Arhivă pentru Octombrie 2011

Mircea Rusnac – Sărbătorirea unui dascăl din Valea Almăjului

27 Octombrie 2011

Anul trecut, învăţătorul pensionar Vasile Popovici din Pătaş a împlinit 80 de ani. Cu acest prilej, la 17 aprilie 2010 a fost sărbătorit în mod oficial de foştii săi elevi şi de numeroşii prieteni pe care îi are în acea zonă şi nu numai acolo. Prin contribuţia multora dintre ei a fost realizat un frumos volum omagial, sub îngrijirea profesorului Pavel Panduru.* Acest volum ne arată în suficientă măsură felul în care fiii Almăjului ştiu să îi sărbătorească pe cei mai merituoşi dintre ei.

Din datele publicate în lucrare de nepotul dascălului, colonelul în rezervă Gheorghe Popoviciu, am aflat că Vasile Popovici s-a născut la Pătaş la 13 aprilie 1930 ca fiu al preotului din această localitate aflată la ieşirea Nerei din Munţii Semenic, într-o zonă mirifică. Copilăria i-a fost marcată de frumuseţile locului, dar şi de exigenţa părinţilor, Petru şi Glicheria Popovici. Casa preotului era frecventată de personalităţi ilustre, precum doctorul Traian Sopon şi fratele său, juristul Vasile Sopon, protopopul militar col. Coriolan Buracu, colonelul Romulus Boldea, doctorul Ruva, învăţătorul Ion Afronie sau notarul Marin. Deci atmosfera în care s-a format viitorul dascăl a fost una cât se poate de prielnică.

A urmat cursuri şcolare la Lugoj, Turnu Severin şi Liceul Pedagogic din Caransebeş, absolvit în 1952. Între timp schimbându-se regimul politic, el a avut de suferit ca fiu de preot, iar familia sa, ca şi întreaga ţărănime românească, a trebuit să facă faţă regimului dur al cotelor. (p. 20-21) Tot în 1952 Vasile Popovici s-a căsătorit cu colega sa de clasă Cornelia şi au primit posturi de învăţători la Slatina Nera. Acolo li s-a născut în 1955 şi fiica Valentina. În 1957 s-au mutat la Casa de copii din Teregova şi apoi la şcoala din aceeaşi localitate. (p. 22) Însă în 1962 au divorţat, iar în anul următor Vasile Popovici a obţinut post la şcoala din satul natal, unde părinţii săi aveau nevoie de ajutor datorită vârstei. De acolo se va pensiona în 1990.

În scurt timp după revenirea acasă s-a recăsătorit cu asistenta medicală Magdalena Mitric, basarabeancă de origine. În deceniile în care a activat la şcolile din Pătaş şi Borlovenii Vechi, dascălul Popovici a educat multe generaţii de elevi, care şi acum îi poartă o amintire neştearsă. Ei au învăţat nu doar primele cunoştinţe şcolare, ci şi activităţi artistice precum muzica sau pictura. Întotdeauna lecţiile învăţătorului erau însoţite de o serie de importante calităţi umane, precum demnitatea, curajul, cinstea şi omenia, care aveau să îi influenţeze profund peste timp pe elevii săi. (p. 49)

Deşi nu ar fi fost obligat, învăţătorul Vasile Popovici a organizat şi un taraf alcătuit din elevi ai şcolii din Pătaş, cu care a participat la numeroase manifestări şi concursuri din judeţ şi din ţară, unde a obţinut rezultate frumoase. Manifestările din acei ani (1982-1989) aveau loc în cadrul „Cântării României”, ocazie cu care almăjenii au putut ajunge până la Muzeul Satului din Bucureşti, unde l-au cunoscut pe violonistul Efta Botoca, au trecut pe la Radio-Televiziune, făcând înregistrări, au vizitat obiective turistice din capitală şi s-au destins la circ cu „Marile Stele ale Moscovei”. (p. 59) Această experienţă a rămas de neuitat pentru copiii sosiţi dintr-un sat almăjan.

Lecţiile ţinute la clasă erau de multe ori completate cu experienţe practice, precum ieşirile în natură, cu explicaţii la faţa locului. Aşa au descoperit de exemplu elevii săi că era imposibil de atins linia orizontului! Altădată au măsurat distanţa dintre Pătaş şi Borloveni cu ajutorul unei sfori de 10 metri, constatând că ea era de fix un km. (p. 68-69) O pasiune deosebită, pe care Vasile Popovici a practicat-o şi după ieşirea la pensie, a fost pescuitul, fiind şi în acest domeniu recunoscut în zonă.

Din volumul dedicat fostului lor dascăl de elevii săi reiese şi acum recunoştinţa lor pentru tot ce i-a învăţat şi pentru felul în care i-a pregătit pentru viaţă. La rândul lor, aceştia nu l-au uitat şi l-au considerat mereu ca pe un părinte al lor. De aceea, la împlinirea a opt decenii de viaţă, l-au sărbătorit aşa cum se cuvenea. Prilej cu care mereu tânărul pensionar s-a dovedit la înălţimea situaţiei: „Sigur, nu am reuşit să mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine în aceşti ani, dar îi asigur că sunt permanent în sufletul meu şi că pe toţi o să vă invit la aniversarea din anul 2020, pentru a vă arăta stima şi respectul pe care vi-l port. Dacă lipsesc, să nu vă îngrijoraţi… De acolo, de unde voi fi, aceleaşi sentimente voi nutri pentru voi toţi şi mă voi mândri că am fost dascăl în Pătaş.” (p. 19)

*Învăţătorul Vasile Popovici. Om şi dascăl model, documentar iniţiat şi îngrijit de profesorul Pavel Panduru, Editura TIM, Reşiţa, 2010, 134 p.

