-germană, din Timişoara. În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat participanţilor răsturnarea vechiului guvern de la Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, declarând că se ataşează politicii noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. Tot atunci, el a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene. După terminarea manifestaţiei, Roth s-a deplasat la Cazinoul militar, situat în aceeaşi piaţă a oraşului, pentru a anunţa proclamarea republicii ofiţerilor austro-ungari aflaţi acolo.

Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea tuturor ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului militar pentru a li se face comunicări importante. La acea adunare, el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. Fiecare popor era îndemnat să-şi constituie câte un comitet naţional, conform propriilor aspiraţii. În continuare, Otto Roth le-a anunţat proclamarea Republicii Bănăţene. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele organizaţiei comitatense Timiş a Partidului Naţional Român. El a cerut ca românii să îşi ia în mâini propria lor soartă, somându-i pe ofiţerii de naţionalitate română să îl urmeze şi încheind cu „Trăiască România Mare!” (3) În consecinţă, ofiţerii români au părăsit Cazinoul militar, deplasându-se în sala mică a restaurantului „Kronprinz” din apropiere. Acolo au constituit Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei. Ei au adoptat şi o proclamaţie, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc.

În acest timp, în sala de şedinţe a primăriei era constituit Sfatul poporului, care i-a desemnat pe lt.-col. Bartha drept comisar militar, iar pe Otto Roth comisar civil al Banatului. La ora 13, din balconul primăriei, aceştia au comunicat populaţiei Timişoarei hotărârile luate. S-a ţinut apoi o adunare a consiliului municipal, în care s-a hotărât ca Sfatul poporului să fie subordonat Consiliului Naţional Maghiar din Budapesta.

La 9 noiembrie, Bartha va fi numit în funcţia de comisar al guvernului maghiar pentru Banat, în urma noii deplasări acolo a lui Roth. Cei doi comisari ai Sfatului poporului au preluat conducerea militară şi civilă întâi a Timişoarei, apoi a întregului Banat. Lt. col. Bartha a preluat comandamentul garnizoanei de la generalul Hordt, iar Roth administra provincia din sediul primăriei Timişoarei. Chiar în 31 octombrie l-a convocat acolo şi pe Aurel Cosma, căruia Roth şi Bartha i-au cerut sprijinul ca şi românii să se alăture Sfatului poporului. Cosma le-a făcut cunoscută amintita rezoluţie a ofiţerilor români. Bartha i-a solicitat cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a răspuns că, deşi românii aveau alte aspiraţii naţionale, vor colabora la menţinerea ordinii şi liniştii publice. (4)

Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Atitudinea acesteia era destul de nesigură, ea fiind, ca şi restul populaţiei Banatului, extrem de derutată de evenimentele produse la finalul războiului şi îndemnată de conducătorii săi militari şi politici să se orienteze către România vecină. Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În consecinţă, conducerea noii Republici a declarat starea de asediu prin ordinul din 4 noiembrie adresat celor trei comitate bănăţene. Cu asigurarea ordinii şi liniştii republicane a fost însărcinat liderul sindical Koloman Müller, măsura fiind îndreptată împotriva consiliilor şi diferitelor gărzi naţionale. (5)

O demonstraţie a românilor a avut loc la Timişoara chiar în seara de 31 octombrie, cu participarea ţăranilor din vecinătate şi a unor locuitori din cartierele Fabric, Maiere şi Mehala. Aceasta a fost replica faţă de crearea gărzii republicane după modelul celei de la Budapesta, formată din locuitori unguri şi din soldaţi întorşi de pe front. La ora 17, Aurel Cosma a convocat o nouă întrunire a membrilor Consiliului Militar Român în sala restaurantului „Kronprinz”. El a propus transformarea Consiliului Militar în Consiliu Naţional Român, care să îşi extindă autoritatea şi asupra civililor. Au fost prin urmare cooptaţi în conducere civili precum avocaţii Pompiliu Ciobanu, Ion Doboşan şi Gheorghe Adam, protopopul Ion Oprea sau comerciantul Dimitrie Blaj. S-a hotărât şi crearea gărzilor naţionale româneşti în toate localităţile. Atât Consiliul Naţional Român, cât şi gărzile nou create, vor colabora cu cele similare ale germanilor, sârbilor şi maghiarilor pentru menţinerea ordinii şi a pazei avutului public şi personal. (6)

În alte localităţi industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica. (7) Proclamarea Republicii Bănăţene, conform unui martor ocular, a fost primită la Reşiţa „cu cel mai mare entuziasm.” (8) În consecinţă, au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia localităţii în faţa pericolului de jaf, întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră.

În minele şi fabricile bănăţene a fost introdusă ziua de lucru de opt ore. Pe când în diversele localităţi se creau Consilii Naţionale şi gărzi naţionale înarmate ale etniilor bănăţene, în oraşe şi în localităţile industriale au fost create Consilii muncitoreşti şi gărzi muncitoreşti. Această măsură luată de conducerea Republicii Bănăţene a fost pusă în aplicare de Koloman Müller şi Traian Novac, membri liberali de stânga ai Sfatului poporului de la Timişoara. Însă, fără a se sfătui cu conducătorii germani şi români ai mişcării muncitoreşti din zona montanistică bănăţeană, Otto Roth l-a numit pe muncitorul maghiar reşiţean Szabó Lajos drept locţiitor al comisarului guvernamental pentru regiunea St.E.G.-ului. (9)

Pe când în satele româneşti şi sârbeşti au fost destituiţi primarii şi notarii unguri, în localităţile industriale Reşiţa şi Steierdorf-Anina administraţia a rămas neschimbată, ea conlucrând cu Consiliile naţionale şi cu Consiliile muncitoreşti. (10) Starea de confuzie existentă atunci în Banat era amplificată de existenţa în regiune a mai multor etnii, pe care conducătorii lor le orientau în direcţii diferite. Pe când conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor, cel mai bine poate fi urmărită starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse.

Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Prelatul Franz Blaskovitz s-a pronunţat în favoarea menţinerii Banatului în componenţa Ungariei, cu respectarea libertăţii culturale pentru naţionalităţile sale. În primele zile ale lunii noiembrie au fost create Consilii Naţionale Şvăbeşti în localităţile bănăţene. (11)

În rândurile germanilor începeau să se profileze mai multe tendinţe. Unii fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei „Elveţii Danubiene”. (12) La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat „Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o „autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. De asemenea, erau cerute drepturi de ordin naţional şi cultural. (13)

După adunarea românilor de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, o parte a şvabilor au adoptat o atitudine favorabilă acestora. Este vorba, pe lângă Brandsch şi Rösser, de poetul Viktor Orendi-Homenau, poreclit în epocă „Romenau” tocmai din acest motiv. O altă grupare, cuprinzându-i în special pe şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.

Între timp fusese încheiat la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, armistiţiul între Antanta şi Ungaria, conform căruia armata maghiară urma să evacueze teritoriul de la sud de Mureş, care va fi ocupat de trupele aliate. Totuşi, Ungaria urma să deţină autoritatea civilă asupra teritoriului respectiv. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune. Deja la 9 noiembrie ele ocupaseră Biserica Albă, unde au instalat o administraţie sârbească. În zilele următoare au fost ocupate şi oraşele Lugoj şi Timişoara, până în 20 noiembrie fiind atinsă întreaga linie a Mureşului, între Lipova şi Seghedin.

Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (14) Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.

În 13-15 noiembrie, după încheierea armistiţiului de la Belgrad, se desfăşuraseră la Arad negocierile între ministrul maghiar Jászi Oszkár şi o delegaţie a Comitetului Naţional Român Central, căruia îi erau subordonate inclusiv Consiliile Naţionale Româneşti bănăţene. Negocierile au eşuat. Din Banat au luat parte dr. Aurel Cosma şi dr. Sebastian Brânduşa din partea Consiliului Naţional Român din Timiş, dar şi Otto Roth, din partea Sfatului poporului bănăţean şi Josef Gabriel, Josef Striegl şi dr. Franz Neff din partea Consiliului Naţional al Şvabilor.

Înainte de intrarea trupelor sârbeşti în Timişoara, lt. col. Bartha i-a convocat, la 10 noiembrie, pe toţi ofiţerii fostei armate imperiale la o adunare în sala de festivităţi a cercului militar din oraş. El le-a adus la cunoştinţă că toţi ofiţerii care făceau parte din Consiliul Militar de pe lângă Sfatul poporului erau demobilizaţi, acesta dizolvându-se. Autoritatea militară urma să fie preluată de Garda poporului. La 15 noiembrie, sârbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu această ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Sârbii, conform armistiţiului încheiat, au preluat numai administraţia militară a Banatului, numindu-l ca şef al garnizoanei pe colonelul Petar Savatić. Armata sârbă a dizolvat la 17 noiembrie Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.

Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, iar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc din Banat, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. (15) În acest fel, Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Delegaţia Sfatului poporului condusă de Jakobi Kálmán s-a deplasat la Budapesta pentru a obţine aprobarea înţelegerii şi pentru a obţine autonomia Banatului în cadrul Ungariei. Chiar la 20 noiembrie guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tőkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Imediat, noua conducere a desfiinţat Garda civilă, înfiinţând Poliţia civilă. Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţându-şi în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Unul dintre cei mai importanţi, episcopul de Caransebeş, ardeleanul Miron Cristea, a fost reţinut de trupele sârbeşti o zi şi o noapte în gara Bouţari. El a fost unul dintre vicepreşedinţii adunării de la 1 decembrie.

Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic.

De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918.

Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare. (16)

Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Dar de la sfârşitul lunii noiembrie 1918 francezii au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. (17) Tot în decembrie a sosit pentru informare generalul Berthelot. Ca efect al acestei vizite, la 16 ianuarie 1919 primul ministru Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că „nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.” (18)

În prima etapă, trupele sârbeşti au evacuat Banatul de răsărit, Caraş-Severinul, locul lor fiind luat de cele franceze. La 27 ianuarie 1919 Divizia 11 colonială a generalului Léon Farret a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş, fiind întâmpinate cu bucurie de români. De asemenea, au intrat şi în oraşul Vârşeţ, care mai târziu, la Conferinţa de pace, avea să fie atribuit din nou sârbilor. Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat.

În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc, iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan suprem orăşenesc dr. M. Jivanovici. Radu Păiuşan concluziona la aceasta: „Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.” (19)

Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: „Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. (20) În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest.

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: „Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării.” (21)

Trebuie să precizăm în final că, spre cinstea regimului românesc de atunci, unii importanţi opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.

În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.

Note:

1 Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993, p. 102-103.

2 Ibidem, p. 141, 152.

3 Ibidem, p. 106.

4 Ibidem, p. 109.

5 Ibidem, p. 110.

6 Ibidem, p. 114.

7 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 77.

8 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 68.

9 Georg Hromadka, op. cit., p. 77.

10 Ibidem.

11 Radu Păiuşan, op. cit., p. 152.

12 Ibidem, p. 153.

13 Ibidem, p. 154.

14 Ibidem, p. 133.

15 Ibidem, p. 137.

16 Ibidem, p. 143.

17 Ibidem, p. 142.

18 Ibidem, p. 146.

19 Ibidem, p. 147.

20 Georg Hromadka, op. cit., p. 78.

21 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.

Mircea Rusnac – Academicianul Dinu C. Giurescu faţă cu regionalizarea României

9 Noiembrie 2012

De o bună bucată de vreme, academicianul Dinu C. Giurescu a devenit o prezenţă obişnuită la dezbaterile privind viitoarea regionalizare a ţării. Cu mult elan patriotic, venerabilul istoric ia de fiecare dată atitudine fermă împotriva acesteia, prezentată ca un mare pericol pentru viitorul României şi al locuitorilor ei. În concepţia domniei sale, ca şi în cea a multor conaţionali, regionalizarea este acelaşi lucru cu federalizarea, cu dezmembrarea ţării şi cu distrugerea naţiunii române. Întotdeauna, la mijloc trebuie să fie serviciile maghiare şi alţi duşmani interni şi externi. Există, practic, o vastă conspiraţie mondială menită să distrugă statul şi poporul român, care încă, din motive necunoscute, nu a izbutit acest lucru, deşi îl urzeşte de câteva decenii. În genere, tot ce este câtuşi de puţin diferit de organizarea actuală în judeţe este pasibil de asemenea etichetări.

Multă vreme am fost tentaţi să îl credităm pe Dinu C. Giurescu cu faptul că, dincolo de aberaţiile proferate, este totuşi de bună credinţă. Adică, întocmai ca şi alţi români la fel de puţin informaţi, chiar crede aceste lucruri. Recent am obţinut însă dovada că nu este deloc aşa.

În anul 2000 a apărut la Editura All un foarte frumos volum de Amintiri ale lui Constantin C. Giurescu, tatăl lui Dinu C. Giurescu. Ediţia fiind postumă, a fost îngrijită şi prefaţată de fiul marelui savant, unul dintre cei mai buni istorici pe care i-a avut România. Prima parte a Amintirilor, mergând până în 1938, mai apăruse în 1976, când autorul încă trăia. Partea a doua, neterminată, acoperind anii 1939-1940, vedea atunci, în 2000, pentru prima dată lumina tiparului, sub atenta îngrijire a academicianului Dinu C. Giurescu.

Ce citim în această parte inedită, mai precis la paginile 271-273 ale lucrării amintite? Faptul că şi în 1938, ca şi astăzi, se punea problema regionalizării României. Ea s-a şi realizat, doar că cele 10 regiuni constituite atunci au fost denumite ţinuturi. Era şi aceea o acţiune de dezmembrare a ţării? Constantin C. Giurescu era departe de această părere. Iată, pentru edificare, textul integral al prezentării făcute acelei regionalizări, rămas în manuscris până în 2000, când Dinu C. Giurescu l-a publicat pe bună dreptate:

„La 14 august 1938, zi aniversară a legii rurale de sub Cuza Vodă, când au fost împroprietăriţi ţăranii şi s-a desfiinţat boierescul, a apărut decretul-lege referitor la noua organizare administrativă a ţării. Se înfiinţau anume zece diviziuni teritoriale numite ţinuturi, fiecare cuprinzând mai multe judeţe şi conduse de către un rezident regal, echivalent cu subsecretarul de stat. Cel mai mic ţinut era acela al Sucevei, cu 17.070 de kilometri pătraţi, cel mai mare Argeş – numit ulterior Bucegi – cu 40.879. Ţinutul Dunărea – apoi Dunărea de Jos – avea 37.958 de kilometri pătraţi, al doilea ca mărime, şi cuprindea zece judeţe; capitala era la Galaţi. Hotarele ţinuturilor încălcau hotarele vechilor provincii. Astfel, ţinutul Argeş se întindea şi în Transilvania, incluzând judeţele Braşov şi Trei Scaune, ţinutul Timiş cuprindea şi judeţul Arad, la nord de râul Mureş, precum şi jumătatea de vest a judeţului Alba. Ţinutul Dunărea cuprindea două judeţe din Muntenia, anume Brăila şi Râmnicu Sărat, cinci din Moldova, adică Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova şi Fălciu, două din Basarabia: Cahul şi Ismail, şi un judeţ din Dobrogea: Tulcea. Ţinuturile Prut şi Suceava se întindeau de la Carpaţi până la Nistru. Cel dintâi cuprindea judeţele Bacău, Neamţ, Baia, Roman, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Bălţi şi Soroca, cel de-al doilea judeţele Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ, Dorohoi, Cernăuţi şi Hotin. Ţinutul Mării, pe lângă judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor, intra şi în Muntenia, cuprinzând judeţul Ialomiţa, iar ţinutul Olt, în afară de cele cinci judeţe din Oltenia, cuprindea şi judeţul Olt din Muntenia.

Instituirea ţinuturilor, ca unităţi mari administrative, a rezultat din nevoia descentralizării. Se ajunsese, în vechiul regim administrativ, că pentru chestiuni mărunte, de resort local, locuitorii din sate şi oraşe îndepărtate trebuiau să vină în capitală. Şi în trecut se propusese înfiinţarea de formaţii administrative mari, cuprinzând mai multe judeţe: ne referim anume la aşa-zisele «gubernii» ale lui Petre Carp, dar nu se trecuse la înfăptuire. De data aceasta, din iniţiativa lui Armand Călinescu, se înfiinţează ţinuturile. Rezidenţii puteau rezolva o serie întreagă de probleme pe temeiul delegaţiilor primite de la titularii departamentelor. În fruntea judeţelor fură numiţi ca prefecţi colonei din armata activă, iar în fruntea oraşelor, personalităţi civile cunoscute ca buni gospodari. Situaţia oraşelor lăsa de dorit din cauza instabilităţii consiliilor comunale şi a primarilor. Nu exista continuitate în lucrările edilitare. Aşa se face că în 1938, înainte de noua lege administrativă, Armand Călinescu putea afirma în scris, sub proprie iscălitură: «Se ştie oare că în România, din 175 de oraşe, 114 nu au încă lucrări de canalizare? Se ştie că, din 175 de oraşe, 108 nu au încă alimentarea cu apă potabilă? Se ştie că un sfert din oraşele ţării nu au încă lumină electrică?» De aceea, noua lege administrativă prevede gruparea tuturor serviciilor municipale: apă, lumină, transportul în comun etc. «într-o administraţie separată, cu un buget special, ale cărei venituri rămân afectate exclusiv întreţinerii şi investiţiilor acestei administraţii. Întreprinderile vor fi obligate să întocmească programe de înzestrare şi ameliorare pe o perioadă determinată şi pe baza unor directive unitare de exploatare şi tarifare. Ele îşi vor constitui fonduri speciale pentru a-şi asigura amortizarea, înnoirea şi dezvoltarea.» Într-adevăr, începând cu această lege administrativă din 1938, gospodărirea oraşelor începu să progreseze, serviciile edilitare să se îmbunătăţească, atât cantitativ, cât şi calitativ.”

Şi aceasta nu este totul. Tatăl lui Dinu C. Giurescu a ocupat tocmai funcţia de REZIDENT REGAL al Ţinutului Dunărea de Jos, care cuprindea zece judeţe. Putem crede că marele istoric făcea acest lucru în dorinţa de a dezmembra România? A demonstrat în mod strălucit mai sus că nu. Sau acţiunea lui Carol II din 1938 era patriotică, iar cea din 2012 nu este? Când are dreptate academicianul Dinu C. Giurescu?

La fel ca şi atunci, şi acum se pune problema nevoii unei schimbări de viziune şi de politică a dezvoltării regionale. Judeţele create de Ceauşescu în 1968 sunt deja, de mult, depăşite de noile realităţi istorice. Nu putem persista la infinit cu susţinerea lor, întrucât tocmai istoria ne învaţă că nimic nu este veşnic. Iar faptul că, de pildă, covârşitoarea majoritate a bănăţenilor doresc, în mod normal, revenirea la regiunea lor, nu înseamnă că ei sunt, cu toţii, agenţii Budapestei, sau ai Belgradului, ai Bruxelles-ului, ai Angelei Merkel sau ai Mossad-ului. Înseamnă că ei, spre deosebire de mulţi alţii, au înţeles primii, la fel ca şi în 1989, că nu se mai poate continua în acest fel.

Mircea Rusnac – Ripensia Timişoara, fala Banatului

4 Noiembrie 2012

În vara anului 1928, criza financiară şi dezbinările existente în cadrul conducerii Chinezului Timişoara s-au agravat, echipa nemaireuşind să câştige alte titluri de campioană naţională la fotbal. Jucătorii, având posibilitatea de a alege să evolueze la echipe profesioniste din străinătate, şi-au mărit pretenţiile faţă de club. Noţiunea de „profesionism” era viu dezbătută de public şi de presă, apărând articole care analizau avantajele şi dezavantajele înfiinţării unor echipe cu fotbalişti plătiţi pentru activitatea lor sportivă. Ziarul Voinţa Banatului publica la 1 aprilie 1928 articolul Profesionismul în sport, în care se arăta: „Dar să-mi fie permis să pun o întrebare: De ce să protestăm contra introducerii oficiale a profesionismului şi să lăsăm totuşi să se practice mascat de majoritatea echipelor timişorene? Oare nu este tot atât de vătămătoare oricare din aceste forme? De ce e mai dăunător să angajezi cu contract un jucător, decât să-i dai o slujbă (numai cu numele), de pe urma căreia să trăiască fără însă a şti în ce constă aceasta?” Analizând şi efectele negative ale profesionismului, ziarul ajungea la următoarea concluzie: „Şi atunci în mod firesc trebuie să concludem: să ne opunem din răsputeri introducerii oficiale a profesionismului, să demascăm şi să pedepsim atât pe profesioniştii deghizaţi, cât şi pe cei ce iau în antrepriză şi câteodată nesocotinţa unor tineri pasionaţi jucători, asigurându-i pe aceştia că mai mare e gloria unui bun jucător amator, decât a unui excelent jucător profesionist.”

În acea vară, doctorul Cornel Lazăr şi inginerul Dionisie Balazs au demisionat din conducerea Chinezului. În octombrie 1970, Balazs avea să îşi amintească: „Cheltuielile anuale ale Chinezului au atins deja uriaşa sumă de 2.000.000 lei, sumă ce a depăşit cadrele administrării unui club amator în forme legale. Nu ne-am mai putut asuma răspunderea pentru conducerea treburilor financiare şi administrative ale clubului, conform legilor în vigoare. Înainte de demisionare am cerut de la Federaţie introducerea şi la noi a profesionismului. Însă răspunsul forului superior a fost negativ. Prin mijloace legale n-am putut satisface pretenţiile materiale mereu crescânde ale jucătorilor şi nici n-am putut opri plecarea lor la echipe profesioniste din străinătate. Singura ieşire din impasul în care am ajuns – după părerea noastră – a fost demisionarea şi formarea unui club profesionist care prin contract leagă fotbaliştii de club.”

Prin urmare, la 22 octombrie 1928 ziarul Tiz perc sport (Zece minute sport) anunţa: „Ieri înainte de masă, sub denumirea de Ripensia s-a înfiinţat primul club profesionist de fotbal din România. Adunarea generală de constituire a adresat un memoriu F.S.S.R.-ului, în care, pe lângă neajunsurile amatorismului camuflat, se subliniază avantajele profesionismului deschis. S-a cerut de la Federaţie introducerea şi în ţara noastră a profesionismului şi înfiinţarea federaţiei fotbalului profesionist din România. La adunarea de constituire, preşedintele clubului şi-a exprimat convingerea că cei aleşi în conducere vor activa cu devotament şi simţ de răspundere, vor face totul ca Ripensia cu ajutorul susţinătorilor să devină o mândrie a oraşului Timişoara şi a întregii ţări.”

Speranţele suporterilor aveau să se concretizeze în foarte scurt timp. Numită după provincia Dacia Ripensis a Imperiului roman, organizată în Banat, noua echipă şi-a respectat renumele. Din 1931 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Ripensia a fost aproape întotdeauna cea mai bună, omogenă şi constantă formaţie din ţară. Ea a câştigat patru campionate naţionale (1932-1933, 1934-1935, 1935-1936 şi 1937-1938), fiind de două ori vicecampioană (1933-1934 şi 1938-1939), şi două Cupe ale României (1933-1934, 1935-1936), pierzând alte două finale (1936-1937, 1937-1938). Alintată „Ripi” de suporteri, ea a evoluat pe stadionul „Electrica” (10.000 locuri), antrenor fiind Eugen Konrad. Ştefan Dobay a fost de patru ori golgeter al Diviziei Naţionale A (în 1932-1933 cu 16 goluri, în 1933-1934 cu 25 de goluri, în 1934-1935 cu 24 de goluri şi în 1936-1937 cu 21 de goluri, la egalitate cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor), iar Adalbert Marksteiner o dată (în 1938-1939 cu 21 de goluri). De două ori, Ripensia a luat locul 3 în campionat. Ambele finale de Cupă pe care le-a pierdut au fost disputate împotriva Rapidului Bucureşti. În total, Ripensia a disputat 184 de partide, câştigând 111, remizând de 28 de ori şi fiind învinsă de 45 de ori, cu un golaveraj general de 515-277 şi cumulând 250 de puncte. După cum spunea Ştefan Kovacs, „pe planul jocului, Ripensia a însemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei şi a luptei pentru victorie, dar şi o şcoală de fotbal evidenţiind virtute, spirit de combativitate, o tehnică rafinată, dăruire şi elan.”