Anunțuri

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Timişoara (iunie 1919)

26 Octombrie 2011

După ce a vizitat Lugojul, generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a ajuns la Timişoara la 27 iunie 1919, unde a rămas timp de trei ore. Conform relatării apărute în nr. 62 din 3 iulie al ziarului Drapelul, scopul sosirii sale a fost acela de a se informa asupra demontării maşinilor din fabricile din oraş. La gară el a fost întâmpinat de conducătorii militari sârbi Lontkiević, comandant de divizie, şi Veliković, comandantul pieţei. Franchet d’Espèrey a mers direct la fabrica de ghete „Turul”, unde i-a întâlnit pe Benedict Norbert şi pe comisarul guvernamental Rojković.

Acolo, generalul francez s-a informat personal asupra situaţiei, cercetând fabrica timp de o oră. În continuare s-a interesat şi de alte fabrici timişorene. În fine, după o discuţie mai îndelungată cu maiorul Lontkiević, a părăsit Timişoara în direcţia Seghedin. Vizita sa reprezenta, conform ziarului citat, semnul sigur că trupele sârbeşti au primit ordinul de a evacua Timişoara: „În raport cu despoierile acestea am primit azi vestea că sârbii au luat în stăpânire şi arhiva comitatului şi cară de acolo toate hârtiile. Gimnaziul real e total despoiat şi alte edificii.”

După informaţiile ziarului Drapelul, trupele sârbeşti, care „sub evacuare înţeleg şi despoierea, adecă: «golire în toată forma»”, solicitaseră încă un răgaz de 6-7 zile sau 6-7 săptămâni, pe care l-ar fi primit. Pe de altă parte, mulţi proprietari de imobile din Timişoara le ofereau spre vânzare, pregătindu-se să părăsească definitiv oraşul. Ziarul lugojean prelua din Temesvári Hirlap din 28 iunie 1919 ştirea că 17 palate, hoteluri şi locuinţe situate atât în oraş, cât şi la periferie, se aflau în această postură. La fel, se vindeau moşii cu suprafeţe între 50 şi 360 de iugăre aflate în zonele Vârşeţ, Birda sau Deta.

Cum continua ironic ziarul: „În sfârşit, o moară cu etaj, alt hotel, un «institut cosmetic» cu aranjament complet şi în sfârşit alt palat cu etaj. Nu ne putem explica semnele. Fug stăpânii de răutatea oamenilor? de dorul emigrării? ori de vitregimea vremurilor. Oricum, ştim că cei ce ne părăsesc nu-s de-ai noştri (…).” Toate aceste semne, logic amintite odată cu vizita generalului francez, arătau că situaţia tulbure din Banat se îndrepta către un deznodământ. Iminenţa instaurării autorităţilor româneşti însemna o clarificare a situaţiei din regiune, atât de disputată şi de nesigură după terminarea primului război mondial.

Mircea Rusnac – Vizita generalului Franchet d’Espèrey la Lugoj (iunie 1919)

10 Octombrie 2011

Generalul Franchet d’Espèrey, comandantul armatei sudice franceze, a efectuat o scurtă vizită la Lugoj începând cu data de 27 iunie 1919. Puţin după ora 16, trenul special care îl aducea pe importantul oaspete a intrat în gara din localitate. Acolo, generalul era aşteptat de autorităţile judeţene şi orăşeneşti, de corurile „Vidu” şi „Lira”, precum şi de un public numeros, în ciuda ploii dese din acel moment. A fost dat onorul atât de trupele franceze aflate la Lugoj, cât şi de jandarmii români.

Au rostit discursuri de bun venit prefectul judeţului, dr. G. Dobrin, şi protopopul dr. G. Popoviciu, care au cerut ca linia de demarcaţie între trupele româneşti şi cele sârbeşti să fie modificată, pentru ca în sfârşit Timişoara să poată reveni României. De asemenea, ei au cerut păstrarea integrităţii Banatului sub autoritatea română. Răspunzând, generalul francez a promis soluţionarea tuturor acestor probleme, apoi a efectuat o vizită în oraş, însoţit de uralele locuitorilor.

Această scurtă relatare a vizitei lui Franchet d’Espèrey a apărut în ziarul Drapelul de a doua zi, an. XIX, nr. 60, din 28 iunie 1919. Tot acolo era publicat şi discursul ţinut de prefectul George Dobrin la întâmpinarea generalului francez. După urările de bun venit, acesta spunea: „Vă rog să interveniţi la locurile competente, ca luând în considerare imensele jertfe aduse de poporul român pentru cauza comună a înalţilor aliaţi şi apreciind momentele geografice, etnice şi economice, să se accepteze închegarea neamului românesc cu înglobarea întreg Banatului în România unită, făcută deja pe bazele principiilor wilsoniene de autodeterminaţiune. Iar şi până când se va decide definitiv soartea Banatului, să dispuneţi acum de urgenţă ca linia demarcaţională ce există azi în Banat să se rectifice astfel, ca împingându-se mai spre vest şi eliberându-se Timişoara, să ni se deschidă comunicaţia spre Arad, Bocşa, Reciţa şi Anina, Oraviţa, căci locurile acestea de prezent sufer din greu şi sunt periclitate în existenţa lor.”

Era al doilea important vizitator francez în Banat după generalul Berthelot. El a pregătit terenul pentru aşezarea noilor stări de lucruri după încheierea primului război mondial. De la Lugoj a plecat la Timişoara, unde a pus la punct graficul retragerii trupelor sârbeşti din oraş. În acest mod, lucrurile începeau să reintre în normal în Banat, după o lungă perioadă de nesiguranţă generată de transformările istorice care se produceau.