Managerul naţionalei României la Campionatul Mondial din Uruguay (1930), Costel Rădulescu, îşi amintea: „La Montevideo, urmărind antrenamentele echipelor străine, mi-am dat seama că sud-americanii şi mai ales uruguayenii lucrau mult mai mult şi mai intens. Am asistat la antrenamente uruguayene  efectuate cu o mare intensitate, timp de 120 de minute. Antrenorii lor susţineau că un fotbalist, pentru a fi proaspăt timp de 90 de minute, trebuie să apese pe accelerator dincolo de aceste 90 de minute, astfel încât să aibă la joc o senzaţie de uşurinţă… În legătură cu aceasta, vreau să mai spun că Rudy Wetzer, căpitanul echipei României, care avea să joace la Ripensia după revenirea de la Montevideo, a intuit foarte bine logica antrenorilor uruguayeni şi a aplicat-o la Ripensia. În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei.”

În meciurile internaţionale, Ripensia a dovedit de asemenea o mare clasă, obţinând peste 120 de victorii în faţa unor echipe precum Ferencvaros, Ujpest, M.T.K. şi Vasas din Budapesta, F.C. Milano, Admira Viena, Montpellier şi St. Etienne. Aproape toţi componenţii echipei au evoluat şi în naţionala României: Dobay a avut 41 de prezenţe, Bürger 34, Bindea 27, Ciolac 24, Graţian Sepi 23, Raffinsky 20, Pavlovici 18, Schwartz 10, Kotormany 9, Chiroiu 9, Zombory 9, Beke 6, Lakatos 6, Deheleanu 5, Hoksary 5 etc. Prin jocul lor tehnic şi eficace, aceştia au contribuit de multe ori la obţinerea victoriei de către naţionala României. Au înscris pentru naţională: Dobay de 20 de ori, Bindea 11, Schwartz 8. În perioada 1928-1932, când nu au avut dreptul de a participa la campionatul ţării, fiind pe atunci singura echipă profesionistă, componenţii Ripensiei nu au putut juca nici în naţională. Ei au luat parte la a treia ediţie a Cupei Balcanice, câştigată de România cu golaverajul de 13-0. Nu mai puţin de 9 goluri au fost marcate de timişoreni (Ciolac şi Dobay câte 4, Bindea 1). La ultima ediţie a Cupei Balcanice dinaintea războiului, în 1936, 7 goluri dintre cele 9 ale României au fost marcate de Schwartz (4), Dobay (2) şi Ciolac.

Ripensia a avut o conducere competentă, în frunte cu doctorul Cornel Lazăr, inginerul Dionisie Balazs, E. Berger, dr. E. Hiller, dr. Fr. Holzer etc. Acest colectiv a ştiut în orice moment cum să acţioneze pentru bunul mers al lucrurilor. Succesele Ripensiei sunt inseparabile de activitatea prodigioasă a conducătorilor ei.

Evident, celelalte echipe timişorene (Chinezul, R.G.M.T., C.A.T., I.L.S.A., Banatul, Politehnica, C.F.R., Electrica), simţindu-se în pericol, au protestat faţă de apariţia Ripensiei. Ele se temeau ca jucătorii lor să nu ceară de asemenea trecerea la profesionism şi să nu devină mai pretenţioşi în chestiunile financiare. La 27 octombrie 1928 conducătorii lor au trimis o telegramă de protest forului superior din Bucureşti, în care afirmau: „Toate asociaţiile sportive din Banat, la şedinţa comună din 27 octombrie 1928, au luat poziţie contra introducerii profesionismului şi cer în mod insistent luarea unor măsuri energice contra propagandei distrugătoare ce reprezintă profesionismul în fotbalul românesc.” În replică, reprezentanţii Ripensiei au arătat că echipa Chinezul practica de mult timp profesionismul deghizat. Ca exemplu, după cel mai recent meci, conducătorii Chinezului au plătit jucătorilor 30.000 lei şi au dat unui jucător 8.000 lei pentru a rămâne „amator”, după ce acesta deja semnase un contract cu Ripensia. Ziarele relatau şi alte cazuri când fotbaliştii de la Chinezul primeau sume cifrate între 2.000-15.000 lei. Ulterior însă, relaţiile Ripensiei cu celelalte echipe timişorene au devenit normale, cu mici excepţii.

În primii ani, 1928-1930, Ripensia a adunat jucătorii vizaţi să facă parte din prima formaţie profesionistă din România. În cele din urmă, în luna octombrie 1930, Federaţia a legiferat profesionismul, iar Biroul Federal autoriza în mod oficial activitatea Ripensiei. În noiembrie, primii jucători profesionişti erau declaraţi Zombory, Semler, Schwartz, Dobay, Balaşiu, Beke, Hrehuss, Ciolac, Agner şi Hoksary. La 1 decembrie, noua echipă debuta la Belgrad, remizând 3-3 cu Beogradski S.K. A fost un spectacol de calitate şi o luptă pasionantă, mult apreciată de public. Acest joc a fost urmat de un 1-3 cu W.A.C. Viena şi 3-6 în revanşa cu Beogradski. Înaintea acestora au mai avut loc câteva meciuri de antrenament. Ripensia, condusă la început de cunoscutul antrenor F. Platko, a învins cu 2-0 o selecţionată a oraşului Arad, cu 6-2 o combinată A.M.T.E.-Gloria C.F.R. Arad, cu 3-2 o altă selecţionată a Aradului. La victoria cu 6-2 au evoluat: Zombory – Hoksary, Hrehuss – Stepan, Dobay, Ciolac – Beke, Glanczmann, Schwartz, Semler, Lakatos.

În 1931 efectivul echipei a fost completat cu doi fotbalişti de recunoscută valoare, Wetzer I şi Raffinsky. La 15 martie, sezonul fotbalistic era deschis de partida Ripensia – R.G.M.T., încheiată cu 5-0. În acea primăvară a fost o activitate bogată, având loc numeroase meciuri cu echipe puternice din ţară şi din străinătate: 1-2 cu Szegedi Bástya, 3-4 cu Beogradski S.K., 3-1 şi 3-3 cu Budai 11 Budapesta, 5-2 cu Vasas Budapesta, 2-0 cu Ujpest Budapesta, 6-0 cu FC Sète, 2-0 în revanşa cu Szegedi Bástya. În zilele de 3-4 mai 1931, Ripensia a evoluat pentru prima dată la Bucureşti. Pe stadionul O.N.E.F. ea a obţinut două victorii, 4-3 cu Unirea Tricolor şi 1-0 cu selecţionata naţională probabilă. Ripensia juca „fair” şi spectaculos, însă antrenorul maghiar Kertesz a declarat că jucătorii au evoluat cu mult sub valoarea lor reală.

Despre jocul împotriva naţionalei României, ziarul Vestul din 6 mai scria: „Timişorenii, cu toate că nu s-au folosit de serviciile lui Sepi, au dispus după un joc extrem de spectaculos asupra teamului naţional ce a fost de multe ori modificat, având la dispoziţie cele mai bune elemente din ţară. La quintetul atacanţilor, Semler a făcut o partidă de zile mari, iar Raffinsky în centru-half, a produs tot ceea ce se poate pretinde. Zombory fiind lovit la cap, în repriza secundă a fost înlocuit cu Czinczer, care de asemenea a apărat respectabil.” Ripensia a jucat în formula: Zombory (Czinczer) – Hoksary, Bürger – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay, Schwartz (Ciolac), Semler, Lakatos. Naţionala României era alcătuită din: Lăpuşneanu (Szatmáry) – Sfera (Chifor), Albu – Mureşan, Vogl (Steinbach), Doboşan – Bindea, Stanciu, Sepi II (Cârjan), Vâlcov (Sepi II), Tabacu.

În iunie 1931, Ripensia a învins echipa Kispest Budapesta cu 4-3 (2-1), prin golurile reuşite de Raffinsky, Bürger din penalty, Lakatos şi Semler, producând o explozie de entuziasm în tribune. La 12 iulie, pe arena „Banatul”, în faţa a 5.000 de spectatori, Ripensia a întâlnit o selecţionată a jucătorilor profesionişti din Ungaria, fiind învinsă cu 2-3 (0-2). Presa menţiona însă raportul de cornere favorabil, faptul că „ungurii au câştigat datorită ghinionului nostru” şi acuza evoluţia slabă a lui Zombory, Schwartz şi Wetzer.

A urmat în august un 0-5 cu Hungaria Budapesta în faţa a 6.000 de spectatori, unul dintre cele mai mari eşecuri din istoria clubului. La 16 august, 7.000 de spectatori asistau la o nouă înfrângere, Ripensia-Ferencvaros 2-4. Despre acest meci ziarele scriau că a fost „ratat din cauza unui vânt năprasnic” şi că „Ripensia a fost urmărită de neşansă.” Raffinsky a ratat un penalty, iar jucătorii timişoreni au şutat de şase ori în bară!

În anii 1931-1933, atenţia iubitorilor de sport din Timişoara s-a îndreptat aproape exclusiv către Ripensia. Aceasta a organizat numeroase turnee de „propagandă” în ţară şi în străinătate. Scopul lor era formarea unei echipe omogene în vederea viitoarei participări la campionatul Diviziei Naţionale A şi pentru refacerea prestigiului Timişoarei după decăderea Chinezului. În 1931, primul an complet de activitate, Ripensia a jucat 55 de meciuri, câştigând 38, făcând 8 egaluri şi suferind 9 înfrângeri, golaveraj 203-91. Dintre acestea, 22 au fost întâlniri internaţionale. În a doua jumătate a anului 1931, Ripensia a învins, la 6 septembrie, reprezentativa oraşului Belgrad cu 2-1 (1-0), prin golurile lui Beke şi Rudy Wetzer. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Hrehuss, Raffinsky, Ciolac (Agner) – Beke, Dobay (Semler), R. Wetzer, Lakatos (Ciolac), Semler (Lakatos).

Au urmat altă victorie, 4-1 cu Szegedi F.C., şi în octombrie un 3-3 cu reprezentativa B (profesionistă) a Ungariei. Toate aceste întâlniri însemnau, evident, o sursă de venituri pentru a putea fi plătiţi jucătorii angajaţi prin contract. Însă în 1932, din cauza nerespectării condiţiilor de plată prevăzute în contractele cu jucătorii, în lot domnea o atmosferă încărcată. Câţiva jucători în frunte cu Schwartz au cerut trecerea la amatorism şi părăsirea echipei. Problemele aveau să fie însă înlăturate prin contractarea unui turneu în Franţa, invitaţia sosind după o evoluţie foarte bună acolo a formaţiei orădene C.A.O.

Turneul a început la 23 martie şi a durat două luni, cu jocuri împotriva celor mai bune echipe franceze. Ripensia avea să reprezinte cu cinste fotbalul românesc, jucând 15 partide, între care 10 victorii, un egal şi 4 înfrângeri, cu un golaveraj de 43-26 şi o medie de aproape trei goluri înscrise în fiecare meci. Au fost folosiţi în turneu jucătorii Zombory, Bürger, Agner, Hrehuss, Kotormany, Koroni, Dobay, Schwartz, Wetzer, Raffinsky, Lakatos, Beke. La 6 aprilie li s-a alăturat şi Ciolac, solicitat de jucători în urma accidentărilor suferite, lotul fiind prea mic pentru un turneu atât de îndelungat. Printre rezultatele înregistrate au fost: 1-0 cu S.C. Montpellier, 4-1 cu Olympique d’Arles, 3-4 în revanşa cu Montpellier, 6-1 cu F.C. Hyères (meci foarte dur, soldat cu multe accidentări, în urma căruia a fost solicitat Ciolac), 1-4 cu O.G. Nice, 1-6 cu Olympique Marseille, 1-1 cu Red Star, 2-3 cu F.C. Rouen, 6-0 cu F.C. Brest, 5-2 cu F.C. Lorrant, 3-1 cu F.C. Havre, 3-1 cu Stade Français, 4-1 cu F.C. Mulhouse.

În mai 1932, Ripensia a învins echipa Moravska Slavia cu 3-0 în faţa a 5.000 de spectatori, iar în iunie pe C.F.R. Bucureşti cu 5-4 şi pe Unirea Tricolor cu 3-1. Apoi a urmat o înfrângere la Timişoara, 1-3 în faţa campioanei Ungariei, Ferencvaros, într-un meci în care Ripensia a deschis scorul şi a mai avut două bare.

La 4-5 iunie, în sfârşit, adunarea generală a F.R.F.A. a aprobat cu majoritate de voturi proiectul instituirii diviziei naţionale şi aplicarea „statutului italian” pentru jucătorii legitimaţi de Federaţie. Erau incluse în aceeaşi categorie toate echipele fruntaşe, inclusiv Ripensia, anulându-se restricţia privitoare la participarea jucătorilor profesionişti în competiţiile oficiale interne. Toţi fotbaliştii aveau acum drept de joc în partidele oficiale, Ripensia urmând astfel să evolueze în campionat. Din iniţiativa organizaţiilor sportive timişorene, din anii 1932-1933 Divizia Naţională A a avut o nouă formă de desfăşurare, reunind cele mai bune echipe ale ţării: două serii a câte şapte echipe, jucându-se tur şi retur după sistemul toamnă-primăvară. Câştigătorii celor două serii urmau să joace două partide în finala campionatului.

Ripensia a câştigat într-o manieră magistrală seria I a campionatului, în care doar C.F.R. Bucureşti, Crişana Oradea şi Gloria C.F.R. Arad au fost adversari puternici. În primul meci al finalei, pe stadionul „Electrica” din Timişoara, 3.000 de spectatori au urmărit jocul Ripensia-Universitatea Cluj 5-3 (3-2). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Raffinsky, Dobay. În retur la Cluj, aceiaşi jucători au remizat 0-0, titlul de campioană revenind astfel, după o întrerupere de cinci ani, la Timişoara. Meritul Ripensiei era accentuat de faptul că ea participa pentru prima oară la această competiţie. Succesul a fost dublat de obţinerea titlului de golgeter al campionatului de către Ştefan Dobay cu 15 reuşite.

„Calul” Dobay avea să joace timp de zece ani la Ripensia, cucerind patru titluri de golgeter, dintre care trei consecutiv. Între 4 iunie 1933 şi 26 decembrie 1934 a jucat de nouă ori în naţională, marcând de fiecare dată. În continuare, până la 8 septembrie 1937, el a evoluat în 28 dintre cele 30 de meciuri jucate de selecţionata României. El avea un şut imparabil. În 1935 a şi rupt plasa porţii la un meci cu Juventus la Bucureşti, pe stadionul „Venus”. Căpitanul echipei adverse, Cibi Braun, avea să îşi amintească: „Iată ce s-a întâmplat pe teren: în minutul 8, Ghiţă Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar «Calul» a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri şi-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Endreffi. Ei bine, dragii mei, şutul acela n-a fost şut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porţii şi a ieşit afară. Eu mă aflam la 5-6 metri distanţă de Dobay şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viaţa mea n-am mai întâlnit o lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun şi pe oricine ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ! Când balonul a trecut prin plasă, a urmat un moment de tăcere mormântală în tribune. Nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. Primul care s-a smuls din uluială a fost arbitrul Tică Iliescu, care se afla în apropierea porţii; văzuse cum balonul pătrunsese în spaţiul ei şi ce ravagii făcuse, aşa că n-a mai stat pe gânduri şi a fluierat golul. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”

În 1986, Ioan Chirilă scria: „Ştefan Dobay locuieşte astăzi la Târgu Mureş, are peste 70 de ani; l-am surprins într-o zi, trei-patru secunde, în cadrul unui documentar T.V. despre intervenţiile chirurgicale reuşite ale medicilor din Târgu Mureş, şi cum Ştefan Dobay suferise de artroză la ambele articulaţii coxofemurale, veche maladie a fotbaliştilor, a apărut în faţa obiectivului, pe bicicletă, pe Corso, în dreptul Teatrului Naţional. Din păcate, imaginea a durat câteva secunde. Iar «vorbirea» – mai bine de un minut. Un prim-plan prelungit cu Dobay ar fi fost cel mai puternic argument în favoarea chirurgilor din Târgu Mureş.”

Şi tot lui Ioan Chirilă, Dobay i-a spus: „Află, Ioane, că dacă mi s-ar fi spus în adolescenţă că n-o să am voie să beau un şpriţ la gheaţă după meci, ca să pot «rejuca» fazele unui meci care devenea astfel de o mie de ori mai frumos, aş fi abandonat imediat jocul care mi-a dăruit până la urmă două artroze la articulaţiile coxofemurale, dar care nu mă împiedică să spun că fotbalul rămâne darul cel mai de preţ pe care l-am primit.”

În primul meci al acelui campionat 1932-1933, Ripensia a condus cu 2-0 la pauză pr C.F.R. la Bucureşti, pierzând însă în final cu 3-2 (goluri ale lui Dobay şi Beke). Au urmat două scoruri de 3-0, cu Şoimii Sibiu (Schwartz, Dobay, Raffinsky) şi cu România Cluj (Dobay de două ori şi Lakatos). În etapa a patra a fost suferită şi ultima înfrângere, 3-4 la Gloria C.F.R. Arad, după ce din nou Ripensia condusese la pauză cu 3-2 (Raffinsky a înscris două goluri). După aceasta nu a mai pierdut niciun punct. În tur s-au mai obţinut rezultatele de 1-0 cu Tricolor Ploieşti şi 9-1 cu Crişana Oradea, iar în retur 2-1 cu C.F.R. Bucureşti, 6-0 cu Şoimii Sibiu, 4-0 cu România Cluj, 4-1 cu Gloria C.F.R. Arad, 11-0 cu Tricolor Ploieşti (Schwartz a dat cinci goluri, iar Dobay trei), 1-0 cu Crişana Oradea (Raffinsky). În clasamentul final al seriei I, Ripensia avea zece victorii şi două înfrângeri, golaveraj 49-10 şi 20 de puncte, urmată de C.F.R. Bucureşti (18) şi Crişana Oradea (15). În anul competiţional 1932-1933 Ripensia a jucat în total 58 de meciuri (45 de victorii, două egaluri, 11 înfrângeri), golaveraj 234-89. Jocuri internaţionale au fost 21 (13 victorii, un egal, 7 înfrângeri), golaveraj 32-12. Ultimul rezultat important a fost 9-0 cu S.M.T.E. Subotica. Ziarul Napló din Subotica scria: „Nu s-a mai văzut la Subotica un joc asemănător cu al Ripensiei.”

În iulie 1932 Ripensia a întâlnit Rapid Viena, fiind învinsă cu 1-3. S-au remarcat totuşi Ciolac, Schwartz şi Dobay. Tot în 1932 a învins-o pe Gradzanski cu 4-2. La sfârşitul anului s-a plecat într-un nou turneu în Franţa. La 25 decembrie a avut loc jocul cu Hyères (1-0), apoi la 1 ianuarie 1933 la Toulouse, 12-1 cu selecţionata Marinei franceze (Stockschläger a marcat 4 goluri, Ciolac 3, Bindea şi Lakatos câte 2, Beke un gol). Au urmat la 3 ianuarie un 2-2 la Hyères cu selecţionata locală, apoi 5-3 cu A.C. Monaco. După trei victorii şi un egal în Franţa, pe drumul de întoarcere s-a înregistrat acel 9-0 de la Subotica cu S.M.T.E. şi un 3-6 tot acolo cu o selecţionată regională. Prin jocul tehnic şi spectaculos, Zombory, Bürger, Albu, Deheleanu, Kotormany, Lakatos, Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay, Stockschläger au câştigat simpatia miilor de suporteri din ţară şi de peste hotare. Ripi avea mii de admiratori la Bucureşti, unde evoluţiile ei constituiau adevărate sărbători fotbalistice. După cum scria şi Ioan Chirilă: „Ripensia era echipa mea favorită – sentiment de elev cucerit de sonoritatea numelui, provenit din Dacia Ripensis.” Tot el consemna formula de atac a Ripensiei astfel: Bindeabekeciolacschwartzdobay, precizând: „Scuzaţi formula grafică, dar ea sugerează omogenitatea celui mai bun atac al anilor ’30.”

În mai 1933, în plin campionat, Ripensia a primit aprobarea de a evolua în Olanda. La 11 mai a pierdut cu 2-7 (1-4) în faţa reprezentativei oraşului Haga, revanşându-se cu 3-0 a doua zi în faţa a 10.000 de spectatori. Au urmat 3-3 cu Ajax Amsterdam, 3-0 cu C.G. Haarlem, 4-0 cu Dordrecht şi 2-1 cu Rotterdam 11. Apoi în august a întâlnit echipele vieneze Wacker (4-3) şi First (0-1), în faţa a 5.000 de spectatori. La 15 august tribunele au fost neîncăpătoare la jocul Ripensia-Ujpest, campioana Ungariei: 2-3. Apoi la Bucureşti Ripensia a învins-o pe Ferencvaros cu 2-1. La 21 octombrie se remiza cu Ujpest la Budapesta (3-3), până la sfârşitul anului 1933 având loc şi alte meciuri în străinătate.

În 1933-1934 Ripensia a evoluat în seria a II-a a Diviziei Naţionale A, câştigând din nou primul loc, cu 11 victorii, două egalităţi (4-4 cu România Cluj şi 0-0 cu C.A.O. Oradea) şi o înfrângere (1-3 cu Juventus Bucureşti). Victoriile obţinute au fost: 5-0 şi 7-0 cu Şoimii Sibiu, 3-0 şi 6-2 cu Unirea Tricolor, 3-0 cu C.A.O. Oradea, 7-2 şi 6-0 cu Mureşul Târgu Mureş, 2-1 cu România Cluj, 2-1 cu Juventus Bucureşti, 3-1 şi 8-0 cu Gloria C.F.R. Arad. Finala campionatului a avut loc între Ripensia şi „dracii negri”, Venus Bucureşti. În Timişoara domnea optimismul. La 15 iulie însă, Ripensia, lipsită de Cotormani, Beke şi Deheleanu, conducea cu 2-0 la pauză prin golurile lui Ciolac, dar în repriza a doua fraţii Vâlcov au pus stăpânire pe joc şi Venus a învins cu 3-2. În returul de la Bucureşti, Ripensia a jucat în zece oameni din minutul 30, „fachirul” Kotormany fiind accidentat, iar pe atunci nu se făceau modificări. Totuşi, din nou Ripensia conducea la pauză prin golul lui Ciolac, dar Venus a învins cu 5-3.

Kotormany, poreclit „fachirul” sau „Bebi”, a evoluat de 9 ori şi în selecţionata naţională. După partida România-Iugoslavia 5-0 din 1933, el a fost denumit „stăpânul terenurilor”, atât la sol, cât şi în duelurile aeriene. Dobay a fost din nou golgeter în 1934, cu 23 de goluri, dintre care 5 înscrise într-un singur meci, cel cu Mureşul Târgu Mureş.

Tot în sezonul 1933-1934 a avut loc şi prima ediţie a Cupei României. Ripensia a avut un traseu impecabil: 7-0 cu Şoimii Sibiu, 6-4 cu Gloria C.F.R. Arad, 6-3 cu Venus Bucureşti, 3-1 cu A.M.E.F.A. Arad. În finală a dispus cu 5-0 (3-0) de Universitatea Cluj, prin golurile marcate de Bindea (2), Dobay (2) şi Schwartz. Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Întreaga echipă a jucat cu precizia unui ceasornic. S-au remarcat în special Dobay, Bindea, Kotormany, Zombory, Bürger, Deheleanu şi Lazăr. Iniţial finala s-a disputat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2, dar la insistenţele clujenilor şi cu aprobarea conducerii Ripensiei, rezultatul a fost anulat, partida rejucându-se la Bucureşti. Doctorul Cornel Lazăr şi ceilalţi conducători ai clubului au văzut în meciul de la Bucureşti o bună sursă de venituri, el declarând presei cu acel prilej: „Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România.”

Dintre jucătorii remarcaţi la acel meci, portarul Zombory a apărat de nouă ori şi poarta naţionalei României. Prima sa evoluţie în naţională a fost în 3 octombrie 1926 la Zagreb, când România a învins Iugoslavia cu 3-2. Ultima sa evoluţie a avut loc la 27 mai 1934 la Trieste, la Campionatul Mondial, România-Cehoslovacia 1-2. Bürger a fost timp de un deceniu un om de bază atât la Ripensia, cât şi la naţională. A adunat 34 de selecţii, foarte multe pentru acea perioadă. El juca cu multă dăruire şi controla bine balonul. Deheleanu a debutat şi el în naţională la 29 aprilie 1934, în meciul România-Iugoslavia de la Bucureşti. După acel joc, Gazeta din Bucureşti a organizat un sondaj în rândul cititorilor şi specialiştilor, în care el a fost declarat cel mai bun jucător român al meciului, primind în consecinţă „Cupa Gazeta”. După partida România-Polonia 4-1 din 3 noiembrie 1935 de la Bucureşti, revista Realitatea Ilustrată scria: „Linia de mijlocaşi (Deheleanu, Fieraru, Szaniszlo) de duminecă poartă tot meritul victoriei. Este poate cea mai bună din toate câte a avut echipa României în întreaga ei carieră.” Ultimul meci al lui Deheleanu la Ripensia, unde activa din 1932, a fost la 26 iunie 1938, 3-0 cu F.C. Milano. Ciolac era un fin tehnician şi controla balonul perfect. El era eficace, dar şi bun pasator şi creator de faze. În naţională a avut 24 de selecţii, reuşind 13 goluri.

Schwartz se afla la Ripensia din 1930. „Sobi” a fost considerat de multe ori cel mai bun jucător de pe teren. A fost un foarte bun secondant al lui Dobay. Era un bun tehnician, coordonator de joc, creator de situaţii şi realizator de goluri. A fost cel mai eficace jucător al României la ultima ediţie a Cupei Balcanice de dinainte de război (1936), când a marcat patru dintre cele nouă goluri ale naţionalei, câte două cu Grecia (5-2) şi Bulgaria (4-1). Bindea centra cu precizie şi combina excelent cu colegii de linie. El avea o demarare rapidă şi o lovitură de poartă bine plasată. A jucat la Ripensia din 1932 până la începutul războiului. A reuşit patru goluri la 10 iulie 1938, în partida Ferencvaros-Ripensia 5-4, şi două goluri în mai 1935, la victoria cu 5-2 asupra lui F.C. Viena. A jucat de 27 de ori în naţională.

În 1933 Ripensia a disputat 53 de meciuri (36 de victorii, opt egaluri, nouă înfrângeri), golaveraj 228-83. Golurile au fost marcate de Dobay (76), Raffinsky (46), Schwartz (21), Bindea (19), Ciolac (18), Beke (13), Lakatos (8), Deheleanu (6), Kotormany (5) etc. Ziarul Vestul atribuia succesele Ripensiei: „Coeziunii sufleteşti, colegialităţii, dragostei faţă de club şi folosirea la maximum a antrenamentelor.” Ţara din Timişoara, nr. 109 din 18 decembrie 1933, insera articolul intitulat Ripensia în sezonul trecut, în care scria: „Partea cea mai puternică a echipei a fost fără îndoială linia de mijloc compusă din Deheleanu, Kotormany, Lakatos şi Hrehuss, dintre care Kotormany şi Lakatos au devenit jucători stabili ai echipei naţionale. La înaintare au jucat Bindea, Beke, Schwartz, Chiroiu, Ciolac, Raffinsky, Dobay şi alţii, Bindea, Ciolac şi Dobay fiind întrebuinţaţi des în echipa naţională. Apărarea Ripensiei este solidă, deşi nu mai ajunge la înălţimea din anii precedenţi.” În acel an, Dobay a obţinut cel de-al doilea titlu de golgeter al campionatului. Beke a evoluat şi el la Ripensia în perioada 1930-1939, când a suferit un accident la schi pe Muntele Mic. A jucat de şase ori şi în naţională, prima oară la 25 august 1935 la Erfurt, Germania-România 4-2 (1-1). În 1936 a jucat de trei ori: România-Iugoslavia 3-2, România-Grecia 5-2 şi România-Bulgaria 4-1, iar în 1937 de două ori: România-Cehoslovacia 1-1 şi România-Belgia 2-1. Cu el în echipă, naţionala României a suferit o singură înfrângere. Nu a fost realizator prin excelenţă, ci un foarte bun pasator, cu o mare putere de luptă şi rezistenţă. Era un jucător serios, sârguincios şi receptiv la tot ce a reprezentat noul în organizarea jocului.

În lunile februarie-martie 1934, a fost efectuat un nou turneu în Franţa, care a cuprins cinci partide. La 26 februarie, Ripensia a învins pe St. Etienne cu 4-0, apoi a pierdut cu 4-5 la Nîmes şi cu 3-4 la Cannes, câştigând cu 2-0 la F.C. Mulhouse şi remizând 2-2 cu selecţionata oraşului Lyon. Lotul deplasat la acest turneu a fost format din: Zombory – Bürger, Agner – Deheleanu, Kotormany, Hrehuss (Chiroiu) – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. A urmat un 3-0 la Timişoara cu Z.A.K. Subotica (goluri Ciolac, Beke şi Zombory din penalty), joc urmărit de 2.000 de spectatori. Ripensia avea să câştige şi turneul pascal organizat la Bucureşti, învingând cu 4-3 (3-0) pe Kispest Budapesta şi cu 7-2 (2-1) pe Venus Bucureşti.

La 27 mai 1934, dintre cei 11 jucători folosiţi la naţională în meciul cu Cehoslovacia de la Campionatul Mondial din Italia (1-2), şase au fost timişoreni: Zombory, Moravetz, Kotormany, Deheleanu, Bindea şi Dobay, alţi trei fiind foşti timişoreni: Vogl, Sepi II şi Kovacs. În urma acestei participări a avut loc şi un incident neplăcut, descris astfel în Vestul din 23 iunie: „Pentru cele câteva zile cât a lipsit – chemat la Trieste să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal -, Vasi Deheleanu, acest admirabil stegar al culorilor noastre sportive, a fost concediat de la primăria din Timişoara. Zvârlit afară ca o otreapă (…), scos dintr-o slujbă pentru care pregătirea sa îl impune în vanitatea atâtor dactilografe analfabete, dar excitant decorative pentru râfna şefilor de birou ai primăriei din Timişoara.” În urma presiunilor ziariştilor şi opiniei publice, Deheleanu a reprimit postul.

În iunie, pe stadionul O.N.E.F. din Bucureşti, 15.000 de spectatori aplaudau victoria Ripensiei cu 2-1 în faţa Triestinei, prima echipă italiană care a vizitat România. A urmat înfrângerea cu 4-6 (1-4) în faţa Admirei, campioana Austriei. Zombory a fost în zi slabă. Deheleanu şi Bindea, accidentaţi, nu au putut evolua. Golurile au fost înscrise de Possak, Dobay, Schwartz şi Ciolac. Ripensia a pierdut campionatul 1933-1934 şi din cauza oboselii, susţinând 20 de întâlniri într-o singură lună.

Din sezonul 1934-1935, Divizia Naţională A s-a desfăşurat într-o singură serie. Ripensia a terminat turul pe locul 1, iar Chinezul pe 2, ambele având câte 16 puncte. În retur, Ripensia a acumulat alte 16 puncte, cucerind al doilea său titlu de campioană. În startul campionatului deja, ea a învins la Bucureşti pe Juventus cu 3-0 prin reuşitele lui Schwartz, Ciolac şi Dobay. La 13 septembrie 1934 au pierdut însă derby-ul local cu Chinezul cu 5-6 (2-3). Au marcat: Dobay (3), Bindea şi Lazăr. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Schwartz, Ciolac, Lazăr, Dobay. Şi în retur Chinezul avea să învingă cu 3-2. După înfrângerea cu 5-6, roşu-galbenii s-au deplasat la Unirea Tricolor Bucureşti, câştigând cu 3-2. La 7 octombrie au întrecut tot la Bucureşti pe Venus cu 4-1. Din etapa a VIII-a, locul 1 a fost preluat de Chinezul. Alte rezultate în tur au fost: Ripensia – A.M.E.F.A. Arad 4-3 (1-0), C.A.O. Oradea – Ripensia 2-2 (2-0), iar în retur: Ripensia – România Cluj 5-1 (3-1), Ripensia – Unirea Tricolor 5-0 (3-0), A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 2-2 (1-1). După jocul cu România Cluj, ziarul timişorean Polysport din 18 martie 1935 scria: „Asul zilei a fost Kotormany. A acoperit tot terenul şi a fost inepuizabil. Aplauzele care au acompaniat acţiunile sale au fost complet justificate. Deheleanu în defensivă şi în special la degajările cu capul, Lakatos în ofensivă şi în deschiderile sale ideale, l-au încadrat de minune pe Kotormany. Atacul a funcţionat ca în zilele sale bune. Bindea a avut curse admirabile. Dobay este în drum spre forma sa de odinioară. Ghiţă Ciolac a condus cu măiestrie, plus că a fost unul din cei mai periculoşi înaintaşi în faţa porţii. Schwartz a fost iniţiatorul tuturor atacurilor. Cei doi fundaşi (Hoksary şi Agner) au fost cam nesiguri. Totuşi, n-au fost expuşi situaţiilor critice. Pavlovici s-a achitat conştiincios de sarcina sa.” În clasamentul final, Ripensia a acumulat 32 de puncte, fiind urmată de C.A.O. Oradea şi Venus Bucureşti cu câte 29.

Portarul Pavlovici, aflat la Ripensia din 1933, a fost unul dintre cei mai buni din Europa. Era denumit de ziarişti „pantera neagră” sau „pantera din vest”. Până în 1941, cât a jucat aici, a suferit patru fracturi, datorită curajului şi a îndrăznelii cu care intervenea la balon. O amintire legată de el avea şi Cibi Braun: „Ripensia juca cu Universitatea la Cluj. Arbitrul nu se prezentase, aşa că cele două echipe au căzut la învoială să conducă jocul un localnic. Studenţii atacau, atacau, dar nu marcau în ruptul capului. Deodată, cu cinci minute înainte de sfârşit, Hoksary face henţ careu. Arbitrul fluieră, fericit şi el de această miraculoasă întâmplare… Un clujean trage penalty-ul, dar Pavlovici apără. Stupoare în tribune. Dar arbitrul localnic nu se dă bătut. Dictează repetarea loviturii. Aceeaşi poveste se repetă. Clujeanul bate şi «pantera» prinde… Dar arbitrul tot nu se lasă… Cere din nou repetarea loviturii.

Schwartz se apropie de el şi îl întreabă:

– Nu vă supăraţi, domnule arbitru, până când o să se tragă?

– Până va fi gol, răspunde arbitrul, înfuriat.

Schwartz se întoarce spre poartă şi strigă:

– Pavlovici, lasă să intre mingea, că altfel pierdem… trenul!”

După meciul Venus-Ripensia 0-1 de la 15 martie 1938, Sportul Capitalei avea să scrie: „Dar Venus are ghinion. Ghinionul de a da peste un portar în formă extraordinară. Pavlovici se transformase în om de gumă sau în panteră. Pavlovici este la ora aceasta cel mai bun portar din ţară. Portarul Ripensiei a dovedit calităţi excepţionale pe care abia le-au arătat Plánička sau Badjou. Promptitudine, elasticitate, plasament, joc de careu şi îndrăzneală – iată calităţile acestui mare sportiv.” De asemenea, ziarul mai adăuga că Pavlovici avea un reflex „de Tarzan”.

În sezonul 1934-1935 Ripensia a ajuns până în finala Cupei României. A eliminat pe rând echipele A.C.F.R. Braşov (4-1), Universitatea Cluj (2-1), C.A.O. Oradea (2-1) şi Venus Bucureşti (4-2). Finala cu C.F.R. Bucureşti a fost pierdută în prelungiri cu 6-5 (goluri ale lui Schwartz 2, Ciolac, Dobay şi Zombory de la 11 m). Au jucat: Zombory – Bürger, Hoksary – Deheleanu, Kotormany, Lazăr – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În paralel au fost continuate şi disputele internaţionale. La 1 mai 1935 Ripensia era învinsă la Bucureşti de Beogradski, după ce la pauză fusese 1-1. La jocul desfăşurat pe o ploaie torenţială pe arena „Venus” au asistat 10.000 de spectatori. A lipsit Ciolac. La 15 mai, în nocturnă tot pe „Venus”, Ripensia a învins pe F.C. Wien cu 5-2, când cvintetul ofensiv Bindea-Beke-Ciolac-Schwartz-Dobay a dat dovadă de o mare poftă de gol. În luna august, la Timişoara, 5.000 de spectatori aplaudau victoria cu 4-2 (2-2) în faţa Admirei, prin golurile lui Dobay, Ciolac, Beke şi Schwartz. La 19 august a avut loc la Bucureşti amicalul cu Austria Viena (3-3), meci rămas celebru în urma unei faze relatate din nou de Cibi Braun:

„Crezi că poţi să-ţi stăpâneşti telegarii nervilor atât de uşor? Sindelar, cât era el de formidabil, maestru inegalabil al balonului rotund, strateg fin şi executant impecabil al fentelor, a uitat de toate aceste «grade» şi i-a ars un picior arbitrului Denis Xifando în partea cea mai… moale.

Lucrurile s-au petrecut pe «Venus», la jocul Ripensia – F.C. Austria. Vienezii veniseră cu «tacâmul complet» (adică cu Hiden, Sesta, Sindelar etc.), dar timişorenii le-au făcut multe clipe grele… Şi-apoi, colac peste pupăză, se mai întâmplă una grozavă. Xifando acordă un «11» Ripensiei. În poartă apăra Pavlovici, iar Zombory – specialistul loviturilor de acest soi – sta rezervă pe tuşă. Când a văzut însă că s-a dat «11 metri», Zombory s-a sculat, a intrat în teren, a bătut lovitura, a marcat şi apoi s-a dus calm şi s-a reaşezat pe bancă. Faptul trecuse neobservat. Dar, după câteva minute, Xifando mai acordă un «11 metri». Scena se repetă, dar de această dată Sindelar aleargă la arbitru:

– Sunt 12 oameni în teren!

Nu ştiu ce i-a răspuns Denis Xifando, dar Sindelar şi-a concretizat replica prin acel picior celebru, aplicat cu precizie şi măiestrie drept în spatele arbitrului.

Amatorii de glume i-au sugerat arbitrului Denis Xifando să cedeze pantalonii cu pricina unui muzeu, iar în inscripţia lămuritoare să se scrie: «Aceşti pantaloni poartă ‘viza’ celebrului fotbalist Sindelar!»”

În urma acestui scandal, Sindelar, care a fost eliminat de pe teren, avea să fie mustrat de Federaţia vieneză de fotbal.

În 1935-1936 Ripensia a câştigat şi campionatul şi cupa, acesta fiind singurul an din istoria fotbalului timişorean când ambele trofee supreme ale fotbalului românesc au fost câştigate de sportivii din oraşul de pe Bega. Turul campionatului a avut o situaţie destul de neclară. Lupta se dădea între cinci echipe, despărţite la finalul turului de numai două puncte. Ripensia a terminat turul pe locul 3, cu un punct mai puţin decât liderul C.A.O. În retur Ripensia a pierdut doar 3 jocuri din 11, câştigându-le pe celelalte. În această ediţie ea şi-a luat revanşa în faţa Chinezului pentru înfrângerile din campionatul anterior. La 23 septembrie 1935 Ripensia a învins Chinezul cu 6-1 (2-1), iar la 23 aprilie 1936 cu 3-2 (3-1). În partida din primăvară au evoluat: Pavlovici – Bürger, Agner – Gáll, Kotormany, Hoksary – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay. În aceste două meciuri au marcat Schwartz (3), Chiroiu (2), Dobay (2), Ciolac şi Bindea. În tur s-au mai înregistrat rezultate precum: Ripensia – C.A.O. Oradea 5-1, Gloria Arad – Ripensia 4-1, Juventus – Ripensia 1-1, iar în retur A.M.E.F.A. Arad – Ripensia 1-0, Ripensia – Universitatea Cluj 5-2 sau Ripensia – Crişana Oradea 4-1. În clasamentul final, Ripensia avea 30 de puncte, urmată de A.M.E.F.A. Arad cu 28, Juventus, C.A.O. Oradea şi Venus cu câte 24.

În Cupa României a eliminat pe C.F.R. Bucureşti cu 3-2, pe Crişana Oradea cu 8-3, pe Minerul la Lupeni cu 9-2, pe Universitatea Cluj cu 4-2, iar în finală la Bucureşti pe Unirea Tricolor cu 5-1 (1-0). În cele cinci meciuri Ripensia a înscris 29 de goluri. În finală au marcat Ciolac (2), Schwartz (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Hoksary – Chiroiu, Kotormany, Lakatos – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

La 10 februarie 1936 Ripensia a învins-o din nou pe Z.A.K. Subotica cu 7-1. La 15 aprilie, la Bucureşti, într-un joc de mare luptă, a învins-o cu 1-o pe Slavia Praga, la care evoluau portarul Plánička, fundaşul Dencik, mijlocaşul Krcil şi atacanţii Fiala, Brade, Puc sau Kopecky. La 3 iunie, tot la Bucureşti, era pierdut cu 1-2 meciul cu F.C. Liverpool, după ce Dobay a deschis scorul. Şi tot acolo, la 16 august, în faţa a 18.000 de spectatori, a învins-o pe Ferencvaros, campioana Ungariei în 1935, cu 3-0, deşi la aceasta jucau Toldi, Kiss, Tänzer, Sarossy sau Lazar. Obosiţi, la 26 august timişorenii cedau cu 1-7 în faţa Admirei, cea mai severă înfrângere din istoria echipei.

În 1936-1937 Ripensia a terminat campionatul doar pe locul 3, pierzând şi finala cupei. Numai Dobay a câştigat pentru a patra oară titlul de golgeter. În tur au fost scoruri precum: 4-0 cu Universitatea Cluj, 5-3 cu Chinezul, 5-3 cu Victoria Cluj, 2-0 cu Venus, 5-0 cu Unirea Tricolor, 6-2 cu Juventus. Returul a fost mai slab: 1-3 (0-0) cu A.M.E.F.A. Arad, 2-3 (2-3) cu Unirea Tricolor, 1-2 (0-0) cu Juventus, 1-2 (1-0) cu Universitatea Cluj. În clasamentul final, Venus avea 32 de puncte, Rapid 30 şi Ripensia 27. La victoria cu 2-0 din retur cu Crişana Oradea, prin golurile lui Dobay şi Zombory din 11 m, au evoluat: Zombory – Bürger, Hoksary – Lazăr, Deheleanu, Chiroiu – Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

În Cupa României, după 2-1 (1-1) la Timişoara cu Olimpia C.F.R. Satu Mare, 1-0 cu Unirea Tricolor, 1-0 la Timişoara cu Universitatea Cluj şi 5-2 tot acasă cu Juventus, finala a fost pierdută în faţa Rapidului, după 1-1 la pauză (gol Dobay), cu 5-1. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Agner – Lazăr, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Oprean, Ciolac, Schwartz, Dobay.

După încheierea sezonului de toamnă 1936, Ripensia a efectuat un turneu în Iugoslavia. După un 5-0 cu Z.A.K. Subotica, prin golurile lui Dobay (3), Schwartz şi Bindea, la 1 decembrie ea a întrecut pe S.K. Bata Borowa cu 4-2, iar la 5 şi 6 decembrie a fost învinsă cu 0-3 şi 1-3 de H.A.S.K. Zagreb, cea mai puternică echipă iugoslavă din acel moment. În 1937 a fost adus un nou antrenor, Heinlein, cu care a urmat o ultimă perioadă glorioasă. Cum scria Ioan Chirilă, Ripensia, „micul Wunderteam al anilor ’30”, va continua să fie cap de afiş până spre 1938, cu pragmatismul „semiprofesioniştilor” săi. Au fost obţinute victorii prestigioase cu First Viena (4-2, goluri Dobay 2, Sepi şi Schwartz), 2-1 (0-0) la Bucureşti cu Leicester City, în ciuda tehnicităţii superioare de care a dat dovadă aceasta, iar la 15 august 1937 un 2-0 (1-0) cu F.C. Hungaria tot la Bucureşti (la aceasta evoluau Csek, Titkos, Turay şi portarul Szabo). 10.000 de spectatori au fost prezenţi pe stadionul „Venus”. Graţian Sepi a jucat la Ripensia până în 1939. După meciul Elveţia-România de la Berna din 29 octombrie 1933 (2-2), ziariştii elveţieni l-au denumit „Tancul din Balcani” pentru pătrunderile sale rapide şi irezistibile. A jucat în naţională de 23 de ori, înscriind 15 goluri.

Ultimul succes notabil al Ripensiei a fost câştigarea campionatului 1937-1938. Atunci Divizia A s-a desfăşurat din nou pe două grupe, Ripensia evoluând în seria a II-a. Principala contracandidată aici era Venus Bucureşti. După terminarea turului, Venusul avea trei puncte avans, deoarece Ripensia a pierdut la Vulturii Textila Lugoj (2-3) şi Venus (1-6). În retur însă le-a învins cu 3-1, respectiv 1-0. Meciul Ripensia – Venus a şi decis de altfel locul 1. A marcat Oprean. Cei mai buni jucători au fost Pavlovici, Kotormany şi Bindea. Ripensia a câştigat prin urmare campionatul cu un punct avans. În retur a pierdut un singur meci. S-au evidenţiat Marksteiner, Oprean, Gáll şi Regdon. În tur Bindea a marcat 11 goluri, iar Marksteiner 9. În clasamentul final al seriei, Ripensia avea 30 de puncte, Venus 29, iar Gloria Arad 24. În august s-au jucat două meciuri pentru câştigarea titlului de campioană naţională. La Bucureşti, Ripensia a învins Rapidul cu 2-0, iar la Timişoara tot cu 2-0, prin golurile lui Oprean şi Bindea. În schimb, Cupa României a fost părăsită încă din 16-imi, după 1-5 cu Juventus la Bucureşti. În acel an, C.A.M. Timişoara a ajuns până în finală, fiind întrecută greu de Rapid Bucureşti cu 3-2.

În toamna lui 1937, Ripensia pierdea tot la Bucureşti amicalul cu Admira Viena cu 5-3 (3-1) şi pe cel cu F.C. Austria Viena cu 4-2. În schimb, în octombrie, la Timişoara, era învinsă Ujpest Budapesta cu 4-1 (0-1) în faţa a 6.000 de spectatori, prin reuşitele lui Bindea (2), Dobay şi Schwartz. Tot la Timişoara, First Viena câştiga cu 3-2, pentru gazde înscriind Marksteiner şi Bindea. În 1938 se remiza la Timişoara cu A.S. Roma (2-2), ocazie cu care s-au remarcat Dobay şi Bürger.

O mare performanţă a fost izbutită prin eliminarea lui F.C. Milano din Cupa Europei Centrale intercluburi. La 21 iunie 1938, pe stadionul „Venus” din Bucureşti, Ripensia a învins cu 3-0 (3-0), prin golurile lui Marksteiner (2) şi Dobay. Au jucat: Pavlovici – Bürger, Chiroiu – Nagy, Kotormany, Deheleanu – Bindea, Beke, Marksteiner, Ciolac, Dobay. În retur, la 3 iulie, Bindea deschidea scorul la Milano în primele minute de joc. Gazdele au câştigat cu 3-1, însă Ripensia s-a calificat. A urmat dubla cu Ferencvaros Budapesta. La 10 iulie pe „Venus” aceasta a învins cu 5-4 (3-3), toate golurile învinşilor fiind înscrise de Bindea. Pavlovici a avut în schimb o zi neagră. În retur, maghiarii au câştigat cu 4-1 (2-0). După terminarea partidei, Bindea a fost bătut de câţiva jucători ai gazdelor. Au fost făcute reclamaţii la F.I.F.A., ameninţări prin presă, însă curând ecourile s-au stins şi competiţia a continuat fără echipele româneşti.

În 1938-1939 turul campionatului a fost încheiat pe locul 2. În retur însă, Ripensia a pierdut cinci meciuri, în timp ce Venus a pierdut unul singur în întregul campionat. Ripensia a terminat pe 2, însă la 9 puncte de lider. Cu 53 de goluri marcate, a fost cea mai eficace formaţie. Adalbert Marksteiner a înscris de 19 ori, devenind golgeter al Diviziei A. Au mai marcat Bindea, Ciolac, Sepi II şi Dobay. Foarte bine au evoluat în acest campionat mijlocaşii Nagy şi Gáll, în special primul dovedindu-se un half de mare clasă.

În tur cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută în etapa a doua, 5-0 cu Tricolor Ploieşti (au marcat Bindea 2, Marksteiner 2 şi Dobay). Alte rezultate din tur: 0-3 cu F.C. Carpaţi Baia Mare, 3-2 cu Gloria Arad, 1-1 cu Venus, 4-3 cu Victoria Cluj, 2-1 cu Rapid Bucureşti. În retur a fost luată revanşa în faţa lui Carpaţi Baia Mare cu 4-1 (2-0), prin golurile lui Ciolac şi Marksteiner (câte 2), în cadrul ultimei etape. Tot în retur: 4-1 (1-1) cu Victoria Cluj, 1-2 (1-0) cu Gloria Arad, 2-1 (1-1) cu Rapid la Bucureşti. În clasamentul final, Venus a adunat 35 de puncte, Ripensia 26 şi A.M.E.F.A. Arad 25.

Marksteiner a fost principalul realizator al echipei în ultimii patru ani dinaintea războiului. Colegul său de echipă Rudolf Bürger avea să spună: „După ce a sosit la Timişoara dintr-o echipă arădeană necunoscută, mulţi au privit cu neîncredere jocul lui. Însă când a început să marce goluri în serie, unele mai frumoase decât celelalte, s-a schimbat atitudinea echipei faţă de el. Mi-a plăcut seriozitatea lui, atât pe teren cât şi în viaţa particulară. A fost un bun coleg de echipă, cu care ne-am înţeles foarte bine.” După meciul cu Carpaţi Baia Mare (4-1) din 18 iunie 1939, ziarul Sport şi critică scria că Marksteiner, autor a două goluri, este un realizator ideal. Înscrisese tot două goluri şi lui F.C. Milano. A fost de două ori selecţionat în naţionala ţării.

În Cupa României, din nou, Ripensia a fost eliminată încă din 16-imi, 1-3 cu Rapid Bucureşti. Iar în turneul pascal de la Bucureşti din primăvara lui 1939, Ripensia a pierdut cu 1-2 în faţa Venusului şi a învins cu 5-3 pe Rapid.

În 1939-1940, randamentul Ripensiei în campionat a fost de numai 50% (22 de puncte obţinute din 44 posibile). A terminat pe locul 6, cel mai slab reuşit în Divizia A în istoria clubului de până atunci. Chiar şi nou promovata C.A.M. Timişoara a încheiat campionatul cu un punct mai mult. În întâlnirile directe s-au consemnat două egalităţi: 1-1 şi 2-2. În primul joc a marcat Marksteiner, iar în al doilea Marksteiner şi Simatoc. În partida din tur au jucat: Pavlovici – Kungl, Dobay – Simatoc, Kotormany, Nagy – Haas, Oprean, Marksteiner, Jifcovici, Tänzer. S-au evidenţiat Pavlovici, Nagy, Simatoc, Kotormany, Marksteiner, Jifcovici şi Tänzer. Bindea juca acum la C.A.M.T., dând un interes sporit jocurilor directe. În prima etapă, la 27 august 1939, Ripensia învinsese cu 3-0 (2-0) pe Juventus, prin golurile lui Mioc, Jifcovici şi Ciolac. Au jucat atunci: Pavlovici – Oprean, Regdon – Simatoc, Kotormany, Lazăr – Beke, Andreescu, Mioc, Jifcovici, Ciolac. Tot în tur, la Timişoara a fost învins şi Venus cu 2-1 (goluri ale lui Haas), alte rezultate fiind: Ripensia – U.D. Reşiţa 4-4, Ripensia – Gloria C.F.R. Galaţi 2-0, Unirea Tricolor – Ripensia 1-0, Rapid – Ripensia 3-2. În retur: Juventus – Ripensia 5-1, apoi 0-1 cu Gloria C.F.R. Galaţi şi 0-3 cu U.D. Reşiţa, rezultate care au îndepărtat echipa de fruntea clasamentului. Ripensia totaliza cu nouă puncte mai puţin decât campioana Venus Bucureşti. Nici în cupă nu a trecut de 16-imi.

Ediţia 1940-1941 a fost prima de după 1932 când Timişoara a avut o singură echipă în Divizia A, C.A.M.T. fiind nevoită să se retragă. Ripensia a început foarte bine campionatul. În etapa a V-a, după 4-1 (2-0) cu F.C. Brăila, ea a ajuns chiar în fruntea clasamentului, fără nicio înfrângere. Au urmat însă rezultate mai slabe: 2-2 cu U.D. Reşiţa, 2-3 cu Mica Brad, 1-3 cu Sportul Studenţesc, iar în etapa a X-a 2-2 cu F.C. Ploieşti în deplasare, coborând pe locul 4. Între timp fusese obţinut un singur succes, 3-1 cu Universitatea Cluj la Sibiu. Returul a fost mai bun, terminând campionatul pe locul 3. În jocul cu U.D. Reşiţa din etapa a şasea au evoluat: Pavlovici – Oprean, Felecan – Kovacs, Kotormany, Simatoc – Vodă, Jifcovici, Marksteiner, Andreescu, Bindea. Golurile le-au marcat Bindea (care revenise la Ripensia) şi Simatoc. În clasament, Unirea Tricolor aduna 38 de puncte, Rapid 35, iar Ripensia 32. Cupa a fost părăsită din 16-imi.

La 6 iulie 1941 s-a sărbătorit jubileul de zece ani de la înfiinţarea echipei Ripensia, cel mai important eveniment sportiv al anului. Pe arena „Electrica” a fost organizat un meci între Ripensia din 1931 şi cea din 1941, arbitrat de A. Chiciura. Scorul final a fost 5-5. Pentru Ripensia din 1941 au marcat Kovacs I (4 goluri) şi Kovacs II (un gol), iar pentru Ripensia 1931: Sepi II (2 goluri), Tabacu, Bindea şi Ciolac. Foarte important a fost în toată perioada existenţei Ripensiei aportul publicului. Dragostea acestuia pentru echipă a determinat sporirea elanului acsteia şi a performanţelor sale. A fost o sudare sufletească între marea masă a suporterilor şi club, făcându-l să fie temut de toţi adversarii. Ziarul Ecoul scria despre jubileul amintit: „Să sperăm că şi tânăra Ripensia va reuşi să ocupe primul loc în cadrul Diviziei Naţionale şi va purta la fel peste hotare mândria sportului românesc.”

Dar din cauza izbucnirii războiului mondial, campionatul a fost întrerupt câţiva ani. S-au mai disputat două ediţii ale Cupei României, însă noua generaţie a Ripensiei nu a mai reuşit performanţe notabile. De exemplu, la 14 septembrie 1941, în „Cupa de război”, Ripensia a pierdut 2-4 cu Electrica Timişoara. Din vechea gardă mai evoluau numai Beke, Kotormany şi Bindea, înconjuraţi de jucători tineri, de perspectivă. La începutul anului 1942, într-o frumoasă duminică, jucătorii glorioasei Ripensii de odinioară (Pavlovici, Bürger, Kotormany, Deheleanu, Bindea, Beke, Schwartz, Dobay etc.) au susţinut un nou meci jubiliar, trezind amintiri deosebite suporterilor. Acum echipa se afla într-un mare declin, deţinând „lanterna roşie” în seria I a „Cupei de război”.

După război, autorităţile comuniste au lovit dur clubul Ripensia, ai cărui jucători s-au împrăştiat pe la alte echipe. Problemele financiare, organizarea comunistă în domeniul sportiv şi unele acţiuni „ascunse” au afectat din plin echipa. La campionatul orăşenesc disputat în 1946 ea nici nu a participat, deşi erau opt echipe în prima categorie şi zece în a doua. La deschiderea primului campionat postbelic, Timişoara a primit un singur loc în Divizia A, ocupat de echipa C.F.R. În 1946-1947 Ripensia nu a jucat nici în Divizia B. Ea a câştigat seria a V-a B a Diviziei C, pierzând numai şase puncte în 18 întâlniri şi promovând în B. S-a clasat cu un punct înaintea echipei I.L.S.A. Timişoara, care i-a fost cel mai puternic adversar. În partida directă din tur, încheiată 1-1, pentru Ripensia au jucat: Heius – Rozga, Berindean – Gáll, Kozma, Gergely – Cumpănaş, Kobilansky, Lazăr, Pantea, Oprean. Ripensia a adunat 30 de puncte, iar I.L.S.A. 29.

În 1947-1948 Ripensia a terminat pe locul 8 în Divizia B, seria a III-a, cu 28 de puncte în 28 de jocuri. Nu a obţinut dreptul de a evolua în ediţia următoare a Diviziei B, care cuprindea două serii de câte 14 echipe. În tur Ripensia a fost învinsă de Electrica Timişoara cu 1-0, câştigând în retur cu 3-1. Atunci au jucat: Zarici – Rozga, Toth – Ferenczi II, Kozma, Gergely – Jurca I, Thierjung, Ciobanu, Jurca II, Roşu. Golurile le-au marcat Roşu (2) şi Jurca II. Thierjung fusese în 1937-1938 golgeterul României cu 22 de goluri, dintre care şase în jocul Chinezul Timişoara – C.A.O. Oradea 7-3 din 26 septembrie 1937. La Ripensia a evoluat în 1947-1948.

În vara anului 1948, Ripensia şi-a înscris numele pentru ultima oară în cartea de aur a fotbalului românesc, formaţia sa de juniori cucerind titlul de campioană naţională. Ea a realizat rezultatele: 7-1 cu C.S.M. Lugoj, 2-1 cu Stăruinţa Oradea, 4-0 cu I.T. Arad, iar în finală 5-2 cu U.M. Concordia Ploieşti, când au jucat: Craşovan II – Laza, Roman, Vulcănescu – Lazici, Ertl – Craşovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici. În felul acesta, faimosul club Ripensia era eliminat din fotbalul românesc, însă amintirea sa avea să rămână neştearsă în memoria iubitorilor de sport din Timişoara şi din întreaga ţară. Nemaiavând suportul nimănui, Ripensia a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara, denumită astfel după stadionul pe care a evoluat, şi pe care ulterior avea să joace echipa U.M.T.

Bibliografie:

Iosif  Dudaş, Timişoara, leagănul fotbalului românesc, 1971; Mihai Flamaropol, Fotbal – cadran românesc, Bucureşti, 1986; http://ro.wikipedia.org/wiki/Ripensia_Timi%C8%99oara; Ioan Chirilă, Zile şi nopţi pe stadion, Bucureşti, 1986; Almanahul Sportul, Bucureşti, 1971.

Mircea Rusnac – În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

10 August 2012
Graniţa la Baziaş

Graniţa la Baziaş

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare. În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural. S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul). De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României. Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei. Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.) Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României. Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României. Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.

Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare. Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo. În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor. Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic. Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp. Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.

Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920. Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă. Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci. Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.

Mircea Rusnac – Actualitatea ideilor lui Sever Bocu

25 Mai 2012

Apariţia la finele anului 2011 la Timişoara a unui al doilea volum editat de Cercul de Studii „Vestul”, care restituie texte esenţiale ale lui Sever Bocu, a fost foarte binevenită.* Ideile acestui bănăţean din prima jumătate a secolului al XX-lea au rămas la fel de actuale şi astăzi, când se produc atâtea fenomene noi la nivel continental. Atât cele două broşuri reeditate în acest volum, apărute iniţial în 1923, respectiv în 1942, şi purtând acelaşi nume (Lupta pentru Banat), cât şi amintirile sale din perioada participării la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, când au fost trasate hotarele Banatului, ne lămuresc foarte multe din evoluţiile noastre ulterioare. Practic, de la spintecarea de atunci a unei regiuni unitare şi integrate s-au tras multe din relele anilor următori.

Din introducerea semnată de Flavius Boncea aflăm destule lucruri importante despre activitatea lui Bocu din acei ani. În 1939, Calendarul Vestul îl definea astfel: „Fruntaş între fruntaşii bănăţeni, a fost sortit să fie întotdeauna purtătorul de cuvânt autorizat al bănăţenilor. (…) Cine l-a auzit ţinând un discurs, nu poate a-l numi altfel decât Tribunul Banatului.” (p. 9) Participarea sa, pe cont propriu, la Conferinţa de Pace i-a adus însă multă amărăciune. În delegaţia română atitudinea faţă de Banat nu era unitară. Ionel Brătianu susţinea alipirea întregului Banat la România, iar Take Ionescu înclina către o împărţire a regiunii între români şi sârbi. Cele două părţi neajungând la un acord, problema a fost preluată de Comisia Teritorială a Conferinţei de Pace. Aceasta a hotărât împărţirea Banatului după un proiect englezesc, care însă a fost respins atât de români, cât şi de sârbi. Brătianu refuzând orice discuţie pe această temă, a fost adoptată în cele din urmă varianta franceză, corespunzând în linii mari graniţei actuale. (p. 16) La 10 august 1920 a fost încheiat la Sèvres un tratat de delimitare a frontierelor între marile puteri şi statele interesate (România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi Cehoslovacia), tratat care trebuia ratificat de fiecare dintre aceste state. (p. 17)

Pe lângă Take Ionescu, un alt „defetist” în problema Banatului aflat în delegaţia română fusese Octavian Goga. Când Bocu îi reproşa lui Ionescu atitudinea sa, acesta îi răspundea: „Nu pot să fiu mai bănăţean decât Goga.” (p. 19) Revenit acasă, Sever Bocu se simţea învins, după cum a declarat el însuşi: „M-am întors acasă, pe locurile copilăriei mele, de unde am pornit. Pentru mine, ţara mea restrânsă, Banatul, era singură, exclusă de la un banchet al popoarelor, care toate îşi serbau resurecţia. Singura care cu un ochi râdea, cu altul plângea, şi care acum avea nevoie de ajutorul fiilor ei.” (p. 20)

Cele două broşuri amintite reproduceau discursurile rostite de Sever Bocu pe această temă la 18 decembrie 1923 împotriva ratificării graniţelor din 1920 de către Adunarea Deputaţilor şi la 5 martie 1942 în şedinţa festivă a Sindicatului ziariştilor profesionişti din Banat. Ele conţin idei a căror valabilitate s-a verificat până astăzi. După cum scria editorul: „Astăzi, când mulţi fac caz de bănăţenismul lor, ar fi necesar ca mulţi dintre oamenii politici sau liderii de opinie să pună mâna şi să citească măcar câteva rânduri din Sever Bocu. Ar avea parte de cel mai bun exemplu despre cum trebuie să îţi slujeşti locurile în care te-ai născut sau în care ai ales să trăieşti, chiar dacă lupta ta nu este neapărat destinată să aibă sorţi de izbândă.” (p. 25)

După părerea lui Bocu, o primă greşeală săvârşise Brătianu încă înaintea intrării în război, când nu a fost solicitată şi semnătura Serbiei pe tratatul secret de alianţă care promitea întregul Banat României. (p. 38) Apoi, la Paris, el a manifestat o atitudine atât de intransigentă, încât cei patru care croiau noile hotare (Wilson, Lloyd George, Clemenceau şi Orlando) nu mai aveau nici raporturi personale cu Brătianu, reacţia lor fiind de a trasa „hotare de pedeapsă” României. (p. 38-39)

Bocu nu ştia desigur că încă din 11 august 1916 fusese încheiat un acord secret între Franţa şi Rusia, prin care ele acceptau să semneze tratatul cu România, promiţându-i acesteia tot ce dorea pentru intrarea în război, însă la Conferinţa de Pace aceste pretenţii nu ar mai fi fost susţinute. Astfel, chiar dacă faţă de România marile puteri se angajau să îi recunoască întregul Banat, încă de atunci ele stabiliseră ca acesta să fie împărţit între români şi sârbi. Revoluţia bolşevică avea să scoată între timp Rusia dintre decidenţi, însă este cert că dacă la Conferinţa de Pace ar fi luat parte şi Imperiul ţarist, graniţa trasată în Banat ar fi fost şi mai nefavorabilă românilor. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 197)

Bocu a rămas să protesteze singur: „Vreau să se ştie adevărul, ca cei rămaşi în nedreptate să nu cadă în deznădejde. Vreau să se ştie că în aceste hotare nu sunt sancţiuni imanente, ci greşeli omeneşti, reparabile. Vreau să zdruncin încrederea în trăinicia unui lucru efemer, împotriva căruia se răzvrăteşte nu numai istoria noastră, ci toate legile biologice. Vreau să se ştie că hotarul bănăţean este un hotar de pedeapsă, care ni s-a dat pentru păcatele noastre…” (Sever Bocu, op. cit., p. 43)

Pe deasupra, în delegaţia română fusese multă ignoranţă în chestiunea Banatului: „Instinctul nostru pierdea simţul just al limitelor… Cine ştia în Bucureşti unde sunt limitele juste? Cine venea înainte de război prin Becicherec, prin Doloave, Panciova, Satu Nou sau măcar în Timişoara? La adunarea lui Murgu de pe Câmpia Lugojului au mai fost C. Rosetti, Epureanu, dar pe urmă cine a mai fost? Geambaşii, care cumpărau cai pentru armata română.” (p. 44) Din aceste motive, localităţi pur româneşti au fost pierdute: „Ofcea din faţa Belgradului este o fortăreaţă din cimentul celui mai teribil sânge românesc. (…) Tribuna din Arad, ziar zilnic, avea în Satu Nou de lângă Panciova 100 de abonaţi.” (p. 45) Deja cu mult timp în urmă, observatorii străini remarcaseră caracterul predominant românesc al Banatului: „În 1787, Caterina II preconiza restaurarea Daciei cu frontiera Dunărei şi Tisei, ca un stat tampon între Rusia, Turcia şi Austria. Pe statuia ecvestră din Viena a lui Iosif II stă gravat «Rex Daciae». Niciun călător care a umblat de atunci prin Banat n-a putut fi mistificat privitor la caracterul acestui pământ. Griselini, Thornton, Thouvenel, Demidoff, Kanitz, Saint-Marc Girardin, Picot vorbesc de Banatul de Temesvar ca de un pământ românesc.” (p. 45)

Prin urmare, dezmembrarea Banatului era denumită de Sever Bocu în discursul din 1923 drept o „monstruozitate”. (p. 54) El se adresa astfel auditoriului: „Banatul, domnilor, a fost un permanent teatru de război al Europei. Numai cei două sute de ani din urmă, ani ai păcii pentru el, care l-au cruţat ca un fel de revanşă pentru trecut, i-au permis progresul din urmă, progresul de azi, care l-a prefăcut într-un Canaan. Ungurii îl numeau grânarul lor, grânarul Ungariei.” (p. 55)

Hotarele nou trasate erau de-a dreptul iraţionale: ele treceau peste şosele, tarlale, pomi, prin ogrăzile locuitorilor şi prin cimitire, care erau împărţite în două. Direcţiunea societăţii pentru regularizarea apelor Aranca-Bega-Timiş se afla în România, iar pompele în Iugoslavia. Prin aceasta, însăşi existenţa canalului Bega era pusă în mare pericol. Calea ferată Modoş-Jimbolia, „artera de viaţă a şase comune”, nu mai funcţiona. (p. 59) Oraşele Vârşeţ şi Biserica Albă, „altădată emporii de civilizaţie şi comerţ”, ajunseseră într-o stare de plâns. (p. 61) Portul Baziaş, „cel mai important înainte de război”, fusese atribuit României fără calea ferată care îl lega de Timişoara şi de Arad. „Azi creşte iarbă în acel port, e parcă o ruină de pe vremea romană…” (p. 61) Aceasta deja în 1923! Şi totul în primul rând datorită ignoranţei noastre: „Nimic nu era fixat în conştiinţa generală şi adevărul e că şi miniştrii se întrebau la facerea alianţelor ce să ceară şi ce nu, căci dacă i-ai fi întrebat pe fiecare în parte, niciunul nu ar fi ştiut măcar atât, până unde neamul nostru îşi mutase la vest hotarele sale etnice.” (p. 63)

În discursul din 1942 el revenea, precizând: „Primul război mondial a fost un război crâncen, cel mai crâncen din istoria universală, totuşi el n-a garantat decât o pace scurtă, prea scurtă, încât aproape să nici nu merite numele de pace, ci de armistiţiu. Versailles-ul n-a creat decât dezechilibre în diferitele sectoare, ca în acest sector dunărean, ceea ce a şi dus, logic, inevitabil, poate chiar necesar, la al doilea război mondial.” (p. 100)

După cum scria autorul postfeţei, Daniel Vighi: „Pe de altă parte, întrebarea care se pune, pornind de la moştenirea gândirii politice a lui Sever Bocu, este dacă vom avea de-a face în anii care vin cu o Europă a statelor naţionale, o Europă a statelor centralizate, sau una a provinciilor istorice. O formulă federalistă de tip Statele Unite ale Europei avantajează, aşa cum spuneam, mai vechea entitate a Banatului istoric, în care vom putea fi alături, fără restricţii, de la Szeged la Vârşeţ, de la Orşova la Jimbolia. O Europă larg federalizată devine mai ales un continent al cetăţenilor, al diversităţii culturale, al alterităţilor regionale. Viitorul construcţiei europene balansează între două soluţii integraţioniste radical diferite, cu toate că susţin, şi una şi cealaltă, «unirea» statelor europene. O soluţie este cea a confederării, adică a unirii unor state naţionale şi, pe cât cu putinţă, suverane, alta este aceea a federalismului, care cere adâncirea construcţiei înspre regiuni, subregiuni, comune, cetăţeni.” (p. 109)  Concepţia unei Europe a statelor naţionale a fost puternic susţinută în timp de Charles de Gaulle şi de Margaret Thatcher, în timp ce ideea unei federaţii europene este sprijinită de statele Beneluxului, Germania şi Italia. Dezbaterile continuă şi astăzi. În acest context, bănăţenii pot deja să urmeze programul trasat de Sever Bocu: „Ar trebui să acceptăm un fapt simplu: dincolo de oricare dezbatere rămân ideile, principiile şi aspiraţiile marelui guvernator al Banatului interbelic Sever Bocu, el a avut vizionar ideea şi programul după care ar trebui să ne croim viitorul: unul regional, autodeterminat şi federalist.” (p. 110)

* Sever Bocu, Lupta pentru Banat, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 119 p.